Sfinții catacombelor Rusiei – NOUA MUCENIȚĂ LIDIA și soldații ei, CHIRIL și ALEXIE – 20 iulie

Image result for lydia the new russian martyr

Noua muceniţă Lidia
ŞI SOLDAŢII EI, CHIRIL ŞI ALEXIE
Pomeniţi la 20 iulie (†1928)
Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua,
socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere.
(Rom. 8: 36)
Lidia, fiica unui preot din oraşul Ufa, s-a născut la 20 martie 1901.
Din copilărie a fost sensibilă, afectuoasă, iubită de toţi, temându-se de
păcat şi de tot ceea ce era interzis de Dumnezeu. După absolvirea şcolii
de fete, la vârsta de nouăsprezece ani, s-a căsătorit. Şi-a pierdut soţul în
Războiul Civil, la plecarea Armatei Albe.
Tatăl ei, chiar de la începutul schismei „renovaţioniştilor”, care a
fost organizată de către bolşevici în 1922, s-a alăturat schismei. Fiica sa,
căzând la picioarele tatălui ei, a spus: „Binecuvântează-mă, tată, să te
părăsesc, ca să nu te constrâng la mântuirea sufletului tău”. Bătrânul
preot îşi cunoştea fiica, la fel cum era conştient de greşeala acţiunii sale.
El a plâns şi, binecuvântând-o pe Lidia pentru o viaţă independentă, i-a
spus profetic: „Vezi, fiica mea, când îţi vei câştiga cununa, să îi spui
Domnului că, deşi eu însumi m-am dovedit a fi prea slab pentru luptă
(podvig), totuşi nu te-am oprit, ci te-am binecuvântat”. „Aşa voi face,
tată”, a spus ea, sărutându-i mâna, astfel prevăzându-şi şi ea profetic
viitorul.
Lidia a reuşit să intre la departamentul forestier şi în 1926 a fost
transferată în industria colectivă de cherestea, unde lucrau cei mai prost
plătiţi muncitori. Aici, ea a intrat imediat în legătură cu ruşii simpli, pe
care-i iubea călduros şi care îi răspundeau în acelaşi mod.
Tăietorii de lemne şi şoferii, care fuseseră împietriţi de munca în
condiţii dificile, au relatat cu uimire că în biroul departamentului de
cherestea, unde îi întâmpina Lidia, simţeau ceva asemănător cu ceea ce
simţiseră (şi acum aproape uitaseră) când, înainte de revoluţie, se
duseseră la o renumită icoană a Maicii Domnului din satul Bogorodskoie,
lângă Ufa. În birou nu se mai auzeau înjurături, insulte şi
certuri. Patimile rele erau stinse şi oamenii deveneau mai buni unii faţă
de alţii.
Acest lucru era uimitor şi a fost observat de toţi, inclusiv de şefii
partidului. Ei o ţineau sub urmărire pe Lidia, dar nu au descoperit nimic
suspect: ea nu mergea deloc la bisericile care fuseseră legalizate de către
bolşevici şi participa la slujbele din catacombe rar şi cu grijă. GPU (poliţia
secretă) ştia că existau în eparhie membri ai Bisericii din catacombe,
dar nu au putut găsi niciun mod de a-i descoperi şi de a-i aresta.

Cu scopul de a-i descoperi pe cei care nu fuseseră încă arestaţi,
GPU-ul l-a adus dintr-odată din exil pe episcopul Andrei (Ukhtomski),
care era foarte cinstit de oameni şi de toţi membrii Bisericii din catacombe;
dar, la indicaţia episcopului, el a fost primit deschis doar de o
singură biserică din Ufa, deşi în secret întreaga eparhie a venit la el.
GPU-ul se înşelase: în loc să fie descoperită, biserica din catacombe s-a
adâncit şi s-a extins, rămânând, ca şi mai înainte, inaccesibilă spionilor.
GPU-ul, văzând eşecul planului pe care şi-l făcuse, l-a arestat din nou pe
episcopul Andrei şi l-a trimis în exil.
Lidia a fost arestată pe 9 iulie 1928. Departamentul de operaţiuni
secrete căuta de mult timp un dactilograf care le oferise muncitorilor de
la departamentul forestier broşuri dactilografiate conţinând vieţile sfinţilor,
rugăciuni, predici şi învăţături ale ierarhilor vechi şi noi ai Bisericii.
S-a observat că maşina de scris a acestui dactilograf avea partea de jos a
literei „k” ruptă şi astfel Lidia a fost descoperită.
GPU-ul înţelesese că le căzuse în mână un indiciu pentru a demasca
întreaga biserică din catacombe. Zece zile de interogare neîntreruptă
nu au răpus-o pe muceniţă, ea refuzând pur şi simplu să spună ceva. Pe
20 iulie, cel care o interoga, pierzându-şi toată răbdarea, a dat-o pe Lidia
„autorităţii speciale” de interogare.
Această „autoritate specială” lucra într-un colţ al camerei, în pivniţa
GPU. Un paznic permanent stătea pe coridorul pivniţei; în acea zi, paznicul
era Chiril Ataev, un soldat de 23 de ani. El a văzut-o pe Lidia când a
fost adusă în pivniţă. Cele zece zile de interogatoriu care trecuseră slăbiseră
puterea muceniţei şi nu putea să coboare pe scări. Soldatul Ataev, la cererea
şefilor lui, a ţinut-o şi a condus-o jos, în camera interogatoriului.
„Hristos să te mântuiască”, i-a mulţumit Lidia paznicului, simţind
în soldatul Armatei Roşii, în delicateţea braţelor lui puternice, o scânteie
de compasiune pentru ea.
Şi Hristos l-a mântuit pe Ataev.
Cuvintele muceniţei, ochii ei plini de durere şi de uimire au pătruns
în inima lui. Acum nu mai putea să asculte cu indiferenţă strigătele
şi ţipetele ei neîntrerupte, aşa cum ascultase mai înainte aceleaşi ţipete
ale altora care erau interogaţi şi torturaţi.
Lidia a fost torturată multă vreme. Torturile GPU erau de obicei făcute
în aşa fel încât să nu lase semne observabile pe trupul celui torturat,
dar la interogatoriul Lidiei nu s-a dat atenţie la aceasta.
Strigătele şi ţipetele Lidiei au continuat aproape neîntrerupt pentru
mai bine de o oră şi jumătate.
„Dar nu simţi durerea? Strigi şi ţipi, aceasta înseamnă că este dureros?
– au întrebat epuizaţi torţionarii într-una din pauze.
„Dureros! Doamne, cât de dureros!”, a răspuns Lidia cu un geamăt
întrerupt.

„Atunci, de ce nu vorbeşti? Va fi şi mai dureros!” – au spus torţionarii
uimiţi.
„Nu pot vorbi… nu pot… El nu-mi permite…” – a gemut Lidia.
„Cine nu-ţi permite?”
„Dumnezeu nu-mi permite!”
Torţionarii au născocit ceva nou pentru muceniţă: atacul sexual.
Erau patru dintre ei – mai era nevoie de unul. L-au chemat pe soldat să
ajute.
Când Ataev a intrat în cameră, el a văzut-o pe Lidia şi a înţeles felul
torturii care urma şi propriul său rol în aceasta – şi s-a înfăptuit în el o
minune asemenea convertirilor neaşteptate ale torţionarilor de demult.
Întreg sufletul lui Ataev a fost scârbit de grozăvia satanică şi l-a cuprins
un sfânt entuziasm. Cu totul inconştient de ceea ce făcea, soldatul
Armatei Roşii, cu propriul său revolver, i-a omorât pe loc pe cei doi
torţionari care stăteau în faţa lui. Chiar înainte ca a doua împuşcătură să
se fi auzit, agentul GPU care stătea în spatele lui l-a lovit pe Chiril cu
patul armei sale. Ataev a mai avut destulă putere ca să se întoarcă şi să-l
apuce de gât pe atacatorul său, dar o împuşcătură de la cel de-al patrulea
l-a pus la pământ.
Chiril a căzut cu capul spre Lidia, care era legată cu curele. Domnul
i-a dat posibilitatea de a mai auzi încă o dată cuvinte de speranţă de la
muceniţă. Şi, uitându-se drept în ochii Lidiei, Chiril, cu sângele şiroind
din el, suspinând după unirea sa cu Domnul:
„Sfânto, să mă iei cu tine!”
„Te voi lua!” – a zâmbit Lidia, radiind.
Auzirea şi sensul acestei convertiri a fost ca şi când ar fi deschis
uşa spre o altă lume, şi groaza a întunecat conştiinţa celor doi agenţi
GPU care au rămas în viaţă. Cu strigăte nebuneşti, au început să împuşte
victimele neputincioase care îi înspăimântaseră, şi au împuşcat până
când revolverele lor s-au golit. Cei care au venit alergând la auzul împuşcăturilor
i-au luat, strigând nebuneşte, şi ei înşişi au fugit din cameră,
apucaţi de o groază necunoscută.
Unul din aceşti doi agenţi GPU a înnebunit de tot. Celălalt a murit
în curând de şoc nervos. Înaintea morţii sale, acest al doilea agent a
povestit totul prietenului său, sergentul Alexei Ikonnikov, care s-a întors
la Dumnezeu şi a adus această relatare la Biserică; pentru răspândirea
zeloasă a acesteia, el însuşi a suferit o moarte de mucenic.
Toţi trei – Lidia, Chiril şi Alexei – au fost canonizaţi ca sfinţi în
conştiinţa religioasă a Bisericii din catacombe.
Prin rugăciunile sfinţilor Tăi mucenici – Lidia, Chiril şi Alexei –,
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul rus, (poporul român și toți ortodocșii – n. adm.)!

Sursa: Sfinții Catacombelor Rusiei – Viețile Noilor Mucenici, pag. 288-291