Cotropirea gazului – Despre legea offshore

Imagini pentru platforma gaz maritima

de Dan Diaconu

La momentul adoptării legii offshore, am spus că în forma trimisă Plăvanului se obţine ceva ceva, dar nu mare lucru, că forma încârligată a legii nu-i un avantaj, ci poate ascunde cărări destul de dubioase pentru cei care vor să extragă gazele pe gratis. De asemenea, am spus cât se poate de apăsat că interesul pentru extragerea gazelor din Marea Neagră nu e al nostru, ci al şmecherilor care vor să-şi marcheze cât mai rapid profitul. Din punctul nostru de vedere, cu cât stau mai mult acolo gazele, cu atât mai bine deoarece avem de-a face cu o rezervă certă, a cărei valoare în timp nu poate decât să crească.
Există două moduri de taxare: unul simplu, transparent şi, logic, unul complex, care poate ascunde nenumărate capcane. Să pornim de la un exemplu banal. Eu am un teren. Vine la mine un individ care-mi spune că vrea să cultive ceva pe el şi mă întreabă ce pretenţii am. Aici am variante multiple, după cum urmează:
  1. Pot să-i spun că împărţim jumătate-jumătate recolta. Sistemul e simplu: după cules eu îmi opresc jumătate şi el îşi ia cealaltă jumătate. Dacă e un an productiv ne-am îmbogăţit amândoi, dacă nu, eu am câştigat mai puţin, iar el posibil să şi piardă;
  2. A doua variantă ar fi ca eu să-i percep o sumă fixă şi să-i spun că nu mă interesează ce face, dar el trebuie să-mi dea suma aceea. La fel, dacă e un an bun el câştigă, dacă e un an rău, pierde. Eu însă, indiferent dacă anul e bun sau rău îmi iau banii;
  3. A treia variantă ar fi cea a parteneriatului: el îmi spune că investeşte, dar că sunt investiţiile mari şi că-mi permite să fiu partener cu el, dar că el trebuie să-şi deducă investiţiile din profit pentru a mă face pe mine parte şi că, până la amortizarea echipamentelor, să împărţim profitul abia după deducere.
Dacă aţi fi în locul meu ce variantă aţi alege? Cred că e limpede pentru oricine că primele două variante sunt de preferat întrucât aduc proprietarului venituri certe. Cea de-a treia e o variantă destul de dubioasă întrucât e practic imposibil pentru proprietar să controleze dacă dimensiunea investiţiilor făcute nu cumva e scoasă din burtă. Asta deoarece „investitorul” ar putea să cumpere echipamentele de la o firmă proprie, cu adaos comercial mare, ar putea factura cheltuieli aiuristice(consultanţă, software, etc.) s.a.m.d.
În cazul gazelor din Marea Neagră lucrurile stau cumva similar. Avem nişte rezerve cu grad mare de certitudine pe care le putem exploata. Orice om normal ar face calculul după cum urmează:
  • ori investitorul îmi dă un procent din ceea ce extrage;
  • ori, dacă ştiu cât gaz am acolo, îi cer o sumă fixă care să-mi fie dată înainte(sau într-o perioadă scurtă).
Ce-au făcut politicienii noştri? Au ieşit la înaintare şi-au spus că nu pot creşte redevenţa pentru că s-au înţeles cu investitorii să blocheze nivelul redevenţelor(când?, de ce? şi cu acordul cui?, nu spun!). Asta probabil pentru a bloca varianta taxării transparente. Ceea ce e o ticăloşie fără margini. Redevenţa fixă şi anemică a fost fixată prin legea de privatizare a companiei Petrom. Ceea ce nu spun politicienii noştri e că, prin acea lege, statul român se obliga să menţină redevenţele la nivelul de dinaintea privatizării pentru o perioadă de zece ani. Perioadă care a expirat în 2014, însă redevenţele au fost lăsate, pe blat, la acelaşi nivel. Aşadar, când vorbesc despre intangibilitatea redevenţelor, politicienii mint! Ele pot fi modificate fără probleme, astfel încât asigurarea unui venit fix prin intermediul redevenţelor este în continuare posibil.
Din punct de vedere teoretic, presupunând că redevenţele ar fi fost blocate de relaţia contractuală cu OMV, statul putea impune o redevenţă superioară pentru noile exploatări. Nimeni nu-i interzice acest lucru. Nu e nicăieri statutat că tu ca stat, pentru un proiect nou, nu poţi impune o anumită schemă de taxare sau că n-ai voie să ai o redevenţă mai mare pentru ceea ce se extrage din mare faţă de ceea ce se extrage de pe uscat. Poate fi considerat absurd, dar ilegal în niciun caz.
Toată flexarea muşchilor politicienilor se face însă pentru o chestie de-a dreptul ticăloasă: acordarea dreptului de exploatare pe gratis unor tâlhari. Ce se propune în noua variantă a legii offshore? În primul rând spinoasa problemă a deducerilor şi, de asemenea, blocarea modului de impozitare nu doar pe perioada derulării acordurilor petroliere offshore, ci şi „pe durata oricăror prelungiri subsecvente”(probabil ei ştiu bine că e o cantitate imensă de gaze pe care n-o vor putea extrage atât de repede şi-şi securizează încă de-acum câştigurile viitoare).
Modul în care companiile îşi pot deduce investiţiile este unul de-a dreptul hoţesc. Legea stabileşte acum că investiţiile companiilor se pot deduce în limita a 60% din veniturile lor excepţionale. Ce înseamnă asta e limpede pentru oricine: petroliştii tocmai ce au rezolvat fentarea statului cu 60% din banii pe care Dragnea îi anunţa victorios. Cu alte cuvinte, statul pretinde că va avea un câştig X, dar, în realitate, va încasa doar 40% din acest câştig. Aici intervine Dragnea care spune dezinvolt că „ce, nu e normal ca oamenii să-şi deducă investiţiile?”. De-aici e necesar să începem discuţia politică.
În toată perioada cât a fost prim ministru, Ponta a mimat cearta cu băsescu şi absolut orice ticăloşie făcea, o masca dibaci cu o criză dintre el şi preşedinte. La circul acela era părtaş şi băsescu, iar „băeţii” din servicii erau partenerii de nădejde care supervizau „pas cu pas” fiecare acţiune. În fapt nu era niciun scandal, doar un blat la care populaţia asista neputincioasă şi se îngrozea de ticăloşia lui băsescu, acordându-i sprijin necondiţionat „bietului Ponta”. Vuvuzelele media turau motoarele pentru a menţine la fel de radicalizat cercul spălaţilor pe creier care „mergeau cu băsescu până la capăt”. De fiecare dată când Ponta o punea de-o ticăloşie, era atacat de băsescu, iar apoi ieşea cu aceeaşi placă: băsescu e de vină, e normal ceea ce trebuie să facem.
Părerea mea e că întreg scandalul la care am asistat în PSD nu e decât o fumigenă controlată care-a fost menită strict ascunderii nemerniciei modificării acestei legi. Nu ştiu dacă e presiune politică sau s-au dat bani grei, dar întreaga lege pute extrem de rău. În realitate România nu câştigă nimic, ba, mai mult, îşi pune la bătaie inutil o resursă valoroasă în profitul strict al tâlharilor din Vest. 
Când spune că „România va avea un beneficiu de 50% din gazele extrase”, Dragnea minte de îngheaţă apele. El chiar crede că are de-a face cu proştii. Cei 50% se referă la cantitatea de gaze care trebuie tranzacţionate pe piaţa românească. Adică cei care extrag, vând pe piaţa autohtonă unui Gigel care, la rândul lui, vinde gazul pe o bursă din afară. Care-i beneficiul României? Un schimb de acte şi un comision anemic pe care-l încasează Bursa de Mărfuri sau o altă piaţă. Asta dacă nu cumva petroliştii îşi vor face în România o bursă proprie unde să nu perceapă niciun comision, fentând statul.
Toată tevatura cu legea offshore este una falsă. În realitate, legea nu trebuie să aibă decât un singur articol în care să specifice faptul că pentru exploatările offshore 50% din ceea ce se extrage intră în proprietatea statului român. Fără deduceri, fără redevenţe, fără alte artificii fiscale. 50% nu e mult, e chiar puţin faţă de alte state. Şi e cât se poate de transparent. Ai scos din Marea Neagră două kilograme de apă? Perfect: unul îl ia statul, celălalt îl iei tu. Şi toată lumea e fericită.
De ce nu se face aşa e simplu: marii mahări care-au intrat în combinaţie vor s-o facă pe gratis. Asta pentru că aşa au fost învăţaţi. E o ticăloşie care e întrecută doar de ticăloşia politicienilor noştri antinaţionali.   
Reclame

Statul subteran (sau paralel) şi existența lui în statele suverane şi statele vasale

 Celălalt stat

Văd extrem de multă lume confuză în faţa a ceea ce generic este numit „stat paralel” sau „stat subteran”. În timp ce unii – din naivitate sau ticăloşie – îi neagă existenţa, alţii se simt exasperaţi, sufocaţi de el, astfel încât uneori realmente simt nevoia să urle. Care să fie adevărul? În ce tabără ar trebui să ne situăm?

În cele ce urmează mi-am propus să tragem puţin perdeaua pentru a vedea cum funcţionează cu adevărat lumea. E o întreprindere destul de complicată şi, mai ales, controversată. Ştiu că ceea ce veţi citi în continuare este extrem de greu de digerat, în special din cauza unei viziuni deformate impuse brutal majorităţii populaţiei. Însă, puterea de a face saltul înapoi peste Styx este cea care face diferenţa dintre morţi şi vii, inocenţi cu ochii legaţi şi clarvăzători, înlănţuiţi şi liberi, ș.a.m.d.

Voi porni de la simpla noţiune  de suveranitate. Cum bine se ştie, suveranitatea este capacitatea unui stat de a se autodetermina. În lumea de azi, ca şi în istorie, lucrurile sunt extrem de simplu de tranşat: există naţiuni suverane, capabile de autodeterminare totală, şi celelalte, aflate într-o relaţie de vasalitate faţă de primele. În ciuda a ceea ce aţi putea crede, în ziua de azi există doar câteva state care sunt cu adevărat suverane, restul depinzând într-o măsură mai mică sau mai mare de câteva dintre aceste state. Printre statele cu adevărat suverane avem: SUA, Regatul Unit, Israelul şi Iranul. Atenţie, nu am adăugat aici nici Rusia şi nici China din cauza unor elemente care depăşesc spaţiul şi intenţiile articolului de faţă. Ceea ce ar trebui să constataţi este faptul că majoritatea statelor suverane prezentate au democraţia occidentală ca bază a sistemului lor politic.

În teorie, democraţia este forma cea mai înaltă de guvernare, care asigură exprimarea tuturor vocilor din popor. Totul funcţionează perfect, însă la nivel absolut teoretic. La modul practic, aşa-zisa „democraţie occidentală” funcţionează pe baza unei scheme triunghiulare (atenţie, în cele ce urmează mă refer la democraţiile statelor suverane): trei categorii aranjate în mod piramidal, aflate, fiecare dintre ele, într-o relaţie strictă de subordonare faţă de cea de deasupra. La bază avem ceea ce numim „masa ineptă”, adică noi, cetăţenii. La baza societăţii, iar percepţia ei asupra statului este una absolut deformată. De la acest nivel statul este văzut ca o entitate tot triunghiulară, compusă din puterile legislativă, executivă şi judecătorească, aflate pe picior de egalitate, într-un echilibru despre a cărui stabilitate nu-şi pune nimeni nicio întrebare. De la nivelul de bază, singurul element care „transpiră” este „structura oficială a statului”, acel incredibil şi ireal echilibru pe care tocmai vi l-am descris şi pe care-l ştiţi din viaţa de zi cu zi. Nivelul cel mai de sus rămâne strict necunoscut bazei, fiind catalogat în media şi în comunicările oficiale drept „teorie a conspiraţiei”.

Trecem la nivelul următor, cel căruia îi vom spune „al statului conducător”. Acest nivel este împărţit, la rândul său, în două categorii: prima include o clasă extrem de mare de indivizi pe care-o vom numi cea a „idealiştilor” şi o clasă ceva mai mică, a „insiderilor”. Clasa „idealiştilor” cuprinde politicienii mărunţi (de la lipitorii de afişe, consilieri locali, primari, parlamentari) sau cei situaţi la nivel de bază în diversele instituţii ale statului (judecători, diverşi procurori, salariaţi de la baza serviciilor secrete s.a.m.d.). De cele mai multe ori, cei din această clasă au o carieră destul de strict plafonată şi, în extrem de rare cazuri, reuşesc să treacă peste „neajunsurile” apartenenţei la clasa idealiştilor şi, automat, să intre în zona rarefiată a puterii. Din punct de vedere al percepţiei, majoritatea covârşitoare a celor care fac parte din această categorie percepe statul la fel ca şi „masa ineptă”. Jumătatea superioară, „insiderii”, sunt cei pe care-i vedeţi cocoţaţi în posturi cheie. Ei sunt perfect conştienţi de existenţa „nivelului superior”, dar, cu toate acestea, nu au un contact direct cu el, ci, prin ceea ce am putea numi „pârghii”. Elementul esenţial de înţeles este acela că nivelul cel mai de sus al piramidei nu interacţionează direct cu nimeni, ci doar prin intermediul pârghiilor. N-o să povestesc aici despre eşalonul superior al puterii („eşalonul conducător”), deoarece timpul şi spaţiul nu-mi permit acest lucru.

Ceea ce trebuie înţeles în funcţionarea „statului democratic” suveran este faptul că, în spatele aparenţelor teoretice, modul de luare a deciziilor este unul care n-are de-a face cu şabloane precum „democraţia”, „decizia poporului” ș.a.m.d. Chestiunea e foarte dibaci mascată. Prima chestie fraudulentă este dată de faptul că un ales nu are un mandat imperativ, adică odată ales nu e obligat să se ţină de promisiunile din campania electorală. E un element căruia i-am putea spune „secret ţinut la vedere”. Al doilea element este acela că, indiferent de determinarea unui individ „corect ales”, acesta, odată ajuns în „cămările puterii”, constată că este neputicincios, aflându-se în imposibilitatea de a pune în aplicare (presupunând că şi-ar dori) promisiunile din campanie care ar contrazice dorinţele eşalonului conducător. Probabil aici pare o fractură logică: de ce un individ sau un grup, după ce câştigă puterea, nu-şi poate impune voinţa? Pare ciudat, nu-i aşa? Doar după ce ai câştigat alegerile te afli la volan, ai toate butoanele la îndemână.

De fapt nu-i aşa. Dacă prin minune ai câştigat alegerile şi nu faci parte dintre insideri – adică dintre cei conştienţi de existenţa eşalonului conducător – vei constata cu stupoare că acţiunile tale se lovesc de ziduri de netrecut. În fapt nu te afli „la butoane”, ci în faţa unui panou cu false butoane, întrucât apăsarea unui buton nu declanşează acţiunea, ci atenţionează un oficial de rang inferior că vrei să iei o decizie. Punerea ei în aplicare depinde de voinţa acelui oficial de rang inferior.

Abia atunci constaţi că statul este de fapt o structură haotică, dominată de instituţii având autonomii inexplicabile, de ai căror şefi nu prea poţi să te atingi. Instituţii pe care nu le poţi influenţa deoarece aceasta se traduce într-un „atac la bazele democraţiei”. De asemenea, te confrunţi cu o violenţă, cu un stres insuportabil, elemente generate de presă şi de influencerii media. Nefiind unul dintre insideri, n-ai cum să înţelegi ceea ce se petrece şi devii confuz, deoarece structura care teoretic se află în subordinea ta e de necontrolat şi, mai mult, nu ţi se supune, ea conducând „de facto” întregul stat. Această structură invizibilă ochiului public (adică masei inepte şi idealiştilor) este de fapt ceea ce se numeşte „statul subteran” (deep state). Este reţeaua pârghiilor de putere, coordonate de eşalonul superior, şi care în perioadele de „criză” – adică atunci când „democraţia” aduce vreun idealist la putere – reacţionează haotic, transformând mandatul nefericitului idealist într-un dezastru, iar pe el într-un „duşman public”, urât de toată lumea din cauza imaginii dezastruoase pe care o are. Devenit victimă frustrată, nefericitul ori se autoînvinovăţeşte penibil, ori o sfârşeşte la spitalul de nebuni – sau prin apropiere – deoarece nu va înţelege niciodată ceea ce i s-a întâmplat.

În fapt, dacă vreţi să înţelegeţi care-i adevărata putere şi care sunt relaţiile de subordonare, nu trebuie să vă uitaţi niciodată la vârful puterii oficiale. Acolo sunt ori păpuşi telecomandate, ori, în rare cazuri, idealişti fără nicio şansă. Vreţi să înţelegeţi ce e puterea? Mergeţi pe fir să vedeţi de unde au venit cei din eşaloanele doi şi trei. Spre exemplu, v-aţi întrebat vreodată de unde a venit o nulitate precum Victoria Nuland? Cine-i ea, de unde-a apărut, cui i-a raportat şi, mai ales, „a cui a fost ea”? Ultima întrebare e de o importanţă colosală pentru fiecare dintre „necunoscuţii” de prin pârghiile neştiute ale puterii. Abia atunci când aveţi răspunsuri la aceste întrebări puteţi spune că înţelegeţi cât de cât bucătăria secretă a puterii dintr-un stat suveran. Şi-abia atunci vă deosebiţi fundamental de cei care cad în admiraţii tâmpe. Pe câţi dintre concetăţenii noştri nu i-aţi auzit lăudând „sistemul canadian”? Unii dintre ei chiar au emigrat acolo imaginându-şi că fac vreun mare rahat. Câţi dintre ei credeţi că au habar de faptul că, în realitate, Canada e o ţară, vorba lui Vanghelie, „pe persoană fizică”, fiind realmente stăpânită de vreo patru familii? Şi asta destul de transparent, fără mari eforturi de ascundere a realităţii. Doar că „nu se vorbeşte”. Şi cum s-ar putea vorbi atâta vreme cât familia lui taica Thompson deţine cam tot ce înseamnă media?

Poate vă întrebaţi, pe bună dreptate, ce-i cu statul ăsta subteran. De ce este el necesar în condiţiile în care cei din eşalonul de sus oricum conduc? Cu alte cuvinte, de ce n-o fac direct, fără a mai apela la un asemenea aparat imens? Răspunsul, desigur, e unul de-a dreptul banal: de ce-ar face-o? De ce să stai să-ţi baţi capul cu toate prostiile, în condiţiile în care o pot face alţii? Şi, mai ales, de ce să te expui şi nu-ţi vezi liniştit de viaţa şi puterea ta, de ce să nu te bucuri în discreţie de absolut tot ceea ce-ţi poate oferi lumea asta? Fără camere de luat vederi, fără prostovani care să te înghiontească, fără pic de deranj. Şi-ar mai fi ceva. Istoria demonstrează limpede că puterea erodează, că toţi marii puternici care s-au expus au sfârşit-o tragic. Nu trebuie să fii tu văcarul pentru a conduce gloata de vaci! E suficient să fii proprietarul fermei. Ca văcar poţi sfârşi împuns de vreun taur mai violent, dar ca proprietar nu faci altceva decât să culegi profitul. Turma se poate revolta împotriva văcarului (la nivel teoretic, deoarece atâta timp cât are furaje din belşug n-o va face!), dar niciodată împotriva proprietarului pentru că, pur şi simplu, nu-l cunoaşte.

Cred că elementele prezentate până acum sunt suficiente pentru a înţelege care-s raporturile de forţă şi cum arată în realitate lumea. Ceea ce trebuie să conştientizaţi este că acest model funcţionează strict în statele suverane.

 

Vom trece mai departe pentru a înţelege cum funcţionează restul statelor? Sau, dacă vreţi ceva mai aplicat, cum funcţionăm noi ca ţară. Aici lucrurile sunt mult mai simple, deoarece entitatea superioară, adică cea a eşalonului conducător, este reprezentată de una sau mai multe pârghii aparţinând „statului senior”, sub a cărui vasalitate se află naţiunea respectivă.
La preluarea puterii de către „statul senior”, elita conducătoare locală este decapitată, târâtă prin puşcării, terfelită şi ostracizată. În locul ei se instaurează un sistem de stat subteran, exact după modelul celui din naţiunile suverane, care însă este total subordonat unei pârghii din „statul senior”. Există un sistem extrem de bine pus la punct în ceea ce priveşte coordonarea şi interacţiunile cu acest tip de state. Spre exemplu, distrugerea elitei locale este mascată de lupta împotriva corupţiei. De ce se întâmplă aşa? Pentru că e cel mai simplu: cetăţeanului trebuie să i se livreze un vinovat pentru frustrările sale şi cine-i cel mai potrivit dacă nu „îmbuibatul” care se află în sferele puterii, fie că e vorba de politică sau business? În momentul în care lupta e terminată, iar structurile statului subteran sunt definitivate şi subordonate pârghiei din „statul senior”, în naţiunea vasală se reinstaurează liniştea, „corectitudinea”, iar lucrurile funcţionează la fel de lin şi de anost ca şi-n „naţiunea senior”. Masa ineptă şi idealiştii încearcă să schimbe radical lucrurile, în timp ce insiderii conduc astfel încât „pârghia de sus” să nu fie nemulţumită. Dacă printr-o minune unul sau mai mulţi idealişti reuşesc să cucerească puterea prin forme legale, vor fi îngenuncheaţi iremediabil de legile „statului democratic”, de diversele „instituţii”, care brusc îşi găsesc justificări pentru intervenţii în forţă bazate pe legi despre care nimeni nu ştia nimic până atunci. Toate aceste pârghii ale statului subteran lucrează într-o coordonare suspectă, trădând comanda unică aflată absolut în cu totul altă parte decât în locul care, din punct de vedere teoretic, ar fi trebuit să se afle.

Realitatea este că, dintr-o asemenea chingă nu se poate scăpa prin mijloace „legale”, în măsura în care legal înseamnă prin căile „democraţiei”, adică vot, Parlament, etc. E practic imposibil, sistemul livrând un număr imens de păpuşi teleghidate gata să preia şi să deturneze orice fel de mesaj. Sistemul a fost şlefuit în decursul timpului bazându-se pe eşecurile înregistrate de diversele metode de conducere. Poate cel mai răsunător eşec a fost cel din Iran, unde un dictator tembel – şahul de-atunci – a reuşit să-şi pună în cap întreaga ţară care, printr-o revoluţie islamică (culmea, cu substrat real democratic!) a reuşit o răsturnare spactaculoasă şi, în paralel cu aceasta, restabilirea suveranităţii ţării.

O altă evadare spectaculoasă, înainte de aceasta, a fost aceea a Rusiei Sovietice. După ce coada de topor Lenin condusese cu mână de fier destinul URSS, înainte de moarte a transmis grupului său de insideri ordinul de a-l împiedica pe Stalin să preia puterea. Stalin însă era o nucă prea tare şi s-a dovedit imposibil de deturnat. În prima fază după preluarea puterii s-a lovit de „statul subteran” instituit de Ulianov şi cozile lui de topor, dar, întrucât conducerea era puternic centralizată, a început epurările, disperat fiind de amploarea tălpilor care i se puneau. Fiind om dintr-o bucată, nu s-a mai încurcat cu „fiţe democratice” şi a instituit, într-un profund spirit rusesc catalizat de instinctele mafiei gruzine, legea „puşcăriei obligatorii” şi a glontelui în ceafă. Abia mai târziu, la interogatoriul lui Rakovsky, pare că a înţeles ceva mai bine lumea în care se mişca, dar a continuat în spirit independent, ţinând totuşi cont de „sugestiile” care-i veneau din afară.

Analizând accidentele istoriei recente, putem constata un element interesant. Recâştigările de suveranitate, chiar dacă au ca efect izolarea sau înlăturarea statului subteran, sunt de scurtă durată. Întrucât asumarea de către „revoluţionari” a puterii se face în mod transparent, „mânia populară” – inevitabilă în condiţiile perpetuării aceleiaşi puteri – se răsfrânge asupra celor care şi-au asumat transparent conducerea şi resuveranizarea statului. De obicei, în asemenea situaţii, într-una sau două generaţii, statul subteran se reinstaurează pe fondul creşterii nemulţumirilor şi al efectului nefast al unor acţiuni externe violente (gen sancţiuni economice, samd) cu scopul de a inflama spiritele. Este, dacă vreţi, situaţia pe care o puteţi observa în Venezuela, unde, după moartea lui Chavez, puterea concentrată în jurul lui Maduro dă semne clare de oboseală şi care, cel mai probabil, va capota.

În ceea ce priveşte Rusia, statutul suveranităţii sale este incert. După Stalin, uşor, uşor structurile statului subteran s-au reconectat la tătuci, apogeul fiind atins în momentul în care Gorbaciov, el însuşi aflat sub control englez, a semnat capitularea URSS. De-atunci Rusia a trecut printr-un proces accentuat de disoluţie care ar fi trebuit să culmineze cu decimarea lui Elţîn şi a familiei sale. Procesul a fost întrerupt brutal de către Putin şi de-atunci Rusia a limitat programatic efectele devastatoare ale statului subteran. Însă, în lipsa unui plan clar de succesiune şi a unei structuri superioare de putere, Rusia este în acest moment similară unei societăţi medievale încercând să ţină piept unei structuri mult mai rafinate şi infinit mai influentă propagandistic.

Rezultă limpede pentru oricine că desfiinţarea statului subteran este o simplă iluzie în condiţiile în care aceasta nu vine la pachet cu un nou model de stat. A desfiinţa statul paralel e cumva similar tăierii părului sau a unghiilor unui monstru. Mai devreme sau mai târziu ele vor creşte, iar monstru îşi va regăsi forţa. Aşadar, nu desfiinţarea statului subteran trebuie să fie ţinta, ci uciderea adevăratului monstru, adică a statului superior, la pachet cu impunerea unui alt model. Altfel, orice propunere nu rămâne decât o simplă utopie un idealism facil de demontat de actuala schemă de conducere şi coordonare.

Înainte de a încheia, vă atenţionez asupra faptului că acest material va avea o existenţă cât se poate de volatilă. Îl voi lăsa doar trei zile pe facebook şi cinci pe blogul propriu. După această perioadă voi şterge articolul, astfel încât, doar în această perioadă veţi avea acces la el. Dacă vreţi să-l păstraţi sau să-l daţi mai departe îl puteţi copia fără nicio restricţie.

                                                                                            Dan DIACONU

Sursa: Trenduri economice

Via: justitiarul.ro


Ceea ce scapă din vedere autorul articolului este faptul că nici statele suverane nu sunt complet suverane. Toate fiind tributare ocultei transnaționale, cel puțin de 200 de ani încoace. Sau mai bine spus, „structura invizibilă” (nivelul superior), este comună pentru toate aceste state, guvernându-le din umbră pe cele așa-zis suverane dar și pe cele vasale.

Ilie Şerbănescu: România are o economie specifică periferiilor coloniale

Dacă cineva aşteaptă cumva vreo ridicare a nivelului de viaţă de la creşterea economică ce este sau ar putea fi obţinută în România, aşteaptă degeaba! Tot aşa cum, în vremea comunismului, se aştepta degeaba ceva de la creşterea economică mai mult decât minunată cu care statistica regimului de atunci credita economia acelor timpuri. Impresia curentă este că, în vremea comunismului, aşteptarea era degeaba pur şi simplu pentru că statistica minţea propagandistic. Desigur, era vorba şi de minciuni, dar explicaţia principală a aşteptării deşarte era alta! Creşterea economică obţinută atunci era de tipul celei de la care cei cu munca nu se aleg mai cu nimic în plus, proprietarul “luând tot”. Acelaşi tip de creştere economică a fost redescoperit în România capitalismului actual. Proprietarul – care nu mai este statul precum în comunism, ci a devenit privat – ia de asemenea tot din ceea ce eventual se creează în plus, astfel că celor cu munca nu le prea mai rămâne de asemenea nimic.

Cu referire la capitalism, repudiatul Marx vorbea de “valoare” (care reproducea forţa de muncă) şi de “plusvaloare” (creată tot de muncă, dar înşuşită de capital în virtutea proprietăţii). Cu ipocrizie, comunismul, refuzând doctrinar salariul şi capitalul, vorbea de “retribuirea muncii” şi de “plusprodus”. Cu ipocrizie la pătrat, capitalismul actual vorbeşte de “compensarea salariaţilor” şi respectiv de “excedentul brut de exploatare”. De fapt, aceeaşi Mărie cu altă pălărie! Pe fond, la drept vorbind, nici nu poate fi altcum! Problema este doar în ce proporţie se aleg munca şi respectiv capitalul din “unirea” lor. Mai precis, cât ia munca şi cât capitalul!

Din motive de control politic asupra societăţii, comunismul lăsa foarte puţin muncii, în timp ce proprietarul unic (statul) “lua tot” la discreţia sa. E drept că o parte se “întorcea” şi la dispoziţia muncii prin bunurile şi serviciile colective generate şi administrate de stat şi care nu erau puţine. În capitalismul din România actuală, capitalul ia vreo 60% din PIB, copleşitor mai mult decât lua proprietarul-stat comunist. Muncii îi rămâne doar 40%! O asemenea proporţie – imposibil de calificat altfel decât odioasă – este specifică doar periferiilor coloniale celor mai de jos şi nu există în altă parte în Europa! Ca atare, dacă în România se realizează creştere economică, aceasta nu face decât să reproducă şi mai pronunţat structura existentă: din creştere nu revine o parte muncii şi o parte capitalului, ci capitalul ia şi mai mult, iar munca şi mai puţin! Cu deosebirea faţă de comunism că, din ceea ce se ia în plus, proprietarul nu mai creează bunuri şi servicii colective care să se întoarcă şi la dispoziţia muncii, ci alimentează doar polarizarea socială internă şi îmbogăţirea externă a altor ţări.

Sursa: jurnalul.ro

SOV: „Va fi război”, dar politicienii români sunt „o turmă de oi” care nu realizează importanţa strategică a României

Încă o dată sunt de acord cu afirmaţiile lui Sorin Ovidiu Vântu (SOV). Iată un alt articol de-al lui:

Capitolul 8 – Navigand printre imperii

Motto:
– Cum? Cand lumea mi-e deschisa, a privi gandesti ca pot
Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?

Dincolo de iesirile linistitoare ale oficialilor romani, va fi razboi! Criza uriasa, atat economica, cat si politica, pe care o traverseaza civilizatia apuseana a facut ca acest lucru sa fie inevitabil. Pentru declansarea lui era nevoie de definirea unui dusman, de un motiv de razboi si de crearea conditiilor ca deflagratia sa se produca din vina inamicului. Tinta a devenit evidenta la reuniunea NATO de la Bucuresti din anul 2008, cand puterile occidentale au anuntat ca se vor extinde inspre Rusia, prin anexarea Ucrainei si a Georgiei. Am folosit in mod deliberat termenul „anexare”, pentru ca asta s-a intamplat practic si dupa caderea blocului comunist. Evenimentele au inceput sa se desfasoare destul de spectaculos dupa aceasta reuniune.

„Primavara Araba” inlatura conducatorii puternici ai acestor state, transforma o zona stabila, condusa autoritar, intr-o zona macinata de conflicte interne si condusa de niste marionete manuite de cei de la Casa Alba. In acest mod, unul dintre cele mai importante obiective, petrolul, atat de necesar intr-un razboi, a fost atins.

Al doilea obiectiv era asigurarea transportului catre locurile de procesare si depozitare cele mai apropiate de Rusia – Marea Neagra. Aici, Georgia si Romania se calificau perfect. Georgia, chiar in coasta Rusiei, Romania, tot in coasta acesteia, dar si cu o infrastructura pregatita pentru procesarea si stocarea unei cantitati apreciabile de carburant.

Rusii s-au miscat insa rapid, intrand peste georgieni si stabilind acolo doua capete de pod. Apoi, au invadat Crimeea, anexandu-si teritoriul printr-un referendum local. Pare o exprimare contradictorie la prima vedere, dar ea cuprinde o realitate de netagaduit. Cam la fel si-a anexat si Germania Estul ex-comunist.

Revenind, batalia pentru Marea Neagra este departe de a se fi incheiat. Amplasarea scutului de la Deveselu, precum si mobilizarea de nave suplimentare rusesti in flota din Crimeea ne arata clar acest lucru. Daca lucrurile s-ar fi oprit aici, atunci, capul lor de pereti, totul ar fi ramas inghetat, la nivelul a ceea ce a mai fost si pana acum 25 de ani – un razboi rece dintre Occidentul din care facem si noi parte acum si o Rusie mica si mai artagoasa. Nu ar mai fi fost vorba de un razboi adevarat cu tot cortegiul lui de nenorociri si de necunoscute.

In miscarile celor doi colosi, remarcam faptul ca rusii erau mai bine pregatiti din punct de vedere strategic. In timp ce fortele NATO se aduna timid si in numar mic, rusii riposteaza (ce-i drept, cu ceva intarziere) in zona araba, sprijinind masiv Statul Islamic, si ataca estul Ucrainei. Nu doar bogatia acestei zone este extrem de atractiva, ci si legatura pe uscat cu peninsula Crimeea.

In timpul asta, blocul occidental impune sanctiuni Rusiei, sanctiuni peste sanctiuni, si incearca sa negocieze o pace fragila cu Putin. Este inutil, sansa pacii s-a spulberat inca din 2008 si, ca o ironie a sortii, asta s-a petrecut la Bucuresti. Acum nu mai are nicio importanta cine a inceput. Cele doua tabere stau fata-n fata si cu degetul pe tragaci.

Hotaratoare pentru soarta Romaniei este decizia finala a Germaniei, prinsa ca intr-un cleste de sistemul financiar american si gazele rusesti. Cu o moneda din ce in ce mai volatila, Germaniei ii este greu sa se aseze hotarat intr-o tabara sau alta. Apartenenta la NATO ii reteaza orice posibilitate de a se declara neutra. Nevoia de gaze nu ii permite sa se certe cu rusii. Daca Germania va ramane in barca NATO, atunci teatrul de operatiuni va deveni Romania. Dupa cum se vede, Putin va incerca sa faca o realitate din visul de secole al Rusiei, iesirea la Marea Mediterana. Serbia si Ungaria vor constitui capete de pod pentru armatele rusesti care urmeaza sa traverseze Romania. Prin Serbia se va ocupa Croatia, prin Ungaria se va pune o presiune uriasa pe Occident.

Importanta cailor de aprovizionare a armatelor nu trebuie sa mai fie explicata, toata lumea o cunoaste, cu exceptia politicienilor vostri. Acestia nu realizeaza cat de importanta este azi Romania – ambele tabere au nevoie ca de aer de pozitia strategica, de resursele, de infrastructura energetica pe care aceasta o are. In loc sa fructifice masiv aceste atuuri, intreaga clasa politica se comporta ca o turma de oi terorizata atat de lupi, cat si de „cainii de paza ai democratiei”, adica de DNA, dar si de presa.

Cine negociaza cu cele doua blocuri astazi? Dupa cum se vede, nimeni! Toti latra pe toate canalele media ca apartenenta la blocul NATO ii face pe rusi sa tremure de frica, neindraznind nici macar sa respire in apropierea frontierelor noastre de teama sa nu ii bata americanii la popou. Asta-i tot ce-i duce capul. In realitate, generatia voastra va duce pe umeri toate ororile acestui razboi, fie de o parte, fie de cealalta.

Sa ne intelegem! Nu sunt doar anti-american, ci si anti-rus. Nu-mi plac imperiile. Au o cruzime animalica, dar este evident ca trebuie sa convietuim cu ele si sa ne aliem cu acela care ne ofera si noua ceva. Nu este cinism, dar nu suntem intr-un film cu personaje pozitive, astfel incat sa ne fie jena in a adopta o pozitie mercantila. Afirmatiile facute in dese randuri de Basescu, conform carora suntem o tara mica si nesemnificativa in jocul marilor puteri, atesta calitatea de mare cretin a acestui specimen. Suntem mai importanti decat ne putem imagina pentru ambele imperii. Este momentul sa negociem mult mai profitabil pentru noi cu asa-zisii nostri aliati.

Astazi, Uniunea Europeana este slaba. Se vede de la o posta ca a fost luata prin surprindere de rusi, ca nu are raspuns la ofensiva acestora. In vreme ce Putin merge ceas pe un scenariu pus la punct in ani de zile, ceilalti improvizeaza. Este momentul sa cerem ce ni se cuvine. Eu ma aliez cu altii, nu din dragoste, ci din interes. Unde este interesul tarii noastre acum? Asta ar fi trebuit sa fie principala preocupare a oricarui politician, nu DNA-ul sau presa. Iata un alt motiv care cere imperios ca acest sistem politic sa fie schimbat.

Politicienii nu trebuie sa mai fie tributari, din punct de vedere financiar, unora si altora. Sa nu mai tremure in fiecare zi de frica SRI-ului, DNA-ului sau al presei, ci sa negocieze de pe pozitii de forta pentru interesele voastre prezente si viitoare. Astazi, nu se mai negociaza cu fabricile, uzinele sau resursele naturale ale tarii, astazi se negociaza cu vietile voastre. Multi dintre voi veti fi carne de tun, veti fi tocati de gloante si sfartecati de schijele obuzelor absolut pe degeaba. Ati devenit vasalii unor seniori care nu dau nici doi bani pe voi. S-a ajuns aici din cauza vulnerabilitatilor sistemului politic actual. De frica sa nu fie bagati la puscarie v-au livrat gratis, fara niciun castig pentru voi, pentru neamurile voastre sau pentru tara voastra. Culmea ironiei este ca, dupa ce Occidentul si-a facut treaba cu ei, tot la puscarie au ajuns.

Cate argumente va mai trebuie pana sa intelegeti ca aveti nevoie de un barbat de stat care sa aiba autoritatea, curajul si prerogativele necesare pentru a bate cu pumnul in masa cand vine vorba de interesele voastre si ale tarii noastre?

Sursa: sov.ro

Pare mai uman, Vântu, când vorbeşte despre interesul naţional…

Aşadar e din ce în ce mai posibil ca să se împlinească profeţia părintelui Arsenie Boca, cum că “Într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei țări: Ungaria, Bulgaria și Rusia…”

Profeţia continuă însă: „Și pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”

Iată alte câteva profeţii:

Să ne rugăm pentru un conducător bun al României!