Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava – 2 iunie

Originile

De la inceputul veacului al XV-lea, stravechea cetate voievodalaSuceava adaposteste moastele unuia din cei mai cunoscuti sfinti cinstiti de credinciosi, din Moldova si anume Sfantul Ioan, supranumit „cel Nou”.

Din putinele stiri ramase in legatura cu patimirea sa, se pot desprinde si cateva date biografice. Era originar din orasul Trapezunt (sauTrebizonda, azi Trabzon in provincia cu acelasi nume din Turcia), oras situat pe tarmul sud-estic al Marii Negre, care din 1204 pana in 1461 a fost capitala unui mic „imperiu„, desprins din cel bizantin.

De vreme ce a patimit in jurul anului 1330, presupunem ca s-a nascut spre sfarsitul veacului al XIII-lea. Statornicia sa in dreapta credinta, care a mers pana la sacrificiul vietii, ne face sa credem ca a primit o frumoasa educatie religioasa atat in familie cat si de la unii din preotii numeroaselor biserici din Trapezuntul natal si chiar de la dascalii care l-au invatat carte.

La vremea patimirii sale se ocupa cu negustoria, ca multi alti locuitori ai orasului. Asa se face ca de multe ori calatorea in diferite orase de pe tarmul Marii Negre cu treburi negustoresti.

Tanarul crestin se arata tuturor stapanit de dorinta dobandirii desavarsirii si a agonisirii mantuirii celei fagaduite de Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Multe din cele propovaduite de el le va fi invatat din calatoriile savarsite care, nu de putine ori, i-au dat posibilitatea sa cunoasca frumuseti ale ortodoxiei de prin tinuturile pe unde l-au purtat cerintele de trai ale vietii. Astfel, el va fi cunoscut si podoabele sufletesti ale stramosilor nostri din Moldova si din Muntenia, atat direct, cat si din relatarile negustorilor genovezi si venetieni care, pentru a ajunge in Polonia si Transilvania, nu mai mergeau pe drumul cel „tatarasc”, ci pe cel „moldovenesc”.

Astfel de experiente ii vor fi dat ardoarea propovaduirii lui Hristos, asemenea celor care au dobandit cununa cereasca facand milostenii celor lipsiti, mangaind pe cei in necazuri, ocrotind pe cei neajutorati si aparand dreapta-credinta a Bisericii Rasaritului, in care se nascuse si crescuse, si din ale carei frumuseti se impartasise. Dorea sa-i faca si pe altii partasi comuniunii deplinei bucurii pe care toate acestea le procura sufletului framantat si insetat de aflarea adevarurilor dumnezeiesti. De aceea, tanarul Ioan se bucura de o deosebita pretuire in fata tuturor, ceea ce, desigur, nu era pe placul unor negustori dornici sa aiba cat mai multa clientela.

sus

Marturisirea si mucenicia

Se stie ca in acea vreme, intre bizantini si latini existau unele tensiuni ce aveau cauze mai vechi. Anumite divergente ce aparusera de-a lungul timpului s-au soldat cu schisma de la 1054 si au culminat cu cucerirea Constantinopolului (si jefuirea salbatica a acestuia) de catre latini in timpulCruciadei a IV-a (in anul 1204) – fapt ce a dus la ruperea definitiva dintre Rasarit si Apus.

Chiar daca au existat apoi tentative de unire precum cea de la Lyon(1274), acestea au fost sortite esecului. La acestea se mai adauga si faptul ca venetienii si genovezii – care se bucurau de niste privilegii din partea imparatilor bizantini, privilegii pe care nici chiar negustorii greci nu le aveau – detineau suprematia navala si „sugrumau” astfel comertul bizantin.

Prin anul 1330 sau 1332, Sfantul Ioan s-a indreptat din Trapezunt spreCetatea Alba, oras situat in Basarabia de sud – asa numitul Bugeac (veziharta), in prezent inglobat in Ucraina – pe corabia unui oarecare Reiz, catolic din Venetia sau Genova. Pe drum a avut cu el discutii privitoare la credinta, sustinand cu darzenie adevarurile Ortodoxiei. Nu este exclus ca aceste discutii sa fi avut ca subiect chiar disputa isihasta ce exista atunci intre ortodocsi si catolici. Desi aceasta disputa a izbucnit „oficial” cu circa 10 ani dupa anul martirizarii Sfantului Ioan, totusi diferenta dintre invatatura ortodoxa si cea catolica privitoare la energiile necreate cat si la posibilitatea indumnezeirii prin har a omului – era mai veche.

Ajungand in Cetatea Alba (vezi foto), Reiz si-a pus in gand sa se razbune pe cucernicul Ioan, care-l infruntase in discutiile purtate pe corabie.

Pe atunci, Cetatea Alba si tinutul inconjurator erau stapanite de tatarii nogai. Drept aceea, Reiz s-a prezentat la conducatorul cetatii (numit si ighemon, eparh sau cadiu), spunandu-i:

– Este, o conducatorule, in corabie un barbat care, venind cu mine de la Trapezunt, mi-a marturisit ca ar vrea sa se lepede de credinta sa si sa primeasca legea voastra cea straveche.

Aceasta veste l-a bucurat foarte mult pe dregatorul tatar, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz. El a poruncit totodata sa-i fie adus si acest tanar minunat, dornic sa imbratiseze credinta altaica a stramosilor sai. De aceea, el l-a intampinat cu cuvinte magulitoare:

– Am auzit ca esti unul dintre barbatii alesi si intelepti din Trapezunt si ca ai dori sa imbratisezi stravechea noastra credinta. Asadar vino, o, preaalesule prieten, si stai impreuna cu noi si preamareste cu glas mare soarele cel stralucitor, da cinste luceafarului care rasare inaintea soarelui si adu jertfa luminatorilor ceresti, celor ce lumineaza lumea. Astfel te vei invrednici de la imparatul nostru de multa cinste si de mari vrednicii; iar noua ne vei fi ca un frate adevarat, indulcindu-te de viata cea dulce impreuna cu noi. Deci, calca in picioare legea si credinta crestineasca, ca una ce este defaimata si proasta, incat sa vada si altii si sa invete de la tine a cinsti credinta noastra.

Insa marturisitorul adevaratului Dumnezeu, intelegand urzeala si ticalosia lui Reiz, a simtit un fior care i-a strabatut intreaga fiinta: cum s-ar putea el lepada de Hristos care l-a ocrotit si i-a dat deplina bucurie a credintei si a iubirii? Deci a ridicat ochii inimii sale la ceruri si cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis in Sfinta Evanghelie: „Cand veti fi dusi inaintea domnilor si imparatilor, pentru numele Meu, sa nu va ganditi mai inainte ce veti grai sau ce veti raspunde in acel ceas, caci Eu va voi da gura si intelepciune, careia nu-i vor putea sta impotriva, nici sa-i raspunda toti potrivnicii vostri.

Apoi, cautand cu ochii cei trupesti catre tiran si, raspunzand cu buna indrazneala, a zis: O, cadiule! Mi se pare ca minti pe fata. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit in cuget vreodata sa ma lepad de sfinta credinta in Domnul meu Iisus Hristos! Sa nu se intample un lucru necuvios ca acesta, nici sa ma lase Dumnezeu sa primesc in mintea mea un gind paganesc ca acesta. Acestea toate sunt mestesugiri ale vrajmasului adevarului si ale satanei, tatal sau; ca, intrand in tine ca intr-un vas al sau, graieste prin tine catre mine, nadajduind astfel ca ma va trage spre pieire. Acel vrajmas se sileste sa ma departeze de la Dumnezeul cel adevarat, care este Ziditor al tuturor fapturilor vazute si nevazute, precum si al soarelui acesta, pe care tu il cinstesti ca pe un Dumnezeu; iar tu, fiind cuprins cu intunericul amagirii, aduci aceasta cinste, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevarat, facatorul soarelui caruia tu te inchini.

Deci nu te amagi ca ma vei pleca la minciuna, ci mai virtos tu insuti invata-te de la mine taina adevarului, leapada-te, te rog, de intunericul paganatatii, care zace in sufletul tau si invredniceste-te a te face fiu al luminii, stralucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decat soarele. Nu socoti ca soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaste ca este un luminator facut din nimic si pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adica soarele, s-a zidit in a patra zi; deci cum poate zidirea sa fie Dumnezeu?

Sfintul Ioan, zicand niste cuvinte ca acestea, si-a ridicat miinile si ochii catre cer, si a strigat cu glas mare in auzul tuturor:

– Sa nu-mi fie mie a ma lepada de Tine, Hristoase Mintuitorul meu, Care esti Dumnezeu preamarit impreuna cu Tatal Tau Cel fara de inceput, cu Preasfintul Duh, o Putere si o Imparatie! Nu ma voi inchina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafarului, nu ma voi lepada de lumina, nu ma voi lipi de intuneric, nu voi lasa pe Dumnezeul meu si nici nu voi sluji diavolului! Zicand aceste cuvinte marturisitorul lui Hristos, cu multa indrazneala si cu fata vesela, tiranul isi schimba adeseori fata sa, aprinzindu-se de focul miniei. Deci acel tiran, neputind mai mult sa rabde pe mucenic, care ii graia impotriva si ii arata paganatatea si desertaciunea credintei sale , ca pentru Hristos pe Care Il hulea paganul ighemon, pe Acela Sfintul Ioan Il lauda si Il propovaduia in mijlocul poporului ca este Dumnezeu adevarat; iar credinta lui paganeasca, sau mai bine zis inselaciunea, a defaimat-o pana la sfirsit; pentru aceasta a poruncit ostasilor sai sa-l dezbrace de hainele sale.

Astfel ostasii, facand cele ce li se poruncise, sfintul statea gol, fiind insa imbracat in Hristos. Dupa aceea, cadiul a poruncit sa-i aduca multe toiege inaintea lui, si uitindu-se catre mucenic a zis:

– Nu spune catre mine niste povesti ca acestea, ci leapada-te indata de credinta cea nefolositoare si primeste legea noastra cu toata inima, precum ai fagaduit, impodobindu-te astfel cu legile noastre. De acum paraseste acele lungi cuvintari ale tale si implineste ceea ce ai fagaduit; iar de nu, apoi ma jur pe legea noastra, cea bine norocita si slavita, ca iti voi zdrobi cu toiegele acestea nu numai trupul, dar te voi chinui si cu chinuri mai cumplite si nesuferite firii; iar mai pe urma te voi omori cu moarte grea.

Sfantul, raspunzind, a zis:

– Tiranule si plinule de toata spurcaciunea, nu sunt mincinos, nici cuvintator de povesti precum spui tu, ci sunt rob si marturisitor al adevaratului Dumnezeu Cel preamarit in Sfinta Treime. In El m-am invatat a crede de la stramosii si de la parintii mei, Lui unuia ma inchin, Aceluia aduc jertfa de lauda, pe El Il marturisesc, ca este ziditor al tuturor fapturilor, pe Acela Il astept judecator al viilor si al mortilor. Acela va veni sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui in vremea aceea, cand, dupa porunca Lui, soarele acesta ce se vede, asezat si randuit de Dansul pentru slujba oamenilor, se va intuneca. Pentru aceea nu te mai nadajdui ca vei auzi altceva de la mine decat numai cele ce le-am zis intai si de la inceput, acelea le graiesc si acum si le voi grai pina la sfirsit.

Niciodata nu ma voi lepada de Hristos Dumnezeu si Facatorul meu, niciodata nu voi cinsti mai mult faptura decit pe Facatorul, nu ma voi inchina zidirii mai mult decit Ziditorului, nu voi defaima sfanta credinta in Dumnezeul meu, in care m-am nascut si in care m-am deprins de la parintii mei, pana cand voi fi stapan al gandului meu; si, mai ales, pana cand voi avea aceasta rasuflare. Deci nu mai zabovi, lucrator al nedreptatii, ci arata obiceiul tau de fiara care este ascuns in tine; scapa-te odata de grija cea pentru aflarea chinurilor, cu care voiesti sa ma chinuiesti, si trimite-ma mai degrab cu orice fel de moarte vei voi, la Dumnezeul Cel adevarat, Stapinul cel dorit de mine.

Iata ai inaintea ta trupul meu gol, gata pentru chinurile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, ineaca-l in mare, taie-l in bucati cu sabia, pune asupra lui si alte munci si mai cumplite decit acestea, si pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea si pe cele mai multe decit acestea, eu sunt gata a le rabda cu placere si cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu.

Dar tiranul cel salbatic si nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului marturisitor, s-a aprins de minie si indata a poruncit sa intinda pe mucenic la pamint si sa-l bata fara de mila cu toiege noduroase. Deci, slugile tiranului atit de cumplit l-au batut pe rabdatorul de chinuri al lui Hristos, incat s-a zdrobit trupul lui in multe bucati, iar carnea, lipindu-se pe toiege, se arunca sus in aer, si locul pe care era intins mucenicul era rosit de singele lui.

Deci, viteazul patimitor rabdind cu barbatie o chinuire ca aceea, si-a ridicat ochii mintii sale catre cer si a zis:

– Multumesc Tie, Stapine Dumnezeule, ca m-ai invrednicit a ma spala cu singele meu si a ma face curat de pacatele mele, care din neputinta omeneasca mi s-au intimplat a le pacatui inaintea ta, dupa Sfintul Botez.

Chinuitorii aceia, auzind pe mucenic rugandu-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multa manie si atat de cumplit l-au batut, pana ce i s-a stins si glasul.

Apoi, facandu-se seara, ighemonul a poruncit sa lege pe sfintul mucenic, care abia sufla, cu doua lanturi, sa-l arunce in temnita si sa-l pazeasca pina a doua zi, spre o mai mare chinuire. Dar mucenicul lui Hristos, neputind sa mearga singur de cumplitele rani, muncitorii l-au tirit ca pe un mort si astfel l-au inchis in temnita. A doua zi, tiranul acela cu chipul de fiara, sezind la locul lui cel obisnuit de judecata, a poruncit sa aduca inaintea lui pe Sfantul Mucenic Ioan.

Deci, rabdatorul de chinuri si viteazul ostas al lui Hristos a venit inaintea lui, cu fata luminata si cu sufletul vesel, catre care privind raucredinciosul cadiu si, vazindu-l cu fata atit de luminata si vesela, caci darul lui Dumnezeu care a intarit pe sfintii mucenici cei de demult, intarea si pe Sfintul Ioan, care patimea pentru aceeasi marturisire a bunei credinte, a preasfintului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru, s-a mirat foarte mult ca, dupa atatea cumplite munci, se mai afla suflet in el si, ca si cum n-ar fi patimit nimic, se arata asa de vesel. Deci, a zis catre el:

– O, Ioane, nu vezi, in ce fel de rusine si necinste te aduce neinduplecarea si nesupunerea ta, incat putin a lipsit de nu ti-ai pierdut si viata, care este atit de scumpa si de iubita tuturor oamenilor. Asculta-ma, ca de te vei pleca sfatului si socotelii mele, este gata insanatosirea ta, caci in putine zile, ranile si zdrobirile trupului tau se vor tamadui; fiindca noi avem doctori foarte iscusiti adusi din India si din Persia. Iar de nu voiesti sa asculti de sfatul meu, ci petreci in crestinatatea ta, apoi sa stii, ca te asteapta mai multe si mai cumplite batai.

Atunci Sfintul Mucenic Ioan a raspuns:

– O, judecator tiran, eu citusi de putin nu ma ingrijesc de ranile trupului meu cel zdrobit; caci cu cit se strica omul nostru cel din afara, adica trupul, cu atit omul nostru cel dinlauntru, adica sufletul se innoieste, dupa cum graieste Marele Apostol Pavel. Eu nu am alta grija, decit numai sa rabd pina la sfirsit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce ma intareste si Care a zis: Cel ce va rabda pina in sfirsit, acela se va mintui. Deci, de ai gindit si ai aflat si alte munci, mai noi si mai cumplite, pune-le asupra mea; caci ranile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc intru nimic!

Nebunul tiran s-a rusinat foarte mult de aceste cuvinte prea intelepte si, tremurind cu totul de minie, s-a ridicat ca o fiara si a poruncit sa-l bata mai cumplit. Deci, chinuitorii aceia au batut multe ceasuri pe rabdatorul de chinuri, pana au obosit; astfel, schimbindu-se unii dupa altii, l-au batut pana ce s-au ranit si s-au rupt si cele dinlauntru ale sfantului.

Apoi slugile, muncind acel trup tare ca diamantul, au ostenit. Toti citi se adunasera la acea priveliste si priveau la acele cumplite chinuri, strigau impotriva nelegiuitului judecator, ocarandu-i obiceiul lui cel nemilostiv si salbaticia lui cea de fiara. Iar Sfintul soptea cu buzele si se ruga lui Dumnezeu sa-i dea rabdare pina la sfirsit.

Atunci tiranul, vazand ca nu reuseste nicidecum sa-l determine sa se lepede de Hristos, a poruncit slugilor sale sa aduca un cal salbatic si sa lege picioarele mucenicului de coada aceluia, dupa aceea unul din ostasi sa incalece pe calul acela si sa alerge pe ulitele cetatii cit va putea; si astfel sa tirasca pe patimitorul lui Hristos prin toata cetatea.

Deci, Sfintul a fost tras prin toate ulitele cetatii, incat s-a facut priveliste ingerilor si oamenilor: Ca bucurie se face in ceruri, a zis Domnul in Sfinta Evanghelie, pentru un pacatos care se pocaieste. Si daca pentru un pacatos se face bucurie, cu atit mai virtos pentru un mucenic atit de rabdator, care patimea pentru dragostea Lui unele ca acestea. Dar pe cand se facea bucurie in cer, oamenilor celor binecredinciosi, le era jalnica acea priveliste. Si cum sa nu le fie jalnica privelistea, cand vedeau calul alergind si tragind dupa el pe mucenic prin locuri aspre? Cand vedeau pamantul rosindu-se cu singele lui, si bucatile de carne ce cadeau din trupul lui, iar capul trintindu-se de pamint si de pietre? Cine nu s-ar fi umilit si nu ar fi varsat izvoare de lacrimi, vazind unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi fost impartasit de fire cuvintatoare.

Astfel fiind tras Sfintul Ioan de acel nemilostiv calaret, cand a ajuns prin cartierul evreiesc si alerga trecand pe ulitele lor, multime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era tirit de calul acela, si strigind si strimbind fetele lor, aruncau in el cu ce se intimpla a avea in miini, rizind fara de rinduiala. Unul din acei evrei, alergind in casa sa si ajungind calul ce tara pe sfint, i-a taiat cinstitul si sfintul lui cap. Si astfel bunul si viteazul ostas al lui Iisus Hristos si-a sfirsit nevointa sa muceniceasca, dandu-si in miinile Domnului sfintul si luminatul sau suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegindu-l calaretul acela de la coada calului, l-au lasat in acel loc, neingropat, nebagat in seama si neingrijit si astfel zacea impreuna cu capul lui cel taiat, deoarece nimeni din crestini nu indraznea a se apropia sau a se atinge de el, temindu-se de urgia paginilor.

Primele minuni

Dupa ce a innoptat, s-a facut o minune ca aceasta asupra trupului sfantului mucenic; deodata s-au aratat multe faclii arzand; iar trei ingeri cantau cantare de cuvinte sfintite si negraite si tamaiau trupului mucenicului. De asemenea, s-a vazut un stilp de foc deasupra sfintelor moaste intarit pana la cer. Minunea aceasta s-a vazut de multi si mai ales de cei ce locuiau imprejurul locului unde zaceau sfintele lui moaste.

Iar un evreu, a carui casa era aproape de acel loc unde zacea mult patimitorul trup al sfintului, parindu-i-se ca preotii crestini au venit sa-l ia si sa-l dea ingroparii celei obisnuite, a luat un arc cu sageti si s-a apropiat acolo, vrind sa sageteze pe unul din acei preoti. Deci, punind sageata in arc, a tras cit a putut si, cand a vrut sa dea drumul sagetii, aceea se lipise de degetele de la mina dreapta, asemenea si mina stinga care tinea arcul, incat nu putea nici sa trimita sageata, nici miinile sa le dezlipeasca. Astfel a petrecut toata noaptea, chinuindu-se in acea incordare.

Facandu-se ziua, acei minunati barbati, si stilpul de foc si facliile s-au ascuns, facandu-se nevazuti; iar barbatii, femeile, tinerii si batrinii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticalos sagetator, cum statea astfel nemiscat, precum intinsese arcul si sageata, ca fiind ferecat cu fiare si legat cu puterea cea nevazuta a lui Dumnezeu.

Deci el, desi nu voia, povestea tuturor toate cele vazute de dinsul asupra trupului mucenicului si cum, incercand sa sageteze pe acei „barbati”, a fost pedepsit de Dumnezeu. Dupa ce a facut catre toti aratarea si marturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat miinile si a scapat de pedeapsa.

Instiintindu-se cadiul de aceasta minune, s-a temut foarte mult. Pentru aceea a poruncit crestinilor sa ia trupul mucenicului si sa-l ingroape. Deci crestinii, luindu-l, l-au ingropat cu cinste linga biserica lor.

Dupa ce au trecut citeva zile, Raiz, italianul care vinduse pe sfint spre mucenicie, a voit sa fure cinstitul lui trup si sa-l duca in tara sa. Poate ca s-a cait pentru rautatea sa sau poate ca a avut de gind sa spuna ca sfintul a fost de credinta lor cea catolica. Deci intr-una din nopti, avind vreme prielnica pentru acel lucru, a cugetat in sine si a mers la mormintul mucenicului. Atunci a inceput a sapa locul si, descoperind mormintul, a vrut sa ia cinstitele lui moaste.

Dar in acel ceas, ostasul lui Hristos s-a aratat in somn preotului acelei biserici si a zis:

– Scoala-te indata si alearga la biserica, ca iata acela care m-a vandut ighemonului voieste sa fure trupul meu”. Preotul, sculindu-se indata, a alergat cu toata puterea sa la biserica si a gasit mormintul sapat si deschis; iar Raiz tocmai voia sa ia trupul sfantului; dar preotul a izgonit indata pe hot.

Apoi, chemind pe crestinii acelei biserici, le-a povestit cele facute si toti au preamarit pe Dumnezeu, Cel ce preamareste pe sfintii Sai. Apoi, luind cinstitele moaste ale Sfintului Mucenic, le-au pus in biserica, asezindu-le in altar aproape de Sfinta Masa.

Acolo au stat acele sfinte moaste ale Sfintului Mucenic Ioan mai bine de saptezeci de ani, facandu-se asupra lor aratari dumnezeiesti ziua si noaptea. Uneori se aratau in forma de lumina minunata; alteori, in chip de foc pogorindu-se asupra lor; alteori ingeri pogorandu-se asupra lor si suindu-se la cer, iar alte ori iesea de acolo buna mireasma negraita. De asemenea, la acele sfinte moaste, ale Sfintului Ioan, se savarseau multe vindecari.

Mai multe pe: http://sfantulioancelnou.ro/

Reclame

Aducerea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

După Sfânta Cuvioasă Paraschiva de la Iaşi (14 Octombrie), unul dintre sfinţii cei mai veneraţi în Moldova este Sfântul Ion cel Nou de la Suceava, ale cărui moaşte se află în ţara noastră de 600 de ani.
Era originar din Trapezunt, în Asia Mică, şi negustorea cu tatăl său făcând comerţ cu cetăţile de pe malul Mării Negre. Într’una din călătoriile spre Cetatea Albă, pe Nistru, a avut o dispută cu un neguţător veneţian care, din răzbunare, a minţit pe stăpânul mongol al cetăţii că Ioan vrea să devină musulman. În confruntarea cu acesta, tânărul creştin i-a spus că nu are motive să-şi schimbe credinţa, ceea ce a declanşat furia eparhului, sau mai marelui cetăţii, care a poruncit ca Ioan să fie chinuit. A suportat cu credinţa şi stoicism torturi înfricoşătoare între care legarea de coadă unui cal sălbatic şi târârea pe caldarâmul cetăţii – iar în final i s-a tăiat capul. Era 2 Iulie 1330.
Eparhul cetăţii, iniţial, n-a permis creştinilor să-l îngroape, dar o minune – apariţia unor îngeri şi împietrirea mâinii unui tătar care a tras cu arcul asupra lor – l-a determinat să-şi schimbe atitudinea. Trupul lui Ioan a fost dus în procesiune în biserica Cetăţii Albe şi depus acolo.
Vestea despre minunile care se săvârşeau la moaştele sale s-a răspândit în toată Moldova. Evlaviosul domn Alexandru cel Bun (1400-1432), cel care obţinuse în 1401 recunoaşterea canonică a mitropolitului Iosif al Moldovei de la Patriarhia Ecumenică a reuşit să pecetluiască acest act bisercesc prin aducerea moaştelor Sfântului Ioan de la Cetatea Albă la Suceava, la 24 Iunie 1402, şi aşezarea lor în biserica Mirăutilor, atunci catedrală mitropolitană. Sfintele moaşte au fost însoţite de ieromonahul Grigorie Tamblac şi au fost întâmpinate de Alexandru cel Bun şi de mitropolitul Iosif la locul numit „Poiana Vlădicii” de lângă Iaşi. La puţin timp, racla a fost îmbrăcată în argint, iar pătimirea Sfântului Ioan redată în 12 scene sculptate pe raclă. Eruditul monah Grigorie Tamblac a rostit o cuvântare despre viaţă şi patimile Sfântului Ioan, care – tipărită în slavonă este considerată prima operă originală cunoscută în Moldova.
Multe minuni s-au săvârşit la racla Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Una dintre cele mai cunoscute s-a petrecut la 2 Iunie 1662, când Suceava era asediată de tătari. Locuitorii au vrut să se refugieze şi să ia cu ei racla sfântului, dar n-au fost capabili s’o mişte din loc, era un semn ceresc că protectorul Moldovei nu voia să-şi părăsească reşedinţa. La rugăciunile mitropolitului şi preoţilor, Dumnezeu a trimis o ploaie torenţială care a învolburat apele râului Suceava încât tătarii n’au putut să intre în cetate.
După depresurarea Vienei (1688), craiul polon Ioan Sobietki a jefuit Moldova, a dat foc la mânăstiri şi a prădat odoare sfinte. L’a luat cu sila pe mitropolitul Dosoftei împreună cu racla Sfântului Ioan cel Nou ducându-i în captivitate la Zolkiev. Ocrotitorul Moldovei a rămas acolo o sută de ani, până la 13 Septembrie 1783, când au fost repatriate moaştele Sfântului Ioan şi depuse cu cinste în biserica catedralei mitropolitene din Suceava.
Peregrinările moaştelor Sfântului Ioan nu s-au oprit. În timpul primului război mondial – spre a fi ocrotite – au fost duse în capela română din Viena unde au rămas până la 25 Iulie 1918, când au fost readuse în ţară. Ele se află astăzi în biserica mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, redevenind ocrotitorul Moldovei, alături de Cuvioasa Paraschiva.
Cea mai veche zi de pomenire a Sfântului Ioan cel Nou este 24 Iunie, naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, numită în Moldova „La Sânziene”, când – cu evlavia cunoscută – mii şi mii de creştini din Moldova şi Transilvania vin să se închine moaştelor făcătoare de minuni ale Ocrotitorul Moldovei.
La propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 Februarie 1950, între sfinţii cu moaşte din România al cărui cult a fost generalizat în toată Biserica, a fost şi Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, înscriindu-se ca zi de pomenire data martiriului, adică 2 Iunie. Generalizarea cultului s’a făcut în 1955. Este cinstit prin cântări şi imne liturgice. Primul cuvânt de laudă sau panegiric i-a fost închinat de Grigorie Tamblac intitulat : „Mucenicia sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou care a fost martirizat la Cetatea Albă”, reeditat de Melchisedec Ştefănescu în 1884. Un alt panegiric i-a dedicat mitropolitul Varlaam, iar Dosoftei, în „Viaţă şi petrecerea sfinţilor”, îi închină un sinaxar (rezumat al vieţii).
Vindecările miraculoase petrecute la racla Sf. Ioan cel Nou de la Suceava sunt redate în lucrarea „Pateric Românesc” de monahul Ioanichie Bălan, publicată în 1990.
Sărbătoarea hramului Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava are loc, prin tradiţie, la 24 Iunie, având un profund caracter autohton ortodox. Miile de credincioşi, în frumosul port naţional, aduc spice de grâu, flori de câmp, crengi de tei şi de brad. Pelerinajul începe în dimineaţa zilei de 23 Iunie, când Sfintele Moaşte sunt scoase din biserică şi depuse pe un baldachin în curtea mânăstirii. Credincioşii se închină cu evlavie, iar seara se face slujbă privegherii, moaştele fiind veghiate toată noaptea. Dimineaţa se sfinţeşte aghiazma, apoi se face Sfânta Liturghie arhierească de către Mitropolitul Moldovei şi Arhiepiscopul Sucevei, în fruntea unui sobor de preoţi şi diaconi. Spre orele patru după amiază, Sfintele Moaşte sunt duse din nou în biserică, purtate pe mâini de maramureşeni, care 24 de ore veghează moaştele şi nu mănâncă nimic, conform unei tradiţii ancestrale.
Hramul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, alături de cel al Sfintei Cuvioase Paraschiva de la Iaşi, constituie unul din cele mai importante sărbători religioase ale românilor din ţinutul Moldovei.

Sursa: doxologia.ro

Ioan Vodă cel Cumplit – un uriaş erou al neamului românesc

Oricat veti cauta in colbul istoriei noastre un personaj asemanator Voievodului Ion Armeanul, rar veti gasi vreunul. Oricat veti cauta in Istoria Universala un razboinic asemenea Mariei Sale, nu veti afla unul care sa se apropie de bravura, forta si neinduplecarea sa. Readucerea aminte a faptelor si vietii unuia dintre cei mai straluciti strategi ai Europei crestine, este o adevarata datorie de onoare.

Europa alienata

Secolul XVI al erei noastre surprindea Batranul Continent intr-o etapa de tensiuni sociale, fierbere politica si consolidare a artelor si civilizatiei Apusului. Imperiul Spaniol se afla la apogeul fortei si dezvoltarii sale. Fanaticul rege catolic Filip al II-lea era cel mai bogat monarh al vremii, in porturile peninsulei hispanice acostand galioane pline cu comori si sclavi adusi din Europa, Africa, Asia si America. Anglia isi definitiva noua sa orientare constitutionala reformata, alaturi de revizuirea politicilor coloniale. Franta se vedea aproape condusa de miscarea hughenotilor. Taratul moscovit era o imensa pustietate asupra caruia flutura steagul insangerat al unei adevarate fiare, Ivan cel Groaznic pe numele sau.

Pe fondul acestei Europe alienate si dezbinate, Imperiul Otoman continua sa muste hulpav bucati din trupul Continentului cel Vechi. Forta sa militara si cruzimea pasalelor inspaimantau orice armata. Si acesta in ciuda faptului ca la Stambul domnea Sultanul Selim cel Betiv, un suveran care nu calcase in viata sa pe un camp de batalie, un notoriu obsedat sexual interesat doar de frumusetea roabelor din Balcani si Caucaz si nu in ultimul rand un mare betivan, dupa cum i-a ramas si numele. In aceste conditii, intr-un marunt voievodat romanesc, apare un mare conducator de osti, pe care numai soarta cea nedreapta alaturi de o tradare devastatoare, l-au oprit sa nu schimbe fata Europei.

Armeanul cel Cumplit de Viteaz

Dupa moartea Marelui Stefan, tronul Moldovei a fost ocupat vremelnic de fiul sau, Bogdan cel Chior. Fiul celui din urma, Stefan cel Tanar sau Stefanita Voda, muri la randul sau fara de urmasi legitimi. Pe tron se inscauna Petru Rares, un copil din flori al lui Stefan cel Mare. In scurta sa perioada de domnie, Moldova a stralucit totusi datorita talentului sau diplomatic, Petru Rares dovedindu-se un voievod iubit de popor, care baga iarasi groaza in randurile dusmanilor. Urma apoi cruda domnie a lui Voda Alexandru Lapusneanu, ale carui excese si carnagii au ramas intiparite chiar si in literatura romaneasca, sub pana lui Costache Negruzzi. In tot acest rastimp, un alt vlastar din trupul lui Stefan cel Mare, crestea necunoscut in strainataturi, departe de ochii celor care se luptau intre ei pentru tronul Moldovei. Este vorba de fiul bastard al lui Stefan cel Tanar, Ioan sau Ion, depinde de cronicar. Mama acestui adevarat stranepot al lui Stefan cel Mare a fost o femeie de neam armean din familia Serpega. Vitejia, gandirea strategica, forta fizica si neinduplecarea o mosteni de la tatal sau, Stefan cel Tanar, descris in letopisete drept un personaj dintr-o bucata, cu un caracter bataios.

De la mama sa, Ioan Voda (sau cum îi spuneau a mostenit o fizionomie tipic armeneasca, ten masliniu inchis la culoare, o frunte inalta si lata, dar neromaneasca, dupa cum aminteste si B.P. Hasdeu, par des si negru, nas oriental precum al tuturor negutatorilor armeni care strabateau Moldova.

Moldovenii si-au denumit intotdeauna domnitorii bastarzi dupa numele mamei, ca o ramasita straveche a matriarhatului in taramurile locuite de daci. Astfel, Alexandru Voda a fost numit Lapusneanu, dupa mama sa, Lapusneanca. Petru Voda a ramas cu numele de Rares, dupa Raresoaia, porecla mamei sale. Prin urmare, in aceiasi nota, poporul l-a numit Ioan Armeanul pe stranepotul lui Stefan cel Mare. In anul 1561, la varsta de aproape 40 de ani traiti in anonimitate, Ioan Armenul se face remarcat pentru prima data intr-un context destul de neobisnuit. Datorita situatiei politice nefavorabile, paraseste regatul polon si apare drept refugiat in Crimeea, la curtea hanului tatar Mehmet Kalga, a carui admiratie si prietenie o cucereste definitiv, dupa ce-l insoteste pe tatar intr-o campanie de lupta contra armatelor rusesti. Acolo, intr-o lupta crancena de pe malul Volgai, remarcabilul sau sange rece alaturi de forta-i fizica de proportii herculeene, au smuls strigate de admiratie incercatilor calareti ai stepelor. Simpatia lui Kalga-Han pentru Ioan era atat de puternica incat trimite o scrisoare regelui polonez Sigismund-August : “Te rog foarte mult a binevoi a tine in gratiile tale pe acest fiu de domn din Moldova”. La acea data regatul polonez tremura de frica tatarilor. Pana la urma, ura boierilor impotriva lui Bogdan Lapusneanu, fiul lui Alexandru, precipita situatia in favoarea lui Ioan Armeanul, ale carui eforturi de a cuceri tronul Moldovei ajunsesera deja la urechile imparatului Germaniei, regilor Ungariei si Poloniei, precum si sultanului turc. Profitand de situatia-i favorabila si bazandu-se pe curajul sau nemaiintalnit, Ioan ajunge in sfarsit Voievod al Moldovei.

Doi ani cat o eternitate

Inscaunat in luna februarie a anului 1572, Ioan a domnit doar pana in iunie 1574, cand moartea sa de martir l-a trecut deopotriva in istorie si legende. Primele clipe de domnie au fost marcate de tensiuni si hartuiri reciproce cu regatul polonez. Exelent politician, Ioan Voda redobandeste pentru Moldova cetatea Hotinului, cea mai puternica fortificatie romaneasca din acele timpuri. Crestin de rit armean inca din nastere, luteran in Polonia, convertit la islam in Stambul, Ioan Voda trece la ortodoxie in uralele multimii. Un strateg de talia sa, animat de ambitia libertatii ar fi trecut la catolicism daca s-ar fi inscaunat rege al Spaniei sau ar fi aderat la confucianism, daca astfel ar fi devenit suveran al Chinei.

In scurta sa domnie, Ioan a savarsit o serie de reforme nemaivazute pana atunci in Tarile Romane. Cunoscator al limbilor turca, greaca, polona si armeana, domnitorul aplica controlul personal al actelor emise de cancelaria domneasca. Decide schimbarea capitalei de la Suceava la Iasi, trece la eliberarea oamenilor de rand de sub jugul boierilor si clerului. Pentru a salva averea tarii, ordona sa fie batute monezi nationale de arama in loc de aur si argint. Prima inscripitie in limba romana apartine banilor de arama pe care Ion Voda a ordonat sa se inscriptioneze “Teara Moldovei”. Tot el impune o strictete de fier contributiilor fiscale ale oricarui moldovean, fie el simplu taran sau logofat. Toate aceste masuri nu au facut decat sa inteteasca ura boierimii si a clerului contra lui Ion Voda. Parca pentru a inaspri situatia, Ioan Voda se tine tare si nu face rabat de la principiile sale. Astfel, pe o inalta fata bisericeasca care ar fi savarstit pacatul sodomiei, o pedepseste prin arderea de viu. Pentru a-l consola, Ioan Voda aminteste preotului nefericit ca este mai bine sa-i arda trupul cel pacatos aici pe pamant, decat sufletul sa-i fie ars pe veci in Gheena. Pe un boier care tradase trei domnitori anteriori si se facuse haiduc, Ioan Voievod il ingroapa de viu in pamant, cerand familiei boierului sa nu fie mahnita, deoarece numai pamantul putea inghiti un asemenea ticalos.

Monezile de arama batute de Ioan Voda cel Viteaz, primele inscriptii in limba roman

Ura sa impotriva boierilor si preotimii nu cunoaste margini, in opinia voievodului aceste doua clase sociale fiind vinovate de slabirea tarii, jaful taranilor si cultivarea unei adevarate arte a tradarii si intrigilor. Pentru a controla si limita puterile boierimii si influenta clerului, Ioan Voda face o miscare politica fara precedent pana atunci in istoria interna a principatelor romane. Spre surpriza tuturor, redutabilul voievod ia mosiile manastiresti pentru a le darui unor boieri. Tot asa procedeaza si cu mosiile, domeniile turmele, si hergheliile boierimii. In scurt timp, aceste bogatii erau daruite unor manastiri. Astfel, scandalurile, invidia si ura dintre preotime si boieri se tineau lant.

Succesul voievodului era de o simplitate neobisnuita. Ioan nu-i lasa nici pe boieri nici pe preoti sa abuzeze de roadele muncii taranilor. Razesii erau taria armatei, cu cat erau mai bine hraniti cu atat luptau mai destoinic. Domnitorul, totusi, nu i-a improprietarit pe tarani, deoarece se temea ca o astfel de masura ar fi nascut o criza ce ar fi dus la situatii anarhice in Moldova. In schimb, lua taxa de la tarani doar o zecime din cat le luau boierii. Prin acesta metoda, a reusit in scurt timp sa umple vistieria tarii si totodata sa devina eroul maselor populare. Evident, datorita acestor masuri si-a atras Ioan numele de cel Cumplit sau cel Rau, dupa cum il aminteste un cronicar mitropolit.

Intrigile boierimii au atins cele mai indepartate colturi ale Europei. Despre mazilirea si uciderea lui Ion-Voda se vorbea nu numai in cancelariile din Ungaria, Polonia, Valahia sau Stambul. Pana si in indepartata Franta se puneau la cale planuri care vizau inlaturarea sa de la tron. In acea perioada, Moldova platea Inaltei Porti un tribut anual de 40.000 de galbeni. Turcii observara prosperitatea tarii in timpul domniei lui Ioan si aproape dublara tributul. Insa, Ioan Voda cel Cumplit nu putea accepta lacomia turcilor. Tot mai multe amenintari se strangeau la adresa sa. Cea mai mare venea din partea Doamnei Chiajna in persoana. Acesta adevarata Lady MacBeth a istoriei romanesti platise deja in avans multi galbeni Inaltei Porti in scopul cumparararii tronului Moldovei pentru fiul sau, Petru Schiopul sau Petru cel Tanar. Turcii se pregatesc de razboi. In fata unei asemenea amenintari , Ioan Voda cel Cumplit tine in fata divanului boieresc o cuvantare ramasa la cunostinta noastra datorita lui cronicilor lui Grigore Ureche. Neinduplecatul voievod prezinta situatia si se pregateste de razboi impotriva celei mai mare forte militare din vremea sa.

Moldoveni si Cazaci – Luptatori fara egal

Ioan Voda studiase arta militara a turcilor, tatarilor, polonezilor si germanilor, astfel incat cunostea atat punctele tari, cat si pe cele slabe alte armatelor respective. Aici intervine geniul sau militar desavarsit. Intr-un avant de-a dreptul revolutionar, Ioan Voda anticipeaza importanta artileriei si a infanteriei pe campul de lupta. La momentul respectiv, niciun alt suveran european nu gandea atat de vizionar. Franta avea la acea data doar 30-40 de tunuri, Ioan Voda avea 200 de guri de foc. Tunurile europene din acea perioada erau niste masinarii imense, greoaie si foarte dificil de manevrat. Ion Armeanul este constient de acest neajuns si isi doteaza armata cu tunuri mult mai mici si mai mobile. Daca un tun de la curtile Europei putea fi carat cu 4 sau 6 cai, un tun modovenesc patentat de voievod putea fi deplasat cu o singura pereche de cai. Modovenii se distingeau prin revolutionara lor artilerie de camp, fapt subliniat si de Nicolae Balcescu care declara: “Artileria la romani a fost mult mai in buna stare decat la cele mai multe neamuri”. Cu nimic mai prejos se prezenta armata moloveneasca compusa in mare masura din razesi si boieri de rang mic. Toti acesti oameni erau caliti in lupta si cunosteau la perfectie arta manuirii armelor. Luptele de sute de ani cu turcii, tatarii, ungurii si polonezii au dus la desavarsirea unui tip de razboinic de neinvins in Europa. Arcasii moldoveni erau superiori in tactica si mobilitate celor occidentali.

Statuia lui Ioan Voda de la Suceveni

O alta arma pe care se bazau razesii luptatori erau teribilele ghioage sau fusturi. Realizate din lemn de esenta tare si ghintuite la capat, acestea puteau usor zdrobi coifurile si armurile vrajmasilor. Sabia era la mare cautare, tipul de palos moldovenesc aducea mai degraba la forma cu iataganul. Razesii nu au ales niciodata sabiile grele si impractice de tip european, folosite indeobste de polonezi si unguri. Fiecare grup de infanterie avea cate o ceata de sateni inarmati cu coase folosite pentru a taia picioarele cailor sau ale calaretilor, in functie de conjunctura luptei. Caii moldovenesti erau o rasa unica, din nefericire disparuta azi. Extrem de pretuiti de hanii tatari sau pasalele turcesti, caii moldavi nu au fost foarte aratosi, dar erau deosebit de iuti si de rezistenti. La nasterea manjilor, razesii le taiau narile pentru a inlesni astfel procesul respiratiei accelerate pe timp de galop. Codul martial al moldovenilor se rezuma la un singur alineat: “Fugarul carele va lasa campul bataliei, sa fie pedepsit cu o moarte mai cumplita decat aceea ce i s-ar fi putut intampla in lupta din partea vrajmasului”.

Marturiile cronicarilor straini cu privire la spiritul de lupta al romanilor din acele vremuri sunt edificatoare: “Ei se bat cu o asemenea indrazneala si dispret fata de dusmani, cu o asemenea incredere in sine, incat cu o mana de oameni infransesera mari armate ale vecinilor” spune Graziani. “E un popor totdeauna foarte ciudat, capritios, tafnos, dar atat de dur si razboinic incat nu o data a dat lectii acelora care nu-l lasau in pace” citim la Vigenere. “Neamul moldovenesc e feroce, cam barbar, dar foarte ager in arta militara” declara Reichersdorf. “Ostasii moldoveni sunt viteji si mesteri in lupta, desi sunt niste tarani prosti, luati de la plug” ne spune Bielski. “Sunt oameni groaznici si foarte viteji; si nici ca este pe fata pamantului un alt popor care pentru gloria razboinica si eroism sa apere o tarisoara mai mica contra mai multor dusmani, atacandu-i si respingandu-i fara incetare” zice si Orzechowski.

In acelasi timp, in istoria universala isi fac aparitia teribilii cazaci. La marginea hotarului Poloniei cu tinuturile tatarasti apare o natie compusa in mod egal din fugari refugiati din Rusia, Polonia, Moldova, Kalmukya si Cerchezia. Vorbeau o limba amestecata pe care o intelegeau cu totii. Urau de moarte pe musulmanii turci si tatari precum si pe polonezii cei catolici. Impotriva acestora porneau in fiecare an in expeditii de jaf si pedepsire, fiind condusi de cate un ataman. Resedinta lor era la gurile Niprului si Volgai unde isi injghebasera chiar si o flota de barci cu care jefuiau negutatorii turci si genovezi. Erau luptatori rebeli, violenti si temperamentali. In lupta dadeau dovada de o cruzime nemaintalnita nici macar la tatari. Ingroziti, turcii i-au denumit Cozaq, adica “nebun liber”. Bazandu-se pe credinta comuna ortodoxa, Ioan Voda angajeaza douasprezece sotnii cazacesti sa lupte de partea sa impotriva Semilunei. Istoria nu i-a dat alti aliati, polonezii si ungurii, vecinii crestini ai Moldovei, tremurau de frica ienicerilor. Atamanii cazaci Pokotilo si Swiercewski i-au fost credinciosi voievodului pana la moarte.

Reprezentare a unui luptator cazac ce poarta in varful sulitii capatana unui turc

Prima mare victorie a lui Ioan Voda cel Cumplit a fost cea de la Jiliste, langa Ramnicu Sarat. Acolo cei 9.000 de modoveni si sotniile cazacesti decimeaza o armata formata din 20.000 turci, 40.000 de munteni si 2.000 de secui, practic intreaga armata a lui Petru cel Schiop, care marsaluia din Tara Romaneasca pentru a se sui pe tronul Moldovei. Petru cel Schiop scapa cu greu, refugiindu-se in cetatea Brailei. Ioan Voda cel Cumplit inainteaza pana la Targoviste unde il inscauneaza pe aliatul sau Vintila Voda. Napraznicul voievod se indreapta apoi spre Braila unde se angajeza in asediul cetatii. Turcilor nu le venea inca sa creada. O solie din cetate ajunge la Ion Voda cu un mesaj simbolic: zece gloante, zece ghiulele si zece sageti. Ion Voda nu gusta ironia amara a turcilor si taie buzele, urechile si nasurile turcilor dupa care-i rastigneste in fata cetatii, transmitandu-le turcilor ca aceasta soarta urmau sa aiba si cei din cetate, daca nu-i deschideau portile. Turcii se incapataneaza. Voievodul ordona escaladarea zidurilor, iar Braila cade in mainile moldovenilor si cazacilor. Urmeaza scene de cosmar pentru musulmanii din cetate. “Nimeni nu fu crutat; sangele curgea parau in Dunare. Nu au fost ucisi doar oamenii, pana si cainii au trecut prin sabie. Nu a ramas piatra pe piatra. Focul mistui ce nu a ucis sabia” ,aminteste cronicarul polonez Gorecki.

Dincolo de infrangere, dincolo de moarte, dincolo de uitare

Succesele militare ale voievodului il indreapta spre recucerirea Cetatii Albe si a Chiliei, denumite de turci Akkerman, respectiv Bender. In acest scop isi indreapta armele spre Bugeac, unde valurile de turci si tatari pribegi alungasera deja populatia romaneasca. Batalia de la Lopusna a fost un nou exemplu de strategie militara spontana, adaptata la teren si la armatele turco-tatare. Raidurile lui Ioan-Voda devasteaza cele doua cetati construite de Stefan cel Mare, iar populatia musulmana care se instalase acolo este masacrata fara crutare. La Tighina si Cetatea Alba, Ioan-Voda infrange trei corpuri de armate turcesti. In lupta de la Roscani, voievodul isi uimeste ostasii, demonstrandu-si forta herculeeana. Un tun se impotmolise in noroi, singur, Ioan-Voievod apuca tunul de franghii si il smulge, tragandu-l pe o pozitie noua de unde trage asupra turcilor. Forta colosala a voievodului este atestata de marturiile cazacesti. Pentru a-si distra ostenii obositi, Ioan Voda obisnuia sa franga in maini potcoave de cai.

Exasperati de victoriile domnitorului, otomanii trimit in vara anului 1574 o noua expeditie militara. Armata uriasa era compusa din turci, tatari si munteni. Un puhoi de 200.000 de oameni se indrepta contra celor circa 35 mii de luptatori ai voievodului Ioan. In acelasi timp, o alta oaste de tatari se pregatea sa-l atace pe voievod. Impotriva armatei turcesti care se apropia de Dunare, voievodul il trimise pe Ieremia Golia, omul sau de incredere. Avand parca o presimtire Ioan il pune pe Golia sa jure pe Cruce si Evanghelie ca nu va trada. Insa, langa lacul Cahul, Golia impreuna cu cavaleria moldoveana tradeaza si trece de partea turcilor pentru 30 de pungi cu galbeni…

Petru Schiopul, succesorul lui Ioan Voda la tronul Moldovei, si fiul sau

Sosirea unei noi armate de tatari copleseste oastea moldo-cazaca si o obliga sa se retraga in satul Roscani din apropiere. Exasperati de rezistenta romanilor, turcii ataca in valuri succesive. Dupa ce moldovenii resping al treilea val de ieniceri, turcii trimit in lina intai pe Ieremia Golia si oamenii sai.Tradatorii sunt macelariti de sageti si ghiulele. Uluiti, cu pierderi uriase, turcii incerca un nou asalt. Dezastrul vine insa din partea naturii. Seara se porni o ploaie torentiala care uda pulberea necesara tunurilor romanesti. Furia romanilor nu mai putea fi oprita, ataca cu sabiile pozitiile turcilor care-i copleseau numeric. Urmeaza trei zile de canicula ucigatoare. Ioan-Voda mai ramasese doar cu 7.000 de osteni. Respinsese timp de o saptamana atacurile concentrate a 200.000 de dusmani. Oamenii sai suferau cumplit de sete. Nobletea si sacrificiul sau unic ii impun sa se preda in schimbul crutarii soldatilor sai. Primul pas il fac turcii care-i trimit o solie in cea de a patra zi. Ion cel Viteaz accepta sa se predea cu trei conditii: ostenii moldoveni supravietuitori sa fie crutati, cazacii sa fie lasati sa se intoarca la setciile lor zaporojene, iar el personal sa fie trimis viu si nevatamat sultanului Selim al II-lea. Turcii primira. Ahmed Pasa jura de 7 ori pe Coran, Petru cel Schiop care ravnea Moldova, jura la randul sau de 7 ori pe Biblie. Ostenii sai plangeau, multi nu vroiau sa-l lase sa se duca la turci. Voievodul lasa credinciosilor cazaci armele si bijuteriile sale. In cortul turcilor, respinge toate acuzatiile seraskirului, declarandu-i ca nu va vorbi decat cu sultanul. Mandria sa infiora pe turci. Atunci, un aventurier italian din Napoli, pe numele sau Scipione Cigalla, trecut la islam cu numele de Cigalazade, savarsi infama fapta. Sperand la o recompensa, infipse cutitul in inima voievodului neinarmat. Ienicerii incurajati, taiara capul trupului lipsit de viata, dupa care legara puternicul sau trup de patru camile care, fiind biciuite, sfasiara in bucati corpul eroului. Intr-un ritual dement, ienicerii se inghesuie sa culeaga oasele domnitorului, fiind convinsi ca ramasitele viteazului erau moaste si talismane. Pasalele isi umezesc iataganele in sangele sau, rugandu-se lui Allah sa le dea si lor curajul si puterea lui Ion Voda.

In fata unui asemenea spectacol oribil, moldovenii dezarmati din suita domnitorului sar cu pumnii goi pe turci. Sunt ucisi pana la ultimul de ieniceri, drept lectie pentru oricine ar fi incercat sa se rascoale contra Semilunei. Vazand cum isi tin turcii cuvantul, cazacii ataca cu furia disperarii. Supravietuiesc doar 12, in frunte cu atamanul Swiercewski. Impresionati de bravura zaporojenilor, turcii cedeaza si-i lasa in viata chiar si pe cazacii raniti. Astfel s-a savarsit din istorie unul dintre cei mai viteji conducatori ai romanilor. Fratele sau, Nicoara Potcoava, ajunge ataman al tuturor cazacilor zaporojeni, si ocupa vremelnic tronul Modovei. Astazi, cei doi eroi sunt pe nedrept trecuti in uitare…

Sursa: descopera.ro

Nicoară Potcoavă (Ioan Nicoară Carabied Serpega) , după toate probabilităţile, era doar frate de mamă cu Ioan Vodă. Aşadar, spre deosebire de viteazul voevod pe jumătate moldovean, Potcoavă nu avea sânge domnesc decât după fratele lui. Fusese însă crescut în Moldova şi era român\moldovean cu sufletul. Incă doi fraţi ai acestora au făcut încercări de ocupare a tronului Moldovei: Ioan Creţul (încercare nereuşită) şi Alexandu, precum şi fiul său, Costantin Potcoavă. Despre mai multi conducători români ai cazacilor citiţi aici: Totul despre Transnistria