8-9 august – Pomenirea martirului pentru credință și neam MIHAI VITEAZUL

8-9 august – Pomenirea martirului pentru credință și neam MIHAI VITEAZUL

Image result for mihai viteazul icoane

Deși oficial istoria reține data de 9 august, sunt unele surse istorice care precizează 8 august ca dată a morții voevodului martir. 

Reiau un articol din 2016:

Asasinarea lui MIHAI VITEAZUL – 8 august 1601

Descrierea uciderii mişeleşti şi soarta rămăşiţelor pământeşti ale Bravului Mihai în cronici interne şi externe, în corespondenţe purtate între personalităţi ale vremii precum şi în alte documente:
Uciderea lui Mihai Viteazul
1) „Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la Împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o.” (1601 Giorgio Basta, într-o scrisoare adresată Arhiducelui Mathia, viitorul împărat habsburg).
Asasinul lui Mihai Viteazul: Rudolf al II

Asasinul lui Mihai: Gheorghe Basta !

2) „A fost trimisă o mare trupă de valoni în tabăra valahului Mihai, în urma unui sfat de taină ţinut de Basta György şi căpitanii săi în noaptea de 8 august 1601, cum să-şi desfăşoare trupele pentru o confruntare cu valahul … Unul din căpitani cu numele Bori (Beaury) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: „Eşti prins!”, Mihai i-a zis:” Ba!” şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată. Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort ţi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp.” („Istoria Transilvaniei” de István Szamosközi (1565 – 1612) – istoric maghiar din Transilvania).
Mihai Viteazul – o poza mai putin cunoscuta !
3) „O vreme mijlocitorul (Beaury) lui Basta cercetează aici şi acolo şi, pe neaşteptate, trupa valonilor înconjoară cortul lui Mihai, Beaury şi alţi câţiva subalterni ai săi au intrat în cortul lui Mihai pe care l-au găsit liniştit şi stând întins. Beaury, adresându-se acestuia, spune: „Eşti prizonier !”, la care acesta răspunde: „Nicidecum !” şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia care era atârnată de propteaua cortului în timp ce era lovit de Beaury cu halebarda şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia. Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort … corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului public …După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de căini, câţiva sârbi l-au înmormântat din ordinul lui Basta, într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului să fie dus la Alba-Iulia …” („Cronica Transilvaniei” – Wolfgang Bethlen istoric maghiar, cancelar al Transilvaniei (1639-1679).
4) „Basta a trimis două companii de valoni şi două companii de soldaţi germani, împreună cu alţii călări, să înconjure cortul lui Mihai şi să-l prindă viu. Care ordin, transmis de Basta s-a executat cu supunere şi la sosirea lor au declarat voievodului că este prizonierul majestăţii sale imperiale romane şi trebuie să se predea de bunăvoie. Când însă voievodul a chemat în ajutor pe locotenentul său şi a apucat o sabie atârnată în cort, punându-se în poziţie de apărare şi după izbirea unui căpitan neamţ, căpitanul valon s-a înfuriat împotriva lui şi l-a străpuns cu lancea, în timp ce căpitanul neamţ i-a tăiat capul. Voievodul … a căzut pe loc iar corpul său mort a zăcut o întreagă zi neînmormântat sub cort.” („Cronologia …”, Hieronymus Ortelius (1543 – 1614) – istoric flamand).
5) „… valonul (Beaury), fiind gata să înfăptuiască ceeace a promis, merge în tabăra voievodului însoţit de circa 60 de oameni şi, găsindu-l în cortul său, intrând la el îndrăzneţ, l-a somat să se predea ca prizonier al împăratului: Mihai fiind pe cale să-şi întindă mâna spre iatagan, căpitanul valon l-a lovit cu o halebardă în piept şi în aceeaşi clipă un altul, cu spada, printr-o lovitură i-a tăiat capul de pe umeri. O moarte nedemnă pentru un căpitan atât de valoros …” („Istoria generală a Turciei”, Richard Knolles (1550 ? – 1610) – istoric englez).
6) ”În afara cortului se aflau aproximativ 17 slujitori ai Domnului care, dându-şi seama de ce se petrece, au sărit să-şi apere stăpânul. S-a încins o luptă aprigă în care au pierit peste 30 de oameni ai lui Mihai. Calul Voievodului, care aştepta gata înşeuat la intrarea în cort, a fost împuşcat şi trupul lui Mihai a fost aşezat pe cadavrul calului şi lăsat astfel în timpul zilei, până la căderea serii. Nişte ostaşi din vechii slujitori ai lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns, şi mulţi l-au plâns cu prisosinţă.” (Gheorghe Palamede, grec contemporan cu Mihai Viteazul).
7) „… Basta trimise asupra lui Mihai două steaguri de valoni şi alte două de germani, cu ordin de a pune mână pe el. La vederea lor, (Mihai) s-a înspăimântat, dar fără a-şi pierde curajul, strigă după ajutor oamenilor săi şi apucă sabia în mână, dar deodată sări asupra-i valonul Beaury, comandantul Turdei, împreună cu alţii, şi-l tăie de moarte cu securea. Mihai era , pe atunci, în vârstă de 43 de ani, bărbat strălucit şi în norocire şi în nenorocire, după chiar judecata inamicilor săi. Trupul lui dezbrăcat fu aruncat să zacă ruşinos la malul râului, până seara, în chip înspăimântător.. Iar noaptea fu înmormântat în acel loc, din ordinul lui Ioan Schneckenhaus, comandant al trupelor sileziene.”(„Istorii”, Jacques Augustin de Thou (1553-1617) – istoric francez)
8) „După uciderea lui Mihai s-a ţinut un consiliu la care au participat ambele armate, imperială şi valahă… Aici s-a hotărât trimiterea corpului lui Mihai în Ţara Românească, socotindu-se că dacă nu l-ar fi trimis boierii valahi n-ar alege alt domn. … Capul a fost îmbălsămat şi încredinţat comisului lui Mihai , care l-a cerut în cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Valahia.” („Istoria Transilvaniei” de Ciro Spontani – secretarul generalului Basta).
9) ”Basta … tot plănuia cum să-l prindă ori să-l suprime (pe Mihai); în cele din urmă, alungând îndoiala din suflet, hotărî să pună mâna pe el cu forţa. Aşadar, chemând doi conducători ai valonilor le înfăţişă, în taină, ceeace voia să facă, iar aceia, mergând … în cortul acestuia, îl iau pe neaşteptate în timp ce stătea de vorbă cu Ludovic Rákóczy, comandantul pedeştrilor unguri; îi spun că au să-i comunice ceva în numele lui Basta şi, în timp ce acela (Mihai) se străduia să asculte vorbele unuia, este străpuns, fără veste, de celălalt cu ascuţişul unei halebarde puternice prin pântece şi intestine şi se prăbuşeşte pe dată. … Batjocurile aduse celui neînsufleţit au fost atât de crude încât capul acestuia, desprins de trup, a fost expus toată ziua pe cadavrul unui cal alb în faţa cortului celui ucis; totuşi, după aceea, fu înmormântat, din încuviinţarea lui Basta, împreună cu trupul”. („Istoria Ungariei” , Nicolaus Istvánffy – comisar imperial al lui Rudolf al II-lea).
10) „Trei zile şi trei nopţi corpul lui Mihai a rămas aşezat pe un cal al său ucis în învălmăşeală, iar trupul a rămas neîngropat. Mulţi valahi se strângeau acolo, priveau cu jale şi clătinându-şi capetele plângeau, apoi adresau injurii generalului Basta. După trei zile şi trei nopţi, nişte valahi de-ai lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns şi tare mult l-au plâns.” (1601 Stavrinos – vistiernicul lui Mihai).
11) „… Basta alese două steaguri dintre cei mai aprigi valoni şi germani şi, după ce-i îndemnă să uite de toată primejdia, având înaintea ochilor numai binele majestăţii împărăteşti, îi trimise la cortul voievodului cu însărcinarea să-l prindă. Soldaţii plecară fără întârziere. Iar voievodul Mihai văzând mulţimea oştenilor lui Basta, înţelese îndată ceeace îi spunea şi mintea: că asupra capului său se va dezlănţui furtuna fatală, dacă nu-i va ieşi numaidecât în întâmpinare. Înălţându-şi vocea, începu să strige către ai săi: „Valahi !Valahi ! Alergaţi iute ! Forţa, duşmanul, violenţa ne ameninţă !” În vreme ce striga scoţându-şi sabia din teacă, se repezi asupra a doi dintre centurionii germani, pentru a-i tăia în bucăţi pe oricare dintre ei. Însă în acea clipă un valon, aruncându-se cu securea sa cu două tăişuri, abătu lovitura lui Mihai şi-l lovi peste coaste dintr-o parte în alta rănindu-l. Atunci care mai de care, valoni şi germani, fără deosebire, îl copleşiră cu toată puterea lor, îl aruncară la pământ şi până nu-şi dăduse încă suflarea din urmă îi desprinseră capul de trup şi-l duseră lui Basta care, aflat în sfat împreună cu ceilalţi, aştepta în cel mai mare neastâmpăr rezultatul negocierilor, iar trupul său a rămas în pielea goală şi neîngropat o zi întreagă.” („Medulla Historica” de Joannis Bisselius (!601 – 1677), istoric iezuit).
12) „Basta puse ca unii germani şi valoni să-l împresoare în cort cu ordinul de a-l prinde viu sau mort. Mihai descoperi intenţia rea a agresorilor, apucă sabia şi răni un ofiţer, dar un altul îl străpunse cu lancea în burtă răsturnându-l şi tăindu-i în acelaşi timp capul.” (Istoria monarhilor otomani” de Giovanni Sagredo – ambasador al Rep. Veneţia, sec. XVII).
13) „Iar Mihai, socotind că asemenea cuvinte blânde nu ascund niciun vicleşug, ascultă de Basta şi trimise oştenii la locul amintit (cetatea Făgăraşului) iar el rămase în tabăra sa. Şi, într-o dimineaţă, văzând Mihai din cortul său grăbind un pâlc de oşteni crăieşti, călări şi pedeştri, socoti că erau trimişi, după făgăduiala lui Basta, pentru strajă, neaşteptând nimic rău de la ei, că îşi puse toată încrederea în Basta. Ieşi dar Mihai înaintea valonilor, întrebând de pricina venirii lor şi ce vor ei, iar aceia răspunseră scoţându-şi spăngile şi paloşele, de-l răniră, deoarece nu avea arme la sine şi-l tăiară”. („Încercare de Istorie a Valahiei” de Johann Filstich (1684 – 1743) – rector al Gimnaziului Johann Honterus din Braşov).
14) ”Între timp, Basta nu-l putea îngădui pe Mihai drept concurent şi privea toate faptele sale cu bănuială, nutrind speranţa că situaţia Transilvaniei va fi lăsată într-o nesiguranţă veşnică. Cei doi au plecat, între timp, de la Cluj la Turda şi au stabilit tabăra acolo, pentru a ţine dieta ţării. Pe când Mihai se odihnea în cortul său, a fost omorât de câţiva centurioni trimişi de Basta; capul său tăiat a fost pus pe cadavrul unui cal; corpul însă, a zăcut neîngropat timp de două zile …” („Scurtă istorie a Transilvaniei” de Johannes Tsetsi (1689 – 1769) – istoric maghiar).
15) ”Basta trimise două companii de germani şi tot atâtea de valoni la el (Mihai), să-l aducă cu forţa. Aceştia îl găsiră într-o conversaţie cu Ludovic Rákóczy, comandantul infanteriei sale ungare. Şi în timp ce unul dintre ofiţerii lor îi spuse ceva la ureche, cel de-al doilea sau căpitanul valon îl străpunse şi îl lovi cu halebarda în burtă, încât s-a prăbuşit aproape mort. Căpitanul german îi retează atunci capul, iar oamenii de rând au jefuit o parte din tabăra valahă, târând un cal mort în faţa cortului voievodului şi îi puseră capul pe gâtul calului pentru a-i adresa cele mai rele sudălmi … În noaptea următoare asasinatului, colonelul silezienilor, Ioan Schneckenhaus a îndrăznit să pună să fie înmormântat cadavrul şi capul voievodului pe locul cortului său, probabil, deoarece pe el l-au impresionat numeroasele acţiuni mari şi înţelepte ale acestui erou abia de 43 de ani, prin moartea căruia dispăreau speranţele de a smulge în mod durabil Valahia de sub jugul turcesc, şi i-au inspirat respect, pe care a căutat să-l manifeste, pe deplin, prin această înmormântare.” („Istorie universală…” de Ludewig Albrecht Gebhardi (1735 – 1802) – istoric german).
16) ”…(Basta) se înţelege cu Jacques Beaury, căpitanul valonilor şi cu un alt căpitan german şi, la 19 august, la ivirea zorilor, se duc fiecare cu câte 300 de oameni în tabăra de la Turda, unde Mihai rămăsese aproape singur. Atunci, în timp ce Basta puse să fie împresurate corturile, Beaury şi căpitanul german pătrunseră cu câţiva soldaţi în cel în care se odihnea voievodul, anunţându-l că îl arestează din ordinul împăratului. „Nu mă veţi aresta în viaţă”, strigă el, împlântând sabia în pieptul căpitanului german şi, în timp ce o scotea pentru a-l lovi şi pe Beaury, acesta îi dădu de la distanţă o lovitură de halebardă în inimă. Căzu. Soldaţii se aruncară asupra lui, îi smulseră sabia cu care-i tăiară capul. Ca şi cum această crimă n-ar fi fost suficientă, adăugară şi bătaia de joc. Aşezară nobilul său cap pe un schelet de cal şi fiecare îşi tăie o curea din pielea lui, ca amintire a acestei infamii… Astfel pieri, la 43 de ani, victimă a unui asasinat laş, acest om mare, care n-are egal …”. („România”, de Jean A. Vaillant (1804 – 1886) – istoric francez).
Solii Turci aducand daruri lui Mihai Viteazul , respect din partea Turcilor, dispret din partea Europenilor !
17) ”Basta, pentru a se debarasa de rivalul său nu se dădu înapoi din faţa unei crime. Din ordinul lui, la 9 august 1601, Jacques Beaury, căpitan al valonilor, însoţit de un căpitan german, de 300 de valoni şi de tot atâţia germani şi de câţiva cavaleri, pătrunse în zori în tabăra lui Mihai de la Turda. Voievodul nu avea lângă el decât câţiva valahi. „În numele împăratului vă arestez”, îi strigă Beaury. „Nu mă veţi prinde viu”, răspunse eroul şi înfipse spada în pieptul căpitanului german. Nu avu timp să o retragă; izbit în inimă de o lovitură de halebardă căzu scoţând un strigăt de durere şi furie. Asasinii îi tăiară capul şi-l puseră pe un schelet de cal … Astfel pieri, la vârsta de 43 de ani, acest mare bărbat care va rămâne de-a pururi gloria poporului Român.” (Provincii româneşti” de Jean Henry Abdolonyme Ubicini (1818 – 1884) – istoric italian).
18) ”… ofiţerul a intrat repede în cort şi apropiindu-se de Domnul care se odihnea, i s-a adresat ca unui prizonier al său. Mihai a strigat că nu i se va preda viu, dar înainte de a pune stăpânire pe spada sa ca să se apere, celălalt i-a străpuns corpul cu halebarda. Această faptă murdară … se spune că asasinii i-au tăiat capul şi mâna cu propria spadă a lui Mihai …Astfel a căzut Mihai, impetuos, curajos, diplomat, ambiţios, patriot …” (1882 „România – trecut şi prezent”, de James Samuelson ).
19) ”Vă mai înştiinţăm cu siguranţă cum că Mihai Vodă pieri ieri la Turda, în 9 ale lunii august 1601, ucis din ordin împărătesc. Înainte a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, iar corpul său a fost expus pe câmp deasupra unui cal mort. Basta nu a permis să fie înhumat” (Ieremia Movilă, scrisoare adresată cancelarului Lituaniei, Leon Saphiena).
20) „Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie şi pe neaşteptate pe săracul voievod Mihai, fără nici un motiv. Numai din invidie profundă l-a ucis pe acest Domn renumit, celebru, de care se temea însuşi sultanul”. („Cronică ungară”, Petthö Gergely (1565 – 1629) – cronicar maghiar).
21) ”Oamenii bătrâni, contemporani cu acele vremi, au afirmat că lui Mihai Vodă i-au tăiat capul şi l-au dus la Basta, iar trupul său până a treia zi a stat neîngropat la vederea tuturor.” (Miron Costin – Letopiseţul Ţării Moldovei).
22) ”Atunci au fost legat Mihai Vodă cu Turturea Paharnicul jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi de se va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase oasele acolo ci să le ducă în Ţara Românească şi să le îngroape. De aceea, dacă văzu Turturea Paharnicul că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul luat ca să ducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul şi l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la Mănăstirea Dealu de la Târgovişte.” (Anonim, adăugire la „Istoriile domnilor Ţării Româneşti” a lui Radu Popescu.)
23) ”… pentru multă şi bună şi credincioasă slujbă cu care a slujit domnia lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă, încă şi în alte ţări străine până în Ţara Nemţească. Postelnicul Turturea el a furat capul Lui Mihai Vodă şi l-a adus aici în Ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un adevărat Domn” (7 decembrie 1612, Radu Mihnea, Domn al Ţării Româneşti).

Iată și detalii despre descoperirea, foarte probabilă a moștelor sale și de ce este considerat sfânt: 

Sfântul voievod Mihai Viteazul, mucenic al neamului şi mărturisitor al ortodoxiei 

Fapte care îl recomandă ca sfânt 

  • Înainte de a fi înscăunat, a convocat, în august 1594, un Sinod la Iași cu ierarhii din ambele țări române pentru stoparea propagandei catolice ce luase avânt, mai ales în Moldova, înființând cu acest scop Episcopia de Huși. Tot în acest sens, convoacă un alt Sinod, în aprilie 1596, la Târgoviște. Însăși Voievodul Mihai a îndemnat clerul să vegheze cu strictețe la respectarea dogmelor și canoanelor rânduite de cele 7 Sinoade Ecumenice.
  • În 4 iunie 1585 (1595 – n. adm.), a reușit în urma deselor cereri către Dieta din Ardeal, asemeni Sf. Constantin cel Mare în Imperiul Roman, să obțină un decret dat de Dietă ce recunoștea religia ortodoxă (până atunci tolerată) în rândul religiilor constituționale, trecerea Mitropoliei Ardealului direct sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște și scutiri de dări pentru preoții ortodocși, asemenea celor catolici. Deoarece sub influența calvină s-a aprobat într-un Sinod la Aiud în 1551, recăsătorirea preoților ortodocși, a obținut prin decretul din 4 iunie 1595 și o lege care sancționa satul al cărui preot se recăsătorea, iar enoriașii nu anunțau ierarhul de această fărădelege, cu o amendă de 200 de florini. Vedem de aici că Voievodul era conștient că numai un cler cu o adevărată viață spirituală putea călăuzi corect poporul și face față propagandei calvine și catolice.
  • A fost numit: “Steaua lor de la răsărit” şi “Cavaler al lui Hristos și Apărător al creștinătății” 
  • Domnitorul Sfânt Mihai Viteazu a fost călăuzit și de visul de veacuri al românilor, acela de unitate națională și spirituală. Astfel, în urma luptei de la Șelimbăr din 18-28 octombrie 1598 (1599 – n. adm.) împotriva lui Andrei Batory, cucerește Ardealul, înfăptuind Unirea celor două principate. Intrarea triumfală în Alba-Iulia are loc la 1 noiembrie 1599, dată la care Mihai hotărăște construirea unei catedrale ca sediu al Mitropoliei Ardealului. Bine înțeles că nobilimea și clerul catolic nu a văzut cu ochi buni această inițiativă. Protestând, s-a iscat o discuție ce a degenerat în cearta dintre catolici și clerul ortodox, obligând pe domnitor să intervină, arătându-și credința dreaptă, mărturisitoare, de care era călăuzit, spunându-le catolicilor că ei nu au nici Har, nici Taine și, ca să se vadă aceasta, propune ambelor părți să facă câte o aghiazmă separat, după care cele două vase să fie puse într-o biserică ce a fost sigilată cu pecetea domnească, iar după 40 de zile să fie deschisă spre a se vedea în ce stare se află fiecare. În urma unei descoperiri avută de Sf. Ioan de la Prislop (se pare însă că părintele care a scris aici se înşeală; mitropolit in Transilvania in vremea lui Mihai Viteazu era un alt Ioan, tot de la Prislop, fost stareţ), s-a deschis biserica în a douăzecea zi, cu ambele părți de față, constatându-se că aghiazma ortodoxă era nestricăcioasă, iar cea catolică era împuțită. Rușinați, unii dintre catolici au trecut la ortodoxie, iar ceilalți, fără să se îndrepte din erezia lor, au acceptat construirea unei catedrale în Alba-Iulia închinată Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. (Ar fi bine să ia aminte la această întâmplare și ecumeniștii din B. O. R. de astăzi).
  • Cea mai importantă mărturie despre sfințenia Sfântului Mărturisitor Mihai Viteazu o dă Sf. Paisie de la Neamț, care consemnează în anul 1751 pe marginea unei Psaltiri descoperită de Vasile Alecsandri în 1850, următoarele cuvinte: “Mihai Viteazu, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”. În anul 2000, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu a alcătuit dosarul de canonizare al Voievodului, dar părăsind viața pământească chiar în acel an, din rânduială Dumnezeiască, dosarul a stagnat. Eu spun că Dumnezeu a vrut ca odată cu capul să fie cinstit și trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată. În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, județul Teleorman, la o distanță de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori au dat foc la niște hârtii și surcele pe locul menționat. Fratele părintelui stareț Protos. Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul pentru că o să-i certe starețul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopețile spre a stinge focul prin înnăbușire și, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit și părintele stareț, care a spus să fie îndepărtat pământul spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.Indiciile care au dus la concluzia că acesta este trupul lui Mihai Viteazul sunt următoarele:
    • mănăstirea este singura din România care, deși își serbează hramul pe 8 noiembrie, are ca patron doar pe Sf. Arh. Mihail;
    • mănăstirea a fost începută a se construi de soția voievodului, doamna Stanca, retrasă în pribegie pentru puțin timp aici, în pădurile Teleormanului, imediat după ce voievodul Mihai a fost asasinat; lipsa unui însemn asupra mormântului se datorează probabil fricii de a nu fi profanat.
  • Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că de va vrea Dumnezeu și Sfântul Mihai Viteazu să primesc ca dar pentru Biserica “Învierea Domnului” din Rădăuți o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt cum este, biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunși aici împreună cu șoferul mașinii cu care am fost, împreună cu părintele stareț Teoctist, am desfăcut racla din biserică cu osemintele Voievodului și am rămas uluit de mireasma care a ieșit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru biserica din Rădăuți și atunci am constatat că claviculele și coastele lipsesc – încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părțile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu și rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova după 410 ani și mai bine.Încă o faptă vrednică de laudă a mărturisirii și statorniciei în credință a Sf. Voievod o constituie răspunsul la o scrisoare din 29 aprilie 1600, în care papa Clement al VIII-lea îi cere să se convertească la catolicism, însă Voievodul îi răspunde papei să se facă el ortodox. 
  • Din viața Domnitorului învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el în toată viața sa, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia atacată azi și din interior și din afară, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să murim creștinește cu rugăciunea pe buze și în inimă. Avem nădejde în rugăciunile Sfântului Mihai Viteazu că nu va lăsa dușmanii țării să-și ducă la capăt planul de dezbinare uneltit, iar noi, urmând viața și credința înaintașilor noștri, să putem da răspunsul cel bun la Tronul de Judecată a lui Dumnezeu.

Amin.

Pr. Ghe. Anițulesei, Rădăuți
Cuvânt la aducerea unei părți din osemintele Sf. Mihai Viteazu – rostit în Biserică

Mai multe citiți aici: Martirul şi mărturisitorul voievod Mihai Viteazu

Pomenirea Sfântului Voievod NEAGOE BASARAB – 26 septembrie

Mai multe despre Sfântul Domnitor:

26 septembrie – Sfântul voievod Neagoe Basarab 

Sfântul voievod Neagoe Basarab 

Sfinţenia Voievodului Neagoe Basarab

 

Acatistul Sfântului Voievod Neagoe Basarab

Sfântul voievod Neagoe Basarab

Din viața Sfântului Neagoe Basarab

indexDulci sunt cuvintele Sfinţilor Părinţi şi mult hrănesc sufletele noastre, pentru care se şi cade a ne osteni cu citirea lor. Dar nimic nu întraripează mai cu putere inima spre dragostea lui Dumnezeu ca vederea unui om ce s-a făcut pe sine sălaş sfinţit al cuvintelor dumnezeieşti. Că şi un frate din cei de demult, întrebând odată pe un Bătrân ce să facă el ca să se teamă de Domnul, a primit un răspuns ca acesta: „Mergi, fiule, şi alipeşte-te de un om care se teme de Dumnezeu şi astfel vei dobândi şi tu frica lui Dumnezeu”. De aceea, întâlnirile cu astfel de vase ale harului sunt fără de preţ pentru cel ce voieşte să afle mântuirea…

Cunoscând acest folos duhovnicesc, domnul Neagoe pornea adesea ca un cerb însetat spre sihăstriile ce tăinuiau izvoarele necurmate ale rugăciunii şi îşi desfăta sufletul ascultând poveţele pustnicilor nevoitori. Le săruta mâna cu evlavie şi îngenunchea înaintea lor, cerându-le binecuvântarea şi rugăciunea. Cuvintele nu erau multe, căci şi singură vederea unui sihastru ce are în inima sa plânsul după Dumnezeu îl răscoleşte cu îndestulare pe cel simţitor pentru a culege minunata învăţătură a tăcerii.

Astfel, necăutând la rangul său domnesc, nici la felul oamenilor de a judeca, domnul Neagoe arăta multă cinstire tuturor monahilor, dar mai multă încă celor simpli şi umili, care sihăstreau neştiuţi de lume prin adâncurile pădurilor ori în crăpăturile munţilor şi se hrăneau cu roadele rugăciunii inimii.
Îmi amintesc până astăzi tristeţea cu care, într-o seară, pe când isprăvea de dat ultimele porunci pentru înnoirea unor vechi ctitorii, pentru poleirea unor icoane şi potire ce trebuiau trimise în Sfântul Munte şi pentru pregătirea unei solii către înalta Poartă, Măria sa mi-a spus:
–    Ce sunt toate astea, Despina, dacă nu frunze de smochin cu care caut în van a-mi acoperi goliciunea sufletului? Cu adevărat, un singur lucru cere inima mea şi pe acesta nu-l împlinesc: pocăinţa. Fericiţi, de trei ori fericiţi sunt călugării, care petrec cu luare-aminte la ei înşişi şi nu caută nimic altceva decât a dobândi mila Stăpânului. Dacă şi Sfântul împărat Constantin, cel întocmai cu apostolii, s-a căit că nu s-a făcut călugăr, atunci eu, care abia pot căuta la măreţia faptelor sale creştineşti, ce voi face, ce răspuns voi da despre cum mi-am cheltuit viaţa?!…
Purtarea smerită şi plină de dragoste a Măriei sale faţă de călugări nu era însă privită cu ochi buni de dregătorii Curţii. Ei învăţaseră de la domnii dinainte doar să se folosească de oamenii Bisericii pentru a-şi atinge scopurile şi interesele lumeşti. Aşa făcuseră domnul Radu şi toţi ceilalţi, care se arătaseră credincioşi numai atâta vreme cât găsiseră la oamenii Bisericii învoire şi binecuvântare pentru gândurile lor, bune ori rele. În mintea multora, Biserica era mai prejos decât „interesele ţării”, cum obişnuiau unii domni a numi hatârurile şi poftele lor. Or, nefăţărnicia domnului Neagoe li s-a părut ciudată şi nelalocul ei multora din jupani. Căci Măria sa socotea că tot binele vine numai de la Dumnezeu, prin Sfânta Biserică şi slujitorii ei, iar pe celelalte le punea mai prejos. Pentru aceea, multe vorbe se spuneau pe la spate şi unele chiar înaintea mea, gândind boierii că aş putea să-l înduplec pe domn să nu se mai umilească înaintea călugărilor. Mai cu seamă de la o vreme, tulburarea boierilor s-a înteţit şi într-o zi, jupanul Florea s-a înfăţişat înaintea mea, stăpânindu-şi cu greu mânia:
–    Măria ta, doamnă Despina Miliţa, iertată să-mi fie îndrăzneala! Am răbdat până acum destulă vreme, socotind că poate lucrurile se vor îndrepta, dar se vede că deşartă ne-a fost nădejdea. Ba încă mai rău se arată a fi, căci s-a dus vorba pretutindeni că din pricina prea multei evlavii, Măria sa şi-a pierdut dreapta socoteală, de se închină şi celor mai nespălaţi călugări, care nici cunoştinţă de carte nu au! Iar cinstea domnului e şi cinstea noastră, a jupanilor, şi nu se cade a o înjosi aşa!
–    Jupane Florea, i-am răspuns şi eu atunci, de aceste vorbe nu este nimeni vinovat decât numai cel ce le-a scornit! Dumneata eşti om învăţat şi cunoşti bine legile creştineşti după care vieţuim noi pe pământ. Iar dacă în Scriptură e scris că Hristos Domnul a fericit pe cei smeriţi cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei însetoşaţi şi flămânzi, apoi oare putem noi desfiinţa acest cuvânt, dacă el nu se potriveşte cu gândirea noastră? Socot că nu! Iar dacă jupanii Curţii vor a se purta după alte mode, apoi ei vor da răspuns pentru asta înaintea lui Dumnezeu. Şi dacă fac bine, cinste şi răsplată să primească, iar dacă nu umblă după dreptate, apoi să nu fiu eu în locul lor…
Cuvintele mele au fost aspre şi boierul s-a tulburat şi mai mult. Însă domnul Neagoe, care se apropiase fără veste, a curmat vorba cu surâsul său împăciuitor:
–    Jupane Florea, caută şi trimite vorbă ca mâine să nu lipsească nimeni, dar nimeni, din sfatul domnesc, că am a face o judecată!
A doua zi, divanul s-a umplut de boierii ţării şi domnul, purtând coroană scumpă şi caftan strălucit, ca în zilele mari, a stat în mijlocul lor. După ce Mitropolitul Macarie i s-a aşezat de-a dreapta, iar eu şi coconul Theodosie de-a stânga, Măria sa a început a vorbi cu glas frumos:
–    Preacuvioase Părinte Mitropolit, cinstită doamnă Despina, blagoslovite fiule Theodosie şi voi, iubiţii mei sfetnici! Cer bunăvoinţa şi răbdarea voastră pentru a vă spune astăzi o pildă luată din înţelepciunea cărţilor vechi. Deci vă rog să întindeţi urechile şi cugetul spre ascultarea cuvântului meu, care nu este lung şi nici anevoie de înţeles. Că ştiţi domniile voastre că niciodată cuvintele mele n-au fost meşteşugite ori ascunse, ci v-am vorbit adevărul pe faţă, căci şi prin aceasta am socotit eu a vă arăta cinste şi preţuire. Deci ascultaţi pilda aceasta: Era cândva un împărat mare şi foarte slăvit. Şi suindu-se odată într-o caretă ferecată cu aur, a purces la drum, înconjurat de toţi dregătorii şi boierii lui, cum se cade unui domn. Mergând pe cale, i-au întâmpinat doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine sparte şi murdare, cu feţele slabe, arse de soare şi împăinjinate. Iar împăratul îi ştia pentru ce sunt aşa,  că li se topiseră trupurile şi se veştejiseră de privegheri, de ajunări şi nevoinţă. Deci de cum i-a văzut, împăratul îndată a sărit din caretă şi a mers de a căzut jos la picioarele lor, închinându-se, iar mai pe urmă, sculându-se, i-a îmbrăţişat cu dragoste şi i-a sărutat. Dar boierilor nu le-a fost aceasta pe voie, ci ziceau cu supărare: „Nu se cuvine să se facă aceasta cinstei împărăteşti!”. Însă împăratului nu îndrăzneau să-i zică în faţă, ci au mers la fratele lui şi i-au spus: „Aşa te rugăm să-i zici împăratului: Altădată să nu mai faci atâta batjocură cinstei şi coroanei împărăteşti!”. Deci fratele i-a zis împăratului, iar împăratul l-a mustrat pentru nechibzuinţă şi i-a dat un răspuns, încât acela nu se putea dumiri ce are să fie. Şi avea obicei acel împărat aşa: când judeca pe cineva de moarte, trimitea noaptea la poarta aceluia un trâmbi- ţaş care să-i trâmbiţeze. Deci dacă a auzit fratele împăratului de cu seară glasul trâmbiţei la poarta sa, s-a înştiinţat că a doua zi îi este zi de moarte. Şi părăsindu-se a mai trage nădejde de viaţa acestei lumi, toată noaptea a fost în grijă şi în gânduri de scârbă şi şi-a tocmit casa şi a rânduit toate, ca cel ce ştia că avea să moară. Iar dacă s-a făcut dimineaţă, s-a îmbrăcat în haine negre de jale, el şi jupâneasa şi toţi copiii săi. Şi a mers la divanul împăratului, plângând şi tânguindu-se cu amar. Iar împăratul, dacă l-a văzut tânguindu-se aşa, l-a chemat la sine şi i-a zis: „O, om neînţelegător şi fără chibzuială! De vreme ce te temi aşa numai de o trâmbiţă a morţii şi de un frate al tău, om ca şi tine, căruia nu i-ai greşit nimic, nici eşti vinovat înaintea lui, dar mie cum îmi aduci mustrare că am sărutat cu smerenie pe mărturisitorii Dumnezeului meu, care mi-au adus aminte de moarte şi de înfricoşata Judecată a Stăpânului meu, faţă de care mult am greşit şi mari păcate am făcut înaintea Sa? Iată, acum vădind şi arătând nebunia ta, peste puţină vreme voi arăta aievea şi nebuniile celor ce te-au îndemnat să-mi grăieşti aşa!”. Şi folosind pe fratele său cu nişte cuvinte ca acestea, împăratul l-a slobozit să meargă acasă. Apoi a poruncit degrabă să se facă patru coşciuge de lemn. Pe două dintre ele le-a ferecat peste tot cu aur, dar înlăuntru le-a umplut cu oase putrede şi scârnave şi le-a încuiat. Pe celelalte le-a uns cu smoală pe dinafară, iar pe dinăuntru le-a umplut cu pietre scumpe şi mărgăritare şi turnând miruri într-însele, le-a înfăşurat cu câte o târsână. Apoi împăratul a chemat pe boieri şi dregători şi le-a pus înainte coşciugele, cerându-le să socoată cât preţuieşte fiecare. Iar ei au pus preţ mare şi îndestulat celor ferecate cu aur, iar celor smolite le-au pus preţ mic. Şi a zis împăratul către dânşii: „Am ştiut că aşa veţi face! Dar nu se cade aşa, ci se cuvine să vedeţi cu ochii şi cele dinlăuntru şi să cercetaţi dacă sunt de cinste ori de necinste!”. Apoi împăratul a pus să se deschidă sicriile cele ferecate cu aur. Şi a ieşit dinăuntru o rea împuţiciune şi au văzut într-însele lucruri grozave. Iar împăratul a zis: „Acesta este chipul celor îmbrăcaţi în haine scumpe şi frumoase, care se trufesc cu slava cea multă, dar inima lor este plină de lucruri rele şi stricate!” Apoi împăratul a deschis şi coşciugele cele unse cu smoală şi numaidecât a ieşit din ele miros frumos şi s-au văzut înlăuntru lucruri preaminunate şi scumpe. Deci a zis împăratul: „Aceste coşciuge ştiţi cui se aseamănă? Se aseamănă celor doi oameni care erau îmbrăcaţi în haine sparte şi cu ferfeniţe murdare şi cu obrazul împăienjenit şi înnegrit de arşiţă, năduşiţi şi osteniţi, pentru care v-aţi smintit când eu m-am închinat până la pământ înaintea lor. Dar eu, cunoscând cu ochii cei dinlăuntru curăţia şi strălucirea sufletelor lor, iată acestea toate, până şi caftanele cele împărăteşti, pentru mărirea acelora nu le-am mai băgat în seamă, ci le-am călcat pe toate la pământ înaintea lor!”. Aşijderea, iubiţii mei, să facem şi noi toţi, cum a făcut acel împărat bun şi credincios şi ne vom înălţa întru smerenia noastră. Şi să cinstim pe cei ce sunt robi ai lui Dumnezeu, că aceia sunt şi fraţii Lui. încă, se cuvine să-i mai socotim pe călugări ca pe împreună-slujitori cu îngerii şi împreună-petrecători cu Stăpânul îngerilor. Căci dacă Avraam, care avea femeie şi coconi, numai pentru iubirea de străini s-a învrednicit a primi în casa sa pe Dumnezeu, cu cât mai mult aceştia, care s-au lepădat de însuşi trupul lor pentru dragostea lui Dumnezeu, nu vor primi sub acoperişul chiliei lor pe Cel pe Care ei înşişi îl cheamă stăruitor ziua şi noaptea?!…
Acestea zicând, domnul s-a sculat din jilţ şi a privit pătrunzător în divan. Iar boierii, ruşinaţi şi biruiţi de cuvântul Măriei sale, au cerut iertare cu plecăciune. Theodosie, care pricepea toate, s-a plecat şi el domnului după cuviinţă, mândru de înţelepciunea tatălui său, iar eu dimpreună cu Părintele Macarie am dat slavă lui Dumnezeu, cu gând mulţumitor.

Din Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești – ediție îngrijită de Sfânta Mănăstire Diaconești

Sursa: marturieathonita.ro

Pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare – 2 iulie. TRANSMISIUNE RADIO ÎN DIRECT DE LA MÂNĂSTIREA PUTNA

TRANSMISIUNIE RADIO ÎN DIRECT DE LA MÂNĂSTIREA PUTNA (30 IUNIE – 5 IULIE)

125332_sfantul-voievod-stefan-cel-mare

Odraslit din pamântul Moldovei, maritul Voievod Stefan cel Mare a fost numit si cinstit din totdeauna de catre poporul dreptcredincios: bun, mare si sfânt. Bun pentru faptele sale de milostenie, mare pentru iscusinta cu care a condus tara cu dreptate, Dumnezeu pedepsind prin el pe cei lacomi si tradatori, sfânt pentru lucrarea lui întru apararea întregii crestinatati si zidirea unui mare numar de biserici si manastiri.

Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si SfantDreptcredinciosul Voievod s-a nascut la Borzesti, din parintii binecredinciosi crestini voievodul Bogdan al II-lea si doamna sa Maria-Malina Oltea, aratându-se din frageda copilarie cu deosebita dragoste fata de tara si credinta stramoseasca. Curând, dupa uciderea tatalui sau, este chemat la tronul Moldovei la 12 aprilie 1457. Încercat, pe parcursul lungii sale domnii, de numeroase suferinte, nu si-a pierdut niciodata nadejdea în Bunul Dumnezeu ci, cu evlavie si-a purtat jugul vietii sale.

Stefan cel Mare si cel Sfânt a luptat pentru apararea întregii crestinatati „pâna la moarte” cu capul sau adica, „cu pretul vietii sale”, cum arata în scrisoarea adresata principilor întregii crestinatati, chemându-i la lupta sfânta de aparare a credintei crestine.

Stefan, Dreptcredinciosul Voievod, a pus biruintele sale nu pe seama iscusintei mintii sale ci, cu smerenie pe seama voii si puterii lui Dumnezeu, care i-a stat mereu în ajutor. Maritul Voievod a fost nu numai aparator, ci si marturisitor al credintei prin numarul mare de mânastiri si biserici zidite, atât în Moldova cât si în Muntenia, Transilvania si Muntele Athos. Prin frumusetea si maretia acestor sfinte lacasuri, împodobirea lor cu pictura, înzestrarea lor cu cele necesare sfintelor slujbe, toate lucrate cu o maiestrie artistica neîntrecute pâna astazi, binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfânt aduce înaintea lui Dumnezeu „slava poporului sau”, adica a neamului nostru românesc.

Ca om al rugaciunii, evlaviosul Voievod a cerut sfintitilor parinti sa se roage pentru poporul dreptcredincios al Moldovei, pentru ostenii sai, pentru cei vii si pentru morti. El însusi se ruga cu post si facând nenumarate fapte de milostenie în vremuri de primejdie mai ales, asa cum este înfatisat pe icoanele pictate în ctitoria sa de la Putna. Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul i-a fost parinte si povatuitor duhovnicesc si întelept sfatuitor în ceasurile sale de rugaciune si veghe. Deopotriva a fost om al întelepciunii si dreptatii, precum si al iubirii si iertarii: „Te-am iertat si toata mânia si ura am alungat-o cu totul din inima noastra”, scria Voievodul, adresându-se boierului sau Mihu, unul din cei care participasera la uciderea parintelui sau. Gândul mortii pururea l-a avut în minte caci pentru el moartea era, potrivit învataturii crestine, o stramutare „de la cele vremelnice” catre „locasurile de veci”, asa cum el însusi a pus sa se scrie pe piatra sa de mormânt, pregatita cu 12 ani înainte de mutarea la Domnul.

Paginile sfinte de cronica româneasca amintesc peste veacuri despre evlavia, cinstirea si credinta poporului român fata de Dreptcredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfânt: „iar pe Stefan Voda l-au îngropat tara cu multa jale si plângere la mânastire la Putna care era de dânsul zidita. Atâta jale era de plângeau toti, ca dupa un parinte al lor”, zicând mai departe cronicarul: „Ce dupa moartea lui pâna astazi îi zic Sfântul Stefan Voda…, pentru lucrurile lui cele vitejesti, care nimeni din domni, nici mai înainte, nici dupa aceea l-au ajuns”.

De la mutarea sa la Parintele Ceresc pâna astazi, mormântul sau de la Manastirea Putna este strajuit de o candela pururea aprinsa, unde fiii neamului românesc neîncetat îsi pleaca genunchiul cu evlavie si rugaciune catre Milostivul Dumnezeu. Maritul si drept-credinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfânt ramâne peste veacuri o pilda de adevarat conducator de tara, stapânit permanent de credinta în Puternicul Dumnezeu, iubirea de Biserica stramoseasca si tara, spre slava lui Dumnezeu, unul în fiinta si închinat în Treime, Tatal, Fiul si Sfântul Duh. Amin.

Alte pagini internet despre Stefan cel Mare si Sfant.

Sursa: calendar-ortodox.ro 

ACATISTUL SFÂNTULUI ŞTEFAN CEL MARE