Despre originea poporului român – Recapitulare articole postate pe acet blog

Image result for harta etnica a romanilor

Limbile romanice NU provin din latină – Video

Cercetătoarea CARMEN JIMENEZ HUERTAS și-a lansat la Muzeul Național al Țăranului Român cartea „NU VENIM DIN LATINĂ” (în limba română), pe 16 ianuarie – Conferință, interviu 

Încercări de traducere a unor tăbliţe de la Sinaia. Alfabetul get. Dovezi din ce în ce mai clare că noi vorbim limba traco-geto-dacilor

Mărturie arheologică daco-getică la 1554, la Deva. Nobilul ardelean DOMINIC DOBO se numește STĂPÂN PESTE DACII ȘI GEȚII DIN MUNȚI, pe piatra de mormânt a soției sale

 

La anul 1592 un cronicar maghiar spune că în Maramureş se vorbea „SERMO-GETICUS” adică limba getică. Cu toate astea, un academician ne învaţă că „graiul getic” era de fapt limba latină şi că maramureşenii erau de fapt daci romanizati veniţi din sud, din fosta provincie romană Dacia 

Noi suntem: daci, geţi, traci… – partea I 

Noi suntem: daci, geţi, traci… – partea II 

Menţionarea dacilor în analele france, în secolele VIII – IX, exact atunci când istoria oficială ne spune că aceştia s-ar fi transformat în români prin romanizare 

Codexul Rohonczi, o veritabilă cronică geto-dacă/vlahă sau un fals? – Video 

Limba geto-dacilor (demonstrații logice ale continuității lingvistice și etnice) Manuscris voluminos care vorbește despre geto-daci la Ulan Bator. Existența unei populații de origine getică în estul Taiwanului 

Istoricul George Cadar din Baia Mare: la originea tuturor limbilor europene stă limba română veche 

Un savant german confirmă: tăblitele de la Tărtăria reprezintă cea mai veche scriere din lume

Reclame

SFÂNTUL APOSTOL ANDREI – APOSTOLUL ROMÂNILOR

Foto – sfintiromani.ro

Vedeți și: Sfântul Apostol Andrei ocrotitorul României 

Sfântul Apostol Andrei a stat în Dacia (Dobrogea) 20 de ani, conform unui ziarist grec, pentru că s-a simțit foarte apropiat de geto-dacii monoteiști. Călătoriile apostolului

doxologia.ro

Uluitoarea ipoteza greceasca: Apostol Andrei a petrecut in Dacia 20 de ani!

Un interviu acordat de ziaristul grec George Alexandrou, autorul uneia  dintre cele mai vaste monografii dedicte Apostolului Andrei (pe care il praznuim pe 30 noiembrie), intitulata “El a ridicat crucea pe geata”, jurnalului ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America, ne dezvaluie un fapt uluitor: Apostolul neamului nostru a folosit “cartierul general” din Scythia Minor timp de 20 de ani!

In urma cercetarilor sale, George Alexandrou a constatat ca, din  uriasul puzzle, reprezentat de teritoriul unde se presupune ca ar fi ajuns Andrei in cele patru calatorii misionare ale sale, lipseste o “secventa” de 20 de ani, cuprinsa intre intoarcerea lui la Marea Neagra din Valaamo (Finlanda) pana la plecarea spre Sinopae si de acolo spre Patras, in Achaia, unde avea sa fie martirizat. Aceasta lunga perioada de timp, conform celor constatate de Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi petrecut-o in Dobrogea de astazi, unde isi avea ‘”cartierul general” in Pestera de care traditia i-a legat numele. De aici, ar fi intreprins calatorii evanghelizatoare in restul Daciei, pe Dunare, in sudul fluviului, pe malul Marii Negre, dincolo de Prut si chiar in teritorii mai indepartate. Dupa fiecare asemenea misiuni s-ar fi intors in pestera sa.

«Cartierul general» din Dobrogea, cel mai iubit, dupa Hristos

Alexandrou explica aceasta lunga ramanere a apostolului  in Scytia Minor prin faptul ca s-ar fi “simtit foarte apropiat de daci  deoarece erau monoteisti. Potrivit lui Flavius Josephus, preotii locului erau ca esenienii: virgini, strict vegetarieni, ca ascetii din desert. Societatea daca era foarte libera, femeile aveau aceeasi pozitie cu barbatii, spre deosebire de societatea greco-romana, dacii nu aveau sclavi. De fapt, erau unici in lume la acea vreme pentru ca nu aveau sclavi. Potrivit traditiilor romanesti si descoperirilor arheologice, dacii au devenit crestini datorita Sfantului Andrei insusi, in primul secol. Este firesc sa se fi simtit ca acasa in randul clerului dac si ca ei sa-l fi acceptat rapid si sa fie convertiti”, mai spune jurnalistul grec in interviul amintit. Alexandrou crede ca Apostolul Andrei a iubit acest loc din Scythia Minor mai mult decat orice, dupa Hristos. “Cred ca Dumnezeu i-a oferit asta ca o consolare deoarece a avut calatorii misionare foarte dificile. Avem descrieri ale unor locuri unde nu a fost bine-venit, de unde a fost obligat sa plece. Lucrurile au fost deseori foarte dificile, mai ales cand a fost la slavi, unde sacrificiul uman era inca practicat. Va puteti imagina: Era obosit sa treaca prin astfel de lucruri si cand a venit la daci… unde grecii si evreii erau acceptati in aceeasi masura si unde existau preoti sihastri asceti, se intelege cat de lesne s-a integrat. Putea sa predice, era fericit acolo. De fapt, dacii credeau ca religia pe care el a adus-o nu era numai mai buna decat a lor, ci si o continuare a vechii religii. Au privit religia nativa ca prevestitoare pentru crestinism. Douazeci de ani inseamna mult si se intelege de ce  romanii isi amintesc de el mai mult decat de alte traditii”, mai spune cercetatorul grec.

A fost Sfântul Andrei martirizat in timpul imparatului Traian?

George Alexandrou acorda o mare credibilitate traditiilor romanesti despre Apostolul Andrei, pe care le considera “cele mai de nadejde”. In baza lor, afirma ca, la vremea martiriului, apostolul ar fi avut 85 de ani, poate chiar 95. Totodata, cercetatorul grec este de parere ca martiriul lui nu ar fi avut loc pe vremea lui Domitian sau Nero, conform traditiilor grecesti, ci la inceputul celui de-al doilea secol, pe vremea domniei lui Traian, intre anii 95 d.Hr. si 105 d.Hr. El ia de baza traditiile romanesti si versiunea Sfantului Grigore de Tours a “Faptelor lui Andrei”, in care se spune ca inainte de martiriu, apostolul a avut un vis in care si-a vazut fratele Petru si pe Ioan Evanghelistul in Rai. Aceasta ar putea fi o referire indirecta la faptul ca apostolii Petru si Ioan murisera deja. Sfantul Epiphanius spune acelasi lucru, la fel si Pseudo-Abdia, episcopul Babilonului. De altfel, traditia greaca plaseaza moartea misterioasa a Sfantului Ioan Evanghelistul din Efes (cum ca ar fi fost ingropat de viu pana la gat si apoi corpul lui a disparut pur si simplu) in anul 102 sau 103 d.Hr. “De fapt, exista si acum cantece populare (romanesti n.n.) care vorbesc despre o intalnire intre imparatul Traian si Sfantul Andrei”, concluzioneaza cercetatorul.

Cele patru calatorii ale Sfantului Apostol Andrei

Conform cercetarilor intreprinse de George Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi realizat patru calatorii misionare impresionante, desfasurate intr-un teritoriu vast intins pe trei continente: Asia, Europa si Africa. Iata, in sinteza, posibilul traseu strabatut de neobositul propovaduitor:

Prima calatorie: Gaza –  Lidda, in Palestina- Antiohia – Ancara-Edessa – Urfa (Turcia, in anul 36 d.Hr.) – Bythinia – Capadocia –Galatia – Pontul grecesc – Armenia – Caucaz – Ierusalim; A doua calatorie: Ierusalim –Antiohia –Cipru (cu vaporul) –Ephes (unde s-a intalnit cu Apostolul Ioan) –Antiohia –Niceea –Pont –Georgia –Parthia (Persia) –prin Kurdistan –Cynocefaloi (azi Balachistan, la granita cu dintre Pakistan si Iran – Sogdiana (azi Samarkand si Bokhara in Uzbekistan – prin Pakistan si Afganistan, pe Drumul Matasii) –Massagetae (China)- Altai – Marea Caspica -Kurdistan – Ierusalim; A treia calatorie: Ierusalim (anul 49, imediat dupa primul sinod apostolic) – probabil Egipt – Etiopia- Marile Lacuri (granita din Tanzania, Uganda, Rwana si Congo) – Zimbabwe – Etiopia- Meroe (in sudul Nilului) –Ierusalim; Aceasta misiune a fost una speciala, pentru ca ea a vizat, in primul rand, salvarea Sfantului Matei, capturat de triburi antropofage din zona actualei Zimbabwe. A patra calatorie: Ierusalim (dupa Adormirea Maicii Domnului) –Pont –Georgia –Caucaz – Marea Azov –Donetk (Crimeea) –Kiev- scitii din Ucraina- posibil Novgorod – Lacul Ladoga (Valaam) – posibil Solovki – posibil Marea Baltica – Scotia – posibil Marea Baltica – prin Polonia si Slovacia –Dacia –Sevastopol – Sinopae –Patras; Se observa ca Pontul grecesc a fost vizat in mod special de Andrei. Adica acele orase porturi de la Marea Neagra infiintate de greci. In acest context, se poate afirma ca apostolul ar fi putut ajunge in Scythia Minor inca din prima sa calatorie, unde ar fi putut lua contact si cu populatia autohtona, adica cu stramosii nostri daci. In decursul anilor, a revenit cel putin de trei ori in zona, de unde, in ultima calatorie, a pornit spre locul martiriului: Patras.

Apostolii au strabatut pamantul in lung si-n lat

George Alexandrou este un bine-cunoscut reporter international, de origine greaca, scriitor si comentator politic, absolvent al Universitatii din Grecia, un fost hippiot si calator pasionat, luptator pentru ecologie. A fost directorul unui ziar istoric din Grecia, director de emisiuni de stiri al unui post de radio din Cipru, a coordonat apoi un program saptamanal de stiri la Radio “Vocea Greciei”, pentru grecii din diaspora, calugarii greci ortodocsi din Siberia, imigranti din Pakistan etc. Este casatorit cu Olga, o ucraineanca de origine rusa, si are doi copii.

Este autorul cartii “El a ridicat crucea pe ghiata”, un volum de 1.000 de pagini dedicat calatoriilor Sfantului Andrei, care exploreaza sursele, traditiile, rutele si culturile apostolului, volum pe care il defineste ca fiind “un goblen cultural”. Ideea cartii s-a nascut la Manastirea Noul Valaamo din Finlanda, unde se retrasese sa scrie o carte despre kalash, descendentii lui Alexandru cel Mare de la granita de nord-vest a Pakistanului. Acolo s-a gandit insa ca ar fi mai bine sa scrie o carte despre sfintii karelieni ortodocsi. De la calugari a aflat insa ca Apostolul Andrei a fost in Karelia. Odata ajuns in Grecia, editorul sau i-a sugerat sa scrie despre acest apostol. Asa a ajuns sa cunoasca legende, traditii, obiceiuri, texte etc. despre Andrei, din peste 50 de limbi si dialecte si a incercat sa vada daca diferitele traditii ale calatoriilor acestuia se potrivesc geografic si temporal, daca sunt macar posibile. Acestea toate au fost coroborate cu comentarii scrise despre vizita apostolului intr-o zona, ajungand sa descopere ca spre exemplu, “traditia kazahstana se potrivea din punct de vedere geografic si temporal cu cea sogdiana din Uzbekistan, aceasta era in concordanta cu cea partiana, iar aceasta se potrivea cu traditia siriana. Era ca un tren, un vagon dupa altul, pana cand am ajuns sa-mi lipseasca doar 20 de ani”, declara acesta intr-un interviu realizat de jurnalul ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America. Acesti 20 de ani au fost completati de traditiile si dovezile romanesti. “Cel mai incredibil lucru a fost acela ca, potrivit vechilor traditii romanesti, anii pe care i-a petrecut acolo reprezinta exact perioada care imi lipsea”, spune acesta. In documentarea sa, foloseste traditii scrise din secolele II si III d.Hr. si este convins ca la acea vreme apostolii au putut strabate teritorii vaste, dovada fiind calatoriile din antichitate cunoscute sau hartile lui Ptolemeu, spre exemplu. Autorul monumentalului volum sustine cu argumente ca marginile pamantului pana unde le poruncise Iisus ucenicilor sa propovaduiasca Evanghelia Lui erau foarte exact cunoscute de lumea greco-romana. Astfel, pentru greci si romani, lumea se termina in abis, la antipozi, dupa Capul Prasum din Zimbabwe. “Faptul ca apostolii au reusit acest lucru intr-o oarecare masura este pus in lumina de istoricul Tertullian, care a scris in 170 d.Hr: “Avem diaconi, avem preoti si avem biserici, pana la sfarsitul pamantului.” Apoi descrie locurile: Sarmatia, Africa Subsahariana, Insulele Britanice si Scitia. Teritoriul sarmatienilor, de exemplu, se intindea de la Marea Caspica la lacul Baikal si de la Mongolia pana la Siberia”, mai spune cercetatorul grec.

Indreinul kalashilor din Pakistan si Indreanul romanilor

Pentru realizarea monumentalei sale carti, George Alexandrou a utilizat traditii orale si texte referitoare la Apostolul Andrei din greaca veche, greaca moderna, pontiana si calabriana, georgiana, abhaziana, slavona, sarba, rusa, ucraineana, romana, kalasha, baganda, kurda, etiopiana amharica, copta, araba, siriana aramaica, turca, turcik din centrul Asiei, iraniana, bulgara, engleza veche, engleza, germana, italiana, latina, albaneza, finlandeza, kareliana, armeana si foarte multe dialecte. A fost impresionat sa descopere la oamenii care vorbesc kalasha, din Pakistan, prezenta unui mesager al lui Dumnezeu cu numele de Indrein, si sa constate ca, in romana veche, Sfantul Apostol Andrei era numit Indrean.

O piesa aparte, care parea a nu completa uriasul puzzle

In timp ce traditiile separate din Bulgaria, Romania, Etiopia, ale vechilor aramaici, sirieni, copti, cele din Grecia si cele ale bisericilor care apartin de Roma, referitoare la Apostolul Andrei, se potrivesc toate, Declaratia de la Arbroath-Declaratia Scotiana de Independenta fata de Anglia, din 1320, care spunea ca scotienii au invatat credinta crestina de la Apostolul Andrei insusi, parea a nu se integra in uriasul puzzle. Dupa lungi cautari, Alexandrou a descoperit ca exista in antichitate o ruta care lega Scotia de alte locuri in care se stia ca fusese Andrei. El a identificat astfel un grup de laponi, numiti “oamenii foca”, vanatori de balene, care locuiau pe coasta baltica, unde se stia ca a poposit si apostolul. Acesti laponi au facut in antichitate comert pe mare, din Scandinavia pana la Hebrides, Orkney, Insulele Shetland si nordul Scotiei, unde exista un loc numit St. Andrew’s, care pastreaza si astazi relicve crestine de secole. In secolul I, Roma capturase sudul Britaniei, iar scotienii si pictii din nord, presati de inchiderea comertului in sud, au inceput sa foloseasca aceasta ruta celto-lapona veche, urmata probabil si de apostol. Asa s-ar putea explica mentionarea categorica a prezentei lui in Scotia in documentul amintit.

Apostolul nostru era umil si avea simtul umorului

Din traditiile studiate de George Alexandrou, s-a conturat imaginea si caracterul omului Andrei. Asadar, apostolul care i-a crestinat pe strabunii nostri era un om simplu, umil, dar ciudat. Traditiile din Kurdistan, Valaamo, Etiopia si Persia il descriu la fel. Avea obiceiul  de a fixa pietre mari sau cruci de fier pretutindeni. Cara un baston imens cu cruce. Era foarte modest si nu umbla cu prea multi discipoli dupa el. Nu predica multimilor, ca Petru sau Pavel. Aduna putina companie, precum un staret de manastire. Era in schimb un om cu simtul umorului. In acest sens, unele surse spun ca, atunci cand a vazut pentru prima oara saunele slavilor, la Novgorod, ar fi trimis scrisori prietenilor spunandu-le: ”Acesti slavi sunt niste oameni asa ciudati: se autotortureaza cu crengi de mesteacan”. Radea cand se gandea la acest lucru. A calatorit alaturi de crescatorii de reni din Laponia, cu hunii, a vorbit cu filozofii greci, comerciantii slavi, cunostea birocrati chinezi, a vizitat triburi primitive din nordul Pakistanului si pe berberii din desertul Sahara. A calatorit pe jos, cu barci si canoe, pe cai, pe camile, reni sau elefanti. Fiind foarte modest, nu a iesit in evidenta alaturi de triada Petru, Iacov si Ioan, desi a fost “cel dintai chemat”. Credea ca fiecare persoana pe care o intalneste este insusi Hristos. Traditia copta spune ca a fost persecutat la antropofagi. De altfel, el a mai fost persecutat in Kurdistan, la Sinopae in Pont, la Tesalonic, in Chalandritsa, langa Patras. Din apocrifa “Faptele lui Andrei” reiese ca era un tip inalt, putin aplecat de spate, cu spancene stufoase, care se intalneau deasupra unui nas mare. Avea parul ondulat si o barba carunta, care se separa in doua spre capat. Avea ochii, probabil, albastri.

De ce iconografia il reda intotdeauna batran pe Andrei?

In traditia iconografica, Sfantul Apostol Andrei este redat la fel de batran ca si fratele sau Petru, desi, potrivit Scripturilor, Sfantul Andrei era mai tanar decat Petru. Chiar si Leonardo Da Vinci, in celebra pictura “Cina cea de taina”, l-a infatisat tot in varsta, dupa modelul icoanelor vechi existente la vremea lui. In Sinai, la Manastirea Sfanta Ecaterina, unde exista unele dintre cele mai vechi icoane crestine, Sfantul Andrei este pictat tot batran. Acest lucru se explica prin faptul ca in iconografie este redat chipul persoanei asa cum a fost vazut ultima oara. Numai Sfantul Ioan nu este pictat ca un om batran, deoarece a fost binecuvantat de Dumnezeu sa “salasluiasca pana cand voi veni”. Toti ceilalti apostoli sunt mereu portretizati la varsta mortii, intocmai ca si Domnul.

Sursa: lumeacredintei.com

Referiri la Dacia, daci și hotarele lor: istoricul Laonic Chalcocondil despre luptele lui Vlad Țepeș (sfârșitul sec. XV) și Macarie tipograful (în sec. XVI)

Iată cum, spre sfârșitul secolului XV, istoricul bizantin Laonic Chalcocondil vorbește despe Vlad, „domnul Daciei” și despre dacii lui. De altfel până pe la 1821 românii erau numiți în documentele istorice daci, iar pământurile românești Dacia.

 

 

 

Sursa: fluierul.ro 

 

O descriere a hotarelor Daciei de către egumenul Mânăstirii Hilandar, Macarie (1526-1528) 

O scurtă geografie a țărilor dacice scrisă de Macarie tipograful (1526-1528)

Macarie tipograful, Tarile dacice 1

„Aceasta e tălmăcirea egumenului Hilandarului, nevrednicul Macarie, cel din urmă dintre ieromonahi, despre țările dacice și despre hotarele lor.

Dacia prima: hotarul din părțile de miazănoapte ajunge până la Rusia Mică și până la Hațeg; iar hotarul dinspre apus, până la râul Tisa, care coboară din țările numite Ghermania, care este Ungaria; hotarul dinspre miazăzi, marele și slăvitul râu Dunărea, care coboară de la râul Tisa spre Marea Neagră, până la Nistru; hotarul dinspre părțile de răsărit, Nistrul, râu mare, al cărui curs desparte Tataria și Dacia, care este țara Muldovlahia și Ungrovlahia, care și Muntenia se cheamă.

Iar hotarul Misiei de Sus: dinspre apus, Dalmația, până la Marea de Apus, acum se numește Skenderia și țara Cernoevicilor, până la însăși

Macarie tipograful, Tarile dacice 2

Sava, râu mare, și până la Siracuza, care este Dubrovnicul; dinspre miazăzi, Machidonia, care este și se numește acum Serez; dinspre răsărit, Trachia, care este Drenopole, până la Dunăre, râu mare; iar hotarul dinspre miazănoapte, marele râu Sava și de asemenea Dunărea, cum s-a spus și mai înainte, și până la Ghermania, care este Ungaria.

Iar cea numită Dacia Mediteranea, acum este Hațegul și Ardealul și Muncaciul, se întinde până la râul Tisa, asemenea nume primindu-le acum, iar Mediteranea este numită după socotelile geografilor, însă și marginea ei se cheamă acum Mehadia, după cea dintâi denumire a geografilor, întinzându-se până la râul Olt.”

Sursa: Damaschin Mioc, Date noi cu privire la Macarie tipograful, în Studii. Revistă de Istorie, nr. 2 din 1963, anul XVI, București (pe www.dacoromanica.ro)

Menţionarea dacilor în analele france, în secolele VIII – IX, exact atunci când istoria oficială ne spune că aceştia s-ar fi transformat în români prin romanizare

Teoria oficială e cam aşa:

Principalele etape ale formării poporului român au fost:

  • perioada stăpânirii romane (secolele al II-lea-al III-lea, în provincia Dacia respectiv, secolele I-al VII-lea, în zona dintre Dunăre şi Marea Neagră) când asupra dacilor s-a exercitat acţiunea romanizatoare a coloniştilor, veteranilor, a administraţiei romane, formându-se populaţia daco-romană;
  • continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării după retragerea aureliană (anul 271), în perioada migraţiilor, când fenomenul romanizării i-a cuprins şi pe dacii liberi; până la sfârşitul secolului al VIII-lea, populaţia daco-romană s-a transformat în populaţie românească. Sursa: istoriiregasite.wordpress.com 

Iată şi ce spun cronicile france: 

Dacii în analele france (800 – 900)

Harta vechii Iazigia, cîmpia panonică, sec. I d.Cr., sursă: Dragnea Mihai

Harta vechii Iazigia, cîmpia panonică, sec. I d.Cr.

Autor: Dragnea Mihai

Analele Regatului Francilor (latină Annales regni Francorum, Annales Laurissenses maiores; germană Reichsannalen) reprezintă o serie de scrieri cu caracter istoric, ce ne informează despre regatul francilor și conducătorii acestuia. Perioada istorică cuprinsă în aceste anale medievale este 741-829. Personajul central din aceste scrieri este Carol cel Mare, împăratul francilor. Informațiile din aceste anale sunt prezente și în Analele Sfântului Bertin (latină Annales Bertiniani), scrise în perioada 830-832, în Francia apuseană. În cea răsăriteană, informațiile din Analele Regatului Francilor spuraviețuiesc în manuscrisele numite Annales Fuldenses, de la mănăstirea Benedictină Fulda. Aceste manuscrise au fost scrise aproximativ în aceiași perioadă, ca un răspuns la Annales Bertiniani. În Annales Fuldenses găsim și informații din Annales laureshamenses, scrise la mănăstirea Laurissa. Aceste manuscrise cuprind o perioadă istorică de 100 de ani (703-803) și au fost copiate în 835.

În Annales regni Francorum, cronicarul lui Carol cel Mare, Einhard[1] îi menționează pe daci în regiunea bazinului mijlociu și superior al Tisei, către Morava și izvoarele Oderului, în fosta Iazigie din perioada antică. După o campanie militară victorioasă a lui Carol cel Mare, aflăm că acesta „…s-a întors în Francia în triumf, trecând pe la Daci, Iazigi, Moravi…”.[2] Este evident că locuitorii regiunii dintre Pannonia Inferioară și Dacia Traiană, numiți de către franci „daci”, sunt urmașii dacilor liberi din antichitate.[3]

Și geograful anonim din Ravenna atribuie Daciei teritoriul dintre Tisa și Dunăre.[4] La vremea acestuia, teritoriul respectiv Avarica Barbaria făcea parte din Khaganatul Avar; geograful informându-ne că „în Dacia (teritoriul dintre Tisa și Dunăre) locuiesc avarii”.[5]

Ca și împăratul roman Traian, Carol cel Mare a considerat că nu este în interesul imperiului său să stapânească și Iazigia, urmând ca după cucerirea și desființarea statului avar să-și limiteze granițele Imperiului Carolingian la Dunărea panonică.

Termenul de Dacia mai apare în cronicile francilor, făcându-se referire la triburile slave ale obotriților, care, după spusele lui Einhard, locuiesc în Dacia, fiind numiți și raedenecenti.[6] Despre acești slavi aflăm că sunt vecini al bulgarilor, având Dunărea ca linie de marcaj între Dacia si Țaratul Bulgar. Astfel, putem trage concluzia că în secolul al IX-lea, bulgarii nu stăpâneau și teritoriul de la nord de Dunăre, așa cum afirmă istoricii lor.

„DCCCXXIIII. […] Quo cum venisset et ibi natalem Domini celebrasset, allatum est ei, quod legati regis Bulgarorum essent in Baioaria; quibus obviam mittens ipsos quidem usque ad tempus congruum ibidem fecit operiri. Caeterum legatos Abodritorum, qui vulgo Praedenecenti vocantur et contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentem incolunt, qui et ipsi adventare nuntiabantur, ilico venire permisit. Qui cum de Bulgarorum iniqua infestatione quererentur et contra eos auxilium sibi ferri deposcerent, domum ire atque iterum ad tempus Bulgarorum legatis constitutum redire iussi sunt.” [7]

Note:

Curtean și cronicar franc al Imperiului Carolingian (775-840). A scris în timpul împăraților Carol cel Mare și Ludovic cel Pios.
”Carolus… per Dacos, Iaziges, Marehenses in Franciam ovans rediit.” Această știre este redată în Res Gestae Avarum din anul 790.
Al. Bărcăcilă, ”Dacia dela Dunăre” a analelor france din secolul al IX-lea. Evenimente și probleme, extras din ”Arhivele Olteniei”, anul XXIII-XXV, nr. 131-148, ianuarie 1944-decembrie 1946, Tipografia Colegiului Național ”Carol I”, Craiova, p.22.
Ioseph Schnetz, Itineraria Romana, volumen alterum, Ravannati anonymi Cosmographia, Lipsiae, 1940, p.V.
Al. Bărcăcilă, op.cit., p.24.
Bernhard Walter Scholz, Nithard, Carolingian Chronicles: Royal Frankish Annals and Nithard’s Histories, University of Michigan Press, 1970, p.116.
http://www.thelatinlibrary.com/annalesregnifrancorum.html

Bibliografie

Bărcăcilă Al., ”Dacia dela Dunăre” a analelor france din secolul al IX-lea. Evenimente și probleme, extras din ”Arhivele Olteniei”, anul XXIII-XXV, nr. 131-148, ianuarie 1944-decembrie 1946, Tipografia Colegiului Național ”Carol I”, Craiova.
Schnetz Ioseph, Itineraria Romana, volumen alterum, Ravannati anonymi Cosmographia, Lipsiae, 1940.
Rosamond McKitterick, History and Memory in the Carolingian World, Cambridge University Press, Cambridge, 2004.
ScholzBernhard Walter, Nithard, Carolingian Chronicles: Royal Frankish Annals and Nithard’s Histories, University of Michigan Press, 1970.
http://www.thelatinlibrary.com

Sursa: istoria.md

Pomenirea Sfântului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Apostolul românilor

Fiu al Galileei și frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat, iar de la mormântul tău din Patra chemi popoarele la Dumnezeu și atunci ne-ai umplut de bucurie când în România iarași ai venit, unde pe Hristos Domnul L-ai propovăduit.

Alt tropar:

„Ca cel dintre Apostoli mai intai-chemat si lui Petru frate adevarat, Stapanului tuturor, Andreie, roaga-te, pace lumii sa daruiasca si sufletelor noastre mare mila”

Acesta era din oraşul Betsaida, fecior al unui oarecare Iona evreul, fratele lui Petru, cel dintâi dintre ucenicii lui Hristos. Acesta a fost mai întâi ucenic al lui Ioan înaintemergătorul şi Botezătorul. Apoi dacă a auzit pe dascălul său arătând cu degetul şi zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii”, lăsându-l pe el a urmat după Hristos. Şi zicând lui Petru: „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, l-a atras spre dragostea lui Hristos. Se află şi altele multe în Sfânta Scriptură despre dânsul. Acestuia, după ce a urmat lui Hristos, când a fost după înălţarea Lui de au luat sorţi apostolul, şi au mers care într-o ţară, care într-alta, atunci acestui întâi-chemat i-a căzut soarta şi a luat Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontidei şi Calcedonul, Bizanţul, Tracia, Macedonia şi părţile cele ce ajung până la fluviul Dunărea, Tesalia, Grecia şi părţile Ahaiei, asemenea şi Aminsos, Trapezunta, Iraclia şi Amastris. Însă acestea le-a umblat nu aşa degrabă, cum le trecem cu cuvântul, ci în fiecare ţară răbdând multe împotrivă şi multe lucruri cu nevoi, le-a biruit pe toate cu îndemnul şi cu ajutorul lui Hristos. Dintre care cetăţi aducând una la mijloc, voi lăsa pe celelalte celor ce le ştiu. Căci mergând acesta la Sinope şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, a suferit multe necazuri şi torturi de la cei ce locuiau acolo, pentru că acei sălbatici oameni l-au trântit jos şi, apucându-l de mâini şi de picioare, l-au tras grăpiş, şi cu dinţii l-au scuturat, şi l-au bătut cu lemne şi cu pietre, şi l-au lepădat departe de cetate, dar el iarăşi s-a arătat cu totul întreg şi sănătos de răni, cu harul Învăţătorului şi Mântuitorului său.

Deci, sculându-se de acolo a trecut multe cetăţi şi oraşe, precum: Neocezareea, Samosata, la alani, la abasgi, zichii, bosforiţi şi hersoniţi, apoi s-a întors la Bizanţ şi acolo hirotonind episcop pe Stahie, şi colindând celelalte ţări, a venit la luminatul Ostrov al Peloponesului şi în Paleapatra, primit fiind în gazda de un om anume Sosie, care bolea greu, l-a tămăduit şi îndată toată cetatea Patrelor, a venit la Hristos. Şi Maximila, femeia proconsulului, fiind vindecată de cumplită boală şi dobândind grabnică tămăduire, a crezut în Hristos, împreună cu preaînţeleptul Stratoclis, fratele proconsulului Egheat, şi alţii mulţi ce aveau multe feluri de boli s-au tămăduit prin punerea mâinilor apostolului. Pentru aceasta mâniindu-se Egheat, şi prinzând pe apostolul Domnului şi răstignindu-l cu capul în jos pe o cruce, l-a scos din viaţa aceasta. Pentru aceasta şi el, nedreptul, dreaptă răsplătire a luat de la Dumnezeu, căci căzând într-o râpă înaltă, s-a risipit. Iar moaştele apostolului după aceea peste multă vreme au fost mutate la Constantinopol, în zilele împăratului Constantiu, fiul mai-marelui Constantin, prin porunca lui, de Mucenicul Artemie. Şi au fost aşezate cu ale lui Luca Evanghelistul şi cu ale lui Timotei în luminata biserică a Sfinţilor Apostoli.

Sursa: calendar-ortodox.ro

Adevărul despre mucenicul Mihai Eminescu

Astăzi este ziua trecerii la Domnul a martirului națiunii române, Luceafărul naționalismului românesc!

15 iunie 1889 – 15 iunie 2013, 124 de ani la asasinarea lui Eminescu.

Mihai Eminescu        steagul geto-dac

Dosarul Eminescu

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare și intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată și manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariștilor. Ca mulți alți ziariști, Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliției politice și a devenit o problemă și o afacere de Stat.

Cea mai însemnată parte a activității sale a fost dedicată gazetăriei și politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist – ocupația sa principală până la sfârșitul vieții. Debutează la Curierul de Iasi apoi, în 1877, este redactor la Timpul, din 1880 redactor-șef și redactor pe politică până în1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă și este introdus cu forța într-un ospiciu. Poliția, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deținuți politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune căluș în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecționată sub comunism.

Conservator

Eminescu își asumă ca pe o profesiune de credință lupta pentru România, amendând atât liberalii cât și conservatorii pentru politica de cedare în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare, scria cu o forță devastatoare. Maiorescu notează – ,,Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și vervă”. ,,Stăpân pe limba neaoșă” și cu o ,,neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodata izbea necruțător ,,iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical și incomod. Mihai Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a arătat clar poziția lui Eminescu: ,,Cei 10 capi ai lui, și al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

De la Nistru pân’ la Tisa

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât față de politica de opresiune țaristă (,,o adâncă barbarie”) cât și față de cea a Imperiului Austro-Ungar și, totodata, își acuză colegii, fruntașii conservatori, că participă la înființarea de instituții bancare în scop de speculă. Situația sa la ziar devine critică in 1880, mai ales după ce atacă proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României și sacrifică românii aflați sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimă pe români, îngrădind accesul la școală și Biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă și nici recomandabilă, avertiza jurnalistul.

Lovit la Timpul

Viena însă atrage ca un magnet și conservatorii se cuplează cu liberalii – ,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, înalt fruntaș conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena și cere să i se pună surdina lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenția: ,,și mai potoliți-l pe Eminescu!”). Scârbit, acesta protestează: ,,Suntem bărbați noi sau niște fameni, niște eunuci caraghioși ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianți, saltimbanci de uliță să ne schimbăm opiniile ca pe cămăși și partidul ca cizmele?”. Ca urmare, în noiembrie 1881, Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-șef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

Societatea Carpații – serviciul secret român al Daciei Mari

În 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizații cu caracter conspirativ, înscrisă de fațadă ca un ONG de azi – Societatea Carpații. Societatea își propunea – conform Statutului, să sprijine orice ,,întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situația românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizația din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt infiltrați agenti în preajma lui Eminescu, inclusiv în redactie. Manifestările organizate de ,,Societatea Carpații” îngrijorau în mod deosebit reprezentanța diplomatică a Austro-Ungariei în România. ,,Societatea Carpații” era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe față pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar și alipirea la țară, dar executa și acțiuni conspirative.

Urmărit de spionii Austro-Ungariei

Într-o notă informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotențiar al Austro-Ungariei la București, Ernst von Mayr, către ministrul Casei imperiale și ministrul de Externe din Viena se raporta: ,,Societatea Carpații” a ținut la 4 iunie o sedință publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamna nota unui agent infiltrat în organizație – n.n.) următoarele informații: subiectul consfătuirii a fost situația politică.

S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existența unei ,,Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauție. Eminescu, redactorul principal al ziarului ,,Timpul”, a făcut propunerea de a se incredința studenților transilvăneni de naționalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituțiile de învățământ de aici, sarcina pe timpul vacanței lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la ,,Româna liberă”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo îi așteaptă cu brațele deschise pe frații lor”. (Arhivele St. Buc., Colecția xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Trădătorii

Un alt un raport confidențial către Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o altă adunare a ,,Societății Carpații”, din care rezulta că un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” și foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numește un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreședintele ,,Societății Carpații”, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai putin decat… spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: ,,informat de d.d. G. Ocasanu și V. Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienație mintală”).

Naționaliștii, urmăriți și de ruși

Eminescu avea o statură publică impresionantă și era perceput drept un cap al conservatorismului dar și al luptei pentru unitate națională, coordonată ulterior printr-o întreagă rețea de societăți studențești din orașe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă ,,Societatea Carpații”, au mai apărut la Budapesta Societatea ,,Petru Maior”, la Viena ,,România jună”, la Cernăuți ,,Junimea”; ,,Dacia”; ,,Bucovina și Moldova”, în Transilvania societatea ,,Astra” și, în vechea Românie, ,,Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizații se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei țariste și Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate și supravegheate. Colecția arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la București, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: ,,Eminescu este în permanență urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observație mișcarea ,,iridentă” a ardelenilor din București și ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunța articolul lui Eminescu din ,,Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor românești în Transilvania și îl ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externă și internă, denunță cardasia conservatorilor cu liberalii și devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele și intransigența sa deranjau pe toată lumea. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulți alți ziariști, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil și neconvenabil intereselor acestora.

Știa că i se pregătește ceva

Eminescu este informat și simte că i se pregateste
ceva. În 28 iunie 1883 se strânge lațul. Este luat pe sus de poliție și băgat cu forța la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale și i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare și lichidare civilă, la care au participat inclusiv ,,apropiați” interesați prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria și politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relațiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania amenința cu războiul. În cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare în Ardeal, pentru intimidarea Regatului României, iar presa maghiară perorase pe tema necesității anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenințări, în care soma România să intre în alianță militară, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacții.

Interzis și internat

Guvernul a desființat ,,Societatea Carpații” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la București, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odată cu arestarea și internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii și percheziții ale sediului ,,Societății Carpații” au fost devastate sediile unor societăți naționale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei și au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze Tratatul secret de alianță dintre România și Tripla Alianță, formată din Austro-Ungaria, Germania și Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureștiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriți de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiția semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la București.

Suprimarea începe de la 33 de ani

,,Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele ,,interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potențiala mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul și a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal. Ce urmează în anii următori este un coșmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată și va duce la moartea sa. Poliția i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele și toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu și-a mai văzut niciodată corespondența, cărțile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acționeze Eminescu ca lider al ,,Societății Carpații”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecințelor unei alianțe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol. Este ușor de înțeles că acțiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică a ,,măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar și de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”.

Otrăvit cu mercur

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit și zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situația sa de condamnat politic și își asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuseste să îl aducă pe Eminescu la București, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare și reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliție destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este ,,bietul Eminescu”. Și tot atât de repede acesta este căutat, găsit și internat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index. Defăimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continuă și azi. I se fac rechizitorii și procese de intenție și este denigrat de anti-români.

Eminescu nu a fost nebun

Abia recent s-a dovedit, prin contribuția unor specialiști în mediciă legală – cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicină Legala sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speță.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: ,,Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător științific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues și nu a avut o demență paralitică”. Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller. Iar apoi este ,,uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsității teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continuă prezentarea deformată a adevărului în ce îl privește pe Eminescu. Însă propagarea operațiunii de dezinformare în care cad mulți, din necunoștință de cauză, este începută de pe vremuri de serviciile secrete ale Austro-Ungariei și continuată apoi de dușmanii României. ,,Ținta” Eminescu încă preocupa diferite cancelarii și ,,grupuscule elitiste” – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care își perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

(http://www.civicmedia.ro/adevarul-despre-eminescu/)