România impinsă spre dezastru de politicieni alogeni, ÎN SPECIAL ETNICI EVREI!

Image result for EVREI IN ROMANIA

Foto: Ce-i cu noi

22 octombrie 2017

După 27 de ani de spălarea creierilor, românilor li se fură țara și ei aplaudă!

Motto: „E mai puţin dureros să te desparţi de patrie, decît a trăi în ea şi a vedea individualitatea, adică toată fiinţa adevărată a poporului pierind şi stîngîndu-se.” (Alexandru Hurmuzachi)

Se minte non-stop că românii sunt de vină pentru distrugerea și ruinarea țării! Care români? Toate partidele politice de după decembrie 1989 au fost infestate cu alogeni! Primul guvern de după asasinare lui Nicolae Ceaușescu, condus de premierul evreu Petre Roman, a avut  un român și un țigan în componență, restul fiind evrei!!! Toată mass-media românescă, cu 90% proprietari alogeni, este infiltrată cu evrei. Fiecare post de televiziune are cel puțin un evreu ca formator de opinie! Președintele alogen al României face sluj în fața evreilor, fiind decorat de aceștia pentru merite deosebite, adică recunoașterea unui așa-zis holocaust în România, prin care a transformat poporul român în neam de ucigași, bun de plata unor zeci de miliarde de euro ca despăgubiri către statul Israel. Cine aduce acuzele acestea grave? Taman unul al cărui bunic se înrolase în trupele Waffen SS, vestiții ucigași de evrei din Al Doilea Război Mondial! Nici pesedeii nu sunt mai breji. Liviu Dragnea face naveta în Israel ca să ia lumină de la stăpânii lui, iar Gabriela Firea a dat evreilor un palat ultracentral din București pentru „muzeul holocaustului”, de unde o să fim acuzați că suntem un popor de criminali! Acum trădătorii care conduc România nici măcar nu se mai feresc, numesc direct cetățeni israelieni în guvernul României, ca ministrul Ilan Laufer, promovat inițial de postul de televiziune Antena 3. Suntem ca la sfârșitul anilor ’40, când evreii bolșevici conduceau țara și umpleau pușcăriile cu patrioți români!

Unde au fost serviciile secrete, ce au păzit ele în cei 27 de ani de jefuirea a României? Au păzit hoții sau au fost chiar complicii lor! Nici serviciile secrete nu mai aparțin României, ele au devenit sucursale subordonate altor servicii străine. Să nu uităm că prima grijă a președintelui alogen Klaus Werner Iohannis, imediat după înscăunare, a fost să numească alți doi alogeni ca șefi ai principalelor servicii secrete! Cei nominalizați și instalați ca directori la SRI și SIE, evreii Eduard Hellvig și Mihai Răzvan Ungureanu, au fost angajați/bursieri ai lui George Soros, a cărei primă directoare în România, alogena Sandra Pralong, este principala consilieră de la Cotroceni. Aceasta stabilește agenda întâlnirilor președintelui cu așa-zisa „societate civilă” și componența participanților: doar oengeurile soroșiste, parte din ele create chiar de ea!

Unde-i dragostea de țară? De ce sunt tefeliștii #rezist lipsiți de sentimentul patriotic? I-ați văzut fluturând în piață steagurile SUA, Israelului, Canadei și UE. I-ați văzut luând apărarea multinaționalelor, la care parte din ei chiar lucrează. I-ați văzut sustinând și votând alogeni ca să ajungă conducători în România. V-ați întrebat de ce aceștia au atrofiat simțul apartenenței naționale, această „amprentă” identitară a neamului nostru, o părticică din „rețeaua” neamului, conexiunea care trebuie să ne unească și să ne facă solidari și puternici în fața altora pe noi, românii?

Pe vremea când Andrei Marga – nu întâmplător clujean, din cuibul de vipere secesioniste! – era ministrul Învățământului și a provocat scandalul manualelor alternative, mulți au fost revoltați că noile manuale de istorie dedicau pagini întregi evreilor Silviu Brucan, Andreea Esca și Mihai Tatulici (vedete ale televiziunii sioniste PRO TV, instrument de imbecilizare în masă al românilor), iar eroii neamului, Mihai Viteazul sau Ștefan cel Mare, aveau dedicate doar câteva fraze.

O colegă jurnalistă m-a întrebat dacă am citit manualul respectiv. Nu-l citisem. Ea, însă, a avut răbdarea și curiozitatea să-l lectureze cap-coadă. Ziarista nu a fost intrigată doar de ducerea în derizoriu a simbolurilor poporului român, ci mai ales de faptul că, după ce a terminat de citit acel manual, a simțit efectiv sentimentul de rușine că aparține acestui popor de „pigmei” care nu a realizat nimic de-a lungul istoriei, conform celor citite în cartea ticăloasă. Asta transmitea și inducea în mentalul elevilor manualul alternativ de istorie: rușinea de a fi român!!! Acest aspect a fost cel mai grav, dar nu l-au sesizat mulți la vremea respectivă!

Cei care s-au încolonat sub stindardele #rezist și #LGBT sunt exact generația manualelor alternative! Scopul pentru care acestea au fost create și impuse în școli de dușmanii României a fost atins.

Românilor le-a fost inoculată ideea că sunt un neam de trădători, leneși, corupți și hoți și de aceea nu sunt capabili să se conducă singuri, musai să fie conduși de alogeni!

Ca să o lămurim pe asta cu „trădarea față de nemți”, pe care continuăm să-i lingușim, ba mai sunt și români dobitoci care sunt tare mândri că sunt conduși de un „neamț”, care a fost numit Gauleiter peste colonie. Doar naivii – ca să nu spun „proștii grămadă”! – pot să creadă că Iohannis a fost ales prin vot. Nemţii ne-au urât dintotdeauna şi ne-au considerat trădători pentru întoarcerea armelor din 23 august 1944, uitând că mai întâi ne-au trădat ei prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), când au dat ungurilor jumătate din teritoriul Transilvaniei. La fel, germanii ne-au trădat şi prin Pactul Ribbentrop – Molotov (23 august 1939) când s-a pecetluit soarta Basarabiei, care a fost răpită de URSS în iunie 1940!

Mai sus am scris despre rolul manualelor alternative de a crea o generație căreia să-i fie rușine de originea ei românească. În paralel cu „lucrătura” aceasta din școli, mass-media condusă 90% de evrei „a muncit” din greu, în special prin intermediul televiziunilor, ca să-i convingă pe români că sunt niște degenerați incapabili, puși numai pe trândăveală și hoții, ceea ce este cu totul fals!

Româncele au fost prezentate ca fiind curve și ahtiate după bani nemunciți, prin transformarea unor țigănci inculte, ca Tonciu, în vedete și „modele” demne de urmat, iar bărbații au fost arătați ca niște bețivi violenți, leneși și hoți. Totodată, românii au fost prezentați ca niște ticăloși care-și omoară pruncii – cazuri izolate de mame vinovate de pruncucid au fost generalizate! – și s-a mintit enorm cu copiii crescuți in orfelinate ale groazei inventate, tocmai ca să apărem în ochii altora ca niște ființe iresponsabile si inumane! Nu mai vorbesc de DNA și așa-zisa „corupție”, de-ți vine să crezi că românii au inventat-o! Culmea este că doar românii sunt cercetați și băgați în pușcării, în timp ce corupătorii străini sunt bine merci și-și văd de jefuirea țării în continuare!

La fel, s-a mințit prin intermediul televiziunilor despre cum ne-au salvat pe noi străinii, despre binefacerile regilor germani, prin rescrierea istoriei și omitere faptelor reprobabile ale veneticilor încoronați și încornorați.

Intoxicarea cu regii germani și „minunile” făcute de ei pentru români este un fals, la care s-a lucrat intens din 1990 încoace. Ba, se pare că „germanii” mult lăudați au fost evrei, conform celor spuse de Nicolae Iorga despre familia Hohenzollern, afirmații care i-au adus și moartea, aruncată în mod mincinos și infam asupra legionarilor. Afacerea Strousberg, un fel de „Bechtel” pe vremea lui Carol I, prin care statul român a fost păcălit de către nemți cu sume uriașe de bani, prin acte de corupție la nivel înalt, este trecută sub tăcere. La fel, s-a uitat răscoala din 1907 cu mii de răzvrătiți împușcați, când sub Carol I țăranii români trăiau ca în Evul Mediu, țara noastră fiind cea mai înapoiată din Europa. De fapt, Carol I a abdicat, înainte de moarte, fiindcă nu a vrut ca România să lupte împotriva nemților cărora el le rămăsese loial toată viața. Ferdinand a fost un pămapălău care, la fel, s-a opus războiului împotriva nemților și austriecilor, fiind împiedicat să semneze predarea necondiționată a întregii țări (pacea de la Buftea) doar de regina Maria. În fond, singurul „rege bărbat” și care a iubit cu adevărat România a fost… regina Maria. Dar, din păcate pentru cei cu filogermanismul în cap, ea a avut tată englez și mamă rusoaică!

S-au organizat, în scopul promovării străinilor, emisiuni televizate cu clasamente ale celor mai mari„români”, unde s-a încercat impunerea regilor germani pe primele locuri, în detrimentul domnitorilor români. Evreul comunist Richard Wurmbrand, convertit la evanghelism lutheran, un personaj de care nu auzise nici dracu’, a fost scos prin „vot popular” pe locul cinci în acest clasament făcut de niște proști ticăloși și manipulatori pentru alți proști, naivi și manipulabili: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mari_rom%C3%A2ni

Alogenii care au condus și conduc România cu sprijinul partidelor politice trădătoare, din 1990 până în prezent, au reușit să golească țara de români ca să creeze spațiu vital pentru alte popoare, care deja ne invadează. Unele fățiș, prin mult trâmbițata migrație a „refugiaților”, altele subtil și mult mai pervers. Departe de mine gândul de a mă erija în oracol, dar tare mă tem că peste foarte puțini ani românii vor deveni străini în țara lor!

                                                                                                                       Marius Albin MARINESCU

Sursa: http://www.justitiarul.ro/dupa-27-de-ani-de-spalarea-creierilor-romanilor-li-se-fura-tara-si-ei-aplauda/

 

Reclame

Ziua independenţei României – 9 mai

Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României. A doua zi, 10 mai, actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului către Poarta Otomană de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării.

Europa era agitată, marcată de numeroase conflicte şi transformări politico-sociale. După înfrângerea lui Napoleon, în cadrul Congresului de pace de la Viena (1815), marii actori redesenează harta continentului, încercând o restaurare a monarhiilor absolutiste.

După framântări de decenii şi numeroase războaie ruso-turce, vulcanul balcanic erupe din nou. În 1875 criza Orientului se redeschide prin răscoalele din Bosnia şi Herţegovina, iar în anul următor conflictul se amplifică prin răscoala şi masacrele din Bulgaria, ostilităţile armate dintre otomani, Serbia şi Muntenegru. România adoptă o poziţie de neutralitate, dar sprijină în ascuns aceste mişcări.

În decembrie 1876, marile puteri se întâlnesc la Constantinopol, dar negocierele eşuează în momentul în care turcii aprobă o nouă Constituţie. Această Constituţie numea România „provincie privilegiată”, stârnind o indignare generală la Bucureşti.

Intervenţia Rusiei în Balcani este de acum hotărâtă. Pentru a ajunge în Balcani, trupele ruseşti trebuie să treacă pe teritoriul ţării noastre. Au loc tratativele româno-ruse de la Livadia, finalizate prin Convenţia privitoare la trecerea trupelor din 4 aprilie 1877, în care, printre altele, se asigură integritatea teritorială a ţării noastre. Armatele ruseşti trec Prutul, fără a mai aştepta votarea Convenţiei în Parlamentul românesc. Dar, trupele româneşti nu intră în conflict, fiind concentrate în Oltenia. În aceste condiţii se declară stare de război, iar la 9 mai Parlamentul proclama Independenţa României. Mihail Kogălniceanu rosteşte memorabilele cuvinte:

„Suntem Independenţi! Suntem naţiune de sine-stătătoare!”

Conducătorul armatelor ruse este fratele ţarului, Marele Duce Nicolae. Trupele ruseşti obţin numeroase victorii, dar se poticnesc în faţa Plevnei şi a lui Osman Paşa. De la Plevna, orgoliosul Duce Nicolae lansează un strigăt de disperare către cel al cărui sprijin îl refuzase anterior. El îi scrie lui Carol următoarea telegramă:

„Turcii, îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog sa faci fuziune, demonstraţiune şi dacă-i posibil să treci Dunărea cu armată după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.

Carol nu se grăbeşte să intervină, cerând la întrevederea cu ţarul, comanda supremă a armatelor româno-ruse la Plevna, comandă pe care o va şi primi. Din păcate el nu pune condiţii politice scrise şi se încrede în cuvântul ţarului.

După încheierea războiului, negocierile ruso-turce au loc la San Stefano, dar reprezentantul României nu este admis. Se recunoaşte independenţa României si a Serbiei şi câte „o despăgubire teritorială”, neprecizată însă. Deoarece marile puteri doreau o dezbatere europeană asupra condiţiilor păcii ruso-turce, are loc Congresul de la Berlin (1878), sub preşedinţia cancelarului german Bismark.

Astăzi, 9 mai, când noi românii ne amintim că este ziua Europei şi uităm de Independenţa României cucerită cu multe sacrificii ar trebui să ne amintim cuvintele lui Mihai Viteazu:

„Europa? Unde era Europa când am avut nevoie?
Suntem singuri, cu Dumnezeul neamului nostru înainte.”

 Sursa: http://poienita.iasi.mmb.ro 

Iată şi ce s-a întâmplat după: 

Harta Principatelor Unite la 1859. Această configuraţie a graniţelor a durat până la 1878, când ţarul rus ne-a luat judeţele din sudul Basarabiei. Am primit in schimb Dobrogea, fără Cadrilater.

Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie 1878. Acesta a creat Principatul Bulgariei și a recunoscut independența Serbiei, Muntenegrului și a României. În România, există o părere conform căreia Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în convenția semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de premierul român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu. Realitatea este că acea convenție dintre Rusia și Romania, care a reglementat tranzitul trupelor rusești prin țară, este una prin care Rusia s-a obligat „să mențină și respecte drepturile politice ale statului român, așa cum rezultă ele din legile interne și din tratatele existente și de asemenea să apere integritatea prezentă a Romaniei”. Partea românească a crezut că „apere” intr-un act diplomatic înseamnă recunoașterea status-quo-ului configurat de către Congresul de la Paris din 1856, unde trei județe în Basarabia de Sud (o parte a Bugeac, o regiune contestată, cucerită în mijlocul secolului 14 de către români, cucerită apoi de turci la finalul secolului 15 și condusă până la finalul secolului 19 când a fost cucerită de ruși) au fost luate de la Imperiul Rus, înfrânt în Războiul Crimeii, și alipite românilor din Principatul Moldovei. Totuși, reglementările Tratului de la Paris nu mai erau aplicabile în 1878 deoarece acel tratat menționa faptul că Puterile Europene asigurau, în 1856, că vor menține integritatea Imperiului Otoman, lucru care evident că nu mai era valid după înfrângerile din Balcani și pierderile teritoriale. În lipsa unor reglementări internaționale în picioare, în 1878, teritoriile luate de la Rusia în 1856 în Sudul Basarabiei, au fost subiectul unor negocieri cu partea română iar Rusia le-a revendicat, lăsând Dobrogea de Nord părții române.

La conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portulConstanța, și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei dupăRăzboiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Principele Carol I a fost profund nemulțumit de turnura nefavorabilă a negocierilor. Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului laMarea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre. Sursa: http://ro.wikipedia.org

Harta României independente între 1878 şi 1913.

Cine îşi mai aminteşte de ţăranii de la 1907

Societate de azi, în nici un caz nu-şi mai aminteşte….

Anul trecut postam articolul: Răscoala ţăranilor din 1907. Luna martie ar fi trebuit să fie luna de pomenire naţională a miilor de ţărani români jertfiţi de tagma asupritorilor şi exploatatorilor în frunte cu regele Carol I, străin de neam şi ţară 

Unii se întreabă care este numărul real al victimelor. Cu siguranţă autorităţile şi de atunci şi de acum (ţinând seama că responsabili de represiunea răscoalei sunt liberalii, care sunt în politică şi azi), vor să vehiculeze cifre cât mai mici.

Preiau articolul:

Armata şi răscoala din 1907. Care este cifra reală a celor ucişi?

In studiul sau dedicat atitudinii armatei romane in timpul rascoalei din 1907, publicat in revista „Studii si materiale de istorie moderna”, in 1957, Coralia Radulescu relua, dincolo de informatiile utilizate, principalele teze comuniste cu privire la rolul de „instrument de asuprire si represiune” incredintat asa-zisei „armate burgheze”, aflata in slujba intereselor „clasei stapanitoare”. Pentru Coralia Radulescu, toti cei 3 654 de ofiteri ai armatei romane erau „inculti si corupti”, fiind recrutati „in majoritate dintre odraslele sau slugile mosierimii si burgheziei”, neputinciosi in alte domenii, dar arivisti si pusi pe capatuiala la adapostul uniformei militare. La polul opus se aflau „recrutii”, provenind din mijlocul taranimii „prost hranite si pelagroase”, supusi unui program de instructie istovitor si expusi „desantatei propagande patriotard-sovine” (!). Imaginea antitetica a claselor aflate de o parte si de alta a baricadei, gata de confruntare, era astfel gata zugravita. Izvora cu necesitate din aceste detalii care conturau „lupta de clasa” nevoia de conflict si, fireste, acesta avea sa fie, in opinia Coraliei Radulescu, insasi rascoala din 1907. Autoarea articolului sublinia interesat mai degraba exceptiile – impotrivirea unor soldati in a executa ordinele de tragere asupra taranilor rasculati, pactizarea cu acestia sau chiar uciderea unui ofiter, asa cum s-a intamplat la Stanesti – ignorand cu buna stiinta faptul ca armata a actionat disciplinat si unitar in reprimarea rascoalei, soldatii-tarani fiind, in ansamblu, foarte buni executanti ai ordinelor primite, rezultand, potrivit cifrelor care au circulat in epoca si socotite, de unii, inca valabile, aproximativ 11 000 de morti. Cum se explica, de fapt, in cazul rascoalei din 1907, mai degraba exceptiile amintite si care este cifra reala a celor ucisi atunci?

O lege uitata, dar utila
Asa cum se stie, clasa politica romaneasca a dovedit, in 1907, convinsa mai degraba de amploarea rascoalei taranesti, o surprinzatoare unitate de actiune, pe fondul neputintei conservatorilor de a face fata gravelor evenimente aflate in derulare. Cand, la 10 martie 1907, in Adunarea Deputatilor, liderul conservator P.P. Carp a rostit celebrele cuvinte: „Nu este decat un singur lucru de facut: intai represiune si apoi vom aviza”, liberalii gaseau deschisa calea – in conditii destul de nefericite, de altfel, pentru ei – spre conducerea tarii, cu scopul declarat al reprimarii rascoalei. Viata politica romaneasca dinaintea Primului Razboi Mondial avea sa cunoasca, astfel, unul din rarisimele sale momente in care un guvern liberal va fi fost primit cu aplauze de majoritatea conservatoare a Parlamentului.
La 15 martie 1907 a fost votata de ambele camere ale Legislativului o lege care continea un singur articol: „in imprejurarile grave prin care trecem, pana la restabilirea ordinei si linistei, starea de asediu va putea fi declarata prin decret regal, in cuprinsul Legii din 10 decembrie 1864”.

Doua zile mai tarziu, regele, astfel imputernicit, declara starea de asediu, fiind pentru prima oara, de la promulgarea actului normativ din 1864, cand aceasta era pusa in aplicare. Altfel spus, o lege a carei menire fusese aceea de a descuraja, in anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, eventualele reactii violente ale marilor proprietari de pamant, ulterioare improprietaririi taranilor, oferind domnitorului Unirii posibilitatea de a contracara actele care ar fi pus in pericol siguranta, ordinea publica si chiar propria-i domnie, era redescoperita in 1907, la mai bine de 40 de ani de la adoptarea ei, de o clasa politica disperata sa faca fata unei ample revolte care cuprinsese deja o buna parte a tarii, inclusiv Muntenia si Oltenia.

Potrivit legii, starea de asediu se declara (si se ridica) de catre domnitor (in Constitutia din 1923 acest drept a fost trecut asupra Parlamentului), in caz de pericol iminent (intern sau extern) pentru siguranta si ordinea publica, fiind necesara delimitarea precisa a teritoriului supus acestei decizii. Articolul 4 al legii prevedea ca guvernul putea trece asupra autoritatii militare, partial sau in totalitate, drepturile de politie si ordine publica pe care le avea autoritatea civila. Prin „autoritate militara” se intelegeau comandantii de corp de armata (pentru ca in structura comandamentului de corp de armata intra si un tribunal militar) si orice comandant de mare unitate (nivel divizie) care avea in subordine un tribunal militar.

„Cu hotarare si maximum de efect”…
Generalul Gheorghe Manu, ministrul de Razboi in cabinetul conservator condus de George Gr. Cantacuzino, a contribuit la inrautatirea situatiei prin aducerea in cazarmi a unui numar important de rezervisti si ostasi „cu schimbul”. Scopul era dublu. Pe de o parte, se spera in obtinerea unor forte numeroase care ar fi putut stavili extinderea rascoalei, iar pe de alta parte, se miza pe scoaterea din randurile rasculatilor a unor „combatanti” rurali care, imbracati acum in uniforma, ar fi putut fi utilizati, de cealalta parte a baricadei insa, in reprimarea revoltei taranesti. Aducerea sub arme a unui important numar de rezervisti a creat numeroase dificultati de echipare in primul rand. Un contemporan observa cu malitiozitate ca, probabil, s-ar mai fi mobilizat multi altii daca s-ar fi dispus de cele necesare pentru echipare. Acestia au adus in interiorul unitatilor armatei nemultumirile taranilor rasculati, fiindu-le imposibil comandantilor sa asigure intr-un timp scurt integrarea acestora si crearea coeziunii de lupta atat de necesare in asemenea situatii.

Asa se explica incidentul grav petrecut la Stanesti, la 12 martie 1907, cand are loc confruntarea dintre armata si rasculati. Cand locotenentul I. Nitulescu, din Compania 1 a Regimentului 5 Dorobanti Vlasca, a ordonat militarilor din plutonul sau sa traga in rasculati, a fost nevoit sa asiste la pactizarea propriilor sai soldati, la instigarea unui rezervist, cu taranii rasculati. Furiosi ca s-a tras in ei si indemnati de pasivitatea militarilor care scapasera de sub controlul ofiterului, satenii din Stanesti l-au ucis pe locotenentul Nitulescu, desi acesta incercase sa scape cu fuga. De asemenea, comandantul companiei, capitanul Grigore Mares, a fost grav ranit. De altfel, tot rezervistii au fost la originea izbucnirii rascoalei in Muntenia, care nu a pornit de la sate, asa cum ar fi fost de asteptat, ci de la oras. Militarii rezevisti din Regimentul 21 Teleorman, plecati din gara Alexandria, au sfarsit prin a aprinde flacara rascoalei in intregul judet Teleorman. Rezervistii si ostasii „cu schimbul” din trupele teritoriale s-au aratat hotarati, in pofida eforturilor de asigurare a coeziunii din perspectiva disciplinei militare si a respectarii ordinelor primite, sa boicoteze orice forma de represiune a rasculatilor, dovedindu-se, in unele imprejurari, factorul dizolvant al autoritatii militare.

Incidentul de la Stanesti i-a prilejuit noului ministru de Razboi, generalul Alexandru Averescu – acceptat in acest post de regele Carol I, desi era unul dintre cei mai tineri generali ai armatei romane in acel moment, starnind, astfel, invidia celorlalti – cateva invataminte pe care le-a aplicat cu succes in vederea reprimarii rascoalei.
In ciuda opozitiei regelui, care credea ca taranii erau contaminati de flagelul razvratirii, ceea ce ar fi putut afecta unitatea ostirii, Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea mobilizarii contingentelor 1900-1905, contingentele 1906-1907 aflandu-se deja sub arme. Dar, spre deosebire de cazul Regimentului 5 Vlasca, in incidentul de la Stanesti, care fusese trimis din Giurgiu in imediata vecinatate, in vederea reprimarii rasculatilor (in conditiile in care, din 1882, sistemul de recrutare era unul intemeiat pe criteriul regional, adica pe regiuni de corpuri de armata), generalul Averescu a adoptat solutia trimiterii ostasilor moldoveni in Muntenia, a oltenilor si muntenilor in Moldova. Nu era intru totul o inovatie, caci acest sistem fusese experimentat si isi dovedise eficienta in timpul rascoalei din 1888, cand truple din Moldova au fost indreptate spre Muntenia si invers, tocmai din teama ca soldatii nu vor trage in rasculati.
Sosit la Ministerul de Razboi, Alexandru Averescu a fost uimit de haosul care domnea aici. Generalul Gheorghe Manu, fostul ministru, nu avea o situatie clara a repartizarii trupelor. Capitanul Alexandru Sturdza, fiul primului ministru liberal, arata ca dupa mai bine de 48 de ore de la venirea in fruntea Ministerului de Razboi a generalului Averescu, dupa indelungi eforturi de a contura harta distribuirii trupelor, inca nu se dadea de urma a trei batalioane!
tara a fost impartita in 12 zone de operatii, potrivit regiunilor diviziilor, iar judetele in sectoare de unitati si subunitati. La nivelul fiecarui judet a fost numit un comandant militar, care dubla autoritatea locala – prefectul, nu fara incidente de comunicare intre autoritatile civile si cele militare instituite ad-hoc.

De asemenea, generalul Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea unei reprimari categorice a oricarei forme de razvratire. in timp ce ordinele transmise de generalul Gheorghe Manu vizau mai degraba intimidarea si nu recurgera la forta, militarii fiind indemnati sa nu riposteze daca asupra lor nu se trage cu arme de foc, Ordinul Circular nr. 6, transmis de noul ministru de Razboi corpurilor de armata, la 13 martie 1907, stipula clar posibilitatea executarii focului chiar fara somatie. Alte dispozitii, in zilele urmatoare, solicitau utilizarea armelor „cu hotarare si maximum de efect”, prefectilor cerandu-li-se sa informeze populatia ca armata are ordin sa traga „cu armele si cu tunurile”. Niciun fel de comunicare cu populatia nu era ingaduit, trupele care nu se aflau in cazarmi fiind dispuse in permanenta, potrivit ordinelor generalului Averescu, in „cantonamente de alarma”.

In acelasi timp, este de remarcat ca presa militara nu a scos o vorba despre evenimentele din 1907. „Revista Armatei” publica, in nr. 3/1907, un necrolog al locotenentului I. Nitulescu (ucis la Stanesti), semnat de colonelul A.I. Tocilescu, iar in nr. 5 al revistei, din acelasi an, sunt consemnate demisiile a 3 generali, printre care L. Iarca si Al. Tell. Ultimul numar al revistei din anul 1907 se deschide cu multumirile adresate generalului Alexandru Averescu, cel care „a dezrobit revistele militare de dispozitiunile nedrepte luate de predecesorii sai”, ceea ce s-ar putea referi, in primul rand, la interdictiile de a prezenta orice fel de informatii privind desfasurarea si reprimarea rascoalei. Este si numarul in care apare un amplu articol, primul si singurul de acest fel, semnat de colonelul Alexandru Socec, membru al „Comitetului Diriginte” al revistei, in care este realizat un tablou al starii taranului roman si rolului ostirii in formarea si dezvoltarea soldatului-taran, oferind, totusi, o imagine vadit edulcorata a raporturilor dintre ostasi si ofiteri. in final, colonelul Socec sublinia capacitatea de mobilizare a armatei, la cererea regelui, in imprejurarile grele prin care trecuse tara (chiar in conditiile dificile de subfinantare a organismului militar!), exprimandu-si recunostinta fata de aprecierile monarhului, consemnate in Ordinul de Zi catre armata, din 29 martie 1907, care marca, de fapt, sfarsitul rascoalei. Ministerul de Razboi a dispus insa ca trupele sa revina in garnizoanele proprii abia la 8 mai 1907, prin Ordinul nr. 844.

Spaima de noi revolte a continuat sa existe, caci odata cu venirea verii, in vremea secerisului, se raspandisera zvonuri privind framantarile care ar putea cuprinde iar lumea satelor. in aceste circumstante, Ministerul de Razboi a decis, prin Ordinul nr. 32, din 23 iunie 1907, formarea unor detasamente compuse din arme diferite, concentrate in puncte dinainte stabilite, pentru a preintampina orice razvratire.

Un „bilant” controversat
Care au fost insa pierderile inregistrate in urma rascoalei? Armata a avut un bilant modest din acest punct de vedere. Numarul mortilor s-a ridicat la 10 oameni (un ofiter, locotenentul I. Nitulescu, ucis la Stanesti, doi sergenti si sapte soldati), alti patru fiind raniti (un ofiter, capitanul Grigore Mares, ranit tot la Stanesti, doi sergenti si un soldat). 75 de soldati din Regimentul 5 Dorobanti Vlasca au comparut in fata instantelor militare, 61 fiind condamnati la munca silnica pe viata iar 14 la cinci ani de inchisoare pentru revolta. De-a lungul timpului, in special cu prilejul zilei sale de nastere, Carol I a aprobat unele reduceri ale pedepselor sau chiar gratieri pentru cei care fusesera condamnati in cazul incidentelor petrecute la Stanesti. in ianuarie 1912, intr-un referat al directorului superior al Infanteriei si Personalului se arata ca mai erau 57 de condamnati la munca silnica in cazul Stanesti si se solicita gratierea lor cu ocazia Anului Nou.

Dar au fost si ofiteri care au intrat in vizorul justitiei pentru neexecutare de ordin. Maiorii Eleodor Dragulescu si Gh. Gheorghiceanu, ambii din Regimentul 9 Dorobanti, au fost condamnati de Consiliul de Razboi al Corpului 3 Armata, primul la 20 de zile, iar al doilea la doua luni de inchisoare, intrucat „fiind insarcinati cu mentinerea ordinei si reprimarea devastatorilor din orasul Ramnic, nu s-au supus ordinelor date de judele de instructie si procurorul local de a trage in rasculati cu cartuse de razboi, cerand pentru executare ordin scris”. Ei au fost socotiti culpabili pentru „faptul de refuz de serviciu legalmente datorit”. Niciuna dintre instante nu a judecat cazuri de incalcare a prevederilor Legii starii de asediu sau a prevederilor Regulamentului serviciului in garnizoana.

Incepand din 1907, cand mai multe ziare si unii publicisti influenti au inceput sa vehiculeze cifra de 11 000 de morti in randurile taranimii, rareori numarul celor ucisi prin interventia armatei a mai fost contestat, chiar daca nu exista nicio dovada care sa sustina ca s-ar fi inregistrat asemenea pierderi. Consacrarea „cifrei” nu a asigurat-o, asa  cum s-ar putea crede, regimul comunist, ci chiar primul volum din „Enciclopedia Romaniei”, aparut sub inaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, in 1938, care confirma numarul victimelor, plasate insa sub comandamentul necesitatii politice si nationale. „Masurile militare luate de generalul Averescu – se arata in Enciclopedie – zdrobesc in cateva zile rascoala, dar represiunea devine de o ferocitate inutila. Unsprezece mii de tarani sunt macelariti fara mila. Bineinteles, Ťordineať e restabilita. Din punct de vedere politic si national, inabusirea rascoalelor era insa o necesitate” (vol. 1, p. 875).

Cand are loc, in aprilie 1962, sesiunea extraordinara a Marii Adunari Nationale care marca incheierea colectivizarii agriculturii, Tudor Arghezi, in discursul sau, jongleaza cu aceeasi cifra fantasmagorica, gasind o seama de analogii: „Potrivire de numar: in 1907 au fost impuscati unsprezece mii de rasculati. Azi ati venit din toata tara unsprezece mii de socialisti. Daca i-am cauta la piept am afla, poate, la batranii dumneavoastra, dedesubtul decoratiilor Republicii biruitoare, semnul gloantelor regale, de acum cincizeci si cinci de ani…”. intocmai ca si Arghezi, Geo Bogza, cu acelasi prilej, vorbeste de 11 000 de morti.
Cifrele represiunii din 1907 s-au instapanit si in instrumentele de lucru occidentale. Una dintre cele mai bune lucrari privind pierderile inregistrate in timpul diferitelor conflicte, din secolul al XVI-lea pana astazi (Warfare and Armed Conflicts. A Statistical Reference to Casualty and other Figures, 1500 – 2000, ed. a 2-a, 2002), realizata de Michael Clodfelter, aminteste aceeasi cifra – 11 000 de morti – „cei mai multi fiind tarani ucisi in timpul rebeliunii” (p. 382-383).
Datele de care a dispus in epoca primul ministru D.A. Sturdza indicau insa cu totul alte rezultate ale represiunii pentru perioada 28 martie – 5 aprilie 1907: 421 de morti, aproximativ 112 raniti si 1 751 de retinuti. in Parlament s-au vehiculat si alte cifre, de la cateva sute la cateva mii. insusi generalul Alexandru Averescu, intemeindu-se pe o cercetare a sefului biroului de statistica, Zamfir Arbore, basarabean si el, arata ca numarul mortilor s-ar fi situat la circa 2 000 – 2 500. Cum a ajuns insa Zamfir Arbore la o asemenea cifra? El a comparat tabelele cu cei decedati in anii 1901-1907 si a constatat ca in ultimul an, anul rascoalei, s-a inregistrat un plus de aproximativ 2 000 – 2 500 de morti. Este foarte posibil ca aceasta cifra, propusa de Zamfir Arbore si generalul Alexandru Averescu sa fie mult mai apropiata de realitate, dupa cum este limpede ca cifra consacrata – 11 000 de morti – este vadit supradimensionata.
Insa numarul exact al victimelor rascoalei din 1907 probabil ca nu il vom sti niciodata!

Indiferent de numărul ţăranilor ucişi, mulţi dintre ei au murit pentru adevăr şi dreptate. Dumnezeu să-i ierte şi cu drepţii să-i odihnească!

Răscoala ţăranilor din 1907. Luna martie ar fi trebuit să fie luna de pomenire naţională a miilor de ţărani români jertfiţi de tagma asupritorilor şi exploatatorilor în frunte cu regele Carol I, străin de neam şi ţară

Dar cine să organizeze pomenirile naţionale pentru ţăranii ucişi atunci? Cine să facă slujbe pentru talpa ţării, care şi-a cerut dreptul la viaţă dar care a primit moartea? Noii jefuitori? Noii conducători, la fel de străini de neam şi ţară, care sunt în cârdăşie cu îmbogăţiţii şi hapsânii veniţi de aiurea să pună ghiarele pe pământul românesc? Ierarhii care se ploconesc în faţa acestora ca în faţa unor stăpâni, uitând de Stăpânul Hristos? Poate ici, colo câte un preot mai râvnitor împreună cu oameni care încă îşi mai iubesc ţara, să-i mai pomenească. 

Răscoala a început în nordul României de atunci, la Flămânzi, judeţul Botoşani, pe 21 februarie (8 februarie stil vechi) şi s-a răspândit în toată ţara, pâna în Oltenia. 

Harta generală a României, 1900

Cauzele principale ale răscoalei au fost nemulţumirile ţăranilor legate de deţinerea majorităţii pământurilor arabile de către moşieri. Ţăranii deţineau foarte puţin pământ sau deloc şi cu greu îşi puteau întreţine familiile. Duritatea comportamentului arendaşilor care administrau pământurile în numele marilor proprietari era şi ea o importantă cauză a nemulţumirilor. Condiţiile grele puse de arendaşi la subînchirierea terenurilor către ţărani era o altă cauză. 

Imboldul de a se răscula, ca în mai toate mişcările sociale de la revoluţia franceză încoace, a fost dat de altcineva. În cazul de faţă, de spionii austrieci, care pe fondul nemulţumirilor generale ale ţărănimii şi-au desfăşurat activitatea aprinzând scânteia răscoalei. De altfel, Liviu Rebreanu în romanul „Răscoala”, vorbeşte de călăreţi care mergeau de-a lungul şoselelor îndemnând ţăranii la revoltă şi spunându-le că însuşi „vodă” (regele Carol I) e de acord cu împărţirea pământurilor la ţărani. 

Reţeaua de spionaj a lui Eidinger
Centrul de unde se pregătea lovitura era oraşul Cernăuţi. Aici, generalul Fischer, şeful jandarmeriei austriece, înfiinţase un birou de plasare de forţa de muncă şi bani (bineînţeles şi spioni!) în România, birou condus de un anume N. Eidinger.
Acesta avea o sumară pregătire militară, iar tactica să de infiltrare a spionilor în ţara vecina se folosea de marile linii de cale ferată şi de şosele. În anul 1905, el a deschis un birou comercial în sediul hotelului Athénée Palace din Bucureşti şi a început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României. În plus, oferea importante câştiguri arendaşilor, preluându-le produsele agricole şi livrându-le apoi armatei austro-ungare. Unele dintre cele mai profitabile relaţii de amiciţie, dar şi comerciale le-a avut cu de-acum cunoscută familie Fischer, marii arendaşi din regiunea Moldovei.
Alte ţinte ale spionajului austro-ungar şi care vor juca un rol important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma ziariştilor, în special de Constantin Mille şi ziarul Adevărul. Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena: “Afacerea ziarului Adevărul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”. În aceeaşi manieră se va “lucra” şi cu alte gazete, precum Universul, Epoca, ale căror “articole erau scrise” – mărturisea acelaşi Günther – “pe biroul meu”. Nu întâmplător, ele vor fi şi cele care vor lansa cifrele de 10-11.000 de morţi în tragicele evenimente. Cu alte cuvinte, până în 1907, Austro-Ungaria îşi crease o vastă reţea de spionaj şi influenţă, mergând de la periferie şi până în centru, implicând oameni politici, arendaşi, chiar şi mii de simpli lucrători, plasaţi de Eidinger în puncte considerate strategice. Reţeaua părea bine pusă la punct şi gata de acţiune.”  Sursa: http://ioncoja.ro/

 Participanţi la răscoală.

„Răscoala din 1907 şi consecinţele sale în viaţa social-politică a României

Crizele economice de la începutul secolului al XX-lea, la care s-au adăugat ani succesivi de secetă, forţarea exportului de cereale şi înrăutăţirea condiţiilor de existenta a ţăranilor, sporirea considerabilă a arendelor ca urmare a monopolizării terenurilor agricole de către trusturi arendăşeşti, ineficienţa sistemului de credit ş.a. au agravat, în măsură  fără precedent, situaţia din lumea satelor.

         Răscoala s-a declanşat pe fondul acestei crize şi tensiuni generale. Începutul a fost marcat de o lungă mişcare petiţionară a ţăranilor de la Flămânzi-Botoşani (8/21 februarie 1907), extinsă, apoi, în numeroase sate din judeţele Iaşi şi Dorohoi, împotriva învoirilor impuse de arendaşii trusturilor din regiune, administrate de Mochi Fischer şi Berman Iuster. Mişcările s-au extins şi au crescut în amploare. Mase de ţărani au asaltat oraşele de reşedinţă (Dorohoi, Botoşani, Iaşi), au ocupat  târgurile (Bivolari, Bucecea, Târgu-Frumos).

         Deoarece, în Moldova, ţinta atacurilor au fost arendaşii, cârciumarii sau oamenii acestora – evrei, în majoritatea lor -, s-a acreditat ideea potrivit căreia mişcările ţăranilor aveau un caracter antisemit. Curând însă, pe măsura ce mişcările s-au extins, au constat ca ţăranii nu făcea nici un fel de diferenţă între naţionalitatea moşierilor şi a arendaşilor.

         Răscoalele au cuprins întreaga Moldovă şi Muntenie, dezvoltându-se în teritorii din motive strict sociale, deşi „atitudini antisemite ca parte a conflictului social, au mai fost înregistrate pe o fâşie lunga de moşii administrate de arendaşii evrei, din nordul Moldovei până  la Galaţi. Dezvăluirea hărţii reale a administraţiei agricole conduse de evrei pe o suprafaţă imensă a declanşat o reacţie în Parlament, unde situaţia a luat proporţiile unei duble ameninţări: ţărăneşti şi semite.”6

         În Oltenia, principalul focar a fost în judeţul Dolj. La Băileşti, armata a pulverizat cu tunurile baricadele ridicate de ţărani. De asemenea, satele Stăneşti, Hodivoaia şi Vieru, din Muntenia, au fost bombardate. Ţăranii au ars şi au jefuit conace, au pătruns în oraşe, au ocupat gări şi sedii ale instituţiilor administrative.

         Sub presiunea evenimentelor, guvernul conservator – deşi poseda majoritatea în Parlament – a demisionat. Represiunea, de o neobişnuită asprime – a fost realizată cu acordul celor două partide politice de guvernământ. Numărul victimelor este dificil de precizat cu exactitate. Ion I. C. Brătianu menţiona în Parlament numărul de 419 ţărani ucişi. Ziarele patronate de Constantin Mille, „Adevărul” şi „Dimineaţa”, dădeau cifra de 12.000-13.000 de victime. Regele Carol I declara ministrului Angliei la Bucureşti că era vorba de „mai multe mii.” Au luat poziţii, protestând împotriva intervenţiei violente a forţelor de represiune, numeroşi  intelectuali, precum N. Iorga, Al. Vlahuţă, I.L. Caragiale, C. Stere , C. Dobrogeanu-Gherea, R. Rosetti şi alţii au subliniat, totodată, alături de o susţinută companie de presă a socialiştilor, prin Mihail Gheorghiu-Bujor, că guvernul avea o responsabilitate deosebită pentru soarta ţărănimii şi a ţării în general, şi de aceea se impunea rezolvarea grabnică a „chestiunii ţărăneşti.” Sursa: http://revistacontraatac.wordpress.com/

A cavalry patrol sabring the rioters in the streets of Comanesti.jpg Ciocnire între cavaleria regală şi ţăranii din Comăneşti – Bacău

„Carol I i-a înlăturat pe conservatori de la putere şi, un nucleu dur, (guvern liberal având ca prim ministru pe Dimitrie A. Sturdza investit la 12 martie 1907) în frunte cu I.I.C. Brătianu, ca ministru de Interne, şi Alexandru Averescu, la Război, a primit de la suveran autorizaţia de a pune ordine rapid în ţară. La 18 martie 1907 se declară starea de asediu pe întreg teritoriul României, urmând apoi mobilizarea generală, la care au răspuns peste 140.000 de oameni, până la data de 29 martie. De data aceasta, curgea într-adevăr sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul şi s-au operat aproape 10.000 de arestări.” Sursa: http://ioncoja.ro/

Unii vehiculează un număr cuprins între 2000 şi 2500 de morţi. Alţii 10 000 sau 11 000. Cel mai des se vorbeşte de aproximativ 11 ooo de morţi şi mai mult de 10 000 de arestaţi.  

 Răscoala din 1907, tablou de Octav Băncilă 

 Complexul statuar „1907” alflat acum în parcul Florilor din cartierul Pantelimon, în Bucureşti.

Veşnică pomenire ţăranilor care s-au jertfit pentru adevăr şi dreptate în răscoala din 1907 şi Dumnezeu să-i ierte pe cei care au comis jafuri, crime şi alte orori în numele acestei dreptăţi!