Imagini de la protestul împotriva Convenției de la Istanbul

După cum s-a anunțat, mai multe organizații naționaliste au inițiat un protest în fața Ministerului Educației naționale, joi 1 noiembrie 2018: 

PROTEST împotriva Convenției de la Istanbul – Joi 1 noiembrie 2018, ora 14:00, în fața Ministerului Educației Naționale

VIDEO. Mai multe ONG-uri îi cer Rovanei Plumb să oprească propaganda homosexuală în școli

Mai multe asociații nonguvernamentale îi cer ministrului interimar al Educației, Rovana Plumb, să oprească propaganda homosexuală în rândul profesorilor și elevilor.

“În perioada 23-25 octombrie, la hotelul Carpați din Predeal s-a desfășurat primul modul din proiectul Parteneriat pentru egalitatea persoanelor LGBTI, implementat de Asociația ACCEPT și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, la care au participat și profesori și consilieri școlari. Proiectul are drept scop propagarea ideologiei de gen in rândul profesorilor participanți, pentru ca aceștia să poată îndoctrina, mai departe, nu doar proprii lor elevi ci si viitorii colegi profesori. Vă reamintim că ideologia de gen susține „fluiditatea” identității noastre de femeie sau bărbat, desființând practic bazele firești ale umanității noastre, așa cum a fost ea întemeiată în toate culturile, de la începuturile omenirii și până astăzi. Vă reamintim, de asemenea, că, potrivit articolului 29 din Constituția României, părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine”, se arată într-o adresă a ONG-urilor către Rovana Plumb.

Reprezentanții societății civile îi cer Rovanei Plumb să ia “măsuri pentru oprirea participării personalului subordonat Ministerului Educației Naționale la sesiunile ulterioare ale acestui proiect”. De asemenea, ONG-urile îi mai cer șefei Învățământului să verifice în ce măsură persoanele subordonate Ministerului au participat la sesiunea din 23-25 octombrie in perioada concediului de odihnă, sau, dimpotrivă, neglijându-și atribuțiile profesionale implicate de funcțiile pe care le ocupă, și pentru exercitarea cărora sunt plătiți din banii contribuabililor.

ONG-urile îi amintesc Rovanei Plumb că, în 2014, a primit misiunea de a semna „Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice”, cunoscută și sub numele de „Convenția de la Istanbul”. “Precizăm din start că suntem întru totul de acord ca România să adopte în legislație toate măsurile menite să contribuie la prevenirea și protejarea femeilor împotriva tuturor formelor de violență. Ca și creștini, dezaprobăm violența și, cu atât mai mult, dezaprobăm violența împotriva femeilor. Însă, deși scopul enunțat în titulatura Convenției de la Istanbul este lăudabil, această convenție internațională semnată de dvs și ratificată de Parlamentul României conține și o serie de aspecte negative care ne stârnesc îngrijorarea”, se mai arată în adresă.

Printre problemele semnalate de ONG-uri se numără definirea „genului” ca un construct social independent de realitatea biologică bărbat/femeie. “Conform Articolului 3 lit. c, genul înseamnă rolurile, comportamentele, activitățile și atributele construite social, pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei și bărbați. Termenul de gen folosit în Convenția de la Istanbul se referă la sexul social, un construct social care variază și care este, în principiu, independent de realitatea biologică a persoanei (bărbat/femeie). Această definiție se clădește deci pe concepția că omul se naște ca o ființă NEUTRĂ, care poate să își determine sau să își schimbe „genul” în cursul vieții și sub influența diverșilor factori, precum societatea, educația și auto-determinarea. Că nici Dumnezeu Creatorul și nici natura umană nu joacă vreun rol în ceea ce suntem ca persoane, și ne definește ca bărbat ori femeie, iar așa-zisul gen este doar un construct social abstract, impus în mod artificial prin educație, de către societate”, se mai arat[ ]n document.

O altă problemă semnalată este încălcarea dreptului fundamental al părinților de a-și instrui copiii. “Chiar dacă dreptul părinților de a-și instrui copiii este un drept fundamental, consacrat de articolul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Articolul 14 din Convenția de la Istanbul impune statelor obligația de a include material didactic pe probleme cum ar fi (..) rolurile de gen ne-stereotipe. În curriculum formal și la toate nivelurile de educație, în stabilimentele educaționale informale, precum și în stabilimentele sportive, culturale și recreative, în mass media. Or, această obligație încalcă flagrant dreptul părinților din România de a asigura educația copiilor conform propriilor convingeri și valori. Și, pe cale de consecință, părinții nu vor mai putea să se opună controversatelor ore de educație sexuală, în cadrul cărora copiii sunt încurajați să exploreze și să accepte diversele orientări sexuale și identități de gen. Iar atunci când părinții vor încerca să se opună, vor suporta rigorile legii”, mai spun ONG-urile. Acestea mai susțin că se încearcă instituirea unui mecanism de monitorizare care încalcă suveranitatea națională.

“În prezent numeroase state membre UE au refuzat să ratifice Convenția de la Istanbul tocmai pentru că dincolo de scopul nobil al eliminării violenţei împotriva femeilor, această convenţie promovată de Consiliul Europei obligă statele membre să recunoască genul ca pe un „construct social”, independent de sexul biologic al persoanei. Între aceste state se numără Irlanda, Republica Cehă, Ungaria, Bulgaria, Lituania, Letonia, Slovacia și Marea Britanie. Astăzi este timpul că și România să se alăture statelor care recunosc nocivitatea acestei convenții! Drept pentru care cerem retragerea României din Convenția de la Istanbul în numele ONG-urilor pe care le reprezentăm şi ai tuturor românilor preocupați de educația pe care copiii o primesc în școlile din România!”, se mai scrie în adresa semnată de Frăția Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Asociația pentru Toleranță în Spațiul Public, Asociația pentru Revigorarea Tradiției, Asociația Scut Botoșănean, Mișcarea Românilor Liberi, Asociația Noua Dreaptă, Asociația Sfântul Stelian, Asociația Calea Neamului, Fundația Iustin Pârvu, Fundația Buna Vestire, Asociația Bucovina Profundă, Asociația Pro Consumatori, Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni – Suceava și de Europa Veche – Asociaţia pentru Cultură, Educaţie şi Valori Europene.

Video: Pompiliu Diplan, Alianța Părinților, explică demersul ONG-urilor.

Sursa: m.romanialibera.ro

Câteva fotografii de Aurel Duță:

Reclame

PROTEST împotriva Convenției de la Istanbul – Joi 1 noiembrie 2018, ora 14:00, în fața Ministerului Educației Naționale

Joi 1 noiembrie vă invităm să manifestăm la ora 14:00 în fața Ministerului Educației Naționale pentru denunțarea Convenției de la Istanbul, semnată în anul 2014 de actualul ministru al Educației, Rovana Plumb, precum și pentru renunțarea definitivă la proiectul “Strategiei Naționale de Educație Parentală 2018-2025” care, potrivit informațiilor oferite de Ministerul Educației Naționale, „a fost retransmis iniţiatorilor” pentru a „fi îmbunătățit și lansat într-o nouă etapă de dezbatere publică”.

Vom înainta totodată un memoriu ministrului interimar al Educației, doamna Rovana Plumb, care a primit misiunea ingrată de a semna în anul 2014 „Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice”, cunoscută și sub numele de „Convenția de la Istanbul”.

Precizăm din start că suntem întru totul de acord ca România să adopte în legislaţie toate măsurile menite să contribuie la prevenirea și protejarea femeilor împotriva tuturor formelor de violență. Ca și creștini, dezaprobăm violența și, cu atât mai mult, dezaprobăm violența împotriva femeilor.

Însă, deși scopul enunțat în titulatura Convenției de la Istanbul este lăudabil, această convenție internațională semnată de doamna Rovana Plumb și ratificată de Parlamentul României conține și o serie de aspecte negative care ne stârnesc îngrijorarea:

1. Definirea „genului” ca și construct social independent de realitatea biologică bărbat/femeie

Conform Articolului 3 lit. c, „genul” înseamnă „rolurile, comportamentele, activitățile și atributele construite social, pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei și bărbați.” Termenul de „gen” folosit în Convenția de la Istanbul se referă la „sexul social”, un construct social care variază și care este, în principiu, independent de realitatea biologică a persoanei (bărbat/femeie). Această definiție se clădește deci pe concepția că omul se naște ca o ființă NEUTRĂ, care poate să își determine sau să își schimbe „genul” în cursul vieții și sub influența diverșilor factori, precum societatea, educația și auto-determinarea. Că nici Dumnezeu Creatorul și nici natura umană nu joacă vreun rol în ceea ce suntem ca persoane, și ne definește ca bărbat ori femeie, iar așa-zisul „gen” este doar un „construct social” abstract, impus în mod artificial prin educație, de către societate.

2. Încălcarea dreptului fundamental al părinților de a-și instrui copiii

Chiar dacă dreptul părinților de a-și instrui copiii este un drept fundamental, consacrat de articolul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Articolul 14 din Convenția de la Istanbul impune statelor obligația de „a include material didactic pe probleme cum ar fi (..) rolurile de gen ne-stereotipe (..) în curriculum formal și la toate nivelurile de educație”, „în stabilimentele educaționale informale, precum și în stabilimentele sportive, culturale și recreative, în mass media.” Or, această obligație încalca flagrant dreptul părinților din România de a asigura educația copiilor conform propriilor convingeri și valori. Și, pe cale de consecință, părinții nu vor mai putea să se opună controversatelor ore de educație sexuală, în cadrul cărora copiii sunt încurajați să „exploreze” și să accepte diversele „orientări sexuale” și identități de „gen”. Iar atunci când părinții vor încerca să se opună, vor suporta rigorile legii.

3. Instituirea unui mecanism de monitorizare care încalcă suveranitatea națională

Convenția de la Istanbul instituie un „Grup de experți în intervenția contra violenței împotriva femeilor și a violenței domestice” (abreviat GREVIO), care va fi responsabil pentru monitorizarea și implementarea Convenției de la Istanbul, va putea adopta rapoarte și evalua fiecare stat care a ratificat Convenția. Publicarea rapoartelor GREVIO va reprezenta o formă de presiune asupra statelor membre pentru a adopta toate recomandările făcute de GREVIO, inclusiv în implementarea ideologiei de gen.

Pentru aceste motive, cerem Guvernului României să denunțe Convenția de la Istanbul în conformitate cu art. 80 din Convenție care prevede că „Orice parte poate, în orice moment, să denunţe prezența convenţie prin intermediul unei notificări adresate secretarului general al Consiliului Europei”. Acest tratat internațional a fost semnat și asumat din partea Guvernului României la 27 iunie 2014, la Strasbourg, de doamna Rovana Plumb, în absența oricărei dezbateri publice. Convenția a fost ulterior ratificată în 2016 tot în absența oricărei dezbateri publice iar acum înțelegem cu toții de ce: sub „vălul” protecţiei femeii s-a urmărit introducerea într-o manieră nedemocratică, incorectă şi parşivă a ideologiei de gen în legislația şi societatea românească.

În prezent numeroase state membre UE au refuzat să ratifice Convenția de la Istanbul tocmai pentru că dincolo de scopul nobil al eliminării violenţei împotriva femeilor, această convenţie promovată de Consiliul Europei obligă statele membre să recunoască „genul” ca pe un „construct social”, independent de sexul biologic al persoanei. Între aceste state se numără Irlanda, Republica Cehă, Ungaria, Bulgaria, Lituania, Letonia, Slovacia și Marea Britanie.

Astăzi este timpul că și România să se alăture statelor care recunosc nocivitatea acestei convenții! Drept pentru care cerem retragerea României din Convenția de la Istanbul și chemăm alături de noi toți românii preocupați de educația pe care copiii o primesc în școlile din România!

Preşedintele Asociației Noua Dreaptă,
Av. Tudor Ionescu

Organizatori: Noua Dreaptă, Fundația Ogoranu, Frăția Ortodoxă și Asociația Gogu Puiu

Sursa: m.facebook.com

Pomenirea Părintelui Constantin Sârbu, Sfântul de la biserica Sapienției – 23 octombrie

Părintele Constatin Sârbu arestat în 1954

„M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!”  – Pr. Constantin Sârbu

  • Născut: 10 Ianuarie 1905

  • Locul nașterii: Cav adinești, Galați

  • Ocupația la arestare: preot

  • Întemnițat timp de: 10 ani

  • Întemnițat la: Jilava, Dej, Gherla, Poarta Albă, Salcia

  • Data adormirii: 23 Octombrie 1975

  • Locul înmormântării: București, Biserica Sapienției

Duminică, (înainte de arestare n.n.) m-am dus la biserică. La biserică, părintele Sârbu, Constantin Sârbu, ținea o predică, n-o s-o uit niciodată:

– Azi este Sfânta Evanghelie a celor doi îndrăciți din Gadara.

Și repeta textul biblic: ”Și erau doi îndrăciți care erau legați cu lanțuri și le rupeau. – Ce-ai cu noi Fiul lui Dumnezeu? Ai venit să ne pierzi? – Cine sunteți voi? Legiune.”… că era legiune de diavoli în ei.

– Nu ne pierde, bagă-ne în turma aia de porci. Și Iisus a spus: – Intrați în turma de porci și lăsați pe om. Turma s-a aruncat în mare și cei doi îndrăciți s-au tămăduit.” Și acum tălmăcește predica:

– Cei doi îndrăciți ai Evangheliei sunt capitalismul exagerat și comunismul, textual, la ora aia.

Pe mine m-a impresionat foarte mult și am zis: Doamne, ce curaj are părintele, nu-l cunoșteam. Și a dezvoltat subiectele, ce înseamnă comunism și ce înseamnă capitalism exagerat, adică hrăpăreț. Unul rupe într-un fel și altul în alt fel, amândouă distrug sufletele oamenilor. Exact ce gândeam eu. Am venit acasă, oarecum într-o stare euforică, dar aveam totuși tristețea grijii pentru cei din jurul meu să nu-i aresteze cumva că stau acolo.

(Fragment de interviu luat lui Nicolae Itul – Aiudule, Aiudule, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pag. 130, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu)

 

Început de păstorire și lucrare la Biserica Sapienţei – (Minuni)

Părintele Constantin Sârbu la biserica Sapienției Pe data de 1 iunie 1964, Părintele Constantin Sârbu a ajuns cu greu în strada Sapienţei nr. 5 şi a intrat în curtea plină cu bălării, aşezându-se pe o buturugă pentru a se odihni şi pentru a privi locaşul de închinare ce i-a fost încredinţat.

Primul om care i-a ieşit în cale, care a intrat după el pe poarta acestui aşezământ, a fost doamna Matilda (Cocuţa) Mircea. Ea a fost aleasă şi trimisă de  Dumnezeu Părintelui Constantin, în urma rugăciunilor Sfinţiei Sale, pentru a-i fi ajutor indispensabil în cel mai greu moment – începutul. Dumnezeu a dăruit lungime de zile şi a ocrotit sănătatea doamnei Matilda poate şi pentru a ne mărturisi lucrarea ce s-a înfăptuit atunci acolo.

Ea ne-a rugat să nu pomenim nimic de viaţa ei de asceză pe care a dus-o şi pe care continuă să o ducă, dar ne-a relatat, cu multă bunăvoinţă, amintirile ei din anii de strânsă colaborare avută cu Părintele Constantin Sârbu, pe care în primii trei ani l-a ajutat zi de zi, rămânând în continuare un mare sprijin al bisericii. Discuţiile avute de câţiva colaboratori ai prezentei lucrări cu dânsa le-am înregistrat şi le reproducem cu fidelitate, modificând uneori doar succesiunea amintirilor, pentru a le putea încadra mai cu folos în desfăşurarea lucrării.

Întrebare: Ai putea să ne spui, pentru început, cum de dumneata, care locuieşti de 63 de ani în Bucureştii Noi, ai ajuns de aici tocmai lângă Podul Izvor, la Biserica Sapienţei, şi chiar în prima zi sau în primele zile când Părintele Constantin Sârbu se afla acolo?

Răspuns: Am să vă spun. Din cauza tulburărilor de la biserica din cartierul nostru din Bucureştii Noi, toată lumea s-a împrăştiat. Eu am început să mă rog zilnic, să citesc Paraclisul Maicii Domnului, cu rugămintea să-mi arate unde să mă duc, întrucât aveam nevoie de hrană pentru suflet. Într-o noapte am visat un tânăr îmbrăcat într-o cămaşă lungă, albă, care m-a întrebat: „Vrei să fii mai tare sufleteşte? Scoală-te şi vino să mergi cu mine!”. Am plecat şi – în vis -am luat tramvaiul 20, care atunci ajungea la Podul Izvor. De acolo, ne-am dus pe jos până la Biserica Sapienţei. Când am ajuns în poarta bisericii, tânărul m-a lăsat singură şi eu m-am trezit.

Dimineaţa, imediat ce m-am sculat, am pornit pe acelaşi drum, având sentimentul că tânărul din vis mă însoţeşte. Când am ajuns în poarta bisericii, acest sentiment a dispărut. În curtea neîntreţinută, părăsită a bisericii, am văzut pe Părintele Constantin Sârbu stând pe o buturugă. Cum m-a văzut, a venit în calea mea şi mi-a zis:

– Bine ai venit, Matilda Cocuţa! Eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un bărbat ca ajutor. Ce-ai să poţi face tu, o firimitură de femeie? Dar poate ai să mă ajuţi şi tu. Vino, stai lângă mine pe buturugă!

Eu m-am mirat în sinea mea. Nu mă cunoştea, nu ştia cine sunt. De unde a ştiut cum mă cheamă? Dar n-am zis nimic, m-am aşezat lângă el pe buturugă. Atunci Părintele a început să-mi spună că a venit din închisoare, că în urma cererii sale de a fi reîncadrat i s-a încredinţat Biserica Sapienţei şi că de acum înainte împreună ne vom ruga aici lui Dumnezeu. Deocamdată însă nu are nici unde dormi, nu are nici cheile de la biserică şi nici de la casa parohială.

Doarme printre dărâmăturile de la biserica Domniţa Bălaşa, pe un preş lucrat din cârpe, ca acelea ce se pun în casele de la ţară.Părintele povestea şi plângea. Îmi mai spunea că îi este foame. Am plecat atunci să caut de mâncare. Peste drum de poarta bisericii era o casă mare, frumoasă şi jos era un garaj. Uşa era deschisă şi o doamnă aranja nişte senvişuri.M-am dus la ea şi i-am spus:

– Doamnă, uite, a venit un preot din puşcărie, îi este  foame. Dă-mi ceva de mâncare şi nişte apă pentru el!

– Lasă-mă în pace! a fost răspunsul.

I-am mai spus o dată şi dacă am văzut că nu vrea, am luat şi eu ce am putut, când ea s-a întors cu spatele şi am plecat. Apoi însă m-am întors şi i-am spus că să fie de pomană pentru cine vrea ea.

După ce Părintele a mâncat, ne-am uitat în jurul bisericii. În faţă, până la poartă erau bălării. În spate era ruină: un coteţ de găini, urme de șobolani, picioare de pui, mizerie  mare.

– Oare, Cocuţo, facem noi ceva aici? m-a întrebat Părintele.

– Dacă te-a adus Dumnezeu aici, facem! l-am încurajat eu.

– Păi, de unde oameni?

– Vă aduc eu din Bucureştii Noi. Dar să vă rugaţi. Eu sunt păcătoasă. Dacă vă rugaţi, facem!

A râs şi el un pic, apoi mi-a zis: „Acum să mergem la cimitir, la nevasta mea!”

El însă mergea greu, avea nevoie de baston. Am găsit unul aruncat în grădina de alături, de care s-a servit la început.

Pe drum mi-a povestit din cele pe care le-a suferit în puşcărie, cum îi bătea. Le spunea că îi scot la aer. De fapt, pe când mergeau în cerc, unul câte unul, doi gardieni, unul de o parte, altul de cealaltă parte, de câte ori treceau pe lângă ei, îi loveau după ceafă sau unde nimereau cu bastoanele lor. Părintele mergea greu, avea nişte bocanci grei, mari, aproape fără talpă şi nişte haine învechite cu care ieşise din închisoare.

La cimitirul Belu, unde am ajuns, banca de la mormânt avea piciorul rupt. L-am pus eu cum am putut şi Părintele s-a aşezat. Apoi mi-a spus din nou că îi este foame. Cred că într-adevăr îi era foame, dar poate mi-a zis aşa ca să rămână el singur la mormântul soţiei. Era sâmbătă, se făceau parastase. Eu am plecat la poarta cimitirului să iau pomană de la lume. O doamnă mi-a dat şi un pahar în care să-i duc apă. Dar când m-am întors la mormânt, am văzut că Părintele era culcat pe mormânt cu faţa în jos şi bastonul alături. M-am speriat.

Ce-am păţit până l-am ridicat! L-am aşezat pe bancă. Curgeau lacrimile pe bocancii lui, povestindu-mi cum a cunoscut-o pe soţia lui, ce om deosebit a fost, cât de mult l-a ajutat şi cum a murit lăsându-l cu două fetiţe pe care le-a crescut până la arestarea lui. Au rămas în grija femeii de la lumânări, de la Biserica Vergului. Nu ştia unde sunt şi nici nu voia să-l vadă în starea în care se afla.

După ce ne-am reîntors la biserică, Părintele voind să se ducă să seculce la Domniţa Bălaşa, eu i-am zis:

– Hai să facem o cămăruţă ca să ai unde să stai, să nu mai stai printre dărâmături la Domniţa Bălaşa!

– Cu ce să facem?

– Eu cunosc pe stareţul de la Cernica!

Părintele mi-a dat atunci o scrisoare în care a spus cum a ieşit din închisoare, în ce stare se află, cum a primit să slujească la Biserica Sapienţei şi cum are nevoie de ajutorul lui. Pe atunci, stareţ era Părintele Roman Ialomiţeanul.

Ziua următoare m-am dus la Cernica.

Părintele stareţ ne-a promis ajutor. Într-adevăr, peste o zi sau două a venit maşina de la Cernica cu trestie, scule, var, nisip, ipsos şi doi călugări pentru lucru.

Am luat şi eu pe Ion al lui Chiva şi încă unul din Bucureştii Noi. În tramvai ne-am întâlnit cu un alt cunoscut din Dămăroaia. I-am spns unde mergem şi a venit şi el cu noi. Nu vă pot spune cum ne-a ajutat Dumnezeu. Într-o singură zi am făcut scheletul şi l-am lipit şi cu pământ. Până am terminat cămăruţa, până s-a mai uscat, Părintele s-a mutat în pivniţă, unde acum este cazanul de calorifer.

Pe atunci acolo era numai gunoi, care ajungea până la geam. Am scos gunoiul, am făcut curat, în măsura în care am putut şi Părintele a dormit acolo vreo săptămână.

Întrebare: în ce fel a primit Părintele Constantin primele ajutoare pentru a putea începe lucrarea sa?

Răspuns: Am să dau un exemplu. Încă pe când lucram ca să ridicăm cămăruţa din spatele bisericii, m-a trimis Părintele la poştă să expediez o scrisoare,cred că pentru străinătate. Acolo este zidul acela înalt (zidul ghișeului), în spatele căruia lucrează fetele de la poştă. Printre ele era o doamnă care plângea, plângea într-una. Eu am întrebat-o:

– De ce plângi? De ce?

– Lasă-mă în pace! mi-a răspuns ea.

– Nu te las deloc!

Spune-mi, că eu ştiu un preot bun. Dacă te duci la el şi îi spui necazul, o să-ţi ajute. Ia scrisoarea asta şi apoi hai cu mine, că te duc eu acolo!

N-am lăsat-o până n-a venit cu mine. Părintele a vorbit cu ea, i-a făcut o rugăciune, a învăţat-o ce să facă şi a încurajat-o că în două-trei zile nu va mai avea pricină de plâns. Cred că îi plecase bărbatul de acasă. Într-adevăr, peste câteva zile doamna a venit şi în semn de mulţumire şi bucurie a adus o canapea cu rezemătoare, o masă, un scaun şi a mobilat cămăruţa cea mică. A adus şi haine şi ghete, încât Părintele mi-a dat mie, spre amintire, bocancii şi pantalonii cu care avenit din închisoare, pe care îi păstrez până acum.

De asemenea, doamna de peste drum de biserică, aceea care la început n-a vrut să-mi dea sandvişurile, văzând că a început să se facă o lucrare şi probabil stând de vorbă şi cu Părintele, a dat bani cu care am cumpărat material şi am făcut acoperişul la cămăruţă.

Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit Părintele după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată, acoperişul era stricat, iar zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, Părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte.Când am intrat în biserică, am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică.

Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păienjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat.

Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa. La un moment dat mi-a spus, mi-a descoperit în taină o mare bucurie a sa. Pe când se ruga, a văzut aievea, în faţa ochilor, la altar, „Cina cea de taină” şi a auzit spunându-i-se: „Stai pe picioarele tale şi lucrează!”.

– Dumnezeu ne va ajuta! spunea el.

Tot atunci Părintele mi-a zis:

– Eu nu mă pot înţelege bine cu tine!

Eu nu prea puteam vorbi. Am fost operată de glanda tiroidă. La operaţie mi-au fost atinse coardele vocale şi vorbeam mai mult din gât. Părintele putea greu să mă înţeleagă. Atunci mi-a zis:

– Tu stai afară, că eu mă duc în biserică să mă rog ca să-ţi dea Dumnezeu grai, că nu mă pot înţelege cu tine aşa!

– Şi eu ce să fac?

– Tu fă metanii şi roagă-te ce şi cum ştii tu!

După un timp, m-a strigat din biserică:

– Cocuţo!

– Da, Părinte! am răspuns eu tare, ca să mă audă.

Şi mi-a dat drumul la grai şi de atunci am vorbit aşa cum vorbesc acum.

Întrebare: Când a început Părintele să slujească? Cum a fost prima Sfântă Liturghie la care ai participat?

Răspuns: Pe la început, într-o duminică, mi-a spus:

– Ce facem, Cocuţo? Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să coboare asupra noastră mila şi ajutorul Lui. De unde mai aducem creştini cu care să slujim Sfânta Liturghie?

În apropiere era o întreprindere de ortopedie. Fiind duminică dimineaţa, salariaţii de acolo aveau şedinţă. Înainte de ora 10, m-am dus la poartă.

Pe când ieşeau ei, eu tot le ziceam să vină pentru zece minute, că a venit Părintele de la închisoare şi să nu facă Sfânta Liturghie singur. Vreo şase bărbaţi, cam cu rezervă, au zis: „Hai să mergem!”. Au venit şi două cucoane.

Părintele a început prin a le povesti câte ceva din viaţa lui, a vorbit apoi despre închisoarea lui, încât plângea lumea ascultându-l. Tot atunci a vorbit şi despre intenţiile lui cu privire la refacerea bisericii. Apoi a început Sfânta Liturghie, înainte de a citi Sfânta Evanghelie, Părintele m-a trimis să aduc „covorul” din casă (preşul pe care dormea el la Domniţa Bălaşa), ca să-l pun în biserică, să poată doamnele îngenunchea.

– Păi ăsta-i covor? au întrebat ele.

– Da, acesta-i, altul n-am! Poate cu ajutorul lui Dumnezeu vom primi şi noi vreunul!

Şi doamnele au îngenuncheat pe el.

La predică, ţin minte că Părintele a spus:

– Dacă avem un vas plin cu apă şi vrem să mai turnăm ceva bun, nu mai încape. Tot aşa şi inima noastră, fiind plină de fapte rele, Bunul Dumnezeu, dacă ar vrea să ne dea puţin har, nu mai are unde să mai pună, căci inima
noastră este plină cu cele rele. Mântuitorul vine la noi cu lumină, smerenie, blândeţe şi răbdare, dar dacă nu găseşte loc pentru a sădi în noi aceste nespuse daruri, pleacă ,întrucât inima noastră este plină de toate putregaiurile: de ură, minciună, de poftele trupului, de lăcomia pântecelui şi multe altele.

În acest fel, săraca inimă abia mai respiră, fiindcă bietul om tot timpul se străduieşte ca să intre în iad, căci nu-i place nimic din ceea ce este bun pentru suflet. Nu se străduieşte pentru hrana sufletului, care este încătuşat de mii şi mii de păcate.

Ce vom face la înfricoşata Judecată? Abia atunci ne vom da seama ce am lucrat pe pământ! Trebuie ca acum, cât trăim pe pământ, să ne curăţim, să ne spălăm de păcate, căci Prea Milostivul Dumnezeu este aşa de bun şi îndurat şi ne va ierta, dar numai dacă noi ne căim de ceea ce am făcut, dacă ne pare rău din suflet că am supărat pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru.

Şi chiar dacă iarăşi cădem în vreun păcat, nu avem voie să deznădăjduim, ci să avem credinţă puternică şi să cerem mila lui Dumnezeu, să ne ridicăm din nou şi să pornim la drum spre lupta cu păcatul. Să nu ne descurajăm, să nu zicem: „Acum tot am păcătuit, nu mai am ce face, merg aşa înainte, căci Dumnezeu nu mă mai iartă!”. Nu, nu trebuie să gândim aşa, ci să ne sculăm, să ne trezim şi să punem început bun, cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă şi păianjenul nădăjduieşte şi îşi urzeşte mereu pânza, vrând să urce sus şi pânza se rupe şi el iarăşi o reface, o ţese, şi aşa de mii de ori el tot face pânza, cade şi iarăşi se ridică şi nu se lasă până nu-şi face casa sus, tot aşa şi noi să nu ne lăsăm duşi de satana, ci să ne străduim ca păianjenul să ne facem o locuinţă sus în cer, zidită cu fapte bune, cu milostenie, cu bunătate, cu răbdare în rugăciune. Cu lacrimile noastre să spălăm totodată puţina inimă care miroase atât de urât, scoţând dinăuntrul nostru puterea satanei.

Dacă-ţi intră un hoţ în casă, oare îl laşi să-ţi jefuiască tot? Oare nu te lupţi să-l scoţi afară din casă?! Atunci, cu satana de ce nu te lupţi ca să-l scoţi afară din inima ta şi să nu-i dai voie să-şi facă cuib în ea? Înfrânează-te de la rău şi biruieşte pe satana prin post, rugăciune şi milostenie. Acestea trei sunt armele cele mai puternice ale creştinului, prin care poate moşteni Împărăţia Cerurilor.

Sfânta Liturghie i-a impresionat pe oameni. Cei care au venit atunci au spus altora şi de atunci a început lumea să mai vină. Uneori Părintele telefona la întâmplare, poftind lumea la biserică.

Totuşi, numărul lor era încă mic. Unii voiau să dea bani Părintelui, dar el nu primea, zicea să-i pună pe geamul din spatele altarului. Acolo găsea plicuri cu bani, căci lumea era atrasă de blândeţea, de harul lui şi avea încredere în rugăciunile sale.

Tot atunci m-a trimis odată Părintele să cumpăr pâine. Eu nu prea cunoşteam cartierul. Urcând spre Arhivele Statului, cum era pe atunci, am întâlnit un domn pe care l-am întrebat unde-i un centru de pâine. El mi-a arătat.

– Uite, acolo-i!

– Să vă spun şi eu ceva! i-am zis.

Şi i-am povestit de Părintele, cum a venit de la închisoare, cum n-are oameni, dar totuşi vrea să repare biserica.

– Am să trec şi eu pe acolo! mi-a răspuns.

Era domnul Bartolomeu, contabil la Arhivele Statului. El s-a dus, într-adevăr, pe la Părintele Sârbu şi a rămas un foarte bun colaborator al lui, credincios al bisericii, care l-a ajutat pe Părintele în multe lucrări.

Aşa îl ajuta Dumnezeu pe Părintele Sârbu, prin oameni veniţi din toate părţile. Şi Părintele se ruga pentru toţi.

Întrebare: Am văzut că ai unele însemnări din predicile Părintelui. Ţi-a spus el să le scrii?

Răspuns: Încă de la primele slujbe ne-a spus să notăm fiecare tot ceea ce spune el. De asemenea, de la început ne-a făcut semn unde să stea fiecare în biserică:

– Aici este locul tău, aici locul tău!

Şi aşa la fiecare, unul mai în faţă, altul mai în spate.

– Cum aţi intrat în biserică, zicea, nu vă mai plimbaţi de colo-colo! Fiecare să rămână la locul lui, concentrat în rugăciune.

Părintele spunea că simte şi inima noastră cum bate. La Sfânta Liturghie ne atrăgea atenţia:

– Uite, se apropie ceasul, coboară şi îngerii din cer. Voi ştiţi că sfinţii de pe pereţi coboară printre voi? Vopseaua rămâne pe pereţi, dar sfinţii sunt printre voi. Noi nu-i vedem cu ochii trupeşti, dar ei ne văd pe noi şi trebuie să stăm liniştiţi. În cer este ordine şi aşa trebuie să fie şi la noi. Nu vă gândiţi ce aţi făcut acasă sau pe drum, nu vă gândiţi la nimic decât la rugăciunea care se face.

Concentraţi-vă, căci atunci vă umpleţi de har, credinţă şi sănătate. Aţi auzit? Să staţi cuminţi!

Îmi amintesc că a venit odată o doamnă în vârstă, care avea o geantă pe care o tot închidea şi o deschidea. Şi de fiecare dată când închidea sau deschidea geanta, se auzea clam-clam. Îl enerva pe Părinte. El a ieşit din altar, a venit la ea şi i-a spus:

– Doamnă (i-a zis pe nume), dă-mi şi mie geanta s-o duc în altar, să ai spor la bani!

Doamna, foarte bucuroasă, şi-a dat geanta şi s-a făcut linişte în biserică.

Aşa proceda Părintele Sârbu. Ştia cum să se adreseze fiecăruia după felul lui, ca să-i îndrepte şi să-i câştige pe toţi pentru Hristos.

Întrebare: Te duceai în fiecare zi la Părintele?

Răspuns: Da, în fiecare zi. Plecam de cu noapte, să nu mă vadă vecinii şi veneam tot noaptea. Aveam discuţii acasă cu Mircea, soţul meu şi cu Steluţa, fiica adoptivă. Aveam şi pe soacra mea la noi. Le făceam noaptea mâncare şi ziua continuam să merg la biserică.

Îmi amintesc, în prima iarnă, era duminică sau sărbătoare, căzuse multă zăpadă şi tramvaiul nu mai venea. Stăteam la îndoială dacă să pornesc sau nu, pe jos, prin nămeţi. Până la urmă am pornit. Când am ajuns, obosită, l-am găsit pe Părinte lucrând la zăpadă. I-am luat lopata din mână şi am făcut pârtiile.

Apoi m-am dus şi am dat pomelnicul pentru Sfânta Liturghie. Părintele mi-a mulţumit şi mi-a dat un caiet şi un creion, spunându-mi din nou să notez tot ce aud de la el, „ca să-mi rămână”. La sfârşitul slujbei, ne-a numărat; eram şaptesprezece şi ne-a întrebat pe fiecare de unde suntem. Toţi eram din alte cartiere. Şi începând să vorbească, ne-a zis:

– Să ştiţi că nu cu puterea voastră sunteţi aici, ci cu puterea lui Dumnezeu, Care v-a trimis. De aceea, deschideţi bine şi urechile duhovniceşti, ca să auziţi şi deschideţi şi inimile voastre, ca să intre în ele cuvântul lui Dumnezeu, că aceasta este hrana pe care o căutaţi. Aţi venit de departe, nu trebuie să plecaţi aşa cum aţi venit şi osteneala să vă fie zadarnică. Adăpaţi-vă cu apă vie, că pentru aceasta v-a trimis Iisus aici. Spălaţi paharul pe dinăuntru…

Şi multe altele ne-a mai zis. Ne spunea să fim ordonaţi, să nu trăim cu mintea împrăştiată, nici să pierdem vremea, căci timpul este scurt. Dimineaţa, când ne trezim din somn, să facem semnul sfintei cruci şi să zicem: „Îţi mulţumesc, Doamne, că am văzut lumina zilei, ajută-mă, luminează-mă ca să fac numai voia Ta!”. Apoi te scoli, fără să dai voie trupului să se întindă alene şi cum ai pus picioarele pe duşumea, să şi îndoi genunchii pentru metanie, să faci trei metanii zicând: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că am pus picioarele mele pe aşternutul picioarelor Tale! Ajută-mă să umblu astăzi cu ele şi să fac voia Ta!”. Zici un „Tatăl nostru”, te îmbraci, te speli şi după aceea te rogi cu rugăciunile de dimineaţă. Apoi te aşezi la masă şi faci pe hârtie planul problemelor pe care le ai de rezolvat în ziua aceea.

Şi ne-a mai spus Părintele că dacă cineva ne roagă ceva, sau ne dăm întâlnire cu cineva, sau promitem să dăm un telefon la ora cutare, apoi să ne ţinem de cuvânt, să fim punctuali şi să nu lăsăm să ne aştepte oamenii în zadar, căci dacă avem mintea împrăştiată şi uităm ce am promis, nu mai putem să ne dăm numele de creştin. Deci când zicem „da”, apoi „da” să fie, iar când zicem „nu”, să fie „nu” şi mai mult de atât să nu spunem. Să nu ne jurăm, căci este păcat de moarte.

Era Părintele atât de hotărât, atât de insistent în problemele pe care le rezolva, încât nu se lăsa niciodată înfrânt şi lupta până la capăt. Dacă-şi punea în gând să facă ceva, pleca de acasă chiar pe vânt, pe ploaie, pe orice vreme; îl vedeai luându-şi bastonul şi pornea la drum pentru interesele Bisericii.

Întrebare: Ce întâmplări îţi mai aduci aminte din primii ani?

Răspuns: În prima iarnă mergeam acolo şi pentru a îndepărta zăpada, căci Părintele nu mai putea ieşi altfel din cămăruţa lui. În anul următor, după ce a acoperit cu tablă biserica şi casa parohială, ţin minte că l-am adus pe Nicolae Munteanu, zugravul de la noi, care a venit cu soţia şi a zugrăvit casa parohială.

Tot el a lucrat şi la repararea zidurilor bisericii.

Peste câtva timp, m-a chemat odată Părintele şi mi-a zis:

– Cocuţo, trebuie să începem lucrarea. Ne trebuie douăzeci de saci de ciment. Am făcut o cerere şi o să-ţi arătăm unde să te duci să obţii aprobarea.

Eu eram într-o rochie în care căram moloz, făceam curăţenie, dar le-am lăsat pe toate şi am plecat cu Părintele şi cu domnul Bartolomeu. Ne-am dus la un Minister unde se dădeau astfel de aprobări. În faţă era un parc. Părintele cu domnul Bartolomeu s-au aşezat pe o bancă şi mi-au explicat cum să urc scările şi unde este uşa la care trebuie să bat. Domnul Bartolomeu ştia, căci, după cum am aflat mai târziu, el a mai încercat să obţină aprobarea, dar n-a reuşit. Eu însă pe atunci nu ştiam că nu se dau astfel de aprobări. Am urcat scările, am intrat. La birou era un domn căruia i-am pus înainte cererea mea.

– Ce-i asta? Douăzeci de saci? Dumneata te joci?

Şi mi-a făcut semn cu mâna să plec.

– Dar ce este? am zis. Nouă atât ne trebuie, chiar mai mult!

El nu mi-a mai răspuns şi a plecat. Eu însă am rămas şi Dumnezeu şi-a făcut lucrarea Sa; Dumnezeu ne-a ajutat. Stând eu acolo, a intrat o cucoană.

S-a dus la haina domnului, care era agăţată în cui, i-a căutat în buzunare, i-a luat din buzunar o hârtie, a ascuns-o sub vesta ei şi a plecat. Eu am văzut că e o hoţie şi am rămas în continuare. Când a intrat din nou domnul în birou, s-a cam răstit la mine:

– De ce n-ai plecat? Ţi-am spus să pleci!

– N-am plecat, dar să ştii că a venit o doamnă şi ţi-a luat din haină, din buzunarul acela, o hârtie.

Cum a auzit, s-a speriat. A luat repede ştampila, a pus-o de două-trei ori pe cererea mea, a iscălit şi mi-a dat hârtia zicând:

– Du-te sănătoasă! Apoi a plecat fuga pe trepte în jos, ca s-o prindă pe doamna care-i luase hârtia. Când am ajuns şi eu jos, Părintele m-a întrebat:

– Ce-ai făcut, Cocuţo?

– Cu rugăciunile Sfinţiei voastre, ne-a ajutat Dumnezeu!

Altădată era nevoie de nisip pentru repararea bisericii.

A aranjat Părintele (prin domnul Cornel) maşini care să meargă la o carieră de nisip. Dar trebuiau oameni pentru încărcatul maşinilor. În acele zile mie îmi era rău, mă durea stomacul de nu mai puteam. Soţul meu îmi zicea:

– Du-te la Părintele, că acolo te-ai îmbolnăvit!

Şi eu m-am dus la Părintele. A ieşit Părintele pe scară:

– Ce faci, Cocuţo?

– Am venit să-mi dai vreo bulină, că mă doare rău stomacul, mi-e rău. Soţul mi-a zis că aici m-am îmbolnăvit!

– Ştiu, Cocuţo, că îţi este rău. Dar ia tu o lopată din lopeţile care sunt atârnate lângă uşă; şi aici, pe hârtiuţa asta, ţi-am scris adresa unde este nisipul şi unde ne trebuie oameni să încarce la maşină. Trebuie unul de o parte şi altul de partea cealaltă. N-avem oameni!

Nu mi-a dat nici o bulină. Am luat lopata aşa, de coadă şi târâş-târâş am plecat, cu adresa într-o mână şi cu lopata în cealaltă. Eram supărată. Să nu-mi dea nici o pastilă!

Când am ajuns acolo, era domnul Cornel. Nu era nici o femeie.

Domnul Cornel a văzut că merg greu şi mi-a zis:

– Mai stai niţel, poate-ţi mai trece până vine altă maşină!

Şi a venit alta, dar fără oameni, pentru a o reîncărca.

Atunci am luat lopata şi am zis: „Maica Domnului, ajută-mă, că mi-e rău!”. Şi când am zis aşa şi am început să arunc nisipul în maşină, am simţit ca o putere în mine. După aceea nu mă mai puteam opri. Îl ajutam şi pe cel din partea cealaltă.

Când a ajuns domnul Cornel cu un rând de nisip la biserică, Părintele l-a întrebat:

– Ce face Cocuţa?

– Îl ajută şi pe cel de pe partea cealaltă!

Întrebare: Acolo a început un mic şantier?

Răspuns: Şantier mai mare a fost când s-a zidit pridvorul. Întâi Părintele a făcut principalele reparaţii ale bisericii şi apoi s-a apucat de pridvor. În 1965 încă nu avea suficienţi oameni şi suficienţi bani pentru a se apuca de pridvorul bisericii. Atunci însă, cu banii pe care i-a putut aduna, a acoperit cu tablă biserica şi casa parohială, pentru a nu mai ploua în biserică şi pentru a se putea muta şi el în casă. Totuşi, când au început să fie mai mulţi oameni la lucru,a trebuit să le dăm de mâncare şi nu aveam ce ne trebuie. Atunci doamna Viorica, soţia domnului Cornel, a adus un aragaz mai vechi de acasă şi aduceam fiecare ce puteam, cartofi, morcovi, ouă şi găteam pe rând. Se punea masa afară. Părintele făcea rugăciunea „Tatăl nostru” şi apoi zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, vino la noi şi binecuvintează casa, masa şi bucatele acestea, că de la tine vin toate, Părintele luminilor”. Odată a văzut că un bărbat nu-şi face semnul crucii. L-a chemat deoparte, i-a dat nişte bani şi i-a spus să meargă la restaurant să mănânce dacă nu-şi face cruce, întrucât aici noi toţi ne facem cruce.

Mai ţin minte că se apropia Paştele şi am rămas câteva zile acasă să fac curat, să pregătesc şi eu câte ceva. Fără mine totul era mort. Mi-a spus şi Mircea, soţul meu:

– Trei-patru zile stai şi tu, nu te mai duce, să pui casa la punct. Va mai fi cine să se ducă acolo!

Şi eu nu m-am mai dus. Dar dimineaţa, la şase şi jumătate, Mircea mă strigă:

– Cocuţo, a venit Părintele după tine, du-te şi spune-i că eşti bolnavă!

Părintele Constantin era pe bancă în curte. Se uita spre geam şi băteacu bastonul în pământ. Eu am ieşit afară şi am minţit:

– Părinte, nu vă supăraţi, dar mi-e rău!

– Bine, Cocuţo!

Şi a plecat. Dar de cum a ieşit pe poartă, am simţit nişte cuţite de credeam că mor.

– Mircea, ce mă fac? M-am luat după tine, am minţit şi acum mi-e rău de nu mai pot!

– Du-te după Părintele, că-ţi trece! Hai, du-te!

Şi cum mi-am pus în gând să mă duc, nu m-a mai durut. M-am dus după Părintele. El ştia că vin în urma lui, dar nu s-a întors. Când l-am ajuns mi-a zis:

– Ce-ai făcut, Cocuţo? Nu te mai doare burta?

I-am spus aşa, aşa… şi am plecat la biserică.

Altădată m-am dus la Părintele cu un om de pe la noi din cartier. Era frizer, un om slab şi bătrân. Nevasta lui murise şi el tot o visa că-i spune: „Du-te, măi Costică, şi te spovedeşte că, dacă mori, te duci în iad şi tu ştii ce-i acolo?”.

Omul venea adeseori pe la noi şi tot îmi zicea:

– Coană Cocuţo, du-mă şi pe mine să mă spovedesc!

Într-o zi i-am spus:- Nea Costică, mâine vino mai de dimineaţă şi merg cu dumneata!

Cum am ajuns dimineaţă la biserică, Părintele îmi zice:

– Ce vrea, Cocuţo, omul ăsta?

– Părinte, vrea să se spovedească şi vine mereu la mine, să-l duc la spovedit!

– Du-te la alt preot, că eu sunt bătrân! a fost hotărârea Părintelelui.

Dar eu m-am supărat. După ce a plecat omul, am zis:

– Părinte, de când se ţine de capul meu! De ce l-aţi refuzat?

– Măi Cocuţo, eu sunt bătrân. Acesta nu s-a spovedit niciodată. Eu trebuie să fac metanii. Tu nu ştii canonul pe care-l avem noi pentru ăştia bătrâni!

Pot să mai fac eu metanii? Dar el? Poate să facă? Să se ducă la un preot tânăr, că acela ştie ce să facă!

– Părinte, oricum ar fi, eu m-am supărat, eu plec!

– Du-te, Cocuţo!

M-am dus în pivniţă, mi-am luat rochia, toate cele ce le mai aveam pe acolo, le-am pus în traistă şi am venit acasă. Noaptea, ce credeţi că visez? Pe strada aceea spre Arhivele Statului era o alee şi lume multă, multă, doi câte doi, până la biserică. Erau cei care au muncit acolo. Şi era o mână mare de femeie care îi lua pe toţi şi îi băga în curtea bisericii. Eu ziceam în sinea mea: „Nu mă duc acolo, că sunt supărată”. Şi nu ştiam cum să mă retrag ca să nu mă bage şi pe mine. Eram rea, încăpăţânată. Dar femeia a întins o mână aşa de lungă încât a ajuns până la mine, m-a luat de ciuf şi m-a băgat în biserică, în curte. Atunci i-am zis:

– Sunt supărată pe Părintele!

– Dar de ce eşti supărată?

– Uite, am venit cu un om bătrân şi nu l-a spovedit!

– Nu trebuie să te superi, pentru că Părintele, din cauza suferinţelor,a devenit nervos şi bolnav.

– Dar dumneata cine eşti de mă lămureşti?

– Vrei să ştii cine sunt?

Şi acea mână a luat parcă un nor de pe cer, îl ţinea în palmă şi în nor a apărut Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi mi-a zis:

– Eu sunt Maica Domnului. Eu te-am făcut bine la operaţie, eu te-am ajutat şi eu te-am adus aici, prin trimisul Fiului Meu. Trebuie să-l ajuţi pe Părintele până se termină lucrarea. De aceea ţi-am dat toate acestea, ca să-l ajuţi!

A doua zi m-am dus la biserică.

Părintele ştia, aştepta la poartă.

– Hai mai repede, de ce mergi aşa încet? mi-a zis.

– Că mi-e ruşine!

– Ia spune, ce-ai visat tu?

I-am spus în amănunt visul.

– Lasă, nu mai fii supărată!

M-a luat de după gât cu bunăvoinţă şi am început să-mi reiau lucrul.

Uneori mă ducea Părintele cu el la parastase. Odată ne-am dus la nişte oameni foarte bogaţi, de unde ar fi primit bani mulţi. Când am intrat, era o sală lungă, luxoasă, gătită cu tot felul de farfurii, cu păhărele. Când a venit o doamnă, Părintele a arătat cu bastonul păhărelele şi a întrebat:

– Astea ce sunt?

– Păhărele pentru ţuică!

– Hai, Cocuţo, să mergem, că aici se face nuntă, nu se face parastas!

Oamenii au insistat, au venit după noi, dar Părintele a justificat:

– Parastasele nu se fac cu ţuică. Unde se face cu ţuică, nu este primit. Diavolii îţi răstoarnă masa. Voi nu credeţi, nu vedeţi cu ochii voştri. Eu sunt mai bătrân şi nu pot să fac slujbele pe care vreţi voi să le faceţi. Chemaţi alt preot!

Şi am plecat.

În drum spre casă, aproape de biserică, am stat sub un geam şi am auzit nişte tineri care se certau.

– Cocuţo, hai să mergem la ăştia, că se ceartă! Hai să gonim pe diavolul din casă!

– Cum, Părinte, dacă nu ne cheamă, cum să ne ducem acolo?

– Hai, hai să mergem!

M-am uitat eu pe unde-i uşa, şi am intrat:

– Bună ziua!

– Bună ziua!

Mă întrebam cum va deschide Părintele discuţia. Dar el a început direct:

– De ce vă certaţi? Hai să dăm afară pe diavol! Care este rău dintre voi? Unde ţi-e bărbatul cu care te certai?

– Ah, Părinte…- Adă-l încoace!

Când a venit bărbatul, s-a uitat şi la unul şi la altul, căci el cunoştea cu duhul, şi a zis femeii:

– Dumneata eşti de vină! Evo, tu eşti de vină! Nu-l mai sâcâi la cap! De ce îl plictiseşti şi-l cercetezi în toate? Hai să facem o slujbă! Ştii să te închini?

Făcea şi bărbatul o cruce, cam strâmbă. I-a arătat Părintele cum s-o facă. Aveau şi doi băieţei. După slujbă i-a binecuvântat, i-a miruit. Apoi le-a zis:

– Să nu vă mai certaţi! Voi nu vedeţi, dar eu am văzut câţi diavoli erau în casă la voi. Când vă certaţi, vin îndată diavolii. Să fie pace! N-aveţi icoană. Văd că bani aveţi, fiindcă aveţi lucruri bune, dar icoană de ce nu aveţi în casă?Părintele a rămas acolo şi m-a trimis la biserică:

– Du-te, Cocuţo, şi ia din pod o icoană, care vrei tu, s-o dăm la oamenii ăştia! Eu te aştept aici.

M-am dus în pod şi am luat o icoană. Părintele le-a dat-o şi le-a spus:

– Să vă închinaţi lui Dumnezeu! Dimineaţa, când vă sculaţi, ieşiţi afară în pragul uşii, uitaţi-vă la cer şi ziceţi:

„Doamne, Tu eşti acolo, eu sunt aici. În ziua de azi, Tu ajută-mă! Eu nu ştiu să mă descurc, sunt om slab. Ai Tu grijă în ziua de azi pentru mântuirea mea!”.

Aşa să ziceţi şi să vă rugaţi!

Eu m-am mirat, dar am înţeles. Nu le-a dat o carte de rugăciuni, pe care ei n-ar fi putut-o pricepe. Le-a spus pentru început după puterea lor. Şi s-au făcut aceia nişte credincioşi!… Au fugit după noi, să le spunem de la ce biserică suntem, ca să vină şi ei. A intrat duhul lui Dumnezeu într-înşii. Şi să ştiţi că foarte mult ne-au ajutat oamenii aceia.

Îmi mai amintesc o întâmplare de Paşti. Pe vremea aceea erau grupuri de scandalagii care mergeau din biserică în biserică, în noaptea Învierii, parcă anume să tulbure Sfânta Liturghie. Ca să nu se întâmple aşa ceva şi la noi, Părintele punea credincioşi de strajă la poartă, căci în timpul slujbelor vroia linişte deplină atât în biserică cât şi în curte. Odată, în noaptea Învierii, în timpul slujbei, a auzit discuţii la poartă. A ieşit imediat din biserică să vadă ce se întâmplă. Doi oameni beţi voiau să intre şi credincioşii de strajă nu-i lăsau. Părintele i-a luat, le-a deschis calea şi i-a lăsat să intre:

– Ce faci, Părinte, că sunt beţi?! spuneau creştinii noştri.

Dar Părintele le-a zis celor doi:

– Staţi aici, că este învierea, şi vă împărtăşiţi!

– Nu putem, am mâncat! au zis ei.

– Nu-i nimic, acum toate se iartă, până la al nouălea neam.

Împărtăşiţi-vă, dar să staţi cuminţi, să nu umblaţi prin biserică. La noi fiecare stă la locul lui, nimeni nu umblă de colo-colo!

Şi oamenii aceia au stat cuminţi, aşa beţi cum erau, şi se rugau şi plângeau şi îşi dădeau palme că ce păcătoşi sunt. Părintele i-a cunoscut cu duhul şi a vrut să arate că de Paşti, fie că eşti mâncat sau nemâncat, poţi fi iertat, ca tâlharul de pe cruce. Apoi beţivii aceia au venit la treabă şi au muncit mult pentru biserică. Şi îi aduceau şi Părintelui mâncare la geam, fiindcă ştiau că n-are cine să-i gătească. Şi i-a câştigat pentru Biserică.

Îmi mai amintesc că a venit odată o doamnă care fusese operată la ochi, dar operaţia nu reuşise. Femeia a orbit. O adusese cineva la Biserica Sapienţei. Tinda nu era încă făcută. Era prohodul Adormirii Maicii Domnului. Ea a rugat pe cineva s-o ducă acolo unde sărută lumea Sfântul Epitaf al Maicii Domnului. În faţa mesei a îngenuncheat şi a plâns mult, mult, încât se făcuse baltă din lacrimile ei. Părintele a văzut-o, s-a apropiat de ea, i-a pus mâinile pe cap şi a întrebat-o:

– Ce-i cu dumneata? Ea şi-a ridicat capul şi a strigat:

– Te văd, Părinte, văd, văd!

Maica Domnului i-a dăruit vederea.

Întrebare: Dumneata erai acolo când s-a întâmplat asta?

Răspuns: Sigur, eram prezentă, eram sus în cor. Scriam acolo predicile. Am văzut şi eu minunea.

Întrebare: S-au mai întâmplat şi alte cazuri de acestea?

Răspuns: Eu atâta ştiu. Dar Părintele cunoştea gândurile noastre şi uneori cele ce vor fi. Odată m-am dus cu fiica mea, Steluţa, şi cu încă trei fete de pe strada noastră. Părintele era în curte şi o întreabă:

– Ce-i cu tine, Steluţo?

– Vrem să intrăm şi noi la liceu şi am venit să dăm nişte acatiste să reuşim!

Părintele a stat puţin, s-a uitat spre cer, a pus degetul la tâmplă concentrându-se, apoi s-a uitat la ele şi a zis:

– Tu reuşeşti, tu reuşeşti, dar tu nu reuşeşti!

La plecare, cea căreia îi dăduse Părintele vestea proastă a zis:

– De unde ştie Părintele acesta? Eu sunt deşteaptă şi sunt pregătită ca să intru!

Totuşi, n-a reuşit, aşa cum a zis Părintele.

Cristinei, fata de la lumânări, îi spunea:

– De ce nu te rogi acasă?

Ea răspundea:

– Mă rog aici!

– Dar de-acasă de la tine până aici poate să dea o maşină peste tine.

Tu ştii că moartea năprasnică nu e bună. Ştii? Roagă-te până pleci de-acasă!

– Părinte, de unde ştii?

– Nu te interesează pe tine, eu ştiu!
Într-adevăr, le ştia pe toate.

Rugăciunea minţii o spunea mereu. Era afişată şi la intrare. Ne zicea:

– Copii, noi nu suntem la mănăstire, să stăm întotdeauna cu nasul în rugăciune şi în slujbe. Noi suntem mireni. Dacă vreţi să vă mântuiţi, să ziceţi rugăciunea minţii. Aţi văzut călugării cu mărgelele cum zic. Noi nu suntem călugări, ca să umblăm cu ele, dar trebuie să le băgăm în minte şi să zicem aşa:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, milueşte-măpe mine, păcătosul!”. Dar cu mintea în inimă. Că noi avem păcate, suntem plini de păcate. Se face un ghemuşor mic: clevetirea. Dacă zicem mereu, mereu, satana iese afară şi se topeşte. Dar dacă tu întrerupi rugăciunea, el se umflă şi prinde viaţă, aşa cum la pir, dacă nu scoţi rădăcina, ia viaţă.

Dacă zici rugăciunea minţii mereu, de cum ieşi pe stradă, atunci el se topeşte. Eu acum vorbesc, dar inima mea se roagă, căci eu m-am obişnuit s-o zic mereu.

Întrebare: Când a început să se construiască pridvorul?

Răspuns: După ce s-au făcut principalele reparaţii ale bisericii. A vorbit Părintele cu cineva şi au venit două tractoare cu cărămizi. Şi erau cărămizile de curând scoase din cuptor, fierbinţi. La descărcatul lor a venit atâta lume, încât oamenii stăteau unul lângă altul şi le dădeau din mână în mână.

Fiecare avea mâinile cu mănuşi sau legate cu cârpe, ca să nu se frigă. Părintele zicea:

– Rugaţi-vă, rugaţi-vă, nu vorbiţi unul cu altul nici un cuvânt! Rugaţi-vă! Să mulţumim lui Dumnezeu şi să înălţăm slavă Lui!

Oamenii cu tractoarele trebuiau să plece repede, să nu se afle că au venit cu cărămida asta. Ea era plătită, dar fără aprobare superioară. Era un timp când nu se dădeau materiale de construcţie pentru biserici.

Părintele ne-a spus apoi să ne rugăm să găsim şi oameni pentru a începe zidirea. Şi au venit, într-adevăr, nişte bărboşi. Nu erau călugări. Părintele îi întreba:

– Fumezi?

Dacă omul răspundea „Nu fumez aici”, Părintele îi zicea:

– Nu, nu se poate. Dacă te laşi de tot, da, altfel nu se poate să lucrezi aici. Aici este biserică, aici nu este nici casă, nici hotel!

Cu toată lipsa de zidari, nu primea la lucru pe nimeni care fuma.

Odată cu pridvorul a început să se construiască şi bucătăria şi s-a aranjat şi sălița de la casa parohială, unde se puneau hainele. Casa parohială era formată numai din camera unde erau biroul şi dormitorul. A venit o comisie, a făcut o schiţă, a văzut cum a fost, iar domnul Bartolomeu a fotografiat. Părintele Sârbu a adăugat bucătăria. Dar pe locul unde este acum bucătăria, era atunci un pom mare, un oţetar gros. N-am să-l uit niciodată. Eu am pus joagărul (ferăstrău cu 2 mânere acţionat de 2 persoane), cu domnul Constantinescu. Ne-am luptat mult să tăiem pomul; totuşi, până la urmă, eu l-am doborât. Noaptea am visat că din miezul acela al tulpinii a ieşit un cap lung, cu urechi mari, bătrân, o căpăţână de om care mi-a zis: „Am 115 ani şi nimeni nu mi-a luat viaţa. Acum tu mi-ai luat-o!”. Şi a intrat iarăşi în ciotul pomului rămas. O, dar ce bătrân a fost! Mă rugasem de toţi ca să-l taie şi până la urmă tot eu l-am tăiat.

Când au început construcţiile, mă sculam de dimineaţă, mă duceam pe la casele oamenilor şi le lăsam scris adresa bisericii, şi oamenii veneau. Un mare ajutor a avut Părintele în Moş Gheorghiţă: era deştept, muncitor şi priceput.

A fost o greutate şi cu geamurile de la biserică. Cercevelele (lemnul din mijlocul geamului, în formă de cruce) erau stricate, putrezite. Nu puteai bate un cui, nu şedea cuiul în ele. Trebuia să facem rame noi. Părintele voia neapărat să fie din stejar, din lemn rezistent. A trimis oameni peste tot la depozite, dar nu se găsea nicăieri scândură de stejar. Atunci a zis:

– Să-i spunem Cocuţei. Ea face ce face şi găseşte!

Şi a venit la mine, în Bucureştii Noi, şi mi-a spus ca în ziua următoare să nu mă mai duc la biserică, ci să mă duc să caut scândură. Lângă mine, în Bucureştii Noi, se afla un depozit de scânduri. M-am dus acolo, dar răspunsul a fost acelaşi, că nu au aşa ceva de vânzare. Plecând eu, am văzut un copil căruia îi căzuse ceasul de la mână şi el plângea căutându-l. M-am aplecat şi eu să-l caut şi am văzut jos scânduri de stejar. După ce am găsit ceasul copilului, m-am întors, l-am cinstit pe paznic, dar el mi-a spus că scândurile de stejar, întrucât nu putrezesc, sunt puse numai ca un pod peste care să se aşeze scândurile de brad şi nu poate da stiva la o parte.

Am telefonat Părintelui Constantin şi a venit cu oameni de la biserică.

S-a învoit cu omul să cumpere cât aveam nevoie, apoi au dat la o parte scândurile de brad, au luat pe cele de stejar şi au pus stiva la loc. Ce bucurie pe Părintele!

Plângea de bucurie!

După ce s-au făcu cercevelele, ţin minte că într-o zi le vopseam, eu pe dinafară şi un om pe dinăuntru. Şi nu ştiu cum am făcut de am vărsat bidonul de vopsea. Era o cutie mare şi pe atunci nu se prea găsea. Eu m-am speriat, mi-a fost frică ce-o să-mi facă Părintele. Dar omul care vopsea cu mine mi-a zis:

– Spune că am vărsat-o eu!

Nu după mult, trece Părintele:

– Ce-ai făcut, Cocuţo?

Eu, păcătoasa de mine, am minţit, că n-am vărsat-o eu, dar Părintele zice:

– De ce ai învăţat-o, măi omule, să mintă? Ea a vărsat-o!

Pe toate le ştia Părintele.

Duminicile sau în zilele de sărbătoare eu mergeam după-amiaza pe la spitale. Odată, nu mai ştiu de ce, m-am dus la biserică. L-am văzut de departe pe Părintele Sârbu trăgând după el un căruţ mic cu roate pe care îl avea. De obicei punea în el de toate. Eu nu m-am arătat, m-am ascuns. Părintele se ferea, avea pachete în el. S-a dus la o curte de pe lângă biserică, a deschis poarta şi a pus toate pachetele acolo. Apoi a închis poarta şi a plecat. Asta făcea el în fiecare duminică după-amiaza.

(Matilda Mircea (Cocuța) – Un mare mărturisitor creștin. Preotul Constantin Sârbu, Lucrare îngrijită de obștea mănăstirii Diaconești, Ediția a III-a, Editura Bonifaciu, Bacău, p. 18-39)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Semne? Geamul de la icoana Mântuitorului de la Biserica Foișor, din București, s-a crăpat din senin în timpul rugăciunii „Tatăl nostru”. Au fost patru cutremure ușoare în lanț, astăzi, în județul Ialomița și al cincilea în Covasna!!

 

1538929270360După cum trebuia să ne închipuim și am fost avertizați de mai mulți, printre care și:

Părintele athonit Pimen Vlad: PEDEAPSA LUI DUMNEZEU VA VENI peste România, DACĂ se vor legifera căsătoriile homosexuale! SĂ MERGEM LA VOT PENTRU MODIFICAREA CONSTITUȚIEI!

Românii nu s-au înghesuit să mărturisească și să apare normalitatea lăsată de Dumnezeu și iată că se pare că apar semne.

„…in timpul Sfintei Liturghii in timp ce se spunea Tatal nostru a pocnit geamul din senin. Aici adaug: Nu sta nimeni la catapeteasma si nici nu arunca cu piatra. Cum sa pocneasca asa? Decat un semn…”

primit pe WhatsApp

De asemenea alte semne în județul Ialomița:

Patru cutremure au avut loc, duminică, în județul Ialomița, în decurs de aproximativ o oră, a anunțat Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului.

Primul cutremur s-a produs la ora 14.15, la o adâncime de 9 kilometri. Acesta a avut o magnitudine de 2,1 grade pe scara Richter.

Cel de-al doilea cutremur a fost înregistrat cu doar câteva minute mai târziu, la ora 14.22, la o adâncime de 13 kilometri. Seismul a avut o magnitudine de 2,2 grade pe scara Richet.

A urmat un al treilea cutremur, la ora 14.36, la o adâncime de 9 kilometri, cu o magnitudine de 2,9 grade pe scara Richter.

După aceste trei cutremure a avut loc și un al patrulea seism, la ora 15.30. Acesta s-a produs la o adâncime de 12 kilometri și a avut o magnitudine de 2 grade pe scara Richter, potrivit Institutului.

Tot duminică a mai avut loc îun cutremur, n județul Covasna. Acesta s-a produs la o adâncime de 99 de kilometri, la ora 05.50.

Cel mai puternic cutremur din acest an a avut loc în 25 aprilie. Cutremurul a avut magnitudinea 4,6 şi s-a înregistrat în apropierea următoarelor oraşe: Covasna (12 kilometri), Întorsura Buzăului (25 de kilometri), Târgu Secuiesc (27 de kilometri), Nehoiu (35 de kilometri) şi Sfîntu Gheorghe (52 de kilometri).

Sursa: a1.ro

De remarcat că județul Covasna a avut, alături de Harghita, după prima zi de referendum , dar și acum, la final, prezența cea mai scăzută la vot. Iar Ialomița e în apropierea Bucureștiului, unde sunt cei  mai înfocați adversari ai familiei tradiționale și cei mai mulți spălați pe creier pe metru pătrat.

Ion Cristoiu: Spre disperarea lui Klaus Iohannis, „Operațiunea Mortul” a eșuat. Deocamdată

Image result for protestul din 10 august

Foto: stirimondene.fanatik.ro

Să mă ierte cititorii, dar am pus acest text pe cristoiublog.ro mai tîrziu ca de obicei, pentru că am vrut să văd nu finele mitingului din Piața Victoriei, prelungit suspect de mult în ciuda violențelor. De regulă, oamenii veniți la un miting pașnic, în clipa cînd apar violențe fie scandează „Fără violență!sloganul tuturor manifestărilor cinstite din lume, care pe asta se bazează, pe caracterul pașnic, fie pleacă din locul respectiv, încredințați că pot veni și altă dată să demonstreze, dar că pentru asta trebuie să ajungă întregi acasă.

La ora 23 și ceva, mitingul nu se încheiase, iar mulțimea așa zis pașnică, fără nici o legătură cu Diaspora, marea majoritate fiind TeFeLiști din București, prezenți la toate manifestările de protest de doi ani încoace, nici nu se delimitase de huligani, nici nu plecase acasă, semn că așteptau ceva. Și acel ceva, așteptat și de mine, era „Mortul”. Pentru că încă de la campania de pregătire psihologică a acestui miting bizar, programat în toiul concediilor, fără nici o legătură cu un anume eveniment, cînd Parlamentul e în vacanță, s-a văzut că scenariul pus la cale de Regizori era cel etern folosit cînd vrei să provoci o emoție colectivă de tip Mînie față de un regim represiv. Și anume „Operațiunea Mortul”.

Joi seara, la emisiunea Sandrei Stoicescu, am încercat, împreună cu moderatoarea, să descifrez tîlcurile demonstrației din 10 august 2018. De fapt nu tîlcurile, ci bizareriile. Teoretic, spuneam în cadrul emisiunii, mitingul din 10 august 2018 nu diferă prin nimic de mitingurile anti-PSD din ianuarie 2017 pînă acum. Din ianuarie 2017 pînă acum mișcările de stradă și-au pierdut suflul. Un motiv îl reprezintă absența condițiilor din ianuarie 2017. Nu s-a mai creat emoția cerută de protestul spontan. N-a mai fost vorba de nici o decizie a Guvernului împotriva căreia să se declanșeze o mișcare de stradă menită să blocheze luarea deciziei.

Și deodată, s-a născut și a crescut campania numită Marele miting, decisiv, revoluționar, al Diasporei din 10 august 2018. Mitingul care avea să schimbe fața României, mitingul care avea să se înscrie în Istorie.

Originea campaniei stă în anunțul făcut în urmă cu o lună de șeful unei organizații a românilor din străinătate că pe 10 august 2018 vor veni la București direct de peste hotare, pentru a protesta în Piața Victoriei, un milion de oameni.

Atît autorul anunțului, cît și Rețeaua de presă a instituțiilor de forță, au tratat cu maximă seriozitate cifra: Un milion de persoane. Și lucru și mai ciudat, nu era vorba de români aflați în concediu în România, care, într-o zi se urcau în tren sau în mașinile personale sau în microbuze și veneau la București, ci de români care plecau special din toate țările lumii, cu mașini de toate tipurile, într-un fel de acțiune organizată, bine condusă, spre București.

Un milion de oameni venit – repet – direct din străinătate presupunea o logistică imposibil de stăpînit și de Vladimir Putin. Admițînd că într-o mașină încap maximum cinci persoane, ar fi însemnat un număr de 200.000 de mașini curgînd spre București în coloane spre Piața Victoriei. Deoarece la un moment dat, toți cei anunțați ca organizatori au făcut un pas în spate, s-a pus problema parcării, a afluirii, a aprovizionării cu apă, a toaletelor. La mitingul PSD au venit peste 100.000 de oameni. Zile întregi am întrebat pe cei de la PSD despre organizare și am constatat că totul a fost organizat militaricește. Și în aceste condiții, ale unei organizări militaricești, s-au ivit probleme nerezolvate. Cum să crezi că un milion de oameni fără o minimă organizare vor reuși să treacă peste acest moment fără a crea mari probleme de viață?

Cu toate acestea pînă joi seara, toate unitățile militare din presă și de pe rețele sociale au ținut-o langa cu milionul de oameni. Așadar, unul dintre lucrurile ieșite din comun prevăzute în cazul manifestației consta în numărul uriaș de participanți. Acest număr a fost un fel de ordin de zi pe unitate. Nici o unitate militară din presă, nici un colaborator al serviciilor secrete n-a ieșit din rînd, nu neapărat prin punerea la îndoială a cifrei, dar măcar prin șovăiala de a-l publica. Miercuri și joi, unitățile militare din presă au întreținut o campanie mincinoasă de prezentare a coloane de mașini care se îndreptau spre București. E drept au fost unii români din străinătate care s-au suit în mașini și au plecat în grup spre țară arborînd materiale agitatorice anti-PSD. Avînd în vedere rolul lor propagandistic, în stil bolșevic, era normal ca unitățile militare din presă să cultive imaginile celor care au apelat la aceste mijloace de agitație. Pe vreme stalinismului, demascarea chiaburilor beneficia de aceeași cultivare în Scînteia.

Ciudățenia vine din faptul că unitățile militare au exagerat numărul mașinilor, caracterul organizat, astfel că s-a creat imaginea unor coloane interminabile străbătînd Europa pentru a ajunge la București. Zile întregi s-a dus prin intermediul rețelei de presă și a rețelelor sociale folosite pînă acum de instituțiile de forță o campanie menită a anunța momentul din 10 august 2018 drept ieșit din comun, apocaliptic, asemănător unei crăpări de catapeteasmă. S-a vorbit de uriașe coloane de mașini pornite în marș spre București din diferite colțuri ale Europei. Eu, care am scris o istorie a literaturii proletcultiste, imaginile de propagandă și agitație cu diasporenii îndreptîndu-se spre București și oferind din cer schița unor pîrîiașe care devin rîuri și a rîurilor care devin fluviu mi-au amintit de un clișeu al propagandei staliniste despre marile demonstrații ale clasei muncitoare din anii cuceririi puterii: Marele fluviu își adună apele.

Confrați mai tineri au susținut c-a fost o prostie, că regizorii Diversiunii și-au luat iluziile drept realitate. Cum să crezi că vor veni un milion de oameni din străinătate? N-a fost o prostie. A fost un moment din scenariul bine pus la punct al Diversiunii de doborîre a Guvernului PSD. Prin cultivarea unei cifre în care nu credea nimeni, nici cei care o cultivau, s-au creat condițiile creării unui uriaș orizont de așteptare în societatea românească. Un simplu miting, prin nimic deosebit de altele și altele din ultimii doi ani, apărea ca o Apocalipsă, ca un moment de răscruce în viața României. Într-un cuvînt manipularea cu numărul de un milion a ținut de adevăratul scop al demonstrației de protest sub acoperire de demonstrația diasporei, dar care s-a dovedit în realitatea o demonstrație a celor din București și din România: Ivirea mortului.

Din cîte se știe regimul comunist de la Praga a căzut în urma unei diversiuni tipice: așa-zisul mort. Pe seama organelor de ordine s-a pus moartea unui student. Prin mijloacele subterane, inclusiv ale zvonurile bine răspîndire, ramura gorbaciovistă a Securității cehe a lansat vestea că în urma represiunii a murit un student. Ulterior, s-a dovedit că studentul nu era student, ci un ofițer al Serviciilor de informații și în plus că nici nu murise. Asta ulterior, cînd Diversiunea își spusese cuvîntul. Pînă la descoperirea Adevărului s-a creat o emoție colectivă care a dus a doua zi la o demonstrație monstru în urma căreia conducerea antigorbaciovistă a Cehoslovaciei a demisionat.

E mai mult decît interesant că mitingul din 10 august a fost pregătit propagandistic de teza formulată public de Klaus Iohannis la Consiliul Național al PNL. România a fost adusă pe marginea prăpastiei de guvernul PSD. Trebuie să facem orice pentru a pune capăt acestui regim. Tot la ședința respectivă, Klaus Iohannis a creat punctul culminant al Diversiunii cu tăblițele obscene. Deși cu bîlbîieli, acțiunea Poliției a fost corectă. Huliganul încălca bunele moravuri publice afișînd un cuvînt obscen. Cu toate acestea Klaus Iohannis a prezentat în Consiliu PNL acțiunea legală a Poliției drept un act represiv, identic celor comise de regimul comunist împotriva libertății de expresie.

Imediat mașinăria unităților militare din presă a declanșat Operațiunea Să dăm jos prin Revoluție regimul PSD deoarece acesta e un regim represiv, dictatorial, și împotriva unui astfel de regim mijloacele constituționale sînt nepotrivite. Fiind vorba de un regim dictatorial, și mai ales care a adus țara pe marginea prăpastiei, împotriva acestui regim pot fi folosite și mijloacele anticonstituționale ale unei Revoluții. Așa a apărut și a crescut în spațiul public în pregătirea mitingului din 10 august 2018 teza Violenței ca mijloc permis de luptă, mijloc la care trebuie să se apeleze cîtă vremea cu astfel de dictatori nu se mai poate proceda cu mănuși. În paralel, Jandarmeria a fost prezentată ca Gardă pretoriană a dictaturii, ca instrument de reprimare a libertății de a demonstra.

Semnificativ pentru această pregătire a Diversiunii a fost declarația la Realitatea Tv a patronului postului Cozmin Gușă că protestatarilor nu trebuie să le fie frică de jandarmi, deoarece Jandarmeria e cea mai proastă armă din MAI. Toate demonstrațiile de pînă acum n-au provocat reacția Jandarmeriei decît dacă s-au manifestat violențe. În aceste condiții a declara că protestatarilor nu trebuie să le fie frică de jandarmi înseamnă a instiga prin televiziunea personală la violențe, la încălcări ale legii. Nu mai întreb unde e CNA care ar trebui să discute o dată și o dată transformarea televiziunilor în instrumente de luptă de stradă, prin părăsirea obiectivității profesionale.

Realitatea Tv, singura televiziune particulară finanțată de stat, pentru că se bucură de Înalta protecție a lui Klaus Iohannis, a fost încă de la prezidențialele din 2014 vîrful de lance al Diversiunilor puse la cale de SRI. Nu e de mirare că și acum s-a apelat la ea, după ce exercițiul de calibrare care a fost Diversiunea cu tăblițele rușinoase a reconfirmat încrederea Stăpînilor în fidelitatea ei de comando.

S-au creat astfel condițiile pentru a justifica violența de la mitingul din 10 august 2018. Spre deosebire de alte dăți Rețeaua nu numai că n-a mai indicat nevoia unui caracter pașnic, dar mai mult a justificat violența prin caracterul dictatorial al regimului PSD-ALDE și instrumentele constituționale nu mai sînt eficiente și mai ales nu mai sînt justificate. De aici violențele declanșate chiar de pe la ora 15, susținute de unitățile militare din presă, dar atenție! fără a fi condamnate de protestatarii ziși pașnici. Aceste violențe au avut drept rol decisiv provocarea unei reacțiii violente din partea forțelor de ordine astfel încît mitingul să se soldeze cu un mort sau un grav rănit. Victima urma să fie prezentată imediat de mașinărie drept produsul regimului dictatorial represiv, drept victimă a reprimării de către regimul PSD a libertății de a demonstra. Prin asta urma să se creeze emoția de tip Colectiv menită a scoate în stradă sute de mii de oameni mîniați pe represiunea din partea Dictaturii. Deocamdată Mortul nu s-a ivit. Deocamdată. Pentru că în nebunia lui de a fi el vedeta Președinției Consiliului UE, Klaus Iohannis e în stare de orice. Iar slugile de la Servicii sînt, la rîndul lor, în stare de orice pentru a-i îndeplini ordinele.

                                                                                                             Ion CRISTOIU

Sursa: cristoiublog.ro

Video – ÎN DIRECT de la al doilea protest din Piața Victoriei – București

Atenție la ce se vrea de la aceste proteste: 

ATENȚIE la manipulările celor care vor așa-zisa revoluție de pe 10 august

Tudor Chirilă – Clipul imnului protestatarilor se termină într-o ploaie se sânge

Imagini de la protestele din 10 august (București, Timișoara)

ATENȚIE la manipulările celor care vor așa-zisa revoluție de pe 10 august

Tudor Chirilă – Clipul imnului protestatarilor se termină într-o ploaie se sânge

 

De la minutul 9,08 despre protestul din Timișoara.

Incidente extrem de grave în Piața Victoriei! Violențele au escaladat vineri seară, la mitingul românilor din diaspora. Jandarmii au intervenit în forță – au dat în mai multe rânduri cu gaze lacrimogene, iar la un moment dat au folosit și tunul cu apă. O femeie – jandarm a fost grav rănită după ce, izolată de cordonul forțelor de ordine, a fost lovită de zeci de persoane. În total, 425 de participanți la miting au primit îngrijiri la fața locului. 63 au fost internați în spital. Două pistoale din dotarea Jandarmeriei au dispărut (se pare că doar un pistol a dispărut – n. adm.).