SFÂNTUL APOSTOL ANDREI – APOSTOLUL ROMÂNILOR

Foto – sfintiromani.ro

Vedeți și: Sfântul Apostol Andrei ocrotitorul României 

Reclame

GOGU PUIU, conducătorul luptătorilor anticomuniști din Dobrogea – aromân, legionar, erou de legendă

gogu puiu rezolutie mare

Gogu Puiu a fost bunicul meu din partea mamei, un personaj marcant atat in familia mea, cat si in comunitatea de aromani din Dobrogea. In 1926, cand avea 8 ani, a plecat cu familia sa din Gramaticova, Grecia, fiindca nu au acceptat grecizarea, si au ajuns in Caliacra, Cadrilater, unde au stat pana in 1941, cand Cadrilaterul a fost retrocedat Bulgariei. Din acel an, familia bunicului meu, s-a stabilit in comuna Mihail Kogalniceanu, judetul Constanta. Inca de tanar, Gogu Puiu, a aderat la Miscarea Legionara, fiind un spirit luptator, adept al ideologiei nationalist-crestine. In timpul Guvernarii Legionare era militar in termen si a fost recrutat in batalionul de garda al Maresalului Antonescu, iar cu aceasta ocazie, si-a dat seama ca Maresalul tradeaza Miscarea Legionara, care, pentru el nu a insemnat decat un pilon de sprijin in obtinerea puterii. La putina vreme se elibereaza din armata si il vom gasi comisar de Politie Legionara in Constanta, asa il prinde Rebeliunea. Dupa abdicarea Guvernului Legionar, sfatuit de tatal sau, va pleca din tara, pe la inceputul lui 1942, fiindca acesta prevedea ca activitatea legionara a fiului mijlociu va pune in pericol intreaga familie.
Oricat de mult ar fi vrut Gogu Puiu sa ramana in tara si sa lupte in numele valorilor in care credea, indemnul tatalui nu putea fi nesocotit, asa ca a plecat. In 1942, conform marturiilor familiei Cracea, a fost in Bulgaria, tinerii casatoriti Cracea adapostindu-l in casa lor. Ulterior, bunicul meu pleaca spre Germania si se intalneste la Buchenwald cu un grup de legionari plecati din tara, printre care Horia Sima, Iasinski, Constantin Papanace, S. Ionescu, si altii. Aici se va scinda Miscarea Legionara: pe de-o parte adeptii lui Horia Sima, pe de alta parte cei ai lui Corneliu Zelea Codreanu, iar cele dou grupari vor fi cunoscute ca „Simistii” si „Codrenistii”, conducatorul codrenistilor fiind Constantin Papanace, care a fost secretar de stat in Ministerul de Finante pe vremea Guvernarii Legionare, iar mai tarziu va deveni bibliotecar la Vatican. Dupa plecarea din Buchenwald, Papanace se stabileste in Italia, urmat bineinteles de toti ai lui, inclusiv Gogu Puiu.

La finele Razboiului serviciile secrete occidentale incepeau sa trimita in Romania agenti instruiti in taberele lor, ca sa lupte impreuna cu grupurile de partizani ce incepusera sa se formeze in Carpati. Fire energica, patriot si cu o dorinta navalnica de a lupta in numele dreptatii, al Credintei si pentru Neam, Gogu Puiu ii cere de nenumarate ori lui C. Papanace sa il trimita si pe el in tara. De fiecare data primeste refuzul imperturbabil al mentorului sau, care spunea mereu ca el nu-si poate trimite copiii la moarte.
In 1945, Gogu Puiu hotaraste sa plece singur. Spre tara, se opreste la Belgrad unde este recrutat de ofiterul Blondell, agent al serviciilor secrete franceze care se ocupa de recrutarea si instruirea membrilor din miacarile nationaliste este europene. Se intoarce impreuna cu acesta in spatiul occidental si, pana in 1947, nimeni din comunitatea aromana si legionara nu stie nimic despre existenta lui Gogu Puiu. In 1947 se prezinta la Constantin Papanace, ii spune ca este pregatit sa plece in tara; nici de data aceasta nu primeste aprobarea, insa va pleca.
Nu se cunosc date din perioada 1945-1947 din viata lui Gogu Puiu, insa ce s-a aflat cu certitudine din arhivele CNSAS este faptul ca, la intrarea in tara, avea un pasaport in care doar fotografia era autentica. In rest, pasaportul eliberat de autoritatile orasului Innsbruck continea un nume fals – Osman Ali Ahmet, de origine albaneza. Ajuns la Oradea se preda la Biroul Organizatiei de Partid si cere sa fie prezentat lui Vasile Luca, caruia trebuia sa ii transmita un mesaj, dar, este primit de Ana Pauker. Dupa aceasta intrevedere este incarcerat la Vacaresti, unde a executat un an de inchisoare. Nu se cunoaste exact modul in care a iesit de la Vacaresti, fiindca exista persoane care spun ca Gogu Puiu ar fi evadat la sfarsitul lui 1947 din Vacaresti.

Foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Din 1948, Gogu Puiu se stabileste in nordul Dobrogei unde gaseste deja organizate grupuri de rezistenta, de catre fratii Nicolae si Dumitru Fudulea si Gheorghe Filiu. Toti erau legionari, ba mai mult, Nicolae Fudulea a fost decorat de Capitan cu Crucea Alba. Din marturiile convivilor sai, se deprinde faptul ca era un tip carismatic si foarte bine antrenat in ceea ce priveste organizarea luptei de clandestinitate. Reuseste sa organizeze oamenii in grupuri foarte mici, de asa maniera incat daca unul ar fi fost prins de organele de securitate sa nu poata sa indice cine se afla in proximitatea sa (probabil ca ei cunosteau ca la dreapta si la stanga lor se afla oameni dar nu-i puteau identifica nominal).
La inceputul lui 1948 viziteaza un prieten, Zahu Pana din Constanta, caruia ii spune ca in noaptea de 14-15 mai 1948, va avea loc un val masiv de arestari in toata tara, semn ca va incepe insurectia populara si ca vor veni in ajutor americanii. Este cunoscut faptul ca in noaptea respectiva s-au facut mii de arestari, cu precadere in randul studentilor, dar americanii nu au mai venit. In vederea acestui fapt, Gogu Puiu trebuia sa organizeze o armata paramilitara din cat mai multi oameni cu armele si munitia aferente. In acea perioada destul de tulbure, cand foarte multi nu constientizau ce inseamna comunismul si cand frica nu se inoculase atat de adanc in firea lor, oamenii se adunau sa lupte impotriva celor care le interziceau sa creada in Dumnezeu, le furau proprietatile si fiinta nationala. Nu mai conta culoarea politica a celor care intelegeau sa lupte impotriva unui dusman comun. A fost o perioada in care Gogu Puiu si oamenii lui erau considerati aparatorii si razbunatorii neamului, iar militienii, fie le dadeau de buna voie armele din dotare, fie fugeau din sedii lasandu-le astfel cale libera. Aceasta era o modalitate de a face rost de arme. O alta modalitate al carei efect il cunoastem, fara a sti insa cum s-a ajuns aici, este faptul ca Gogu Puiu, cu doar o mana de oameni intra in unitati militare si pleca de acolo cu camioane incarcate cu arme si munitie.
Intr-o astfel de incursiune (despre care nu credem ca a fost realizata numai pe baza curajului) este ranit Nicolae Mataranga. Riscul de a cangrena era imens, iar drumul la doctor era sinucidere. Nicolae Ciolacu povesteste ca Gogu Puiu l-a operat pe Mataranga salvandu-l de cangrena.
Un alt episod povestit de Gheorghe Filiu, de data aceasta, este acela ca in toamna tarzie a lui 1948, Gogu Puiu primeste vestea ca 9 camarazi au fost prinsi si inchisi la securitatea din Babadag. Plin de curaj si incredere, isi ia un singur om si se duce sa-si scape camarazii, neimaginandu-si, insa, starea in care i-a gasit. Aplicand o tehnica de intimidare, a tras rafale de mitraliera, creand impresia ca sunt multi, astfel incat, cei cativa securisti care se aflau in sediu s-au incuiat in camere, iar ei s-au dus in beci sa-si elibereze oamenii, pe care i-au gasit intr-o stare fizica deplorabila cauzata de tortura. Acestia neputandu-se deplasa singuri, a trebuit sa fie carati in spate, asa incat s-a tras in continuare in usi, pentru a-i impiedica pe ofiteri sa iasa pana la finalizarea operatiunii. Se naste intrebarea – de unde stia Gogu Puiu atatea lucruri? – ajutor medical, organizarea nucleelor de lupta, eliberare de ostatici, modalitati de inarmare, iar raspunsul nu poate fi decat unul singur: in cei doi ani de absenta, acesta a fost instruit de catre serviciile occidentale, care la acea vreme inca mai credeau ca va exista un nou conflict armat intre Est si Vest.
Tot Nicolae Ciolacu, dar si alti supravietuitori, relateaza ca in toata perioada cat i-a condus, Gogu Puiu a purtat un soi de uniforma: cizme Burger, pantalon negru bufant, camasa neagra, si in functie de anotimp, haina/pardesiu tot de culoare neagra. Interesant este ca, la aceasta tinuta, a purtat intotdeauna un fel de port-hart din piele, in care se banuieste ca avea niste documente secrete,fiindca nici in somn nu se despartea de el.
Pe langa port-hart, pastra o grenada ce ii era sortita. Jurase ca nu se va lasa prins de viu.
O alta intamplare, relatata tot de Ciolacu, care accentueaza personalitatea acestui om este urmatoarea: unul dintre camarazi cunoaste intr-o imprejurare un tanar care a reusit sa-l convinga ca este determinat sa lupte alaturi de ei si sa-l prezinte lui Gogu Puiu. S-au intalnit pe inserat la marginea unui sat din Dobrogea de Nord, iar cand Gogu Puiu l-a vazut, a pus mana pe pistol spunandu-i ori sa plece, ori il impusca. Motivatia: „mi-ati adus un securist”, si intr-adevar asa era, caci tanarul era un ofiter de securitate care avea misiunea sa se infiltreze chiar in proximitatea lui Puiu, conform propriilor sale marturii, descoperite dupa anii ’90 in arhivele fostei Securitati.
Avand in vedere ca Gogu Puiu nu numai ca nu excludea posibilitatea mortii, dar era convins ca aceasta va veni, nu putem sa-l consideram naiv si idealist. Postea si se impartasea la fiecare 3 luni, de teama ca moartea sa nu survina si sa-l prinda nepregatit. In momentul in care a ales acest drum, a taiat orice legatura emotionala cu familia si cu tot ceea ce l-ar fi putut determina sa renunte la lupta. Numai ca, om fiind, a facut cateva erori, si anume: s-a indragostit de o femeie, Olimpia, care l-a iubit mai presus de orice si cu care a vrut sa se cunune. Aceasta a acceptat si a adus pe lume un copil al lui Gogu Puiu. Acestea au fost greselile fatale despre care vom relata mai tarziu.

Grupul de luptatori anticomunisti condus de Ciolacu Nicolae din comuna Sinoe, jud.Constanta. – Foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Din ratiuni de siguranta au hotarat sa imparta miscarea de rezistenta din Dobrogea in doua: Dobrogea de Nord si Dobrogea de Sud, pe ambele coordonandu-le Gogu Puiu, numai ca de cea din sud raspundea Gheorghe Filiu. Se pare ca acum, deplasarile dintr-un loc in altul erau mai dificile, securitatea, sub conducerea lui Dogaru, era mai atenta si multi dintre conducatori erau inchisi.

Grupul de rezistenta anticomunista Gogu Puiu ( 25 de condamnati). – Foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Educatia crestina primita in familie de Gogu Puiu il obliga sa nu lase sa se nasca un copil in afara unei casatorii binecuvantate in Biserica si se hotarasete sa se deplaseze in sud, in satul Cobadin, aflat la 18 km distanta de Constanta, la prietenul sau, Gheorghe Filiu. Aici il cheama pe preotul Mihailescu caruia ii cere sa oficieze slujba religioasa de cununie, nu inainte insa de a ajunge in Cobadin si sora lui, Maria. Pentru aceasta, au trimis oameni care s-o anunte sa vina, dar la Cobadin nu s-au mai intors nici oamenii trimisi, nu a ajuns nici Maria. Iritat de acest lucru, Gogu Puiu pleaca singur in comuna M. Kogalniceanu, dar, aici, fratele sotiei sale, Constantin „Cociu” Puiu ii spune ca mama, sora si fratele sau mai mic au fost ridicati de securitate. Acesta il ia pe Gogu si il duce cu caruta pana aproape de Cobadin. Pentru acest motiv, Cociu a fost prins de securitate cateva zile mai tarziu si asasinat prin impuscare in februarie 1950.
Spre dimineata, in ziua de 19 iulie 1948, Gogu intra in casa lui Filiu, intentionand sa plece in toiul noptii, deoarece deja isi incalcase principiile de siguranta: sa nu stea mai mult ca 2 zile in acelasi loc. Securitatea afla unde este si isi trimite trupe in Cobadin care, din aproape in aproape, ajung sa inconjoare casa lui Gheorghe Filiu si incepe un adevarat razboi intre trupele de securitate pe de-o parte, iar de cealalta parte un singur om: Gogu Puiu. Acesta trage din foarte multe locuri ale casei, cu intentia de a crea impresia ca sunt mai multi. Dupa relatarile unui martor ocular, Petre Dica, Gogu impusca circa 14 securisti, iar la un moment dat, cand a considerat ca s-a creat o bresa propice iesirii din casa, sare pe fereastra, spunandu-i Olimpiei: „Daca va fi baiat sa-l botezi Hristu, iar daca va fi fata s-o botezi Zoe.”
Odata ajuns afara, continua sa traga, dar din nefericire este ranit intr-un picior si tot atunci constata ca si-a terminat munitia. Ii ramane doar grenada, pe care o pastra pentru el si intradevar o detoneaza, producand un incendiu intr-o sira de paie, in dreptul careia se afla. Asa se pare ca isi gaseste sfarsitul acest eroul legendar al nemului nostru.
Insa!
Olimpia Puiu, insarcinata in luna a patra, este prinsa de securitate a doua zi, si incarcerata. Dupa arestare, este dusa pentru a face confruntarea cadavrului, numai ca, aici descopera (dupa propria ei marturie) un cadavru complet carbonizat din care nici macar nu putea distinge vreo trasatura. Este momentul cand ea refuza sa recunoasca moartea lui Gogu Puiu. Olimpia este incarcerata, condamnata la 5 ani, naste in decembrie 1949 o fata pe care o boteaza Zoe. Copila sta alturi de mama ei timp de 1 ani si 4 luni, iar mama se elibereaza dupa ce ispaseste 5 ani de temnita. Olimpia moare in 1956, la 2 ani dupa eliberare, asa ca nu ne-au ramas multe marturii de la ea.
Zoe creste si afla ca intr-un basm sau o legenda ca tatal ei nu a murit atunci, in ajunul lui Sf. Ilie, 1949, ca atunci a fost ranit intr-un picior, sira de paie care a luat foc a mascat plecarea lui si ajunge in casa doctorului Apostol care i-a ingrijit rana, dupa care a plecat.
Cam in aceeasi perioada, vine de undeva din America de S un alt luptator din rezistenta din Dobrogea, care o cauta pe Zoe si-i spune ca tatal ei nu a murit, ca traieste, si ar vrea sa discute cu ea acest lucru, dar dupa ce se va intoarce dintr-o vizita pe care trebuia s-o faca de urgenta in alta localitate. Si-au dat intalnire peste o saptamana. Zoe se duce la locul de intalnire, asteapta circa 2 ore, domnul Geoge nu apare. Suna la familia care i-l prezentase. Afla ca a fost gasit mort pe plaja la Mamaia de catre oamenii care venisera sa curete plaja.
Zoe a trait cu o farama de speranta, inoculata in sufletul ei si de credinta bunicii paterne care la randul ei avea convingerea ca Gogu nu a murit.
Tarziu, in 1994, vorbeste la telefon cu Dumitru Bacu, ce se afla in Romania. Ii spune ca este obligat sa plece urgent la Paris (prin august), dar ca in octombrie se va intoarce, ocazie cu care vrea sa o intalneasca pentru ca trebuie sa-i spuna lucruri despre tatal ei pe care nu le mai stie nimeni. Moare inainte de a apuca sa revina in tara.
In arhivele CNSAS exista doua telegrame date de Procuratura, in 1956, catre Militia Kogalniceanu, in care se cere „sa fie cautat, incatusat si adus banditul Gogu Puiu”. Raspunsul este ca” banditul nu a raspuns nici macar la afisarea pe usa”.
Nu putem vorbi mai amanuntit despre Gogu Puiu, deoarece, dosarul sau de securitate, alcatuit din 5 volume, precum si cel al Olimpiei Puiu, alcatuit din 2 volume, au statutul de informatie clasificata.
De ce dupa 67 de ani de la „moartea” lui si dupa 61 de ani de la moartea Olimpiei, dosarele lor raman clasificate?

Sursa: 

Povestea lui Gogu Puiu

 

INEDIT. Foto-document cu liderul rezistenţei anticomuniste din Dobrogea

Un inedit document privind pe eroul anticomunist Gogu Puiu şi rezistenţa armată din Dobrogea este scos la lumină de grupul de iniţiativă pentru înfiinţarea Asociaţiei memoriale ce poartă numele legendarului luptător. Fotografia ne-a fost pusă la dispoziţie de distinsa doamnă Zoe Rădulescu, însăşi fiica luptătorului. Trebuie, de asemenea, să mulţumim doamnei care a păstrat zeci de ani cu sfinţenie acest document. 12769433_1333609333322725_1161410771_n

În fotografie apare, în partea stângă, Gogu Puiu, într-o postură relaxată, cu pălărie şi cu pardesiul pe umărul stâng. 12784684_1333609349989390_130160660_n

Personajul din mijloc este cumnatul sau, Hristu Balamace, iar cel din partea dreaptă a fotografiei este legionarul Hristu Popescu, tatăl d-nei căreia i se datorează păstrarea acestei mărturii.

Fotografia nu este datată, dar putem şti cu certitudine că este anterioară datei de 21/22 septembrie 1939, noapte în care Hristu Popescu a fost executat, împreună cu alţi doi legionari aromâni, la Fraşari, judeţul Durostor (Cadrilater), în cadrul unor ample represalii dezlănţuite de autorităţi la ordinul personal al regelui Carol al II-lea, represalii în cadrul cărora au fost executaţi sumar, într-o singură noapte, 252 de membri reprezentativi ai Mişcării Legionare din toate judeţele ţării.

Importanţa acestui document este deosebită deoarece aceasta este gogu puiu rezolutie mare practic cea de-a doua fotografie cunoscută a lui Gogu Puiu. Până după anul 2000, când fiicei eroului anticomunist i s-a permis accesul la o infimă parte din dosarul de Securitate al tatălui ei, nu era cunoscută existenţa niciunei imagini a acestui om, iar în arhivele aparatului represiv a fost găsită o singură poză cea de pe pasaportul fals, confecţionat de serviciile secrete americane, cu care Gogu Puiu a pătruns clandestin în România, în vara anului 1947.

Elena Rădulescu / Florin Dobrescu

Sfântul Apostol Andrei a stat în Dacia (Dobrogea) 20 de ani, conform unui ziarist grec, pentru că s-a simțit foarte apropiat de geto-dacii monoteiști. Călătoriile apostolului

doxologia.ro

Uluitoarea ipoteza greceasca: Apostol Andrei a petrecut in Dacia 20 de ani!

Un interviu acordat de ziaristul grec George Alexandrou, autorul uneia  dintre cele mai vaste monografii dedicte Apostolului Andrei (pe care il praznuim pe 30 noiembrie), intitulata “El a ridicat crucea pe geata”, jurnalului ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America, ne dezvaluie un fapt uluitor: Apostolul neamului nostru a folosit “cartierul general” din Scythia Minor timp de 20 de ani!

In urma cercetarilor sale, George Alexandrou a constatat ca, din  uriasul puzzle, reprezentat de teritoriul unde se presupune ca ar fi ajuns Andrei in cele patru calatorii misionare ale sale, lipseste o “secventa” de 20 de ani, cuprinsa intre intoarcerea lui la Marea Neagra din Valaamo (Finlanda) pana la plecarea spre Sinopae si de acolo spre Patras, in Achaia, unde avea sa fie martirizat. Aceasta lunga perioada de timp, conform celor constatate de Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi petrecut-o in Dobrogea de astazi, unde isi avea ‘”cartierul general” in Pestera de care traditia i-a legat numele. De aici, ar fi intreprins calatorii evanghelizatoare in restul Daciei, pe Dunare, in sudul fluviului, pe malul Marii Negre, dincolo de Prut si chiar in teritorii mai indepartate. Dupa fiecare asemenea misiuni s-ar fi intors in pestera sa.

«Cartierul general» din Dobrogea, cel mai iubit, dupa Hristos

Alexandrou explica aceasta lunga ramanere a apostolului  in Scytia Minor prin faptul ca s-ar fi “simtit foarte apropiat de daci  deoarece erau monoteisti. Potrivit lui Flavius Josephus, preotii locului erau ca esenienii: virgini, strict vegetarieni, ca ascetii din desert. Societatea daca era foarte libera, femeile aveau aceeasi pozitie cu barbatii, spre deosebire de societatea greco-romana, dacii nu aveau sclavi. De fapt, erau unici in lume la acea vreme pentru ca nu aveau sclavi. Potrivit traditiilor romanesti si descoperirilor arheologice, dacii au devenit crestini datorita Sfantului Andrei insusi, in primul secol. Este firesc sa se fi simtit ca acasa in randul clerului dac si ca ei sa-l fi acceptat rapid si sa fie convertiti”, mai spune jurnalistul grec in interviul amintit. Alexandrou crede ca Apostolul Andrei a iubit acest loc din Scythia Minor mai mult decat orice, dupa Hristos. “Cred ca Dumnezeu i-a oferit asta ca o consolare deoarece a avut calatorii misionare foarte dificile. Avem descrieri ale unor locuri unde nu a fost bine-venit, de unde a fost obligat sa plece. Lucrurile au fost deseori foarte dificile, mai ales cand a fost la slavi, unde sacrificiul uman era inca practicat. Va puteti imagina: Era obosit sa treaca prin astfel de lucruri si cand a venit la daci… unde grecii si evreii erau acceptati in aceeasi masura si unde existau preoti sihastri asceti, se intelege cat de lesne s-a integrat. Putea sa predice, era fericit acolo. De fapt, dacii credeau ca religia pe care el a adus-o nu era numai mai buna decat a lor, ci si o continuare a vechii religii. Au privit religia nativa ca prevestitoare pentru crestinism. Douazeci de ani inseamna mult si se intelege de ce  romanii isi amintesc de el mai mult decat de alte traditii”, mai spune cercetatorul grec.

A fost Sfântul Andrei martirizat in timpul imparatului Traian?

George Alexandrou acorda o mare credibilitate traditiilor romanesti despre Apostolul Andrei, pe care le considera “cele mai de nadejde”. In baza lor, afirma ca, la vremea martiriului, apostolul ar fi avut 85 de ani, poate chiar 95. Totodata, cercetatorul grec este de parere ca martiriul lui nu ar fi avut loc pe vremea lui Domitian sau Nero, conform traditiilor grecesti, ci la inceputul celui de-al doilea secol, pe vremea domniei lui Traian, intre anii 95 d.Hr. si 105 d.Hr. El ia de baza traditiile romanesti si versiunea Sfantului Grigore de Tours a “Faptelor lui Andrei”, in care se spune ca inainte de martiriu, apostolul a avut un vis in care si-a vazut fratele Petru si pe Ioan Evanghelistul in Rai. Aceasta ar putea fi o referire indirecta la faptul ca apostolii Petru si Ioan murisera deja. Sfantul Epiphanius spune acelasi lucru, la fel si Pseudo-Abdia, episcopul Babilonului. De altfel, traditia greaca plaseaza moartea misterioasa a Sfantului Ioan Evanghelistul din Efes (cum ca ar fi fost ingropat de viu pana la gat si apoi corpul lui a disparut pur si simplu) in anul 102 sau 103 d.Hr. “De fapt, exista si acum cantece populare (romanesti n.n.) care vorbesc despre o intalnire intre imparatul Traian si Sfantul Andrei”, concluzioneaza cercetatorul.

Cele patru calatorii ale Sfantului Apostol Andrei

Conform cercetarilor intreprinse de George Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi realizat patru calatorii misionare impresionante, desfasurate intr-un teritoriu vast intins pe trei continente: Asia, Europa si Africa. Iata, in sinteza, posibilul traseu strabatut de neobositul propovaduitor:

Prima calatorie: Gaza –  Lidda, in Palestina- Antiohia – Ancara-Edessa – Urfa (Turcia, in anul 36 d.Hr.) – Bythinia – Capadocia –Galatia – Pontul grecesc – Armenia – Caucaz – Ierusalim; A doua calatorie: Ierusalim –Antiohia –Cipru (cu vaporul) –Ephes (unde s-a intalnit cu Apostolul Ioan) –Antiohia –Niceea –Pont –Georgia –Parthia (Persia) –prin Kurdistan –Cynocefaloi (azi Balachistan, la granita cu dintre Pakistan si Iran – Sogdiana (azi Samarkand si Bokhara in Uzbekistan – prin Pakistan si Afganistan, pe Drumul Matasii) –Massagetae (China)- Altai – Marea Caspica -Kurdistan – Ierusalim; A treia calatorie: Ierusalim (anul 49, imediat dupa primul sinod apostolic) – probabil Egipt – Etiopia- Marile Lacuri (granita din Tanzania, Uganda, Rwana si Congo) – Zimbabwe – Etiopia- Meroe (in sudul Nilului) –Ierusalim; Aceasta misiune a fost una speciala, pentru ca ea a vizat, in primul rand, salvarea Sfantului Matei, capturat de triburi antropofage din zona actualei Zimbabwe. A patra calatorie: Ierusalim (dupa Adormirea Maicii Domnului) –Pont –Georgia –Caucaz – Marea Azov –Donetk (Crimeea) –Kiev- scitii din Ucraina- posibil Novgorod – Lacul Ladoga (Valaam) – posibil Solovki – posibil Marea Baltica – Scotia – posibil Marea Baltica – prin Polonia si Slovacia –Dacia –Sevastopol – Sinopae –Patras; Se observa ca Pontul grecesc a fost vizat in mod special de Andrei. Adica acele orase porturi de la Marea Neagra infiintate de greci. In acest context, se poate afirma ca apostolul ar fi putut ajunge in Scythia Minor inca din prima sa calatorie, unde ar fi putut lua contact si cu populatia autohtona, adica cu stramosii nostri daci. In decursul anilor, a revenit cel putin de trei ori in zona, de unde, in ultima calatorie, a pornit spre locul martiriului: Patras.

Apostolii au strabatut pamantul in lung si-n lat

George Alexandrou este un bine-cunoscut reporter international, de origine greaca, scriitor si comentator politic, absolvent al Universitatii din Grecia, un fost hippiot si calator pasionat, luptator pentru ecologie. A fost directorul unui ziar istoric din Grecia, director de emisiuni de stiri al unui post de radio din Cipru, a coordonat apoi un program saptamanal de stiri la Radio “Vocea Greciei”, pentru grecii din diaspora, calugarii greci ortodocsi din Siberia, imigranti din Pakistan etc. Este casatorit cu Olga, o ucraineanca de origine rusa, si are doi copii.

Este autorul cartii “El a ridicat crucea pe ghiata”, un volum de 1.000 de pagini dedicat calatoriilor Sfantului Andrei, care exploreaza sursele, traditiile, rutele si culturile apostolului, volum pe care il defineste ca fiind “un goblen cultural”. Ideea cartii s-a nascut la Manastirea Noul Valaamo din Finlanda, unde se retrasese sa scrie o carte despre kalash, descendentii lui Alexandru cel Mare de la granita de nord-vest a Pakistanului. Acolo s-a gandit insa ca ar fi mai bine sa scrie o carte despre sfintii karelieni ortodocsi. De la calugari a aflat insa ca Apostolul Andrei a fost in Karelia. Odata ajuns in Grecia, editorul sau i-a sugerat sa scrie despre acest apostol. Asa a ajuns sa cunoasca legende, traditii, obiceiuri, texte etc. despre Andrei, din peste 50 de limbi si dialecte si a incercat sa vada daca diferitele traditii ale calatoriilor acestuia se potrivesc geografic si temporal, daca sunt macar posibile. Acestea toate au fost coroborate cu comentarii scrise despre vizita apostolului intr-o zona, ajungand sa descopere ca spre exemplu, “traditia kazahstana se potrivea din punct de vedere geografic si temporal cu cea sogdiana din Uzbekistan, aceasta era in concordanta cu cea partiana, iar aceasta se potrivea cu traditia siriana. Era ca un tren, un vagon dupa altul, pana cand am ajuns sa-mi lipseasca doar 20 de ani”, declara acesta intr-un interviu realizat de jurnalul ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America. Acesti 20 de ani au fost completati de traditiile si dovezile romanesti. “Cel mai incredibil lucru a fost acela ca, potrivit vechilor traditii romanesti, anii pe care i-a petrecut acolo reprezinta exact perioada care imi lipsea”, spune acesta. In documentarea sa, foloseste traditii scrise din secolele II si III d.Hr. si este convins ca la acea vreme apostolii au putut strabate teritorii vaste, dovada fiind calatoriile din antichitate cunoscute sau hartile lui Ptolemeu, spre exemplu. Autorul monumentalului volum sustine cu argumente ca marginile pamantului pana unde le poruncise Iisus ucenicilor sa propovaduiasca Evanghelia Lui erau foarte exact cunoscute de lumea greco-romana. Astfel, pentru greci si romani, lumea se termina in abis, la antipozi, dupa Capul Prasum din Zimbabwe. “Faptul ca apostolii au reusit acest lucru intr-o oarecare masura este pus in lumina de istoricul Tertullian, care a scris in 170 d.Hr: “Avem diaconi, avem preoti si avem biserici, pana la sfarsitul pamantului.” Apoi descrie locurile: Sarmatia, Africa Subsahariana, Insulele Britanice si Scitia. Teritoriul sarmatienilor, de exemplu, se intindea de la Marea Caspica la lacul Baikal si de la Mongolia pana la Siberia”, mai spune cercetatorul grec.

Indreinul kalashilor din Pakistan si Indreanul romanilor

Pentru realizarea monumentalei sale carti, George Alexandrou a utilizat traditii orale si texte referitoare la Apostolul Andrei din greaca veche, greaca moderna, pontiana si calabriana, georgiana, abhaziana, slavona, sarba, rusa, ucraineana, romana, kalasha, baganda, kurda, etiopiana amharica, copta, araba, siriana aramaica, turca, turcik din centrul Asiei, iraniana, bulgara, engleza veche, engleza, germana, italiana, latina, albaneza, finlandeza, kareliana, armeana si foarte multe dialecte. A fost impresionat sa descopere la oamenii care vorbesc kalasha, din Pakistan, prezenta unui mesager al lui Dumnezeu cu numele de Indrein, si sa constate ca, in romana veche, Sfantul Apostol Andrei era numit Indrean.

O piesa aparte, care parea a nu completa uriasul puzzle

In timp ce traditiile separate din Bulgaria, Romania, Etiopia, ale vechilor aramaici, sirieni, copti, cele din Grecia si cele ale bisericilor care apartin de Roma, referitoare la Apostolul Andrei, se potrivesc toate, Declaratia de la Arbroath-Declaratia Scotiana de Independenta fata de Anglia, din 1320, care spunea ca scotienii au invatat credinta crestina de la Apostolul Andrei insusi, parea a nu se integra in uriasul puzzle. Dupa lungi cautari, Alexandrou a descoperit ca exista in antichitate o ruta care lega Scotia de alte locuri in care se stia ca fusese Andrei. El a identificat astfel un grup de laponi, numiti “oamenii foca”, vanatori de balene, care locuiau pe coasta baltica, unde se stia ca a poposit si apostolul. Acesti laponi au facut in antichitate comert pe mare, din Scandinavia pana la Hebrides, Orkney, Insulele Shetland si nordul Scotiei, unde exista un loc numit St. Andrew’s, care pastreaza si astazi relicve crestine de secole. In secolul I, Roma capturase sudul Britaniei, iar scotienii si pictii din nord, presati de inchiderea comertului in sud, au inceput sa foloseasca aceasta ruta celto-lapona veche, urmata probabil si de apostol. Asa s-ar putea explica mentionarea categorica a prezentei lui in Scotia in documentul amintit.

Apostolul nostru era umil si avea simtul umorului

Din traditiile studiate de George Alexandrou, s-a conturat imaginea si caracterul omului Andrei. Asadar, apostolul care i-a crestinat pe strabunii nostri era un om simplu, umil, dar ciudat. Traditiile din Kurdistan, Valaamo, Etiopia si Persia il descriu la fel. Avea obiceiul  de a fixa pietre mari sau cruci de fier pretutindeni. Cara un baston imens cu cruce. Era foarte modest si nu umbla cu prea multi discipoli dupa el. Nu predica multimilor, ca Petru sau Pavel. Aduna putina companie, precum un staret de manastire. Era in schimb un om cu simtul umorului. In acest sens, unele surse spun ca, atunci cand a vazut pentru prima oara saunele slavilor, la Novgorod, ar fi trimis scrisori prietenilor spunandu-le: ”Acesti slavi sunt niste oameni asa ciudati: se autotortureaza cu crengi de mesteacan”. Radea cand se gandea la acest lucru. A calatorit alaturi de crescatorii de reni din Laponia, cu hunii, a vorbit cu filozofii greci, comerciantii slavi, cunostea birocrati chinezi, a vizitat triburi primitive din nordul Pakistanului si pe berberii din desertul Sahara. A calatorit pe jos, cu barci si canoe, pe cai, pe camile, reni sau elefanti. Fiind foarte modest, nu a iesit in evidenta alaturi de triada Petru, Iacov si Ioan, desi a fost “cel dintai chemat”. Credea ca fiecare persoana pe care o intalneste este insusi Hristos. Traditia copta spune ca a fost persecutat la antropofagi. De altfel, el a mai fost persecutat in Kurdistan, la Sinopae in Pont, la Tesalonic, in Chalandritsa, langa Patras. Din apocrifa “Faptele lui Andrei” reiese ca era un tip inalt, putin aplecat de spate, cu spancene stufoase, care se intalneau deasupra unui nas mare. Avea parul ondulat si o barba carunta, care se separa in doua spre capat. Avea ochii, probabil, albastri.

De ce iconografia il reda intotdeauna batran pe Andrei?

In traditia iconografica, Sfantul Apostol Andrei este redat la fel de batran ca si fratele sau Petru, desi, potrivit Scripturilor, Sfantul Andrei era mai tanar decat Petru. Chiar si Leonardo Da Vinci, in celebra pictura “Cina cea de taina”, l-a infatisat tot in varsta, dupa modelul icoanelor vechi existente la vremea lui. In Sinai, la Manastirea Sfanta Ecaterina, unde exista unele dintre cele mai vechi icoane crestine, Sfantul Andrei este pictat tot batran. Acest lucru se explica prin faptul ca in iconografie este redat chipul persoanei asa cum a fost vazut ultima oara. Numai Sfantul Ioan nu este pictat ca un om batran, deoarece a fost binecuvantat de Dumnezeu sa “salasluiasca pana cand voi veni”. Toti ceilalti apostoli sunt mereu portretizati la varsta mortii, intocmai ca si Domnul.

Sursa: lumeacredintei.com

Românii DICIENI (diceni). GRAIUL DICIAN. De la ce vine cuvântul „dician/dicean”

Din cele mai vechi timpuri, românii au locuit în teritoriul dintre Dunăre și Mare, numit azi Dobrogea. În atichitate erau numiți geți sau daci (de către romani) și sciți (cei care, după istoricul Pliniu cel Bătrân aveau aceeași origine cu geto-dacii). Mai târziu, urmașii acestora s-au numit dicieni sau diceni. Români dicieni. Majoritatea lor au rezistat de-a lungul secolelor migrației triburilor asiatice și gotice, dar au fost copleșiți numeric (în ciuda aportului demografic al mocanilor ardeleni) începând din 1812: 

Situația se agravează după anul 1812 când Imperiul rus anexează Basarabia astfel că Dunărea devine frontiera între Rusia și Turcia. Cu acest prilej sultanul și țarul fac un schimb de populații: tătariinogai și turcii din Bugeac vin în Dobrogea în locul unui număr echivalent de bulgari și de găgăuzi care se stabilesc în sudul Basarabiei.

În perioada Imperiului otoman s-au stabilit pe teritoriul Dobrogei populații turcice (anatolieni, selgiucizi) și, începând cu secolul XVIII, după schisma din Biserica Ortodoxă rusă, adepți ai Bisericii de rit vechi, care se opuneau reformelor lui Petru cel Mare (Lipoveni).

După 1840, în Dobrogea au fost colonizați și germani, veniți din teritoriile țariste – în special din zona Cherson și care au rămas pe acest teritoriu până în 1940, când, în marea majoritate, s-au stabilit în Al Treilea Reich. Printre localitățile înființate de coloniștii germani se numără: Malcoci, Ciucorova, Atmagea, dar s-au stabilit și localități deja existente precum Tulcea, Techirghiol, Karamurat. – Sursa: WIKIPEDIA

Dicienii au rezistat dominației turcești timp de 457 de ani, de la 1421, când Țara Românească a pierdut Dobrogea, până la 1878, când a intrat în componența regatului României. Au fost scurte perioade de revenire la românitate în timpul lui Vlad Țepeș (1462-câteva luni) și în timpul lui Mihai Viteazul (1599-1601). 

Dicienii aveau graiul, lor așa cum există graiurile muntenesc, moldovenesc, bănățean, maramureșean etc (mai multe AICI).

Iată câteva detalii despre graiul dician:

Graiul dician (sau dobrogean) este vorbirea tradițională, azi dispărută, a populației românești vechi din Dobrogea înainte de alipirea acesteia la Regatul României în 1878. Acest grai avea, conform studiilor lui George Vâlsan și ale altor lingviști, puternice influențe grecești și turcești, dar deasemenea ardelenești și moldovenești, din cauza „mocanilor” ardeleni și românilor din Bugeac instalați cu turmele lor în Dobrogea în decursul secolelor trecute. După 1878, odată cu înmulțirea școlilor românești în Dobrogea și cu afluxul de locuitori români veniți din restul țării, graiul dician s-a contopit cu cel muntenesc și în final cu româna literară „ausbau” în decursul secolelor XIX și XX.

Denumirea de dician este tradițională pentru localnicii români dobrogeni dinainte de 1878, dar nu se știe cert de unde se trage; Vasile Pârvan și George Vâlsan au presupus că etimologia ar putea fi numele cetății Vicina, menționată în sursele medievale și sediu al perihoretului (περιχωρήτης) Iachint de Vicina (primul metropolit al Țării Românești). Nu se știe precis unde era situată Vicina: unii autori o localizează sub Tulcea actuală, alții în preajma Isaccei, alții la Măcin. Singurul lucru cert este că vechii români dobrogeni au conviețuit în permanență cu alte naționalități: pecinegi, comani, tătari, greci, bulgari, turci, cerchezi, lipoveni… și că au avut dintotdeauna, mulțumită oieritului, legături cu ceilalți români.

În prezent, în vocabularul dobrogenilor mai există cuvinte nefolosite de restul românilor, precum „buhalcă”, „ciortan”, „ghionder”, „ciușcă” sau „ceair”.

DobethnROM1903

Structura etnică în Dobrogea, 1903: graiul dician era atunci încă vorbit printre Români.

Sursa: wikipedia.org 

Există familii în Dobrogea care și-au trecut în acte termenul de Dicean, Dicianu… 

Iată livretul de dorobanţ al unui român dobrogean de la sfârşitul secolului XIX, unde termenii de „Dicean” şi „Diceanu” sunt inseraţi în nume, deşi nu era un nume de familie, ci mai degrabă un adjectiv care desemna o stare, cu semnificaţia de om al locului, băştinaş. 

DSC09795   DSC09796

Autoritățile l-au numit Diceanu, dar el se semnează Dicean (între numele de familie și prenume), ceea ce desemnează starea, originea.

DSC09797

Numele de familie este Dumitru, prenumele Niculae, iar faptul că Dicean se autodenumea cu sensul de origine îl arată o descendetă (strănepoată) a acestui român dobrogean. 

Mai multe despre românii dobrogeni și graiul lor: 

http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2002-2003_14.pdf

http://www.primariatulcea.ro/povestile-tulcei-capitolul-7

http://ioncoja.ro/amestecate/constanta-descrisa-de-hans-cristian-andersen-la-1840/

De la ce vine termenul dician/dicean 

1 – Vasile Pârvan și George Văslan consideră că originea cuvântului ar fi numele cetății Vicina/Dicina, vechea reședință a primului mitropolit al Țării Românești. 

2 – Dicean / de aici, d’ici, (localnic, authton, de-al locului). 

3 – Ar fi posibilă și varianta: dac/dacian – dician/dicean…