Despre sărbătoarea NAȘTERII DOMNULUI. Cum este și cum era…

foto-craciun

Ce cari tu? Moș Crăciun: Multe cadouri pentru toată lumea. Iisus: Eu car doar una (o cruce), dar este suficientă pentru toată lumea.

Mai fericit este A DA decât A LUA …

Pentru lumea de astăzi, Crăciunul se traduce doar prin câteva cuvinte cheie : luminiţe, brad, CADOURI, reduceri, distracţie şi voie bună. De departe, Crăciunul a ajuns cea mai celebrată sărbătoare din toată lumea, de care se bucură atât creştinii, cât şi necreştinii… Însă cum am spus şi mai sus centrul de greutate al acestei sărbători a devenit schimbul de cadouri în familie sau darurile aduse de ,,Moş Crăciun’’.

În ţara noastră, de naşterea pruncului Iisus ne mai amintesc cumva colindele, în măsura în care nu sunt şi acestea dedicate tot lui ,,Moş Crăciun’’ care vine ,,din moşi –strămoşi, încărcat cu jucării’’, pentru ,,fetiţe şi băieţi’’. Şi în acelaşi ,,spirit al Crăciunului’’, ca nu cumva să rateze a primi jucăriile – tot felul de păpuşi cu spiderman, Barbie şi tot ce mai e la modă acum – copii noştri au grijă să transmită din timp lungi răvaşe cu dorinţele lor, totul PENTRU EI. Şi pentru că moşul mai apare de regulă pe la serbările micilor şcolari, aceştia din urmă, prin grija învăţătorilor, educatorilor învaţă şi câteva colinde cu care să-l impresioneze. Şi în general din repertoriu nu lipseşte ,,Moş Crăciun cu plete dalbe, a sosit de prin nămeţi, să aducă daruri MULTE…’’. Apoi după ce totul se termină şi primesc cadourile, cui mulţumesc pentru ele ? Păi, după cum e firesc tot moşului. Alţii nu au prilejul să se întâlnească cu moşul faţă în faţă, dar cu toate acestea îl aşteaptă cu aceeaşi nerăbdare de a-şi desface cadourile. Şi oricum, nu-i o problemă asta, deoarece îl văd pe ,,moş’’ peste tot : în toate reclamele TV, în desenele pentru copii, în filme, în parcurile de joacă, la vitrinele magazinelor, pe sticlele de suc, pe ambalajul cutiilor de bomboane, în mall-uri, în bradul de acasă, pentru că şi acolo sunt figurine cu ,,moşul’’ etc. Şi tabloul acesta se repetă an de an de Crăciun (Naşterea Domnului), de parcă niciodată nu a fost altfel.

Şi aşa aproape pe nesimţite, copii şi părinţi ne depărtăm tot mai mult de pruncul Iisus – Mântuitorul nostru, apropiindu-ne şi dorindu-l doar pe moşul cu cadouri LUMEŞTI. Însă dacă pentru o clipă îi vom da masca jos acestui ,,moş’’ bătrân cu plete albe, veşnic însoţit de sacul lui cu jucării şi de o sanie trasă ba de reni, ba de un măgar, ba de un iepuraş după închipuirea fiecăruia afla-vom ADEVĂRUL despre el. Un lucru e cert : felul în care înţeleg unii a serba Crăciunul acum e mult diferit de felul în care se bucurau de această sărbătoare primii creştini sau sfinţii părinţi – Vasile, Ioan Gură de Aur – şi chiar moşii şi strămoşii din familia mea (când era mică, de pildă, pe vremea mamei mele nu exista obiceiul împodobirii bradului sau a cadourilor, ci mai târziu a pătruns acest curent). Un obicei de a dărui copiilor dulciuri s-a perpetuat în Europa de Sfântul Nicolae, deoarece el avea obiceiul de a lăsa milostenii, în ascuns, nevoiaşilor. Europenii, şi în primul rând cei catolici, îl considerau pe Sfântul Nicolae protector al lor, dar şi al copiilor.

Atunci când figura Sfântului Nicolae a ajuns în America, a luat naştere şi ,,Moş Crăciun’’ – celebrul Santa Claus. În 1860, a fost desenat pentru prima oară de caricaturistul american Thomas Nast, în revista ”Harper’s Weekly”. Reprezentarea care avea să-l consacre însă ca Moşu’ pe care-l ştim şi azi a fost realizată în 1931 de Haddon Sundblom pentru o campanie publicitară de sărbători derulată de COCA-COLA. Între timp de-a lungul anilor, s-au adăugat tot felul de poveşti în jurul acestuia. Acum, cu ajutorul mass – mediei, se ştie că moşul trăieşte în Laponia, aproape de Polul Nord, (66 grade 33 minute e paralela latitudine nordică unde ar locui – întâmplător sau nu 666 !) fiind ajutat la fabricarea jucăriilor de zeci de spiriduşi, iar la transportul cadourilor de opt reni, dintre care cel mai cunoscut este Rudolph. De asemenea, se mai ştie că înainte de a pleca să împartă jucării, renii sunt daţi cu praf MAGIC de către spriduşi, pentru a putea zbura şi înconjura Pământul. Şi tot întâmplător sau nu moşul are şi o adresă poştală Santa Claus, Artic Circle, 96930, Rovaniemi – Finlanda. Pentru a contracara publicitatea acerbă realizată acestui moş, creştinii au ,,inventat,, la rândul lor legenda lui Crăciun şi a Crăciunoaiei care a ajutat-o pe Maica Domnului să nască, dar care nu are nicio acoperire reală, aşa după cum nu are nici legenda celui de-al patrulea mag. De altfel, Biblia stă mărturie despre acestea, prin cele patru Evanghelii.

De ce împodobim brazii ?

Şi pentru că moşul vine la pachet cu BRADUL, ar fi câteva lucruri de spus şi despre tradiţia împodobirii bradului, care are rădăcini păgâne. Obiceiul decorării bradului provine de la egipteni, care îşi decorau casele cu frunze de palmier în ziua solstiţiului de iarnă în ideea de a se apăra de spiritele rele. Obiceiul a fost apoi preluat şi de romani, care au folosit brazii în locul palmierilor. În secolul XV-lea, în provincii precum Alsacia şi Lorena, pomii se împodobeau de Anul Nou şi nu de Crăciun. Tradiţia a fost preluată şi în Spania, Italia, Franţa şi Elveţia. Şi mai apoi s-a ajuns cu această tradiţie şi la popoarele germanice şi s-a răspândit ulterior în restul Europei și apoi în toată lumea după Primul Război Mondial. Primul brad împodobit a fost înălţat în piaţa publică din Strasbourg, în anul 1605. Se mai cunoaşte că, prin 1535, Martin Luther ar fi adus primul brad în casă şi l-ar fi împodobit cu mere şi lumânări aprinse şi tot el a introdus şi obiceiul darurilor în noaptea de 24 spre 25 decembrie, în scopul de face ca copiii să fie mai apropiaţi de Iisus şi de a eclipsa sărbătoarea catolică a Sfântului Nicolae. Prin urmare, dacă acum peste 7000 de ani Eva a fost amăgită de un şarpe (diavol) sub un măr/smochin, azi scena se repetă sub un alt decor şi cu alte personaje.

Crăciun fericit ?

Aşadar astăzi Crăciunul este vienez, de vis, magic sau oricum altcumva, numai NU DUHOVNICESC, nu creştinesc. Nu e suficient să fim botezaţi ortodox dacă nu avem un mod creştinesc de viaţă, de gândire, de mâncare, alte destinaţii de plimbare, o altă viziune asupra universului, alte ocupaţii zilnice, alte griji, alte metode, alte soluţii, alt fel de a ne educa copii. Iar de Crăciun asta înseamnă, printre altele, că nu trebuie să-i minţim pe copii că există un ,,moş’’ care aduce daruri – atitudine prin care nu facem decât să le mărim egoismul, invidia pentru că nu au primit o păpuşă la fel ca a colegului, slava deşartă şi mândria pentru că maşinuţa lor e cea mai ,,cool’’ – mai ales că astfel, când vor mai creşte vor fi dezamăgiţi şi le va slăbi încrederea în noi. Ce rost îşi au serbările şcolare, unde părinţi se deghizează în acelaşi moş, înfierbântând imaginaţia propriilor copii şi unde moşul e din nou centrul atenţiei, deşi sărbătoarea e a lui Hristos ? Mai bine ar fi să-i deprindem cu postul, cu rugăciunea, cu jertfa pentru aproapele, să-i facem să înţeleagă că mai fericit este A DA şi nu a lua. Să învăţăm a nu flutura la întâmplare pe orice felicitare un ,,Crăciun fericit !’’ aşa oricum, căci reţeta fericirilor ne-a lăsat-o altfel HRISTOS.

Încă un argument…

Şi în Grecia, naşterea lui Iisus este celebrată pe 25 decembrie, însă Crăciunul este mai puţin important decât Paştele. Ajunul Crăciunului înseamnă o masă frugală ce încheie o perioadă de post de 40 de zile, iar pentru copii înseamnă mersul la colindat. Oamenii se culcă devreme pentru a asista la slujba care începe la ora 4 dimineaţa. La întoarcerea de la biserică, familia împarte miere, fructe uscate şi Christopsomo (”pâinea lui Hristos”), un fel de plăcintă cu nuci pe care stăpâna casei o prepară în ajun. Grecii nu împodobesc nici brad şi nici cadouri nu îşi împart de Crăciun. În schimb, pe 1 ianuarie, în momentul când este sărbătorit Sfântul Vasile cei dragi îşi împart cadouri.

Cum petrecea Crăciunul Sfântul Voievod Ștefan cel Mare?

Cum credeți că au serbat Crăciunul Sf. Voievod Ştefan cel Mare sau Sf. Brâncoveni? Copiii lor au avut parte oare de feericul brad, ornat cu zeci de podoabe strălucitoare? Nici vorbă! La români, primul brad a fost împodobit în 1866, în casa lui Carol I. Se înțelege că tradiția provenea din Apus. Nici „venirea Moșului Crăciun” nu o putem certifica în acei ani: obiceiul a apărut târziu, abia prin secolul al XIX-lea, în America, de acolo preluându-se și adaptându-se în aproape întreaga lumea creștină, după cum am explicat déjà.

Nici denumirea generică de „Crăciun” nu se cunoştea pe-atunci. Grigore Ureche pomeneşte într-o cronică nu de sărbătoarea Crăciunului, ci de a „Născutului”. La fel, Sfântul Ierarh Dosoftei, în cartea Despre viața și petrecerea Sfinților, amintește de ziua Născutului Domnului Hristos. Termenul folosit în prezent pentru praznicul Nașterii Domnului are, se pare, origine apuseană recentă, intrând în limbajul eclesiastic, dar nu numai, după secolul al XVIII-lea. Oare ce Crăciun o fi fost, fără brad, fără „Moșul” darnic, care, uneori, nu se dovedeşte destul de generos cu toți copiii, din moment ce o sumedenie dintre ei suferă de foame ori de frig? Deși lipsit de fastul actual, de milioanele de beculețe aprinse în bradul licărind, Crăciunul acelor timpuri se arăta mult mai luminos, mai bogat decât astăzi. De ce? Fiindcă oamenii, căutându-L în primul rând pe Domnul, îşi împodobeau sufletele. Hristos-Pruncul Se afla în centrul sărbătorii, ca Lumină care luminează tuturor. De ziua „Născutului”, Hristos însemna totul.

Aşadar Hristos – Pruncul trebuie să ne fie bucuria deplină a Crăciunului de vrem să fim creştini în trăire, nu doar cu numele.

P.S. ”Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!” Sf. Ioan Gură de Aur

Autor: C. D.

 

Concluzia unui musulman care a studiat bine Coranul: Iisus este Cuvântul lui Dumnezeu, Creatorul şi toţi musulmanii trebuie să devină creştini

Filmul are subtitrare în engleză. Cu subtitrare în Română îl puteţi vedea aici:

Dar iată şi transcriptul celor spuse de musulman: 

Deducţie logică – Mario Joseph

…că Iisus Hristos nu era Dumnezeu.
Pentru mine, Dumnezeu era doar Allah,
crezând că Allah nu a fost niciodată căsătorit,
astfel că Allah n-avut niciun fiu.
Aşa că am predicat că Iisus Hristos nu era Dumnezeu.
Atunci cineva m-a întrebat, „Cine a fost Iisus?”
din mulţime.
Poate era musulman, dar totuşi m-a întrebat, „Cine a fost Iisus?”
Eu predicând pe atunci că nu El era Dumnezeu,
dar întrebarea totuşi rămânea: „Cine a fost El?”
Dorind să aflu cine a fost El,
am citit din nou întregul Coran de la început:
şi în 114 versete din totalul de 6666 din Coran.
Citindu-l, am dat peste numele profetului Mahomed de doar 4 ori
în schimb l-am găsit pomenit pe Iisus în 25 de locuri.
Atunci, în clipa aceea, am devenit puţin confuz, întrebându-mă:
De ce Coranul face mai multe trimiteri la Iisus?
Şi în al doilea rând:
Nu am observat niciun nume de femeie pomenit în Coran:
Nici numele mamei profetului Mahomed
sau numele soţiei lui ori numele fetelor lui, nimic.
În tot Coranul,
doar un singur nume de femeie am găsit:
şi anume, Maria, maica lui Iisus.
Nu am dat peste nici un alt nume de femeie.
Astfel capitolul 3 al sfântului Coran,
se numeşte: „Arborele genealogic al Mariei”,
iar capitolul 19 al sfântului Coran
este numit simplu: „Maria”
Un întreg capitol este dedicat Mariei.
Aşa că am devenit foarte curios în a afla
„De ce se pomenesc în Coran toate aceste lucruri?”
despre Maria
În sfântul Coran, capitolul 3 şi începând cu versetul 34
se spune că Maria s-a născut fără păcatul strămoşesc,
şi că niciodată n-a căzut în niciun păcat în toată viaţa ei,
şi că a fost pururea fecioară.
În versetul 23 din capitolul 50 din Coran se mai spune că
s-a ridicat la ceruri cu tot cu trupul său pământesc.
Chiar şi –Ridicarea Ei la ceruri – este pomenită în sfântul Coran.
Acum să ne întoarcem la Iisus
Când am ajuns la versetele 45 până la 55 din capitolul 3,
În care, în cele 10 versete se vorbeşte despre Iisus.
Primul lucru pe care Coranul îl pomeneşte, (expresie în limba arabă)
Este cuvântul din arabă (كلمة الله) care înseamnă „Cuvântul al lui Dumnezeu”,
al doilea cuvânt din arabă (روح الله) care înseamnă „Duhul lui Dumnezeu”,
şi al treilea cuvânt din arabă (المسيح عيسى) care înseamnă „Iisus Mântuitorul”.
În acest fel Coranul îl descrie pe Iisus ca:
Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu şi Iisus Mântuitorul.
Apoi Coranul mai zice că Iisus a vorbit,
Când era foarte mic,
Cam la 2 zile după ce s-a născut.
Atunci a început să vorbească
Coranul mai pomeneşte că
Iisus a creat o rândunică vie din ţărână.
A luat puţină ţărână în mâini,
i-a dat o formă de păsărică;
şi când a suflat peste ea, a devenit vie.
Cred astfel că Iisus era purtător de viaţă.
A dat formă şi viaţă, ţărânei, tinei.
Coranul mai pomeneşte de faptul că
Iisus a vindecat un orb din naştere,
un lepros, ş.a.m.d.
Şi mai curios este faptul că Coranul pomeneşte
Că Iisus a înviat morţi;
Iisus s-a ridicat la ceruri;
Fiind viu
Şi va reveni iarăşi pe pământ.
Când am citit despre toate aceste fapte în Coran
m-am gândit la ce zice Coranul
despre Mahomed.
Ştiţi ceva, conform Coranului,
profetul Mahomed nu este Cuvântul lui Dumnezeu,
nici Duhul lui Dumnezeu,
niciodată n-a vorbit pe când avea doar 2 zile,
niciodată n-a dat viaţă vreunei păsări mici creată din ţărână,
nici nu a vindecat vreodată oameni bolnavi,
niciodată n-a înviat pe careva din morţi,
el însuşi, Mahomed, a murit,
şi conform islamului, nu mai este viu
şi nici nu va mai reveni pe pământ.
Precum se vede, sunt o mulţime de diferenţe între
aceşti doi profeţi.
Reţineţi că nu l-am numit pe Iisus, Dumnezeu.
Ideea mea era că „Iisus a fost un profet,
Chiar a fost un profet mai mare decât Mohamed.”
Acestea fiind spuse, într-o zi m-am dus la învăţătorul meu,
Tocmai la acela care mi-a predat 10 ani religia la colegiul arab
Şi l-am întrebat:
„Învăţătorule, cum a creat Dumnezeu universul?”
Şi mi-a răspuns,
„Dumnezeu a creat universul prin cuvânt.”
PRIN CUVÂNT.
Apoi l-am întrebat din nou:
„Cuvântul” este creator, înţelegând prin asta o persoană sau un proces de lucru în sine?
Trebuie s-o clarific.
Întrebarea mea a fost,
Dacă „Cuvântul” este creator, înţelegând prin asta o persoană sau un proces de lucru în sine.
Coranul spune că Iisus este Cuvântul lui Dumnezeu.
Dacă învăţătorul meu îmi spune că Cuvântul lui Dumnezeu e creator în sine(Dătător de viaţă),
asta înseamnă că Iisus este arhitectul vieţii,
atunci musulmanii trebuie să devină creştini.

Sursa: youtube

Cu precizarea că textul „se spune că Maria s-a născut fără păcatul strămoşesc” nu este corect din punct de vedere ortodox. Maica Domnului s-a născut şi ea ca şi noi cu păcatul strămoşesc, dar prin sălăşluirea în pântecele ei a Mântuitorului, a fost curăţită de El aşa cum noi suntem curăţiţi la botez. Coranul conţine multe alte erori şi aberaţii filosofico-teologice, în general, dar şi când face referiri la elemente preluate din creştinism. E posibil însă, ca citind printre rânduri, cum a făcut acest om, să cuprindă şi informaţii despre adevăratul Dumnezeu.

Acum, depinde la ce formă de creştinism a ajuns acest Mario Joseph… Bine ar fi să ajungă la Ortodoxie!

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos – Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur la această mare sărbătoare

din “Predici la duminici şi sărbători”

Cuvânt la Naşterea Domnului (25 decembrie)

Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!

Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de bucurie, cu cât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe Maria, ci pe Insuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.

Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea. Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi şi într-o adunare aşa de mare.

Eu doream ca în această sărbătoare să văd biserica plină de fraţi, precum este, şi dorinţa mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea străluceşte prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulţi ani, aşa că poate să o numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, aşa zicând, a ajuns aceeaşi măsură a vechimii cu acestea.

Precum plantele cele nobile, când se pun în pământ, îndată şi repede cresc la înălţime, la fel această sărbătoare, care la apuseni era demult cunoscută, iar la noi, abia acum, de câţiva ani s-a adus, aşa de repede a crescut şi aşa de multe roade a adus, precum şi voi vedeţi, că biserica este plină de mulţimea credincioşilor.

Această râvnă a voastră este vrednică de răsplată, şi aceasta să o aşteptaţi de la Cel ce S-a născut astăzi, de la Hristos. El vă va răsplăti deplin, căci dragostea către această zi este cel mai mare semn de dragoste către Cel ce S-a născut astăzi.

Deci, ca un părinte al vostru întru slujire, voi încerca a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi stă în puterile mele şi cât darul lui Dumnezeu îmi va da.

Deci, ce doriţi voi să auziţi întru această zi? Ce altceva decât să vorbim despre această zi. Eu ştiu că mulţi, încă şi acum, nu sunt lămuriţi întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru, alţii împotrivă, şi în toate locurile se vorbeşte despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia de curând sărbătorită, alţii întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Naşterea lui Hristos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toţi apusenii, de la Tracia până la Cadix.

Ei bine, despre această zi vom vorbi noi! Căci această zi, măcar că nu se ştie prea multe despre dânsa, se află la noi în aşa de mare cinste. Este lucru dovedit că ea, când va fi mai mult cunoscută, se va bucura de o râvnă mult mai mare. O pătrundere mai mare ce veţi dobândi despre ea, prin vorba mea, va mări şi mai mult dragostea voastră către această sărbătoare.

Eu am trei dovezi din care noi cunoaştem că acesta este timpul în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.

Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la aşa înălţime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privinţa propovăduirii Evangheliei: „De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi” (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. De asemenea, şi acea propovăduire a Evangheliei despre care grăieşte Gamaliil, în puţini ani s-a răspândit în toată lumea, măcar că peste tot era condusă de făcătorii de corturi, de pescari şi de oameni neînvăţaţi. Micimea slujitorilor nu vătăma cu nimic, căci puterea Acelui care Se propovăduia biruia toate mai dinainte, depărta toate piedicile şi descoperea propria putere.

Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şiIosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).

De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. Deci, cel ce ar putea vedea actele cele vechi ce se află la Roma, va afla exact timpul acestui recensământ. Dar tu zici: „Ce ne trebuie nouă acestea, noi nu am fost la Roma şi nici nu ne vom duce”, însă ascultă şi crede că noi am aflat ziua de la cei care cunosc bine aceste lucruri şi care locuiesc în cetatea aceea. Cei ce locuiesc acolo, încă de mult prăznuiesc această zi, şi, potrivit cu o veche tradiţie, acum ne-au împărtăşit şi nouă despre aceasta. Evanghelistul nu ne-a însemnat numai îndeobşte, ci ne face cunoscut şi ne arată lămurit şi ziua întrupării lui Hristos. Cezarul August n-a dat acea poruncă din propria iniţiativă, ci pentru că sufletul lui a fost mişcat de Dumnezeu, pentru ca el, fără să vrea, să slujească venirii pe lume a Celui Unuia-Născut.

Dar va zice cineva: „Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?”. Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: „Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel” (Miheia 5, 1).

Şi când odinioară iudeii au fost întrebaţi de Irod unde Se va naşte Hristos, i-au adus această mărturie (Matei 2, 6). De aceea, şi Natanael, când i-a zis Filip; „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, a răspuns: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 45). Şi Hristos a zis despre el: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”. Dar pentru ce l-a lăudat pe el? Pentru că el, prin vorba lui Filip, nu s-a lăsat ademenit îndată, ci ştia bine şi întocmai că Hristos nu Se va naşte nici în Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem, cum s-a şi întâmplat. Deci, fiindcă Filip nu ştia aceasta, Natanael, cel cunoscător de lege, a dat răspunsul cel potrivit cu proorociile cele vechi; ştiind bine că Hristos nu vine din Nazaret, pentru aceea a zis Hristos: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”.

Din acelaşi motiv (ca Natanael către Filip), ziceau unii dintre iudei către Nicodim: „ Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (Ioan 7, 52), şi iarăşi: „Oare, nu din Betleem, cetatea lui David, va să vină Hristos?” (Ioan 7, 42). Este clar că El de acolo are să vină, nu din Galileea.

Deci, Iosif şi cu Maria, născuţi în Betleem, părăsiseră cetatea aceasta şi se aşezaseră în Nazaret, precum adeseori se întâmplă că oamenii lasă cetatea părintească şi îşi mută locuinţa în altă parte, însă Hristos trebuia să Se nască în Betleem, de aceea a ieşit porunca Cezarului, silindu-i, contra voii lor, să se ducă în Betleem, căci aşa a rânduit Dumnezeu. Căci legea care poruncea ca fiecare să se înscrie în patria lui i-a silit să se ridice de acolo, adică din Nazaret, şi să se ducă în Betleem pentru a se înscrie. Aceasta însemnând Evanghelistul, zice: „Şi s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut” (Luca 2, 4-7).

Vedeţi, iubiţilor, rânduiala lui Dumnezeu, care pentru scopurile Sale se foloseşte atât de cei credincioşi, cât şi de cei necredincioşi, pentru ca cei ce sunt străini de adevărata cinstire a lui Dumnezeu să înveţe a cunoaşte puterea şi virtutea Lui!

Steaua a adus pe magii de la răsărit; porunca Cezarului a adus pe Maria în cetatea ei părintească, care s-a numit de prooroci ca loc de naştere a lui Hristos. Din aceasta, noi vedem că şi Fecioara se trăgea din neamul lui David, căci dacă ea era din Betleem, era dovedit că şi ea era din casa şi familia lui David.

Dar pentru ca să pot face încă mai lămurită dovada că ziua de astăzi este cu adevărat ziua Naşterii lui Hristos, vă rog să luaţi aminte, căci voiesc a readuce în memoria voastră lucruri ce s-au petrecut de demult şi legi vechi, pentru a face dovada a tot ce spun.

Când Dumnezeu a slobozit pe poporul evreu din robia egiptenilor şi din tirania cea barbară şi a văzut că între dânşii se află încă multe rămăşiţe ale nedumeririi, şi că ei erau împătimiţi către cele pământeşti şi admirau mărimea şi frumuseţea templelor, le-a poruncit să zidească un templu, care nu numai prin scumpetea materialului şi nu numai prin mulţimea meşteşugului, ci şi prin forma zidirii să întreacă toate templele de pe pământ. Precum un părinte duios, care mai târziu iarăşi primeşte la sine pe fiul său, cel ce se răzvrătise cu oamenii cei răi şi trăise întru toată dezmierdarea, şi îl pune să trăiască într-o prisosinţă mare şi cuviincioasă, pentru ca nu cumva acela, din cauza vreunei lipse, să dorească viaţa cea veche, aşa Dumnezeu, văzând împătimirea iudeilor pentru cele pământeşti, le-a dat tocmai pentru aceasta o prisosinţă, pentru ca ei să nu mai poftească Egiptul şi toate ale lui. Şi El le-a zidit un templu, al cărui plan a cuprins toată lumea, atât cea materială, cât şi cea duhovnicească.

Precum în lume este cerul şi pământul, şi în mijlocul amândurora este tăria, aşa a trebuit să se zidească şi templul. De aceea, El a despărţit templul în două, şi între amândouă părţile a aşezat catapeteasma. Partea cea dinaintea catapetesmei era deschisă tuturor, iar partea cea dinlăuntru, cea din spatele catapetesmei, nu era permisă nimănui, nici măcar nu putea fi văzută, decât numai de preotul cel mare. Şi să ştii că eu nu spun de la mine aceasta, ci cum că templul, cu adevărat s-a zidit după planul lumii, poţi auzi de la Pavel, când el zice cu privire la înălţarea la cer a lui Hristos: „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate” (Evrei 9, 24). El zice cu aceasta că Sfânta Sfintelor, aici pe pământ, este icoană a Sanctuarului adevărat. Iar cum catapeteasma de la Sfânta Sfintelor despărţea Sfintele de cele dinafară, precum cerul desparte ceea ce este deasupra lui de toate cele ce sunt la noi, a arătat-o Apostolul când a numit cerul catapeteasmă. Căci vorbind despre nădejde, el zice: „Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rănduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 19-20). Vezi cum numea el cerul catapeteasmă? Afară, înaintea catapetesmei, era sfeşnicul, şi masa şi altarul cel de aramă pentru jertfe şi arderi de tot, iar înăuntru, după catapeteasmă, era sicriul, acoperit peste tot cu aur, şi într-însul tablele Legii, şi năstrapa cea de aur, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi altarul cel de aur, care servea numai la tămâierea jertfelor.

Dar şi despre aceasta vreau să aduc o mărturie a lui Pavel, care zice că în cortul cel dintâi intrau totdeauna preoţii, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei 9, 6). Prin acesta din urmă, el înţelege partea cea din afară a cortului unde putea să intre toată lumea şi unde era sfeşnicul şi masa punerii înainte a pâinilor, iar după a doua catapeteasmă era aşezată aşa numita Sfânta Sfintelor cu altarul cel de aur şi sicriul cel aurit peste tot, iar într-însul năstrapa cea de aur cu mana, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi tablele Legii. Deasupra sicriului erau heruvimii slavei care umbreau acoperământul sicriului.

Şi toate acestea, fiind aşa aşezate în cortul cel dintâi, aici intrau preoţii când aduceau jertfele, iar în a doua despărţitură, o dată pe an, intra singur Arhiereul, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru păcatele poporului (Evrei 9, 1-7). Vezi că numai Arhiereul intra aici şi numai o dată în an?

Dar veţi zice: „Ce legătură au toate acestea cu ziua de astăzi?”. Aşteptaţi puţin şi vă veţi lămuri. Noi urmărim izvorul până la obârşia sa şi vrem să ajungem până la adânc, pentru ca toate să ni se lămurească cu uşurinţă. Totuşi, ca vorbirea noastră să nu fie prea lungă şi puţin lămuritoare prin lungimea ei, vă voi spune acum pricina pentru care am spus toate acestea. Aşadar, pentru ce? Când Ioan avea în pântecele Elisabetei şase luni, ea a primit pe Maria. Dacă noi vom afla care este acea lună a sasea, atunci vom şti şi când a zămislit Maria, şi ştiind aceasta, vom şti şi când ea a născut socotind cele nouă luni.

Dar de unde putem afla care era a şasea lună a sarcinii Elisabetei? De acolo, că ştim în care lună ea a zămislit, şi aceasta o aflăm când vom cunoaşte timpul întru care bărbatul ei (Zaharia) a primit vestea cea bună. Şi de unde putem cunoaşte aceasta? Din Sfânta Scriptură, fiindcă Evanghelia ne istoriseşte că Zaharia era tocmai în Sfânta Sfintelor, când îngerul i-a adus vestea şi l-a înştiinţat despre naşterea lui Ioan. Deci, fiindcă Scriptura arată lămurit că singur Arhiereul, şi numai o dată pe an, intra în Sfânta Sfintelor şi în care lună a anului, apoi de aici se cunoaşte timpul în care Zaharia a primit vestea cea bună, şi din aceasta cunoaştem şi timpul când Elisabeta a zămislit.

Cum că el numai o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor ne-a spus-o Pavel mai sus, şi Moisi ne spune aceasta când zice: „Şi a zis Domnul către Moisi: «Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu intre în toată vremea în Sfânta Sfintelor, care este înlăuntrul catapetesmei înaintea curăţitorului celui de pe chivotul legii, ca să nu moară»” (Levitic 16, 2). De aici se vede că el nu în tot timpul intra în Sfânta Sfintelor, şi pe când era el acolo, nimeni nu putea să intre în cort, ci toţi trebuiau să stea afară înainte de catapeteasmă. Ţineţi bine minte acestea, că mai rămâne a arăta în ce timp Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor. Iarăşi, în aceeaşi carte a Sfintei Scripturi, se zice: „«In luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici un lucru să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care este între voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. De curăţit însă să vă cureţe preotul care este uns ca să slujească în locul tatălui său. Să se îmbrace el cu veşmintele cele de in şi cu veşmintele sfinte; şi va curaţi Sfânta Sfintelor, cortul adunării, va curaţi jertfelnicul şi pe preoţi şi va curaţi şi toată obştea poporului… o dată în an să curăţiţi pe fiii lui Israel de păcatele lor». Şi Aaron a făcut aşa cum poruncise Domnul lui Moisi” (Levitic 16, 29-34). Aici este vorba despre sărbătoarea Corturilor, când, o dată pe an, Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor.

Deci, dacă o dată pe an, la sărbătoarea Corturilor, intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor, să arătăm acum, că atunci s-a arătat îngerul lui Zaharia, tocmai când el era în Sfânta Sfintelor, căci s-a arătat numai lui, pe când el tămâia. Arhiereul nu intra niciodată singur în templu, decât în această zi.

Să ascultăm acum cuvintele Evanghelistului: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia…, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta… Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului” (Luca 1, 5-9).

Aduceţi-vă aminte, iubiţilor, de locul acela care zice: „Nici un om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el să se roage în Sfânta Sfintelor până când va ieşi el afară” (Leviticul 16, 17).

„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca l, 11). Nu zice „jertfelnicului”, ci „altarului tămâierii”, căci jertfelnicul era altarul cel din afară, iar altarul tămâierii, cel dinăuntru. Deci, pentru că îngerul a fost văzut numai de el, şi că tot poporul îl aştepta afară, ne încredinţează că el intrase în Sfânta Sfintelor. „Şi s-a spăimântat Zaharia şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta şi Elisabeta, femeia ta, va naşte fiu şi se va chema numele lui Ioan… şi poporul aştepta afară pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească… şi el le făcea semne” (Luca 1, 12-13, 21-22).

Vezi că el fusese înăuntru, după catapeteasmă? Acolo a primit vestea. Aceasta era în timpul sărbătorii Corturilor şi a postului, şi aceasta din urmă se înţelege prin cuvintele: „Să smeriţi sufletele voastre”. Iar această sărbătoare se făcea la iudei către sfârşitul lunii septembrie. Aşadar, atunci a zămislit Elisabeta.

Acum este timpul să arătăm că în a şasea lună de când Elisabeta purta în pântece pe Ioan, Maria a primit vestirea cea de bucurie şi a zămislit şi ea. Adică, acum a venit la ea Gavriil şi i-a zis: „Nu te teme Maria că ai aflat har de la Dumnezeu, şi iată că vei zămisli în pântece şi vei naşte fiu şi se va chema numele lui Iisus” (Luca 1, 30-31). Când ea s-a spăimântat şi a întrebat „Cum este aceasta cu putinţă?”, îngerul i-a răspuns şi a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 34-37).

Deci, dacă Elisabeta a zămislit în luna septembrie, Maria a zămislit mai târziu, în luna a şasea, în martie, şi dacă, mai departe, vom adăuga cele nouă luni până la Naşterea lui Hristos, ajungem în luna decembrie, în care şi prăznuim această zi.

Am arătat mai înainte tot ce era de zis despre această zi. Numai una voiesc să mai adaug, şi apoi voi încheia. Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.

Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui. Dar mai ales, când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă Masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Socoteşte, o, omule, ce jertfă ai să primeşti, de ce Masă te apropii! Gândeşte că tu, cel ce eşti praf şi cenuşă, ai să primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţi cu înfrânare din bucatele puse pe masă. Aici, însă, Dumnezeu vă invită la masa Sa şi v-a dat pe propriul Său Fiu; şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur, şi heruvimii îşi acoperă feţele, şi serafimii strigă cuprinşi de spaimă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul”. Ceea ce ni se dă la această Masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte împărăţia cerurilor.

Aşadar, să ne apropiem plini de o spaimă sfântă, şi plini de mulţumire să cădem mărturisind păcatele noastre, plângând de întristare pentru relele ce am făcut, întinzând mâinile la rugăciune către Dumnezeu. Astfel curăţindu-ne, să ne apropiem cu toată liniştea şi rânduiala către împăratul cerului. Ca o sărutare duhovnicească să primim Jertfa cea curată şi sfântă, să ne aţintim ochii noştri cu râvnă spre dânsa şi să ne înflăcărăm inimile noastre, ca să nu ne adunăm aici spre osândire, ci spre înfrânarea sufletului, spre dragoste, spre fapta bună, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre o pace adâncă, spre câştigarea nenumăratelor bunătăţi, pentru ca noi înşine să ne sfinţim şi să zidim pe aproapele nostru.

O, iubiţilor, viaţa noastră este scurtă; să fim treji şi să veghem! Să ne pregătim bine, să arătăm râvnă către toţi şi să fim băgători de seamă întru toate.

Desigur, este cea mai mare dispreţuire pentru Dumnezeu când cineva se apropie aici fiind întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: „De va pângări cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Noi nu vrem ca în loc să-L împăcăm pe Dumnezeu, să-L întărâtăm împotriva noastră; mai vârtos să ne apropiem cu toată grija, toată curăţia şi liniştea sufletului, cu rugăciune şi cu inimă înfrântă, ca prin aceasta să dobândim bunăvoinţa Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne facem părtaşi bunătăţilor făgăduite, prin darul şi prin iubirea de oameni ale Aceluiaşi Domn Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfânt Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin.

Sursa: ioanguradeaur.ro