Sfântul Simion din Muntele Minunat – 24 mai

Sfantul Simeon din Muntele Minunat este sarbatorit pe 24 mai.

Sfantul Simeon din Muntele Minunat s-a nascut in anul 522, in cetatea Antiohia, din Siria, si a trecut la cele vesnice in anul 592. El este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 24 mai. Desi acest sfant a petrecut foarte multi ani in varful unui stalp de piatra, el nu trebuie confundat cu Sfantul Simeon Stalpnicul, care a trait intre anii 390-459, langa cetatea Alep, din Siria, si este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 1 septembrie.

„Locuitor pustiului si inger in trup si de minuni facator te-ai aratat, purtatorule de Dumnezeu, parintele nostru Simeon; si cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea, ceresti daruri luand, vindeci pe cei bolnavi si sufletele celor ce alearga la tine cu credinta. Slava Celui ce ti-a dat tie putere; slava Celui ce te-a incununat pe tine; slava Celui ce lucreaza prin tine, tuturor, tamaduiri.”

Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Tatal sfantului, Ioan, era de loc din cetatea Edessa, iar mama sfantului, Marta, era de loc din cetatea Antiohia. Cand parintii lui Ioan s-au asezat in cetatea Antiohia, ei au cautat pentru fiul lor o fecioara crestina, spre a se uni in Taina Nuntii. Cunoscand viata curata a fiului acelora, parintii Martei au fost de acord cu casatoria celor doi. Desi fata dorea sa duca viata feciorelnica, dupa multa rugaciune si multe lacrimi, ea a facut ascultare de parintii ei, spre a nu-i intrista.

 Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Ioan si Marta au avut acelasi gand, traind bineplacut inaintea lui Dumnezeu. Ei posteau mult si se osteneau cu nevointe duhovnicesti. Dorind a naste un copil, spre a-l inchina lui Dumnezeu, fericita Marta a mers in biserica Sfantului Ioan Botezatorul si s-a rugat indelung. Ea a petrecut mai multe zile fara sa manance si fara sa bea, dormind pe jos. In cele din urma, intr-o noapte, ea l-a vazut pe Sfantul Ioan, care i-a zis: „Indrazneste, femeie, si te roaga, caci a fost primita rugaciunea ta.” Atunci, locul s-a umplut de buna mireasma.

Dupa inca o vreme, Sfantul Ioan i s-a aratat din nou Martei, zicandu-i: „Ridica-te degrab, femeie, si du-te in camara ta si, in binecuvantare, insotindu-te cu barbatul tau, indata vei zamisli fiu si ii vei pune numele lui Simeon. De carne sau vin sau altceva gatit prin mestesug omenesc nu se va impartasi. Da-i lui spre hrana numai din sanul drept, iar de cel stang nu se va atinge, caci pruncul este de partea cea de-a dreapta. Paine si miere si sare ii vei da lui drept hrana. Trebuie cu toata frica sa fie pazit ca vas sfant, comoara de pret, caci acesta va fi slujitor Domnului Dumnezeului nostru. Cand va implini doi ani, va primi sfantul Botez in aceasta biserica. Ce trebuie sa fie cu el va spune pruncul dupa sfantul Botez, venind harul peste el.”

Cuvantul sfantului s-a implinit intocmai, iar fericitii Ioan si Marta au primit de la Dumnezeu un prunc de parte barbateasca. Pe acesta, ei l-au numit Simeon. Fiind invinsa de mila de mama, Marta a incercat sa-i dea copilului spre hrana si din sanul cel stang. Copilul a refuzat de fiecare data, plangand. Dupa mai multe incercari, sanul stang al Martei s-a strans si s-a facut precum cel barbatesc. Mai mult, nici de apa calda a imbaierii nu vroia sa se apropie. Astfel, de fiecare data cand maica sa vroia sa-l spele, pruncul ramanea fara de glas, aratand prin aceasta voia lui Dumnezeu.

Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Cand a implinit doi ani, pruncul a fost botezat in biserica Sfantului Ioan Botezatorul, primind numele Simeon. Cand a iesit din cristelnita, vreme de sapte zile, pruncul a spus de mai multe ori: „Am tata si nu am tata, am mama si nu am mama.” Prin aceasta, el a aratat mai dinainte vietuirea monahala pe care urma sa o duca.

Pe cand Simeon era ca de cinci ani, un cutremur puternic a zguduit cetatea Antiohiei. Tatal sau a fost zdrobit de o piatra mare, iar pruncul s-a ratacit de mama lui. Gasindu-l o femeie tematoare de Dumnezeu, l-a luat pe umeri si a mers cu el intr-un munte din apropiere. Dupa sapte zile, Sfantul Ioan Botezatorul i-a descoperit Martei unde se afla fiul ei. Femeia care il ingrijea a marturisit ca, vreme de sapte zile, doar de doua ori a gustat paine si apa.

Odata, pe cand se plimba prin cetate, Simeon a ajuns in locul numit Heruvim si, prin descoperirea lui Dumnezeu, a vazut slava vietii vesnice, Tronul lui Dumnezeu, Judecata de Apoi si chinurile iadului. Din acest moment, copilul a inceput a grai cu o mare intelepciune, cunoscand tainele vietii.

Cand a implinit sase ani, Simeon a luat calea manastirii. Prin grija lui Dumnezeu, un batran imbracat in haine albe i-a spus copilului: „Urmeaza-ma, oriunde voi merge.” Si a mers acesta pana in apropiere de satul Pila, din tara tiberina, nu departe de Seleucia.

Aici, in munte, el a petrecut in singuratate cateva zile, dupa care, indrumat de ingerul Domnului, a urcat pe munte pana ce a gasit o manastire. Staretul acesteia era arhimandritul Ioan, un batran care cunoscuse de mai inainte inalta petrecere a copilului. Mai mult, aratandu-i copilul, un inger i-a spus staretului: „Prin acesta te vei mantui.”

In aceasta manastire, Sfantul Simeon a petrecut vreme de mai multe zile, postind aspru si priveghind toata noaptea. Cand unul dintre frati, inselat de invidie, a pus la cale sa-l omoare pe copil, mana lui cea dreapta s-a uscat si o durere cumplita i-a cuprins tot trupul. Si-a ascuns pacatul si a ajuns in pragul mortii. Abia atunci el si-a marturisit gandul si a capatat tamaduire, prin rugaciunile Sfantului Simeon.

Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Cand a implinit sapte ani, Sfantul Simeon a cerut sa i se inalte un stalp de piatra, langa cel al staretului sau. In varful stalpului se afla un locas mic si stramt, lucrat din lemn de nuc. Incepand acest fel de nevointa, sfantului i s-a aratat Mantuitorul Iisus Hristos, care, intinzand mainile, i-a zis: „Asa M-au rastignit, Eu binevoind, dar tu intareste-te si imbarbateaza-te.” A inteles, deci, sfantul ca de acum trebuie sa se intareasca si mai mult intru rabdare si osteneli.

Pe langa petrecerea pe stalp, Sfantul Simeon cel din Muntele Minunat isi adauga zilnic alte noi nevointe duhovnicesti. Spre deosebire de ceilalti parinti monahi, noaptea, sfantul citea toata Psaltirea, iar ziua o petrecea in tacere. Apoi, cand era indemnat sa manance macar putine verdeturi, el refuza, zicand: „Pe nimeni nu spurca mancarea, dar misca ganduri spurcate, tulbura si ingroasa si face materialnica mintea cea mai subtire.”

Sfantul Simeon din Muntele Minunat a fost hirotonit preot. Intr-o icoana veche, el apare zugravit savarsind Sfanta Liturghie, in memoria mamei sale, iar pe ucenici urcand in mod succesiv pana la el, pentru a primi Sfanta Impartasanie. In alta icoana, episcopul Dionisie al Seleuciei apare zugravit urcand la el si hirotonindu-l pe stalp.

Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Dupa ce Sfantul Simeon a petrecut pe stalp vreme de optsprezece ani, el a mers in Muntele Minunat, unde, vreme de zece ani, s-a nevoit intr-un loc inalt si pietros. Apoi, suindu-se pe un stalp mai mic, a petrecut vreme de patruzeci si cinci de ani. Din cei optzeci si cinci de ani ai sai, saptezeci si noua i-a savarsit Sfantul Simeon cu lupta si cu rabdarea cea mai presus de firea omeneasca.

Sfantul Simeon, cel din Muntele Minunat, a trecut la cele vesnice in anul 592. El este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 24 mai. Desi acest sfant a petrecut foarte multi ani in varful unui stalp de piatra, el nu trebuie confundat cu Sfantul Simeon Stalpnicul, care a trait intre anii 390-459, langa cetatea Alep, din Siria, si este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 1 septembrie.

Moastele Sfantului Simeon, pastrate in Manastirea Neamt

Moastele Sfantului Cuvios Simeon, cel din Muntele Minunat, mai exact, cinstitul sau Cap, se pastreaza cu mare evlavie in Manastirea Neamt, din judetul Neamt. Acest scump odor este incadrat intr-o cununa scumpa pe care, in limba slavona, sta scris: „Moaste de la Sfantul Simeon cel de la Muntele cel Minunat. S-au ferecat de Ioan Ștefan voievod, la leatul 6971 (1463).” Aceasta este, potrivit istoricilor, cea mai veche inscriptie pastrata de la Sfantul Voievod Stefan cel Mare.

 Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Inscriptia in limba slavona este, totodata, certificatul de autenticitate al Sfintelor Moaste. Nu se stie insa cum au ajuns acestea in posesia Sfantului Stefan cel Mare. Este posibil ca ele sa fi fost o mostenire de familie sau un dar primit de voievodul roman pentru faptele de milostenie facute in Sfantul Munte Athos.

Cinstitele Moaste ale Sfantului Simeon au fost daruite Manastirii Neamt in anul 1497, cu ocazia sfintirii acesteia. Este una dintre ctitoriile voievodului. O carte veche – Minei, in limba slavona – din secolul al XVI-lea, pastrata pana astazi in Manastirea Neamt, contine slujba Sfantului Simeon. Nepurtand acest hram, prezenta slujbei sfantului in Minei indica faptul ca manastirea avea deja Sfintele sale Moaste.

Dupa schimbarea vechii racle, cununa asezata de Sfantul Stefan cel Mare s-a asezat deoparte, in muzeul Manastirii Neamt. Moastele Sfantului Simeon cel din Muntele Minunat, asezate deja intr-o noua racla, vor fi aduse la Catedrala Mitropolitana din Iasi, cu ocazia sarbatorii Sfintei Cuvioase Parascheva (octombrie, 2013).

Teodor Danalache

 Sfantul Simeon din Muntele Minunat

Reclame

Sfântul Efrem Sirul, cel numit „Liră a Sfântului Duh”

Acest astru strălucitor al Bisericii a răsărit în Orient în îndepărtata cetate Nisibe (Mesopotamia) prin anul 306.

[Nisibis, localitate ce astăzi poartă numele de Nusaybin și este așezată în provincia turcească Mardin, aproape de granița cu Siria. – notă admin.]

Încă din fragedă tinereţe fu alungat din casa părintească de către tatăl său – preot păgân – din cauză că iubea Religia Creştină. Fu primit de Sfântul Episcop Iacob (prăznuit în 13 ianuarie) care îl învăţă să iubească virtuţile şi să se dedice neîncetat meditării asupra cuvântului lui Dumnezeu. Învăţătura Sfintei Scripturi aprinse în el o flacără care îl făcu să dispreţuiască bunurile şi grijile acestei lumi pentru a-şi înălţa sufletul către bucuria bunurilor cereşti. Credinţa şi încrederea sa în Dumnezeu, de neclintit precum muntele Sionului, îl făcură să adopte un mod de viaţă nemaipomenit. Avea o curăţenie a trupului şi a sufletului care depăşea limitele naturii umane şi care îl făcea să ţină sub stăpânire toate mişcările sufletului său, nelăsând nici un gând urât să se iţească în mintea sa. La sfârşitul vieţii sale recunoştea că nu a vorbit niciodată de rău pe nimeni şi nici nu a lăsat să scape din gura lui o singură vorbă fără noimă.

Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea şi noaptea cu somnul, învăluindu-şi faptele precum şi vorbele în sfânta smerenie a lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el ocupă în Corul Sfinţilor locul ales de „dascăl al căinţei”. Printr-o minune ce se face cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformaţi în două izvoare nesecate de lacrimi. Ani întregi, zi şi noapte, aceste ape luminoase, purificatoare şi purtătoare de sfinţenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu încetară să curgă din ochii săi, transfigurându-i faţa într-o sclipire limpede, în care se oglindea prezenţa lui Dumnezeu. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor, şi uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunăţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie. Ca un cerc misterios, în care nu ne putem da seama unde e începutul nici sfârşitul, gemetele năşteau în el lacrimile ; lacrimile, năşteau rugăciunea ; rugăciunea năştea propovăduirea, care era întreruptă de noi tânguiri. Citind încântătoarele sale discursuri despre căinţă sau descrierile atât de realiste ale Judecăţii de Apoi, chiar şi inimile cele mai împietrite nu pot să nu se înmoaie. Pentru multe generaţii şi până în ziua de azi, lecturile din Sfântul Efrem au făcut să curgă multe lacrimi, deschizând păcătoşilor calea pocăinţei şi a creştinării.

La ceva timp după Botezul său, pe la vârsta de 20 de ani, Efrem se retrase în pustiu, fugind de agitaţia oraşului pentru a sta de vorbă în linişte cu Dumnezeu şi pentru a trăi în preajma Îngerilor. Trecea dintr-un loc în altul, neînrobit de nimic, îndreptându-se într-acolo unde îl conducea Duhul Sfânt, spre ajutorul lui şi al fraţilor săi. Astfel ajunse în cetatea Edesa în pelerinaj, fiind în căutarea unui om sfânt cu care să ducă o viaţă de călugărie. Întâlnind în calea sa pe o femeie desfrânată, el se prefăcu atunci că îi acceptă propunerile şi, spunându-i să îl urmeze, o conduse spre piaţa publică, în loc să caute un loc retras potrivit păcătuirii. Prostituata îi atrase atenţia : „De ce mă aduci aici ? Nu te ruşinezi să te vadă lumea ?” Sfântul îi răspunse : „Nefericito, te temi de ochii oamenilor : de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu care vede totul şi care va judeca în ultima zi faptele noastre şi gândurile noastre cele mai ascunse?”. Cuprinsă de teamă, femeia se căi şi se lasă condusă într-un loc care să fie de ajutor mântuirii ei. După câţiva ani petrecuţi în Edesa Sfântul Efrem se întoarse să trăiască în pustiu. Cum auzise laudele aduse virtuţilor Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelaţie că Episcopul Cezareei se asemăna cu o coloană de foc care unea pământul cu cerul. Fără să mai zăbovească, Efrem plecă spre Capadocia. Ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei şi intră în biserică în momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deşi nu înţelegea greceşte, fu cuprins de admiraţie văzându-l pe marele Episcop propovăduind, căci vedea un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi şoptea la ureche cuvinte dumnezeieşti. Acelaşi porumbel îi vesti Sfântului Vasile prezenţa în mulţime a umilului ascet sirian.

Trimise după el, vorbiră câteva minute în Altar şi, ca răspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem să vorbească dintr-odată în greceşte ca şi cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna. Apoi îl ordonă Diacon, şi îl lăsă să plece în patria lui.

În acele timpuri începu un lung şir de războaie între Romani şi Perşi (între 338 şi 387), în tot regatul persecuţii fără îndurare fură organizate împotriva creştinilor, consideraţi drept aliaţi ai romanilor. Aflând în pustiu de suferinţele fraţilor săi, Sfântul Efrem se întoarce atunci la Nisibe pentru a le veni în ajutor prin faptele şi cuvintele sale. Încă din copilărie îi fu revelată chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o viţă de vie roditoare crescând de la gura sa şi umplând întreg pământul. Toate pasările cerului veneau să se aşeze şi să se îndestuleze din fructele sale şi cu cât ciuguleau mai mult cu atât via se umplea de struguri. Harul Duhului Sfânt îl umplea cu o asemenea abundenţă încât atunci când se adresa poporului limba sa nu mai prididea să profereze gândurile cereşti pe care i le inspira Dumnezeu, şi părea ca prins de bâlbâială. De aceea adresa lui Dumnezeu această rugăciune surprinzătoare : „Reţine, Doamne, valurile harului tău!”.

Când nu se ocupa cu învăţatul altora pentru a întări credinţa împotriva păgânilor şi ereticilor, se punea cu umilinţă în serviciul tuturor, ca un adevărat diacon, asemeni lui Hristos care s-a făcut „slujitorul” nostru.

Astfel, smerindu-se, refuza mereu înălţarea la Preoţie. Virtuţile sale, rugăciunea sa, roadele contemplărilor şi meditărilor sale, tot harul pe care i-l dădea Dumnezeu, nu îl păstra pentru el însuşi, ci împodobea cu el Biserica, Mireasa lui Hristos, ca o coroană de aur bătută cu pietre scumpe. La asediul oraşului Nisibe în 338, oraşul fu eliberat datorita rugăciunii sale şi a Sfântului Iacob. Dar după mai multe războaie, căzu în final în mâna crudului suveran al Perşilor, în 363. Refuzând să trăiască sub dominaţie păgână, Sfântul Efrem şi mulţi alţi creştini plecară atunci spre Edesa. Îşi petrecu acolo ultimii zece ani din viaţă, şi – pentru a continua opera începută în şcoala de exegeză fondată la Nisibe de Sfântul Iacob – propovăduia la Şcoala din Edesa, care fu numită „Şcoala Perşilor”. Atunci a redactat cea mai mare parte a admirabilelor sale lucrări, în care cunoaşterea pe care o avea într-ale celor ale lui Dumnezeu şi ale Sfintelor Dogme îmbrăcă podoaba de splendoare a unei limbi poetice inegalabile. Se spune că ar fi compus în grai sirian peste trei milioane de versuri : comentarii ale aproape tuturor cărţilor Sfintei Scripturi, tratate împotriva ereziilor, Imnuri închinate Raiului, Fecioriei , Credinţei, marilor Minuni ale Mântuitorului şi ale Sărbătorilor Anului. Mare parte din aceste imnuri a servit la compunerea Cărţilor Liturgice ale Bisericii de limbă siriană, de unde numele care i s-a dat de „Liră a Sfântului Duh” şi „Doctor al universului”. Alte tratate, foarte numeroase, ne-au fost transmise în greceşte. Ele vorbesc cu precădere de căinţă, asceză şi virtuţile călugăriei.

După ce a organizat ajutoarele în cetate în vremea foametei din 372, Sfântul Efrem îşi încredinţă sufletul lui Dumnezeu, în 373, înconjurat de un mare număr de călugări şi asceţi ieşiţi din mănăstirile lor, din pustiul lor, din peştera lor, pentru a lua parte la ultimele clipe ale sale. Le lasă un testament emoţionant, plin de smerenie şi de căinţă, în care cere stăruitor tuturor celor care îl iubesc să nu îl cinstească prin ceremonii funerare măreţe, ci să îi depună trupul în groapa străinilor, dăruindu-i, drept flori şi miresme, ajutorul rugăciunilor lor.

Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie28.htm