Schitul Rădeni şi credincioșii din zonă, împotriva lui Teofan şi a Sinodului tâlhăresc din Creta

radeni

 

Potrivit http://www.aparam-ortodoxia.ro, ,,vieţuitorii şi credincioşii Schitului Sfânta Cuvioasă Parascheva, din Rădeni Neamţ, au respins erezia cretană. Practic, pe site se explică:

,,Lista cu semnături a fost completată de către credincioși, după ce textul a fost citit integral în biserică, după terminarea slujbei, în așa fel încât fiecare a putut să îl asculte și să îl înțeleagă. Semnatarii au fost rugați să-și scrie singuri numele și, dacă doresc și profesia, și să semneze, fiind sfătuiți să nu semneze cu nume fictive, să nu semneze în numele altor persoane, care nu le-au acordat permisiunea de a semna, să nu semneze de mai multe ori.

De asemenea, semnatarii au fost informați că semnăturile vor fi publicate pe acest site, fiind sfătuiți să nu semneze, dacă nu doresc ca numele lor să fie dat publicității.”

Întreg textul citit în biserică poate fi răsfoit mai jos: 

Prea Cuvioase Părinte Exarh,

Prea Cuvioase Părinte Stareţ,

 

În ultimele săptămâni Schitul “Sfânta Cuvioasa Parascheva” de la Rădeni, Neamţ, a fost ţinta unor presiuni exercitate de la nivelul Centrului eparhial, cu scopul de a determina reluarea pomenirii ierarhului sau, în caz contrar, părăsirea schitului de către preoţii slujitori şi înlocuirea lor cu alţii. Vă adresăm acest memoriu cu speranţa că va reuşi să explice poziţia noastră, în aşa fel încât aceste presiuni să înceteze, iar vieţuitorii schitului Rădeni şi credincioşii care îşi găsesc refugiu spiritual aici să poată participa în linişte la slujbe şi la viaţa duhovnicească a aşezământului.

În vara acestui an, în localitatea Kolimbari, în insula Creta, s-a desfăşurat ceea ce s-a numit “Marele şi Sfântul Sinod”, o întâlnire care s-a dorit a fi panortodoxă şi şi-a propus cu emfază “să manifeste unitatea sinodală a Ortodoxiei”, dar a produs, prin deciziile sale, o dezbinare fără precedent în rândul Sfintelor Biserici Ortodoxe. Adunarea din Creta a adoptat hotărârea eretică de introducere în Ortodoxie, ca mod de gândire eclesiologică şi acţiune misionară, a ecumenismului, ideologie condamnată ca erezie şi panerezie de sfinţi ai Bisericii, precum sfântul Ignatie Brancianinov, sfântul Ioan Iacob Hozevitul, sfântul Iustin Popovici, sfântul Nicolae Velimirovici, sfântul Paisie Aghioritul, de teologi renumiţi, precum părintele academician preot profesor Dumitru Stăniloae, părintele Serafim Rose, de duhovnici recunoscuţi precum părintele Iustin Pârvu, părintele Ilie Cleopa, părintele Arsenie Papacioc, de sinoade locale, precum sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil, sinodul Bisericii Ortodoxe Georgiene, sinodul Bisericii Ortodoxe Bulgare. Întreg documentul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine” este o recunoaştere şi o parafare a ecumenismului ca nou mod de gândire eclesiologică în Ortodoxie, prin acceptarea celorlalte comunităţi creştine ca “biserici”, prin ratificarea premiselor eclesiologice ecumeniste ale Declaraţiei de la Toronto, considerate “de importanţă capitală pentru participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor”, în ciuda faptului că aceste premise eclesiologice sunt cu totul eretice, vorbind despre “adevărata Biserică”, “Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile”, expresii care se referă la o entitate religioasă inspirată de ideologia protestantă, pe care CMB încearcă să o realizeze sub sloganul “unităţii Bisericii”, cu participarea şi a unor ierarhi şi clerici ortodocşi. Documentul sinodal mai sus menţionat acceptă dreptul membrilor CMB de a nu recunoaşte Biserica Ortodoxă ca fiind Biserica mântuitoare şi chiar de a nu o recunoaşte nici măcar ca “Biserică deplină şi în adevăratul sens al cuvântului[1]. Acelaşi ecumenism l-au propus sinodalii din Creta şi în relaţiile familiale, prin acceptarea căsătoriilor mixte, şi chiar în maniera de înţelegere a postului, prin lăsarea la latitudinea Bisericilor locale a modului de aplicare a pogorămintelor referitoare la acesta[2], afectând astfel practica unitară de până acum a Ortodoxiei. În privinţa raporturilor cu lumea, în loc să prezinte Biserica Ortodoxă ca pe o ancoră morală şi spirituală într-o lume debusolată şi complet tulburată, documentul referitor la relaţiile cu lumea prezintă Biserica Ortodoxă ca pe o instituţie internaţională oarecare, angrenată în procesul globalizării şi al realizării distopiei paradisului terestru pe care îl propovăduieşte societatea materialist-ateistă din zilele noastre. Nu în ultimul rând, în Creta s-a încercat schimbarea conceptului de sinodalitate, de la modelul propus de primele nouă sinoade ecumenice (cele şapte sfinte sinoade “clasice” şi sinodul Sfântului Fotie şi cel al Sfântului Grigore Palama) şi de 2000 de ani de vieţuire sinodală a Bisericii, la un model papalist, în care egalitatea harică a episcopilor nu mai este respectată (prin modul în care a fost conceput procesul de adoptare a deciziilor sinodale), iar poporul nu mai are niciun rol în receptarea hotărârilor din Creta şi ale celor ale sinoadelor ce vor veni. Vocea pliromei a fost amuţită de prevederile art. 22 al documentului despre relaţiile cu ansamblul lumii creştine, în care se dă de înţeles că cine se opune “sinodului” din Creta şi ecumenismului în general este un “fanatic”, un “taliban” şi chiar un “pretins ortodox”. În felul acesta, aşa cum s-au asigurat că disidenţa episcopală faţă de deciziile sinodului nu va influenţa decizia finală a Bisericii Autocefale căreia aparţine episcopul disident[3], “sinodul” s-a asigurat şi că procesul de receptare de către pliroma merge fără dificultăţi, prin etichetarea apriori a celor ce ar putea contesta hotărârile sale sau ar aplica prevederile canonice de întrerupere a pomenirii ierarhului în astfel de situaţii ca “schismatici” şi „duşmani ai unităţii Bisericii”.

Hotărârile “sinodului” din Creta au fost contestate şi considerate ca problematice, adică eretice, de teologi de renume, precum profesorul Dimitrios Tselenghidis, protopresbiter prof. Theodoros Zisis, de peste 30 de episcopi participanţi în Creta, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare, de Sfântul Sinod al Bisericii Antiohiene, chiar şi de o parte a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Greceşti, de duhovnici de marcă şi de o parte a pliromei, care a fost stupefiată de acceptarea ecumenismului ca mod de a gândi în Ortodoxie. Chiar şi sinoade favorabile “sinodului” din Creta, precum sinodul Bisericii Ortodoxe Române, au recunoscut că mai e loc de “explicitări, nuanţări şi dezvoltări”[4] ale textelor, iar mitropolitul Ierotheos Vlachos, care a peregrinat prin Moldova, încercând să-i convingă pe moldoveni de ortodoxia mărturisirii arhiereului local, în ciuda faptului că acesta a semnat toate documente în Creta şi le-a mai aprobat odată prin “luare de act” şi în sinodul BOR din 29 octombrie 2016, a fost citat, şi aprobat astfel, de agenţia de ştiri patriarhală Basilica ca spunând că textele “trebuie explicitate, diortosite şi schimbate şi alte aspecte, lucru pe care îl va face alt sinod”[5] (s.n.). Acelaşi mitropolit Ierotheos Vlachos a scris un întreg studiu referitor la caracterul eretic al “sinodului” din Creta, ceea ce face greu de înţeles afirmaţia făcută în Moldova că participanţii la acest sinod sunt ortodocşi şi vrednici de a fi urmaţi cu statornicie, deşi sinodul în sine este eretic[6].

 Discuţiile contradictorii sterile, manipulative, şi argumentările prosinod arată cât de puternic este pătruns spiritul relativist şi reducţionist al ecumenismului în Biserica Ortodoxă şi cum acesta face ravagii încă înainte ca sinodul să fi aprobat oficial ecumenismul. În încercarea de a măslui adevărul cu privire la erezia adoptată în Creta, s-au folosit tot felul de argumentări: argumentul “teologic”, în care sfinţi precum Vasile cel Mare, sinoade, precum cel de la 1484, sau enciclice patriarhale, precum cea din 1848, au fost luaţi drept “complici” la recunoaşterea denumirii de „biserici” acordate ereticilor; argumentul că “nu s-a schimbat nimic”, de ca şi când faptul că eclesiologia Bisericii a fost infestată cu sincretismul religios ecumenist ar fi “nimic”; argumentul că “sinodul nu produce niciun efect”, ignorând evidenţa consemnată în art. 13 al Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod, care prevede că “aceste texte au autoritate panortodoxă”; argumentul serghianist că “atât s-a putut”, de ca şi când ar exista vreo scuză pentru trădarea Ortodoxiei; argumentul ridicol că “dacă nu se semna, se pierdea unitatea teritorială a ţării”; argumentul ilogic că “s-a recunoscut denumirea de biserici, dar nu statutul eclesiologic de biserici”, de ca şi când poţi numi ceva “biserică” fără ca cel denumit aşa să fie perceput ca atare; argumentul “aşteptării potirului comun”, care exonerează cauza (erezia), dar condamnă doar efectul (comuniunea liturgică) şi goleşte de sens conceptul de “erezie”, înţeleasă de către teologie îndeobşte ca învăţătură greşită propovăduită public, faţă de care canonul 15 I-II statuează dreptul Bisericii de a se apăra din faza de învăţătură greşită, pentru a nu se ajunge la faza de potir comun, când de fapt Biserica este cu totul cuprinsă de erezie.

În faţa realităţii irefutabile că arhiereii români prezenţi la “sinodul” din Creta s-au făcut părtaşi la ereziile adoptate acolo, iar acum încearcă să le relativizeze şi să le facă acceptabile poporului ortodox prin diferite mijloace, vieţuitorii schitului Rădeni din Neamţ au luat măsura, prevăzută de canonul 31 apostolic şi de canonul 15 I-II Constantinopol, a întreruperii pomenirii ierarhului locului, până în momentul în care acesta va reveni la ortodoxia mărturisirii. Cele două canoane ne permit să ne îngrădim prin nepomenire de ierarhul care “propovăduieşte cu capul descoperit”, adică în mod public, o erezie, ceea ce s-a întâmplat în cel mai public mod, în faţa întregii planete, prin semnarea actelor “sinodului” din Creta şi prin reconfirmarea lor în sinodul românesc, la sfârşitul lunii octombrie. Tâlcuirea din Pidalion a canonului 31 apostolic explică: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de Sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau eres, unii ca aceia nu numai că cercetării celor de mai sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor”[7] (s.n.). Este făcută astfel şi legătura cu partea a doua a canonului 15 I-II Constantinopol, care precizează: “Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi împărţiri”, ceea ce spulberă argumentarea neserioasă că de fapt canonul 15 I-II s-ar adresa numai relaţiei dintre mitropolit şi patriarh şi ar fi, în întregime, o continuare a canoanelor anterioare 13  şi 14, care se referă la întreruperea pomenirii pe orice alt motiv decât erezia. Prin urmare, preoţilor le este interzis să înceteze pomenirea episcopului lor pe orice alt motiv invocabil, dar au dreptul să înceteze pomenirea episcopului dovedit ca învăţând erezii. Potrivit profesorului de drept canonic român diac. prof. univ. dr. Ioan Floca despărţirea preotului de episcopul părtaş la erezie este atât un drept, cât şi o obligaţie[8]. Mai mult, preoţii care întrerup pomenirea trebuie să rămână în Biserică şi în biserici, adică nu pot fi izgoniţi din bisericile în care slujesc pentru faptul că au întrerupt pomenirea, aşa cum arată clar canonul 15 I-II.

Partea a doua a canonului 15 I-II răspunde şi acuzaţiei că, prin întreruperea pomenirii, am fi devenit schismatici, afirmând că, procedând astfel, am devenit de fapt “silitori în a izbăvi Biserica de schisme şi împărţiri”. Aşa cum v-am comunicat şi duminică, 27 noiembrie 2016, când ne-aţi cercetat, la Rădeni, noi am aplicat canonul 15 I-II, care ne permite să ne îngrădim de erezie prin nepomenirea ierarhului şi atât. Nu ne-am separat de Sfânta Biserică Ortodoxă Română, am rămas şi vom rămâne în Biserică, nu am intrat sub ascultarea vreunui alt episcop şi nu avem de gând să facem acest lucru, nu contestăm prezenţa harului în Biserică sau valabilitatea Tainelor, pentru a nu cădea în erori săvârşite de alţii în trecut (grupările stiliste etc.), încercăm să ne împărtăşim în stare de vrednicie, necontaminaţi de erezia cretană, pentru a ne fi spre luminare, nu spre osândă, nu am primit şi nu vom primi antimise de la alţi episcopi, aşa precum aţi putut constata şi preacuvioşiile voastre, când aţi inspectat sfântul altar al bisericii. Îl respectăm pe ierarhul locului şi aşteptăm să facă dovada ortodoxiei propovăduirii sale, prin lepădarea de erezia din Creta, iar dacă acest lucru se va întâmpla, vom relua pomenirea Înaltpreasfinţiei Sale şi ascultarea ce i se cuvine. Îi respectăm pe toţi preoţii ortodocşi care încă nu au întrerupt pomenirea ierarhului şi ne rugăm pentru ca toţi să aibă curajul de a face ceea ce trebuie făcut, îi respectăm pe toţi creştinii ortodocşi şi ne rugăm pentru ei să ia atitudinea corectă, care să-i justifice ca pliroma ortodoxă de veghe la respectarea ortodoxiei credinţei noastre. Nu cerem decât să ni se respecte şi nouă dreptul de a putea să slujim şi să ne închinăm în biserica de la Rădeni.

Respingem ca lipsite de sens afirmaţiile episcopocentrist-papiste că fără pomenirea ierarhului părtaş la erezie liturghia nu este valabilă, deoarece acest argument este infirmat de însăşi prevederea canonică a celor două canoane, 31 apostolic şi 15 I-II, care permit încetarea pomenirii episcopului. Dacă ar fi ştiut că, prin această măsură, liturghia săvârşită fără pomenirea ierarhului ar fi invalidă, oare ar mai fi statornicit-o Sfinţii Părinţi, inducându-ne astfel în eroare? A susţine astfel de argument este o insultă la adresa Părinţilor care au statornicit canoanele şi a Duhului care i-a inspirat să o facă.

Pentru toate aceste motive, considerăm că orice măsură represivă împotriva noastră este necanonică şi neconstituţională. Măsura este necanonică, deoarece, aşa cum spune canonul 31 apostolic, “unii ca aceia [preoţii care întrerup pomenirea episcopilor care propovăduiesc erezii] nu numai că cercetării celor de mai sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor”. Prin urmare, orice măsură represivă din partea Mănăstirii Petru-Vodă sau a Exarhatului Arhiepiscopiei Iaşilor reprezintă un abuz, deoarece îngrădirea de erezie nu poate fi supusă cercetării canonice, adică penalizărilor de orice fel, ci “cuviincioasei cinstiri”. Măsura este neconstituţională, deoarece încercarea de reeducare la care suntem acum supuşi, la care au fost supuşi înaintea noastră şi vieţuitorii Schitului Codrii Paşcanilor (schit care a fost scos pur şi simplu din uz, în urma unor acţiuni abuzive de genul celor ce se doresc a se desfăşura împotriva noastră), vieţuitoarele antiecumeniste din Mănăstirea Văratec şi alţi slujitori ai altarului, contravine articolul 29, alin. (1) al Constituţiei României, care prevede: “Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă contrare convingerilor sale”. Cu alte cuvinte, noi nu putem fi constrânşi să aderăm la opinia că “sinodul” din Creta ar fi fost ortodox, sau că deciziile sale nu ar prezenta niciun pericol pentru Biserica noastră. Biserica Ortodoxă şi-a asumat obligaţia de a respecta legile statului, prevăzută de Legea 489/2006 a Cultelor: “Art. 5 (4) În activitatea lor, cultele, asociaţiile religioase şi grupările religioase au obligaţia să respecte Constituţia şi legile ţării  şi să nu aducă atingere… drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (s.n.).

În consecinţă, credem că avem dreptul să ne desfăşurăm activitatea liturgică fără a fi deranjaţi, fără a se face presiuni asupra noastră, fără a fi ameninţaţi cu închiderea schitului sau cu dislocarea comunităţii vieţuitorilor şi mutarea lor altundeva. La Schitul Rădeni s-a creat o comunitate foarte puternică, alcătuită din oameni veniţi din toate colţurile ţării pentru a asista la slujbe ortodoxe ferite de ecumenism, pentru a se bucura de prezenţa confraţilor ortodocşi, veniţi de la sute de kilometri pentru a urma preoţilor care s-au îngrădit de erezia ecumenistă. În aceste zile se împlinesc cuvintele profetice ale Părintelui Iustin, care, atunci când l-a trimis pe părintele Pamvo să zidească schit la Rădeni, a fost întrebat de către acesta: “Pentru cine să îl fac? Cine va veni acolo?”, iar părintele i-a răspuns: “Va veni o zi în care va fi plin de lume”. Acea zi a venit. Schitul Rădeni este bucuros să ducă mai departe moştenirea spirituală a Părintelui Iustin, de care mulţi dintre vieţuitorii de la Petru Vodă, angrenaţi în susţinerea ierarhiei care a semnat în Creta, au uitat între timp.

Respectuos vă rugăm să ţineţi seama de cele scrise mai sus şi să acceptaţi dreptul nostru de a ne ruga în linişte, în biserica de la Schitul Rădeni, fără a fi tulburaţi de nimeni. Dacă doriţi să participaţi la slujbe la Rădeni, puteţi să o faceţi fără a cere să coliturghisiţi cu slujitorii din ziua respectivă, deoarece acest lucru nu se poate, decât dacă decideţi să întrerupeţi şi preacuvioşiile voastre pomenirea ierarhului. Dacă doriţi să discutaţi aspecte administrative legate de schit, o puteţi face în afara programului liturgic.

Orice încercare de a tulbura sfintele slujbe care se desfăşoară la schit, prin manifestarea dorinţei de a sluji cu preoţii care nu pomenesc ierarhul şi de a-l pomeni, ne va obliga să părăsim biserica în timpul sfintelor slujbe, ceea ce va îndeplini elementele infracţiunii contra libertăţii religioase prevăzute de articolul 381 din Noul Cod Penal, care prevede: “Împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios, care este organizat şi funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. După cum vedeţi, Codul Penal vorbeşte despre tulburarea unei slujbe religioase, fără a face precizări cu privire la cine este cel tulburat sau cine este cel ce tulbură. Prin urmare, părerea că dreptul de jurisdicţie vă permite să obligaţi obştea de la Rădeni să vă accepte ca slujitori la sfântul altar, în condiţiile în care continuaţi să fiţi părtaşi la erezie,  nu vă va putea apăra de prevederile acestui articol din Codul Penal, atunci când 300-400 de oameni vor putea depune plângere penală că au fost obligaţi să părăsească biserica în timpul Sfintei Liturghii, fiind împiedicaţi să participe la aceasta, deşi aveau dreptul să o facă şi din punct de vedere legal şi mai ales din punct de vedere canonic.

Schitul Rădeni este realizat în mare parte din munca asiduă a locuitorilor din localitate şi din satele învecinate şi din contribuţia unor donatori. Schitul se află în fază de construcţie şi nu a fost sfinţit, prin urmare nu a intrat în “circuitul normal de funcţionare”, pentru ca donaţia şi munca celor ce l-au clădit să fie ireversibile, în conformitate cu art. 11 din Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale[9]. Prin urmare, în condiţiile în care se va încerca schimbarea egumenului schitului sau aducerea unei obşti noi, favorabile “sinodului” din Creta, locuitorii din zonă, care au muncit la schit, şi donatorii vor putea avea dreptul să revendice contribuţia lor la clădirea schitului. La acest drept al lor se adaugă şi regimul general al donaţiilor, care prevede că „donaţia poate fi revocată pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul” (art. 1020 NCC), în cel de-al doilea caz, sarcina donatarului era să construiască un schit care să deservească nevoile spirituale ale donatorului. Donatorii nu au dorit să contribuie la clădirea unui schit în care să se propovăduiască erezia ecumenistă.

 

În concluzie, sperăm ca viaţa liturgică a Schitului “Cuvioasa Parascheva” din Rădeni să reintre în parametrii normali, ca presiunile la adresa slujitorilor săi şi a credincioşilor care îl frecventează să înceteze, pentru ca înţelegerea creştină să ia locul acţiunilor de destabilizare şi intimidare care se desfăşoară în prezent, mai mult sau mai puţin subtil.   

30 noiembrie 2016

[1] Sinodalii din Creta au făcut uz de acel principiu din Declaraţia de la Toronto pentru a-şi justifica acceptarea “denumirii istorice de biserici” acordate ereziilor şi schismelor, însă efectul pervers al acestei justificări a fost că au recunoscut şi celorlalţi membri CMB dreptul de a aplica acelaşi tratament Bisericii Ortodoxe.

[2]http://sinodultalharesc.tk/document-final-al-sinodului-panortodox-din-creta-importanta-postului-si-respectarea-lui-astazi/.

[3] Articolul 12, alin. (2), (3) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod prevede că părerile contrare se notează, dar că votul final se va da cu o “majoritate internă”, care să nu permită niciun fel de surpriză. http://basilica.ro/regulamentul-de-organizare-si-functionare-a-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/. În felul acesta, dezbaterile au fost transformate într-un fel de “Colţ al Oratorilor” din celebrul Hyde Park londonez.

[4]http://basilica.ro/concluziile-sfantului-sinod-cu-privire-la-desfasurarea-si-hotararile-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe-din-creta-16-26-iunie-2016/.

[5]http://basilica.ro/ierarhii-bisericii-greciei-se-intrunesc-in-sedinta-extraordinara-pe-tema-sfantului-si-marelui-sinod/.

[6] Acest artificiu logic este o versiune teologică a lui “cine a tras în noi după ’22?” sau a constatării că există “corupţie fără corupţi”.

[7] Pidalion, Editura Credinţa Strămăşească, 2007, p. 70.

[8] Diac. prof. univ. dr. Ioan Floca, Canoanele explicate, p. 24.

[9] http://www.nistea.com/regula.htm.

Şi mai jos, puteţi vedea lista cu semnături:

Sursa: http://aparam-ortodoxia.ro/

,,Sfântul” Sinod al BOR obligat doar să ia act de documentele semnate la Sinodul tâlhăresc din Creta, textele având ,,autoritate panortodoxă”!

sedinta

Un punct de vedere teologic, bine documentat, logic al lui Mihai Silviu Chirilă despre documentele semnate la Sinodul tâlhăresc din Creta, inclusiv de delegaţia română de ierarhi, şi acceptate apoi fără niciun fel de împotrivire în cadrul Sfântului Sinod al BOR întrunit la Bucureşti, în octombrie 2016, textele având dintru început ,,autoritate panortodoxă” potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. 

Citiţi aici întregul articol: 

Sfântul Sinod al BOR ia act de documentele din Creta

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat o declaraţie, publicată pe siteul oficial al Patriarhiei, în data de 29 octombrie, numită Concluziile Sfântului Sinod cu privire la desfăşurarea şi hotărârile Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta (16-26 iunie 2016)[1]. Aşteptată cu mare speranţă de către creştinii ortodocşi români care se opun deciziilor din Creta, întrunirea Sfântului Sinod şi mai ales această declaraţie au produs o puternică dezamăgire în rândul celor care credeau că documentele sinodului cretan vor fi respinse de către ierarhii români.

Documentul emis de sinodul BOR are trei părţi: una în care se evaluează participarea delegaţiei române la sinodul panortodox; una în care se ratifică documentele din Creta, una în care se fac recomandări pentru viitor.

Evaluarea participării delegaţiei române la sinod

Una dintre concluziile sinodului este că participarea şi implicarea membrilor delegaţiei române la sinod au fost substanţiale. Faptul că “se ia act” de prestanţa delegaţiei române înseamnă că sinodul este de acord cu maniera în care delegaţia a reprezentat interesele Bisericii Ortodoxe Române la acel sinod.

În legătură cu acest aspect, există o discrepanţă între modul în care este evaluată activitatea sinodalilor de către Sfântul Sinod şi cel în care este apreciată de către poporul credincios. Diferenţa o face faptul că sinodalii evaluează prezenţa la sinod din perspectiva modului în care acesta s-a desfăşurat, pe când poporul reţine doar rezultatul final al acestuia, deloc satisfăcător pentru dreapta credinţă ortodoxă.

O stare de frustrare există şi în rândul ierarhilor participanţi, despre care se spune că au avut contribuţii substanţiale la apărarea Ortodoxiei în acel sinod şi care, odată întorşi acasă, se confruntă cu o puternică critică din partea unei părţi a poporului credincios. Frustrarea se datorează percepţiei eronate asupra unui aspect important: în probleme de apărare a dreptei credinţe contează numai rezultatul final. Din perspectiva finalităţii, ştiinţa de carte a celor din delegaţia română şi contribuţia lor substanţială la definirea unor învăţături nu pot compensa faptul că, la sfârşit, delegaţia română a semnat nişte documente cu vădit caracter eretic. Exista  opţiunea respingerii acelor documente, sau cea a acordării măcar a câtorva voturi împotrivă (aşa cum au făcut-o cei din delegaţiile greacă sau sârbă), ca să nu mai vorbim de opţiunea neparticipării la un sinod despre care participanţii aveau ştiinţă că va avea un caracter puternic antiortodox, deoarece îi cunoşteau de mult pe ceilalţi participanţi, felul în care aceia gândeau şi ideile pe care le expuseseră în fazele preliminarii ale pregătirii sinodului.

Explicaţia că delegaţia română a luptat din răsputeri, dar atât s-a putut, nu este suficientă, deoarece sinoadele Bisericii nu sunt nişte bătălii politice oarecare, în care, dacă nu câştigi, nu e o tragedie. Într-un sinod ortodox, dacă partea ortodoxă pierde, credinţa ortodoxă poate fi puternic prejudiciată pentru generaţii întregi. Din acest motiv, participanţii ortodocşi sunt obligaţi să apere Ortodoxia până la sacrificiul suprem, dacă li se cere, dar în niciun caz nu au opţiunea de a lăsa adevărul ortodox de credinţă întinat de erezie sau de a pune în sarcina unui sinod ulterior rezolvarea greşelilor făcute la acesta.

O altă explicaţie care se propune este că delegaţii ortodocşi de la sinodul din Creta (cum de au existat şi delegaţi neortodocşi la un sinod panortodox la care au participat capii Ortodoxiei?) “au ales răul cel mic”, sau au “diminuat efectele negative mult mai mari” pe care sinodul le-ar fi produs, dacă nu ar fi fost intervenţia lor. Este o viziune riscantă, care poate fi catalogată fără prea mari eforturi ca o formă de serghianism. Delegaţii la un sinod ortodox trebuie să aleagă întotdeauna binele, nu răul, oricât de mic ar fi fost el.

Raportarea la documentele din Creta

Cea mai interesantă şi mai aşteptată este raportarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române faţă de documentele finale ale sinodului din Creta. Comunicatul este, din acest punct de vedere, lapidar, dar destul de sugestiv totuşi. Textul spune: “S-a luat act de conţinutul documentelor în forma aprobată în cadrul lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod din Creta, respectiv, Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană; Diaspora Ortodoxă; Autonomia și modul proclamării acesteia; Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta; Importanţa postului și respectarea lui astăzi; Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, la care se adaugă Enciclica și Mesajul Sinodului”.

Derutează expresia “s-a luat act de”, pe care unii o consideră doar o simplă luare la cunoştinţă, nu o decizie de punere în aplicare a textelor respective. Cei mai mulţi dintre cei prezenţi la sesiunea Sfântului Sinod al BOR erau deja familiarizaţi cu hotărârile sinodului încă din vară, când au participat la adoptarea acestora. Dacă prin această expresie s-ar înţelege o simplă aducere la cunoştinţă, ar fi trebuit ca actul sinodal să cuprindă precizări cu privire la o procedură ulterioară de aprobare a documentelor.  

În practica juridică şi parlamentară, a lua act de un document înseamnă a-l aproba şi a-i da forţă juridică în forma în care este el. În practica juridică există un timp de act procedoral numit hotărâre judecătorească de expedient, prin care instanţa ia act de învoiala părţilor, consfinţind-o. Un alt exemplu la îndemână este practica parlamentară de a lua act de decizii ale Curţii Constituţionale: “Procedura juridică spune că, președintele CCR, merge în plenul reunit al Camerei Deputaţilor și Senatului, unde va da citire deciziei finale… După ce Parlamentul ia act de această decizie, hotărârea ajunge în Monitorul Oficial și apoi produce efecte juridice”[2]. Decizia CCR este definitivă şi inatacabilă, dar ea produce efecte juridice doar după ce Parlamentul ia act de ea şi apoi o trimite la Monitorul Oficial. Alt exemplu: “Plenul Parlamentului ia act, marţi, de demisia lui… de la conducerea… Deputaţii şi senatorii vor vacanta astfel postul…”[3].  

Procedura prin care Sfântul Sinod a luat act de deciziile adoptate în Creta pare a avea o susţinere chiar în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, în care, la articolul 13, alin. 2 vedem că: „Deciziile sinodale semnate, ca şi Mesajul Sfântului Sinod, sunt trimise prin scrisori patriarhale ale Patriarhului Ecumenic către toţi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care trebuie să le comunice Bisericilor lor. Aceste texte au o autoritate panortodoxă”[4]. Din acest text înţelegem că deciziile sinodale au o autoritate panortodoxă, care începe să opereze după ce Întâistătătorii Bisericilor Autocefale le-au comunicat Bisericilor lor. Nu este consemnată procedura aprobării sau rediscutării şi modificării documentelor în cadrul sinoadelor locale. Dacă ar fi fost prevăzută astfel de procedură, ar fi existat riscul ca formele finale şi chiar numărul documentelor să fie aprobate diferit de la sinod local la sinod local, anulând practic caracterul panortodox al sinodului din Creta şi caracterul unitar al deciziilor aprobate. Prin urmare, speranţa că în sinodul local se putea întâmpla ceva care să modifice documentele de la Creta nu s-a întemeiat pe realitatea consemnată de acest articol al Regulamentului în baza căruia a funcţionat sinodul. Acelaşi lucru se poate spune şi despre termenul acordat sinodalilor pentru a rezolva problema caracterului eretic, înainte ca pliroma să reacţioneze după prevederile canonice şi după exemple din Sfânta Tradiţie referitoare la situaţii similare din istoria Bisericii.  

Din această perspectivă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act de nişte documente finale, care nu mai admiteau rediscutarea lor, pe care le-a transpus astfel în legislaţia bisericească internă, cu deplină forţă juridică. Procedura este asemănătoare oarecumva celei a transpunerii în legislaţia naţională de către Parlament a legislaţiei europene. În acelaşi spirit este şi Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Ciprului, care, deşi mai detaliată decât concluziile sinodului român, se rezumă doar la comunicarea deciziilor sinodului şi la argumentarea faptului că ele sunt obligatorii pentru toţi credincioşii. Siteul de ştiri al Patriarhiei Române informează că şi Ierarhia greacă se va întruni în cursul lunii tot pentru a discuta despre Sinod, iar unul dintre mitropoliţi va susţine un referat despre Informarea cu privire la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe[5]. Nu se menţionează proceduri de aprobare a documentelor.  

“Mărturisirea”

Cea mai controversată afirmaţie a acestui comunicat este precizarea că “Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos”.

Afirmaţia că sinodul cretan nu a formulat dogme noi este folosită ca formă de apărare contra tuturor celor care neagă acest sinod, pe considerentul că dacă nu s-au formulat dogme noi înseamnă că nu există motiv pentru a considera acest sinod eretic. În realitate însă, sinodul a prejudiciat dogme vechi, ceea ce echivalează cu inventarea de dogme noi. Mai precis, a schimbat viziunea eclesiologică a Bisericii Ortodoxe despre sine şi despre relaţia cu cei din afara sa, în primul rând cu grupările eretice şi schismatice creştine. Nu a fost stabilită nicio linie de demarcaţie între ortodoxie şi erezie, dimpotrivă, ştergându-se graniţele existente până acum, prin acceptarea denumirii de “biserică” pentru diferite comunităţi eretice şi, mai ales, prin acceptarea ecumenismului ca mod de a gândi misiunea Bisericii Ortodoxe în lume.

Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la canoane, unde, deşi nu s-au dat canoane noi, s-a adus atingere unor canoane mai vechi. Patriarhia georgiană a formulat obiecţia că acceptarea căsătoriilor mixte încalcă şi modifică conţinutul canonului 72 al Sinodului Quinisext[6]; afirmarea conlucrării cu ereticii şi schismaticii, pentru idealul aşa-numitei “refaceri a unităţii creştine”, încalcă câteva canoane ale Bisericii referitoare la modul în care se poate relaţiona cu cei ce resping ortodoxia învăţăturii creştine.

În ceea ce priveşte mărturisirea făcută de sinodul cretan cu privire la faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, apostolească şi sobornicească a lui Hristos se impun câteva consideraţii:

  1. Creştinii ortodocşi ştiu acest adevăr fundamental din anul 381 d.Hr., când l-a afirmat pentru prima oară Sinodul al II-lea Ecumenic. De atunci, în fiecare liturghie este mărturisit acest adevăr. Prin urmare, mărturisirea aceasta nu îi putea privi pe ortodocşi.
  2.   Dacă mărturisirea nu se adresează ortodocşilor, e clar că ea se adresează partenerilor din Mişcarea Ecumenică. Însă, aşa cum reiese din citarea unor premise din Declaraţia de la Toronto, ratificate în documentul Relaţia Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, “nicio biserică nu este obligată să-şi modifice eclesiologia după admiterea în Consiliu”[7], ceea ce înseamnă că niciunul dintre partenerii de CMB ai Bisericilor Ortodoxe nu este obligat să îşi modifice eclesiologia pentru a se raporta la Biserica Ortodoxă ca la adevărata Biserică a lui Hristos şi a se întoarce la Ortodoxie. Mai mult, premisa următoare citată în document afirmă că “din admitereaîn Consiliu nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului”[8]. Prin urmare, afirmaţia că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească, corectă în sine şi actuală de două mii de ani, nu obligă pe vreunul dintre partenerii din CMB să o ia în considerare, de vreme ce nu este obligat să considere Biserica Ortodoxă ca Biserică în adevăratul şi deplin sens al cuvântului. Încercând să justifice faptul că s-a recunoscut caracterul de “biserici” comunităţilor eretice, membrii sinodului cretan au inclus această prevedere din Declaraţia de la Toronto, prin care admit dreptul oricărui membru al CMB de a nu recunoaşte Biserica Ortodoxă ca fiind Biserică deplină şi în adevăratul sens al cuvântului, lucru care echivalează cu o contramărturisire a faptului că Biserica Ortodoxă este singura Biserică a lui Hristos şi, prin urmare, cu o erezie eclesiologică.
  3. Afirmaţia că s-a mărturisit Biserica Ortodoxă ca fiind singura Biserică a lui Hristos şi adevărata Biserică una, sfântă, sobornicească şi apostolească este infirmată şi de citarea altei premise din Declaraţia de la Toronto: “Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din proprie iniţiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii. La ce se referă expresia “unitatea Bisericii” din acest citat? La care Biserică? Să fie cumva scopul Consiliului Mondial al Bisericilor promovarea studiului şi dezbaterii problemelor ce privesc unitatea Bisericii Ortodoxe? Dacă nu, despre care Biserică este vorba în acest citat aprobat de către art. 19 al Documentului 6 şi considerat “de importanţă capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor”? Oare nu este cumva vorba despre acea “Sfântă Biserică Catolică a Crezurilor” (premisa IV.4) despre care vorbeşte altă premisă a Declaraţiei de la Toronto, despre acea “biserică” care este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial (premisa IV.3)? Despre acea Ecclesia extra Ecclesiam (Biserica din afara Bisericii) propovăduită în premisa IV.3 aDeclaraţiei de la Toronto? Şi atunci, cum se mai poate spune că “sfântul şi marele sinod” a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească, când a admis în mod implicit că este doar “o  parte a Bisericii adevărate, pe care încearcă să o“redescopere” Mişcarea Ecumenică prin unirea “vestigiilor” Bisericii primului mileniu?     

Explicitarea, nuanţarea şi dezvoltarea

Ultima prevedere a Comunicatului sinodului BOR prevede posibilitatea ca textele să poată fi “explicitate, nuanţate şi dezvoltate” de către un viitor sinod “mare şi sfânt”. Aici este foarte important de remarcat că în textul Comunicatuluisinodul BOR consideră că textele sinodului cretan pot fi doar explicitate, nuanţate şi dezvoltate, nicidecum corectate, îndreptate sau chiar anulate. Cu alte cuvinte, în opinia sinodalilor români, textele respective sunt bune aşa cum sunt, dar mai pot fi explicate, nuanţate şi adăugate. Este adevărat că atunci când textul Comunicatului a fost tradus în limba greacă, termenul “nuanţare” a fost redat prin cuvântul grecesc diaforopoiethun, care înseamnă “corectare, alcătuire diferită”. Publicul grec a fost informat, prin acest artificiu de traducere, că sinodul românesc a recomandat corectarea textelor din Creta, ceea ce nu se vede din termenii folosiţi în limba română. De asemenea, într-un articol recent publicat pe siteul de ştiri al Patriarhiei se spune că, într-o conferinţă la Iaşi, duminică 13 noiembrie 2016, mitropolitul Ierotheos Vlachos ar fi “reiterat poziţia Sinodului Bisericii noastre cu privire la documentele Sinodului din Creta: «Trebuie explicitate, diortosite şi schimbate şi alte aspecte, lucru pe care îl va face alt sinod»”[9]. Este interesat că Patriarhia Română îşi asumă termenii folosiţi de mitropolitul Vlachos, deşi termenii “diortosite” şi “schimbate şi alte aspecte” nu există în Comunicatul din 29 octombrie. De ce oare Comunicatul oficial nu a folosit aceşti termeni tranşanţi pentru a-i informa pe credincioşii ortodocşi români?

Potrivit DEX[10], “explicitarea” este “o clarificare, o exprimare limpede, desluşită, pentru a fi uşor de înţeles”;“nuanţarea” înseamnă “a exprima diferenţe fine, uşoare”, iar “dezvoltarea” înseamnă „expunerea amănunţită a unei idei, a unui subiect”. Cu alte cuvinte, sinodul BOR a considerat că textele sinodale sunt neclare, rigide şi generice, dar nicidecum eretice, contrare Sfinţilor Părinţi şi cugetării ortodoxe.

Se impun câteva întrebări: dacă iei un text eretic precum Documentul 6, cum poţi să îl explicitezi în aşa fel încât afirmaţiile ecumeniste din el să pară curat ortodoxe? Cât de multă nuanţare este necesară pentru a face o afirmaţie eretică să sune ortodox? La ce foloseşte expunerea amănunţită a unor idei atunci când acele idei sunt din start contrare spiritului ortodox? Unde s-a pomenit în istoria Bisericii creştine ca deciziile unui sinod ecumenic să aibă nevoie de precizări, clarificări şi nuanţări din partea sinodului ulterior?

Am putea oferi un model de “explicitare, nuanţare şi dezvoltare” din istoria Bisericii Ortodoxe. Pentru a face acceptabilă decizia Sinodului I Ecumenic de la Niceea, partida semiariană a propus în locul termenului omoousios, “de o fiinţă”, cuvântul omiousios, “de o fiinţă asemănătoare”. În acest fel, semiarienii încercau “să clarifice, să nuanţeze şi să expună amănunţit” doctrina despre consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl încât ea să fie acceptabilă ambelor părţi. Partea ortodoxă a respins această soluţie de compromis, rămânând consecventă cu afirmarea adevărului dogmatic.

 Autoritatea panortodoxă

Un argument des folosit de adepţii sinodului din Creta pentru a minimaliza importanţa sinodului este lipsa de importanţă a acestuia. Se acreditează ideea că, neîntrunindu-se unanimitatea de participare a Patriarhiilor la sinod, acesta nu poate fi considerat ca valid. În mod normal, aşa ar trebui să fie, însă sinodul din Creta s-a desfăşurat după reguli care nu se înscriu în ceea ce se ştia până acum despre sinoadele ecumenice şi panortodoxe.

O primă dovadă că acest sinod este considerat de către oficialităţile eclesiale valid, în ciuda neparticipării tuturor Patriarhiilor la el, este faptul că, dacă nu ar fi avut intenţia de a-l impune ca valid măcar Patriarhiilor participante, sinodalii din Creta ar fi încheiat şedinţele încă de la început, după constatarea lipsei de unanimitate. Or, şedinţele au continuat nestingherite.

Mai mult, potrivit şefului serviciului de presă al Patriarhiei Constantinopolului, preot Ioan Hrisavgisa, în care se spune: “Nicăieri în regulamente nu se spune că lipsa uneia dintre Biserici ar influenţa desfăşurarea Sinodului. Este important să se citeze cu precizie documentele oficiale. Conform regulilor, Sfântul și Marele Sinod poate fi convocat de către Sanctitatea Sa [Patriarhul Bartolomeu], cu consimţământul tuturor Bisericilor locale. S-a întâmplat asta, la Geneva, în ianuarie: toată Biserica Ortodoxă a participat la Sinaxa Întâistătătorilor și a confirmat decizia convocării Sinodului la Sărbătoarea Cincizecimii. Regulamentele nu spun nimic despre anularea Sinodului și a deciziilor sale, în cazul în care vreo Biserica nu ar fi în măsură să participe la el… Autoritatea Sinodului și cea a deciziilor nu au de suferit și nu sunt diminuate. Afirmaţia, conform căreia deciziile Sinodului ar fi nule, întrucât unele Biserici nu au participat la el, este lipsită de orice temei ecleziastic, teologic și logic…[11]. Punctul oficial de vedere al Patriarhiei este foarte clar şi ne indică faptul că acest sinod s-a desfăşurat dupăRegulamentul mai sus citat, nu după ceea ce se ştie din tradiţia bisericească despre astfel de întâlniri.

Ideea Patriarhiei Ecumenice a fost reluată şi de către Enciclica Sfintei Biserici a Ciprului, în care se spune: “Din nefericire, patru Biserici Ortodoxe au refuzat să vină şi să participe la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod.Neparticiparea lor nu diminuează cu nimic autoritatea hotărârilor lui, iar motivele absenţei lor, pe care le promovează, nu sunt deloc întemeiate din mai multe motive. În primul rând, după cum s-a observat înainte, toate Bisericile au participat activ de la început la procesul de pregătire a Sinodului. În al doilea rând, toţi Întâistătătorii sau reprezentanţii lor au hotărât împreună şi în unanimitate asupra convocării şi datei convocării Sinodului. În al treilea rând, au participat activ, prin reprezentanţii lor, până şi la ultima etapă a pregătirii, fie la Secretariatul Sinodului, fie la pregătirea Enciclicei către pleroma Bisericii. În al patrulea rând, au stabilit propriile delegaţii care aveau să participe la Sinod. În al cincilea rând, invocarea dezacordurilor în ceea ce priveşte conţinutul unor texte nu este fondată, întrucât exista posibilitatea modificării, pentru a răspunde greutăţilor şi sensibilităţilor tuturor Bisericilor. De altfel, accentul pus pe dezacordurile în ceea ce priveşte procedura sau scoaterea în evidenţă a unor probleme bilaterale dintre unele Biserici, drept motive pentru absenţa de la Sinod, nu sunt convingătoare… Ne exprimăm speranţa şi avem certitudinea, iar, ca Biserică Apostolică a Sfântului Apostol Barnaba, adresăm rugămintea frăţească către cele patru Biserici surori să ia decizia să semneze textele şi hotărârile Sfântului şi Marelui Sinod spre slava Dumnezeului Celui în Treime şi spre unirea Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21), conform rugăciunii arhiereşti a Domnului”[12]. Elementul de noutate al Enciclicei cipriote este speranţa că şi celelalte Patriarhii vor participa la deciziile cretane.

Academia Ortodoxă din Creta organizează zilele acestea un congres în care una dintre temele abordate este “sublinierea importanţei documentelor Sfântului şi Marelui Sinod pentru Biserică şi membrii săi, pentru societate şi întreaga lume”[13]. De ce s-ar desfăşura un astfel de congres sub binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice, dacă autorităţile eclesiale ar considera că sinodul din Creta nu valorează nimic?

Din toate aceste argumente oficiale ale Patriarhiei Ecumenice sau Bisericii Ciprului tragem concluzia că expresia “textele aprobate în unanimitate” se referă la unanimitatea delegaţiilor prezente la sinod, nu neapărat la unanimitatea Bisericilor Ortodoxe prezente în lume. Altminteri, aşa cum am mai spus, sinodul ar fi trebuit să fie întrerupt pentru “lipsă de cvorum”, lucru care nu s-a întâmplat.


[1]http://basilica.ro/concluziile-sfantului-sinod-cu-privire-la-desfasurarea-si-hotararile-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe-din-creta-16-26-iunie-2016/.

[2]http://www.exclusivnews.ro/politica/parlamentul-romaniei-se-reuneste-vineri-pentru-a-lua-act-de-decizia-ccr.html.

[3]http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/parlamentul-ia-marti-act-de-demisia-lui-george-maior-de-la-sri-366074.

[4]http://basilica.ro/regulamentul-de-organizare-si-functionare-a-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/.

[5]http://basilica.ro/ierarhii-bisericii-greciei-se-intrunesc-in-sedinta-extraordinara-pe-tema-sfantului-si-marelui-sinod/.

[6] Sinodul quinisext (al cinci-şaselea), ţinut la 692, a completat cu 102 canoane hotărârile sinoadelor al V-lea şi al-VI-lea ecumenice.

[7] Acest principiu face imposibil de înţeles motivul pentru care Biserica Ortodoxă şi-a modificat propria eclesiologie, de vreme ce documentul ecumenist susţine emfatic că nu trebuia să o facă.

[8]http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/.

[9]http://basilica.ro/ierarhii-bisericii-greciei-se-intrunesc-in-sedinta-extraordinara-pe-tema-sfantului-si-marelui-sinod/.

[10] http://dexonline.net.

[11]https://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22802-marele-sinod-ramane-unul-pan-ortodox-iar-deciziile-sale-vor-fi-valabile.html.

[12]http://basilica.ro/enciclica-sfantului-sinod-al-bisericii-ciprului-in-legatura-cu-sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe/.

[13]http://basilica.ro/academia-ortodoxa-din-creta-congres-de-teologie-cu-tema-convocarea-si-hotararile-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/.

Sursamihaisilviuchirila.blogspot.ro