Când cazi în afara Bisericii, căderea e continuă – Anglicanii vor să-și adapteze ,,dogmele,, la aberațiile sexuale moderne

anglican.jpg

Notă: Textul este preluat. Termenii de ,,arhiepiscop,,, ,,Biserică,,, ,,preot,, etc trebuie luați ca termeni mincinoși având în vedere că anglicanii și catolicii din care provin sunt în afara Bisericii de aproape 1000 de ani.

De asemenea, nu recomandăm spre informare teologică site-ul sursă căci este eretic.

Stephen Cottrell, un episcop anglican care va deveni în acest an Arhiepiscop de York, crede că învăţătura biblică în ceea ce priveşte sexualitatea ar trebui să fie pe locul doi, după practicile culturale ale secolului al-XXI-lea, conform The Christian Institute.

Cottrell a făcut acest comentariu acum doi ani, atunci când el a adoptat chemarea Arhiepiscopilor de Canterbury şi York de a îmbrăţişa „o nouă incluziune creştină radicală.”

El a spus că ar fi o greşeală să ignori „pierderile” care rezultă atunci când respingi perspectiva occidentală prezentă privind sexualitatea umană.

„Nu cred că biserica a avut de înfruntat până acum provocarea de a fi considerată imorală de către societatea în care se găseşte,” spune Cottrell.

El a spus în aceeaşi adresă către liderii din propria sa dieceză, că adoptarea unei concepţii biblice asupra relaţiilor între persoane de acelaşi sex ar putea „legitima homofobia printre enoriaşi.”

Deşi Cottrell recunoaşte că atât Vechiul cât şi Noul Testament condamnă în mod clar homosexualitatea, el spune că aceastea sunt doar „parte dintr-o imagine mai mare şi din moştenirea noastră.”

„Ceea ce trebuie să facem acum este să recunoaştem că cu ceea ce ştim acum despre dezvoltarea umană şi despre sexualitate trebuie să ne uităm din nou la acele texte, pentru a vedea ce ne spun ele despre situaţia noastră, pentru că ceea ce ştim acum nu era cunoscut atunci,” a spus el.

Viitorul Arhiepiscop a spus de asemenea că nu vede „nici un fel de motiv” pentru care rugăciunile de binecuvântare sau împărtăşania să nu fie oferită şi celor care se angajează în parteneriate civile.

Conform The Christian Institute, opinia lui Cottrell reprezintă o încălcare a doctrinei Bisericii Anglicane, aşa cum este ea înscrisă în Hotărârea Sinodului General din 1987, care spune că actele homosexuale reprezintă păcate de care trebuie să te pocăieşti. Acest lucru este recunoscut şi în Rezoluţia Conferinței Lambeth din 1998 care se opune „legitimării sau binecuvântării uniunilor între persoane de acelaşi sex.”

Între timp, un vicar al Bisericii Anglicane, a demisionat după ce Cottrell a fost numit viitor Arhiepiscop de York.

Reverendul Steven Hanna a demisionat din poziţia de conducere pe care o avea în cadrul bisericii, după ce i-a spus lui Cottrell că traiectoria liberală pe care a luat-o Biserica Anglicană este innaceptabilă.

Hanna a spus, de asemenea, că este „îngrozit” de propunerea de ordinare a lui Jide Macaulay, un vicar care şi-a recunoscut orientarea homosexuală şi care trăieşte împreună cu partenerul său.

„Încercările de a spune că învăţăturile Bisericii Anglicane nu se schimbă, lucru care este infirmat deja de practicile curente din biserică, şi este doar o chestiune de timp până când această şaradă se va termina şi doctrina oficială a bisericii se va schimba şi ea,” a spus Hanna.

Hanna nu este decât unul dintre mai mulţi preoţi anglicani care rămân fideli doctrinelor istorice şi care au decis să părăsească Biserica Anglicană din cauza liberalismului acceptat în chestiuni de credinţă şi morală în biserică.

Biserica Anglicană a anunţat şi că va recunoaşte căsătoriile persoanelor transgen.

Sursa: http://www.stiricrestine.ro

 

 

 

Erezia Evangheliei Sociale (Social Gospel)

Image result for social gospel images

Foto – goodreads.com

În urma rugăminților unora de a face un rezumat al ereziei “Evangheliei Sociale”(Social Gospel), regăsita în articolele din ultimii ani ai site-ului Orthodox Australia (orthodoxaustralia.org), încerc în rândurile următoare să redau succint câteva idei care să pună în context și să explice această nouă și ultimă erezie.

Această erezie a fost bine sintetizată în scrierile părinților Serafim Rose și Herman Podmoshenski de la Mănăstirea Platina, urmași spirituali ai părinților de la Mănăstirea Optina a cărei linie au continuat-o. După cum unii știu, dar poate majoritatea nu au aflat, multe din lucrările acestor doi sfințiți părinți au fost cenzurate, cărți editate în ediții ulterioare, paragrafe scoase etc, ca să nu mai amintim lupta acerbă de discreditare și calomniere a lor și modul suspicios al morții la doar 47 de ani a Părintelui Serafim Rose, în urma unei afecțiuni rapide și acute la stomac, care are mai mult trăsăturile unei otrăviri, cât și a înscenărilor calomnioase de pedofilie și alte acuzații la adresa Părintelui Herman (Gherman) care nu au fost dovedite în instanță niciodată. De altfel, acești părinți au suferit așa cum au suferit toți ceilalți predecesori și duhovnici ai lor, incluzând aici și pe Sfântul Ioan Maximovici.

Una dintre lucrările cele mai importante, dar cu care s-a dus și cea mai înverșunată luptă(mai ales din interiorul Bisericii) de a nu vedea niciodată lumina zilei, a fost cursul “Orthodox Survival Course”(sau cursul de supraviețuire ortodoxă) pe care acești doi părinți l-au ținut timp de câțiva ani(în anii 70) la mănăstire la Platina. Pe timpul verii, mulți pelerini din toată lumea veneau din toate colțurile lumii să audă și să vadă despre ceea ce se dusese repede vestea. Acest curs a fost publicat în anii mai recenți pe site-ul mai sus amintit în categoria “Ennobling Literature”. Cu această ocazie lansez și invitatia celor care doresc a ajuta cu traducerea lui în românește să o facă spre folosul dreptcredincioșilor noștri români.

Pe baza acestei comori ascunse și a multor dintre scrisorile cenzurate și nepublicate decât recent a celor doi părinți, misiunea ortodoxă Orthodox Australia a încercat să pună cap la cap această moștenire spirituală cu evenimentele recente din lume și să pună în lumină o viziune de ansamblu și să dea un sens acestora.

Sunt multe elemente pe care ar trebui să le includ, pe măsura ce îmi vin în minte și în urma revizitării unora din articole, voi actualiza această postare.
Am să încerc să prezint succint principalele idei.

Erezia “Social Gospel” (sau Evanghelia Sociala) pleacă de la premisa că menirea Bisericii este nu aceea de a popovădui cuvântul lui Dumnezeu ci de a deveni un participant activ la scopul eradicării din societate a tuturor problemelor, nedreptăților, bolilor, suferințelor etc, devenind astfel o biserică umanistă, o intruchipare a idealurilor umaniste.

Este binecunoscut în învățătura Ortodoxă că nedreptatea, fărădelegea, sărăcia, lipsurile, bolile etc sunt cauza naturii decăzute a omului și a păcatului. Dumnezeu îngăduie fiecaruia dintre noi, mai mult sau mai puțin, după dreapta Sa socoteală, ca fiecare să avem o cruce de dus în viață, iar această Cruce este cupa suferințelor pe care trebuie să le îndurăm spre a ne mântui. Așadar aceste suferințe sunt parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a fiecărui om în parte, și spun în parte pentru că e foarte important, deoarece se încearcă a se împinge în față un fel de mântuire “colectivă”.

Ce încearcă această erezie să aducă nou este să își propună ca să lupte pentru eradicarea tuturor acestor suferințe din societate și din viața fiecăruia, adică să înlăture însăși pârghia mântuirii lăsată nouă de Hristos, pentru ca în final să se ajungă la societatea perfectă aici pe pământ, fără nedreptate, fără fărădelege, fără sărăcie, fără boli, fără suferință, adica fără de Cruce! Aceste deziderate nu sunt vorbe în vânt ci puncte cheie incluse în Documentul 3 al Sinodului(tâlhăresc-ecumenist) din Creta, în special în sectiunea “F: Misiunea Bisericii Ortodoxe ca mărturie de dragoste în slujire” (http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-misiunea-bisericii-in-lumea-contemporana-document-final/).

Este imposibil să nu observăm limbajul caracteristic comunist foarte asemănător cu cel cu care am fost obișnuiți și pe vremea regimului de tristă amintire, însă de data aceasta aceste deziderate utopice apar în documentul oficial al Bisericii și devin parte din învățătura sa, o doctrină care nu a existat până astăzi în Biserică, o învățătură nouă și care va trebui propovaduita! Oridinele de propovăduire vor veni de sus. Ce este interesant este că aceleași puncte și obiective se regăsesc în mare parte pe agenda Națiunilor Unite, sub numele de Agenda 2030 (sau agenda 21 cum este ea cunoscută cu un nume mai vechi). Dacă vechii comuniști ne vorbeau de “exploatarea omului de către om” ca deziderat principal pentru motivul de a aduce o nouă formă de dreptate socială, acum au schimbat puțin cuvintele, au adăugat și câteva cuvinte duhovnicești și cu referire la credință, și ne-au prezentat o formă îmbunătățită a aceluiași manifest.

Într-una din scrisori(numărul 78 pe site-ul orthodoxaustralia.org) Părintele Serafim scria profetic aceastea:
http://orthodoxaustralia.org/…/letters-of-fr-seraphim-rose…/

”Dar cu comuniștii, ținta este mai adâncă: în final, să distrugă complet Biserica, folosindu-se de înșiși ierarhii Bisericii(când este posibil) ca agenți infiltrați ai acestui plan; și, spre sfârșitul planului, să se folosească de Biserică să apere comunismul în lume și în Occident și să propovăduiască un „Creștinism comunist” care pregătește ideologic calea pentru viitorul triumf al comunismului mondial, nu doar ca regim politic universal, dar și ca tiranie ideologică și pseudo-religioasă.
Pentru a ne da seama de acest lucru, trebuie să ne dăm seama ce este comunismul: nu doar un regim politic nebun după putere, ci un sistem ideologic-religios a cărui
țintă este să dărâme și să înlocuiască toate celelalte sisteme, mai ales Creștinismul.”

Este foarte greu să nu observam că de fapt acest document (Misiunea Bisericii în Lumea Contemporană) este chiar materializarea acestei profeții. Biserica cea Orthodoxă a lui Hristos ne învață că lucrarea mântuitoare a omului este una tainică, individuală, ce acționează asupra fiecărui suflet în parte prin participarea la Sfintele Taine. Noua doctrină însă învață că lucrarea mântuitoare trebuie de acum să conțină, pe lângă tainele bisericești (care se fac individual), și un element „social” nou, la care neparticipând înseamnă excluderea din Biserică prin nerespectarea hotărârilor sinodale. Asistăm deci la apariția unui nou concept, acela de „mântuire colectivă” (sau collective salvation).

După cum este arătat și în Orthodox Survival Course(Cursul ortodox de supraviețuire), vechii comuniști, văzând că experiența de ateizare marxistă a eșuat, vor încerca să o facă din nou într-un context spiritualizat, în care Biserica mărturisitoare a lui Hristos să devină parte implicată, aservită acestui nou sistem. Însă ca această lucrare satanică să reușească, trebuie adus în prim plan și un duh, un spirit catalizator, care să imbolde lumea la a participa în această mișcare. Acesta e spiritul harismatic, descris perfect în lucrările Părintelui Serafim Rose, care este de fapt același spirit care a luat cu asalt „creștinătatea” Vestică încă de la momentul schismei de Ortodoxie, și care a ajuns să prolifereze cel mai evident la protestanții de azi. Primele elemente ale acestui spirit harismatic poate fi observat la Francis de Assisi, la care regăsim și prima formă a ereziei “Evanghelia Socială”(Social Gospel). În scrierile papistașe(spunându-li-se greșit „catolice”) găsim multe referințe la motivul pentru care el a început să predice prima formă a acestei erezii numită “Bucuria sărăciei”(The Joy of Poverty). Adică un fel de promovare socială a ideii de sărăcie ca un fenomen social ca mod de mântuire socială, făcută nu în spiritul Sfinților Părinți care făceau acest lucru în mod tainic și individual prin renunțarea la lumea aceasta deșartă și unirea cu Dumnezeu, ci cu scopul de a arăta „că nu trebuie să fie nimeni mai sărac decât el”(Francis de Assisi), dacă ar fi să cităm direct de la sursă. Scopul e evident de a crea un efect social în masă și nu o mântuire individuală.

Deci se poate vedea deja acest spirit harismatic care îl imboldă pe om să facă tot felul de “acte de smerenie” nu pentru slava lui Dumnezeu, ci spre slava proprie, ca omul să fie slăvit și luat ca exemplu de societate. Acest spirit harismatic este peste tot în Occident și a pătruns deja și în țările Ortodoxe. Spre exemplu astăzi auzi peste tot de oameni care înconjoară bisericile pe coate și în genunchi în văzul tuturor și cum astfel de practici se răspândesc tot mai mult. Din nou Francis de Assisi poate fi considerat fondatorul acestor practici prin celebra sa “dovadă de smerenie” în care îl punea pe ucenicul său să-l lege de gât cu o funie și să-l târâie prin piețe biciuindu-l, arâtând lumii cât de păcătos este. Acestea nu sunt decât elemente ale acestei erezii “Evanghelia Socială” de care vorbeam mai devreme. Observăm deci că lucrarea mântuitoare se mută din planul tainic, individual, în cel colectiv, social!

De atunci însă creștinătatea vestică “a evoluat” cu mult înspre rău, și ajutată de știință, această pervertire a ajuns să devină unealta Antihristului care se pregătește să apară. Acest Antihrist va veni ca “tatăl tuturor harismaticilor”, pentru că va forța toată lumea să facă toată fapta bună la vedere, iar această erezie “Social Gospel” este ultima etapă pregătitoare, și este și scopul ereziei ecumeniste de până acum, pentru că scopul a fost să adune toată lumea creștină în jurul acestei noi erezii mai mare și mai puternică, erezia “Social Gospel”.

Elementele definitorii și termenii vehiculați ale acestei erezii de azi sunt “social justice” (dreptate socială), “financial or economic justice” (dreptatea financiară și economică – adica tot comunismul definit cu alte cuvinte, lupta de clasă și înlăturarea exploatării săracilor de către bogați), “climate justice”, “religious justice” etc.

Când ne uităm împrejur, fiecare din aceste elemente au dus la crearea unei mișcări de mobilizare generală în numele dreptății. Cred că deja devine evident faptul că de fapt toate problemele omenirii de azi sunt create artificial de un grup de “elite”, pusă să distrugă omenirea și să aducă Noua Ordine Mondială. Ei sunt cei care crează și finanțează toate revoltele și problemele sociale (inclusiv ISIS), ei au creat acest sistem financiar atât de corupt și care va colapsa (iar mișcarea de mobilizare împotriva bancherilor nu a lipsit să apară: Occupy Wall Street), ei modifică și vremea ca să ne împingă pe noi să acceptăm acest nou sistem de valori comuniste definit de Agenda 21, ei împing pe plan politic căsătoriile homosexuale, legalizarea avortului etc. Toate acestea au rolul de a mobiliza toate religiile, toate clasele sociale în această mișcare de “dreptate socială”, de unire a tuturor în ciuda diferențelor doctrinare, într-un front comun de luptă împotriva inegalității și corupției, pentru că nu este nicio religie care să nu denunțe asemenea practici, toate sunt împotriva lor.

Vă amintiți probabil în Scriptură, în Apocalipsă, cum că “Antihristul va face semne mari pe pământ”, chiar “și foc să coboare din cer” în încercarea sa turbată de a subjuga omenirea bestiei Apocalipsei (comunismului). Uitati-vă și voi ce nenorociri se văd doar dacă ne uităm la schimbările climatice. Acum vreo 3-4 luni au fost știri, în presă cum că a fost o furtună cu fulgere fără nori prin Franța și prin Germania, fulgere din senin coborând ca focul din cer … Toată această propagandă a schimbării climatice este tot datorită puterii satanei, care prin stiință, în ziua de azi poate modifica vremea, poate aduce secete, poate aduce chiar și ploi distrugătoare. Toate acestea sunt făcute ca să ne sperie și să ne forțeze să ne închinăm bestiei.

Nu cred că este cazul să mai amintesc (ca parte a programului “religious justice” amintit mai sus) cum suntem toti împinși spre o religie politic corectă și fără discriminare, inclusiv față de musulmani.

Deci vedeți, dragii mei, cum pe absolut toate planurile, încercările la care e supusă omenirea astazi devin tot mai grele. Va urma și razboiul, dar întâi vine colapsul financiar, așa spun profețiile …

În a înșela lumea, ei încearcă să creeze și un fals antihrist, astfel că cel ce vine după acest fals antihrist, să vină ca un “eliberator” de sub tirania acestui fals antihrist, și ca atare lumea să-l primească ca pe mesia! Acest adevărat antihrist, va aduce bunastarea generala, dreptatea universală, pedepsirea publică a tuturor elitelor și lucrătorilor fărădelegii, va fi cel pe care Dostoievski îl numea “Marele Inchizitor”. Vedem deci cum această nouă erezie este menită să pregatească tronul adevăratului antihrist.

Falsul antihrist va fi conducătorul a ceea ce astăzi presa încearcă să ne prezinte ca fiind “Noua Ordine Mondială”, acel regim de opresare și persecuție a tuturor indiferent de religie, facută tot spre scopul forțării unirii lor, sistem care va avea un dictator la putere. Pe acest dictator lumea îl va considera ca fiind antihristul, dar nu va fi. Va fi, fie conducătorul noului imperiu islamic ce se va ridica pe fondul căderii vestului, dar poate fi și un nou Hitler ce vine din vest.

Adevăratul antihrist va veni ca urmare a revoltei generale, a ultimei revoluții, celei pentru “dreptate socială”, pentru că de acum înainte situatia se va înrăutății tot mai mult, Vestul va intra în colaps financiar iar necazurile vor deveni de nesuportat. Prin aceste teribile încercări, satana speră să coalizeze pe toti, de la mic la mare, pentru marea dreptate sociala și instaurarea paradisului pe pământ!

Ar trebui amintit că în prelegerea istorică a primului papă catolic din istorie ce s-a adresat Congresului American și Adunării Națiunilor Unite în septembrie 2015, papa Francis a prezentat și a promovat exact aceleași obiective de justiție și dreptate globală.

Iată dragi frați întru Hristos cum în acest fel au ajuns idealurile comunismului spiritualizat să fie propovăduit lumii întregi…
În cursul Orthodox Survival Course, se arată clar că Revoluția Franceză a fost începutul mișcărilor sociale și de răsturnare a rânduielilor lăsate de Dumnezeu pe pământ, eliminarea tuturor monarhiilor creștine, și a instaurării unei noi ordini sociale și politice, mișcare ce se va termina cu revoluția ce-l va întroniza pe Antihrist. Aceasta va fi ultima revoluție.

“Libertate, Egalitate, Fraternitate” se strigă încă odată, însă de această dată chiar din interiorul Bisericii lui Hristos!

(sursa in romaneste)
(varianta in engleza)

(Cât despre Sfintele Taine, unul din cei care corectează/postează pe acest site care scrie și aceste rânduri, nu mai are parte de ele din moment ce nu are cum să ajungă la vreun preot nepomenitori care nici să nu fie căzut in vreo extremă, și cred că nu sunt singurul. Părintele Rafail Berestov, cel mai mare luptător la ora actuală împotriva ecumenismului, pomenirii ereticilor și globalizării spune că vom rezista în îngrădirea de erezie și aruncarea actelor antihristice pline de 666 doar prin Rugăciunea lui Iisus.
”Cel ca Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui…Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit, să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veți cere în numele Meu.”(Ioan 14, 21; 15, 16)

Sursa: orthodoxromania.org

Răspuns la întrebarea dacă ereticii (ecumeniști) necondamnați sunt în Trupul Bisericii sau nu

Image result for corabia bisericii icoana

Răspund și eu la întrebarea care a iscat ceva polemică zilele trecute (lăsându-se cu anateme aruncate din partea unui personaj cunoscut nouă, sperând totuși să nu supăr și să pun „paie pe foc”.

Intrebarea e aceasta:

„………. as dori daca se poate un raspuns cat mai simplu (da sau nu ar fi OK) la urmatoarea intrebare: ereticii de care v-ati ingradit sunt in acest moment in Trupul Tainic al Bisericii lui Hristos sau nu? Multumesc.”

Părintele căruia i-a fost pusă întrebarea a răspuns. Răspund și eu.

Eu cred asa:
Ereticii (ecumenisti sau de alt fel) necondamnati sinodal, la fel ca si cei condamnati, nu sunt in trupul tainic al Bisericii! La fel si pacatosii cu pacate mari.
Pacatul desparte pe om de Dumnezeu, cu atat mai mult erezia.
Deci ereticii sunt in afara Bisericii, mistic vorbind.
Dar fiind necondamnati sinodal, (nominal cei importanti – ereziarhii – si in grup cei care ii vor urma) sunt inca in Biserica in mod formal, administrativ daca pot spune asa.

Si cred ca se poate vedea foarte usor asta. Episcopii si preotii, atat cei ecumenisti, cat si cei care sunt inca in comuniune cu ei, savarsesc taine valide (agheasma nu se strica, spovedaniile facute la ei sunt spre iertare si usurare, rugaciunile lor de multe ori ascultate de Dumnezeu etc).
Dumnezeu face iconomie cu ei pentru popor. N-ar fi oare nedrept daca ar ridica harul automat cand un preot nepriceput ar lua-o pe aratura cu mintea si ar scapa niste erezii la predica?? 〈 Rectific: Nu doar „niste erezii”, ci greseli in care crede cu convingere, pe care le afirma in mod repetat si fara rusine〉
Ce vina ar avea oamenii din biserica? Copiii, femeile, batranii si orice ortodox nevinovat si neavizat asupra prostiei eretice spuse de preot, ce vina ar avea??

De aceea Dumnezeul nostru, care este un Dumnezeu drept, indelung, rabdator si milostiv, impreuna-lucreaza cu Biserica Luptatoare.
Adica asteapta pana cand Biserica se trezeste si ii pune in vedere celui ce imprastie erezii, prin viu grai, prin scris etc, sa renunte la ele, si sa revina la adevar. Iar daca nu revine il condamna si il arunca oficial din trupul Bisericii.
Dovada cea mai simpla ca Dumnezeu impreuna-lucreaza cu Biserica Luptatoare este Taina Sfintei Spovedanii: nu-ti iarta Dumnezeu direct pacatele, ci te trimite la preot sa ti le marturisesti, sa te dezlege el. Asa e si cu condamnarea oficiala a unui eretic.

Condamnarea oficiala, sinodala a unui episcop, preot (sau chiar mirean) nu este doar un act juridic, ci impreuna-lucare a lui Dumnezeu cu Biserica.

NOI INSA, CEI CARE INTELEGEM EREZIA ACELUIA-ACELORA, CHIAR INAINTE DE CONDAMNAREA SINODALA, AVEM DATORIA SA NE DELIMITAM DE CEI CARE PROPOVADUIESC SAU SEMNEAZA EREZII SI SA-I FACEM SA INTELEAGA SI PE CEILALTI (restul credinciosilor ortodocsi).
SI CU CAT MAI MULTI VOM FI CEI CARE NE DELIMITAM DE EREZIE (ECUMENISMUL IN CAZUL NOSTRU) CU ATAT MAI REPEDE VOM PROVOCA CONVOCAREA UNUI SINOD CARE SA STOPEZE SI SA CONDAMNE EREZIA SI PE ERETICII CARE NU VOR REVENI LA ADEVAR.

Dar personajul nostru repede-blestemător lansează două ipoteze:

„Dar toti romanii care au fost ortodocsi si au trecut la adventisti, baptisti, penticostali, mormoni, iehovisti, si preoti care au fost in Ortodoxie si au parasit patriarhia trecand in timp ca pastori la alte credinte (patriarhia nemaistiind nimic de ei si nemaiavand putere asupra vietilor lor), au fost toti acestia condamnati nominal intr-un sinod ecumenic si cosmic? Unde s-a facut sinodul ala? Iar daca nu s-a facut dupa ce au trecut aceia la secte, inseamna ca respectivii pe la acele secte sunt inca crestini, inca ortodocsi, madulare ale Trupului lui Hristos? Cata batjocura!!!

Permiteti-mi doua exemple:

1. Sunt preot al patriarhiei Romane. Fac cerere sa ies din parohia mea pentru motive de sanatate, sau motive personale, pe o perioada nedeterminata. Plec si ma fac strungar, sau taximetrist, sau tir-ist. Dupa zece ani ma trec la baptisti, ma fac aia pastor. Patriarhia nu mai stie nimic de mine si nici nu mai are putere asupra persoanei mele. Eu acolo la baptisti, pentru ca nu fost niciodata caterisit, anatematizat nominal intr-un mega-sinod, sunt inca tot crestin, tot ortodox, tot madular al Trupului lui Hristos? Nicidecum. Eu sunt baptist din clipa in care am aderat la erezia baptistilor!

2. Sunt preot al patriarhiei, si am o parohie intr-o localitate. Fara stirea episcopului meu ma duc la baptisti si ma trec la credinta lor, fac uneori slujbe cu ei, slujbele lor, dar ii rog sa ma lase sa ma intorc la parohia ortodoxa pana imi vor gasi un post de pastor la ei. Ma intorc Duminica la parohia ortodoxa si fac slujbe (normal) cateva luni pana imi gasesc baptistii post de pastor. Aceste luni in care eu mai fac slujbe la ortodocsi sunt slujbe sfinte? Eu sunt si aceste luni preot ortodox, madular al Trupului lui Hristos? Nicidecum! Eu sunt eretic din clipa in care m-am facut baptist, nu din momentul in care vreun sinod ma va caterisi sau anatematiza!”

Iată răspunsul meu:

In cazul 1
Trecerea, cu stiinta sau fara stiinta Bisericii, a unui preot ce si-a dat demisia, la ereticii baptisti sau de care or fi, echivaleaza cu o condamnare si o iesire oficiala din Biserica. In acel moment te-ai exclus oficial, de unul singur!

In cazul 2
Lasand la o parte ca nu prea se poate asta, ca un preot sa treaca la neoprotestanti si intre timp sa mai faca si slujbe la ortodocsi, caci majoritatea care apostaziaza o fac din convingere (demonica desigur), totusi, la fel ca in primul caz, eventualele lui slujbe la ortodocsi nu mai au nici o valabilitate caci s-a autoexclus oficial din Biserica.
Si cred ca nu ar putea tine secret de credinciosii lui „naveta” asta provizorie, iar in unele sate, cu siguranta ar fi alungat din biserica cu bate si ciomege.

 

Părintele Ioan Ungureanu din localitatea Schit-Orășeni (jud. Botoșani) sancționat cu dojană arhierească pentru întreruperea pomenirii

Preiau de pe: ortodoxinfo.ro

Părintele Ioan Ungureanu de la Schitul Orăşeni, primeşte dojana arhierească pentru întreruperea pomenirii

Părintele Ioan Ungureanu este preot la Schitul Orăşeni, din judeţul Botoşani, ctitorie a unor monahi ruşi, veniţi în Moldova prin 1614, în epoca numită în istoriografia rusă “vremurile tulburi”, în care împărăţia răsăriteană se confrunta cu o puternică propagandă papistaşă, datorită prezenţei pe tron a unor ţari poloni sau filopoloni, precum regele polon Vladislav al IV-lea Vasa, ţar al Rusiei, cel puţin cu numele, în epoca în care monahii ruşi ajung în zona Botoşaniului.

Aşezământul, numit în tradiţia locală1. “Taborul Botoşanilor”, este ocrotit de sfinţii cuvioşi Sila, Natan şi Paisie de la Sihăstria Putnei, a căror canonizare se va desfăşura anul acesta, cuviosul Sila fiind chiar vieţuitor al schitul Orăşeni, la începutul secolului al XVIII-lea. Cu munca asiduă a Părintelui Ioan, a preotesei sfinţiei sale şi a credincioşilor, Schitul arată ca un adevărat colţ de rai.

Părintele Ioan este unul dintre semnatarii din august 2016 ai Scrisorii adresate ierarhilor cu privire la sinodul din Creta de către un grup de preoţi, ieromonahi şi teologi ortodocşi din Moldova, demers susţinut de cel puţin 4500 de credincioşi, prin care se cerea ierarhului să se dezică de erezia cretană, pentru a se evita nepomenirea la slujbe.

De la momentul opririi pomenirii, august 2016, Părintele Ioan şi-a continuat activitatea de slujire a aşezământului care îl are ca preot paroh, dar şi de catehizare a credincioşilor cu privire la Sinodul din Creta şi la consecinţele sale asupra sufletelor lor. Ca urmare a lucrării de catehizare, în decembrie anul trecut a primit semnături de adeziune faţă de decizia sa de a nu mai pomeni ierarhul participant la sinodul din Creta din partea tuturor membrilor parohiei sale, care şi-au arătat astfel sprijinul necondiţionat faţă de poziţia sa.

În tot acest timp, protopopul de Botoşani şi exarhul local al mănăstirilor au depus eforturi susţinute de a-l intimida, ameninţa şi tracasa, dar, cu rugăciunile sfinţilor protectori ai aşezământului, Părintele Ioan a rezistat şi rezistă tuturor presiunilor din partea MMB, apărându-şi turma şi cu armele duhovniceşti şi, după cum vom vedea, şi cu cele ale legii de cei ce intenţionează să i-o risipească şi cad astfel sub osânda cuvintelor Sfântului Evanghelist Ioan, care spune: “Vine ceasul când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu. Şi acestea le vor face, pentru că nu m-au cunoscut nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu” (In. 16,2-3).

Prezentăm în continuare Mărturisirea de credinţă a părintelui Ioan, semnată de toţi credincioşii parohiei Orăşeni, ca răspuns la dojana arhierească primită de curând.

Mărturisirea preotului paroh şi a credincioşilor din satul Schit Orăşeni, judeţul Botoşani, care resping adunarea eretică din Creta

Subsemnaţii, aducem la cunoştinţă conducerii Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, că odată cu întreruperea pomenirii numelor ierarhilor participanţi la adunarea din Creta, realizată şi anunţată oficial de către preotul paroh Ioan Ungureanu încă din data de 11 august 2016, preferând să participăm la slujbele unde aceştia nu sunt pomeniţi,considerăm şi noi, împreună cu păstorul nostru de suflete, sinodul din Creta a fi eretic, iar pe cei ce l-au aprobat, părtaşi la erezia/panerezia ecumenismului, propovăduită de sinodul din Creta şi de către cei ce au participat la acesta şi l-au aprobat, prin luare de act, în cadrul sesiunii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Măsura neparticipării la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhi părtaşi la erezie este permisă de către canonul 31 Apostolic, de către canonul 15 I-II din Constantinopol (anul 861), de canonul 11 al Sinodului din Cartagina şi de practica Bisericii de-a lungul secolelor în situaţii în care episcopul cade şi persistă în erezie sau în părtăşie cu erezia, care permit preotului să se îngrădească de erezia propovăduită pe faţă de către episcop, înainte ca acesta să fie cercetat de către un sinod. Cum preotul are dreptul de a se îngrădi de erezia episcopului, rezultă clar că şi credincioşii au dreptul de a-l urma pe acel preot care se îngrădeşte de erezie.

Motivele pentru care considerăm că sinodul din Creta este eretic sunt:

  1. Nu a statornicit hotar între Ortodoxie şi erezie, dimpotrivă, a şters hotarul statornicit de către sinoadele mai vechi ale Bisericii. Pentru acest motiv, conform canonului 8 de la Sinodul al III-lea Ecumenic, deciziile sale sunt nule, deoarece a luat decizii contrare sinoadelor anterioare.
  2. Nu a condamnat nicio erezie, nicio cugetare omenească contrară învăţăturii lui Hristos, dimpotrivă, acceptându-le pe toate ca partenere de “dialog” ecumenic.
  3. Deşi apărătorii săi pretind că “nu a elaborat dogme şi canoane”, prin faptul că a atacat şi modificat dogme şi canoane vechi se poate spune că a creat dogme şi canoane noi, eretice.
  4. S-a desfăşurat după principii care nu ţin seama de egalitatea în har a episcopilor, prin faptul că mulţi episcopi nu au avut niciun drept de vot; sistemul de luare a deciziilor a fost conceput în aşa fel încât să existe siguranţa că orice încercare de apărare a Ortodoxiei nu va anula deciziile care urmau a se lua.
  5. A anulat dreptul Bisericilor Locale de a aproba sau respinge acest sinod, acestea putând, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod, să aducă la cunoştinţă credincioşilor deciziile luate, care au autoritate panortodoxă, fără a exista prevederi referitoare la vreo dezbatere, revizuire sau anulare a acestora de către sinoadele locale.
  6. A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, ratificând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii. După generaţii întregi de participare la mişcarea ecumenică şi de cedări pe tărâmul doctrinei ortodoxe, conducerea Bisericilor Ortodoxe a legiferat toate aceste trădări prin documentul Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, care este un angajament de participare legitimă la ecumenism, ce nu poate fi “explicitat, nuanţat şi dezvoltat”, cum spune comunicatul Sfântului Sinod, din 29 octombrie, ci trebuie anulat de la un capăt la altul. Este evident că scopul acestui sinod a fost ratificarea unora dintre documentele semnate în ascuns, pentru ca delegaţiile ortodoxe să poată fi considerate, de către ceilalţi membri CMB,parteneri legitimi ai “dialogului teologic” ecumenist.
  7. A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox, în ciuda faptului că aceste documente au un conţinut eretic.
  8. A anulat mărturisirea că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească, cu care se laudă comunicatul Sfântului Sinod al BOR, prin faptul că a ratificat premisa din Declaraţia de la Toronto, care spune că“din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Declaraţia de la Toronto, premisa IV.2), ceea ce înseamnă, pe cale de raţionament logic, căsinodul din Creta a fost de acord şi a ratificat faptul că partenerii de dialog protestanţi şi catolici din CMB nu sunt obligaţi, la rândul lor, să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca fiind Biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, darămite să recunoască faptul că “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Încercând să justifice acceptarea “denumirii istorice de biserici” acordate ereticilor şi schismaticilor, sinodalii au utilizat acest principiu din Declaraţia de la Toronto, prin care au dorit să arate că recunoaşterea denumirii de “biserici” nu îi obligă, conform documentelor CMB, să considere acele “biserici” ca fiind în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului (idee eretică în sine, deoarece nu există biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului şi biserică în neadevăratul şi nedeplinul sens al cuvântului, ci doar Biserică adevărată şi secte, erezii şi schisme). În realitate, au reuşit ca, prin ratificarea acestui principiu ecumenist, să recunoască dreptul celorlalte participante la dialogul CMB de a trata Biserica Ortodoxă ca pe una oarecare din CMB, de a nu o recunoaşte nici măcar ca Biserică în adevăratul sens al cuvântului. Acordul la această relativizare a eclesiologiei ortodoxe este erezie.
  9. Prin acceptarea premisei IV.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul a invalidat orice şansă a Bisericii Ortodoxe de a-şi face simţit mesajul mântuitor în rândul ereticilor şi schismaticilor, principiu misionar pe care îl proclamă cu atâta emfază în deschiderea Documentului 6, ca argumentare a participării la CMB. Dacă celelalte membre ale CMB nu sunt obligate să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca Biserică în adevăratul sens al cuvântului, oare cum vor fi convinşi credincioşii acelor comunităţi că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească?
  10. Prin acceptarea principiului conform căruia “nicio membră CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia”, sinodul din Creta a invalidat toată activitatea sa presupus misionară în cadrul CMB, deoarece, dacă nicio comunitate eretică din CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia, atunci afirmarea eclesiologiei ortodoxe este inutilă în cadrul CMB, de vreme ce aceasta nu obligă la nimic pe partenerii de dialog ecumenic. Mai mult, devine greu de înţeles de ce şi-a schimbat Biserica Ortodoxă eclesiologia, de vreme ce principiul ecumenist spune că nu era obligată să o facă?
  11. Prin ratificarea premisei III.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul cretan a admis că Biserica Ortodoxă participă într-o organizaţie al cărei scop este un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii (art. 19 al Documentului 6). Oare despre ce Biserică este vorba în această premisă? Să fie vorba despre Biserica Ortodoxă? Să înţelegem că CMB lucrează pentru realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? Oare Biserica Ortodoxă nu este deja unitară şi are nevoie de CMB ca să-i asigure unitatea? Sau este vorba de fapt despre “adevărata Biserică” (din premisa IV.5 a Declaraţiei de la Toronto), “Biserica Universală”, descrisă de premisa IV.3 a Declaraţiei de la Toronto ca “mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial”, sau “Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile”, despre care se vorbeşte în prima teză a premisei IV.2 a Declaraţiei de la Toronto, cea pe care sinodul a ratificat-o, adicădespre “Biserica” pe care ecumenismul doreşte să o realizeze prin intermediul“contactului viu între biserici?
  12. Contrar părerii apărătorilor sinodului din Creta, art. 19 al Documentului 6 ratifică toate premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto, care are o eclesiologie eretică. Dovada cea mai grăitoare a acestui fapt este forma presinodală a documentului, în care se spunea: Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950)…1 (s.n.), adică “premisele” la plural, în timp mai jos era citată doar premisa III.2. Premisa IV.2 a fost adăugată în timpul sinodului. De ce ar fi fost folosit pluralul, dacă sinodul ratifica doar premisa citată în text, aşa cum afirmă apărătorii sinodului din Creta? Este evident că în text este vorba despre toate premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto.
  13. În aceste condiţii, aprobând toate premisele acelui document ecumenist, Biserica Ortodoxă a fost de acord cu eclesiologia eretică a acestuia, despre care “are convingerea profundă că sunt de o importanţă capitală pentru prezenţa Bisericii Ortodoxe în CMB”. Prin urmare, sinodul din Creta a fost de acord cu faptul că“apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial” (premisa IV.3), că “toate Bisericile creştine, inclusiv Biserica Romei, afirmă că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi apartenenţa la propria Biserică” (ibidem) cu alte cuvinte sinodul este de acord că Biserica lui Hristos nu este Biserica Ortodoxă, ci oBiserică în care Biserica Ortodoxă este inclusă ca parte a aceleia, ceea ce este erezie. Mai mult, în acceaşi premisă se afirmă că membrele CMB, deci şi Biserica Ortodoxă, “recunosc că există membri ai Bisericii extra muros (în afara zidurilor Bisericii), că aceia aparţin aliquo modo (în mod egal) Bisericii, şi chiar că existăecclesia extra ecclesiam (Biserică în afara Bisericii)”. Toate aceste afirmaţii sunt eretice, iar sinodul din Creta le ratifică şi şi le însuşeşte şi le impune în cugetarea ortodoxă. În aceste condiţii, ne întrebăm cum se mai poate spune că “Sfântul şi Marele Sinod a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Sobornicească”, cum ia act în mod eronat comunicatul Sfântului Sinod al BOR, când de fapt acea “mărturisire” a fost făcută doar pentru liniştirea spiritelor ortodoxe, în timp ce prin acceptarea premiselor Declaraţiei de la Torontos-a acceptat tocmai contrariul?
  14. Acceptând premisele Declaraţiei, sinodul este de acord că în alte “biserici” există“elemente ale Bisericii adevărate”, care, evident, nu este Biserica Ortodoxă, ci “Biserica nevăzută” a eclesiologiei protestante. Această idee este eretică, deoarece în afara Bisericii lui Hristos, care este Biserica Ortodoxă, nu există decât grupări eretice şi schismatice.
  15. Acceptarea “denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, idee cu totul străină cugetării ortodoxe.Afirmaţiilor de genul şi părintele Stăniloaie le numeşte biserici în scrierile sale” sau “termenul este folosit ca terminus technicus” sunt infirmate de Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Cateheza XVIII, în care spune: “Cuvântul «biserică» are multe sensuri… Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea celor răi, a ereticilor… este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul credinţei te-a întărit şi ţi-a predat acest articol de credinţă: Într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ca să fugi de adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică în care ai fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: «Unde este casa Domnului?», pentru că şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească vizuinele lor case ale Domnului, nici nu întreba numai: «Unde este biserica?», ci: «Unde este biserica cea sobornicească?»”2 (s.n.). Din acest text vedem că termenul “biserică” nu poate fi folosit pentru a numi ereziile, chiar şi atunci când îl folosim “propriu vorbind şi adevărat”, adică în sensul său literal (din limba greacă) de “adunare” sau, în limbajul unor membri ai Sinodului Bisericii Greciei, ca terminus technicus. Faptul că trebuie să întrebăm de “biserica sobornicească” (ortodoxă) înseamnă că termenul nu poate fi folosit nici măcar din eroare pentru erezii, pentru a nu induce în eroare pe cei nefamiliarizaţi cu doctrina creştină.
  16. Ratificarea Constituţiei CMB statuează principiul minimalismului dogmatic în relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ereticii şi schismaticii, ceea ce este inadmisibil. Spre deosebire de citarea pe care o oferă sinodul din documentul CMB, în Constituţia CMB nu se spune că pot fi membri ai CMB cei ce mărturisesc Sfânta Treime în conformitate cu Simbolul Niceo-Constantinopolitan”, ceea ce înseamnă că pot fi membri ai CMB şi parteneri de dialog teologic ai Bisericii Ortodoxe toţi cei ce au o concepţie oarecare despre Sfânta Treime, asta în condiţiile în care diferenţele de viziune despre Sfânta Treime au provocat ruperea Răsăritului de Apus şi căderea din ortodoxie a papistăşismului şi, în consecinţă, condamnarea sa la două sinoade ecumenice, cel organizat în 869-870 de către patriarhul Fotie şi cel din 1341, organizat de Sfântul Grigore Palama. După acest principiu al minimalismului dogmatic, până şi demonii din ţinutul gherghesenilor (Mt. 8,29; Mc. 5,7; Lc. 8, 28) ar putea fi membri ai CMB. Minimalismul dogmatic este principiul care stă la baza întregii construcţii ecumeniste, care vizează o unitate exterioară a lumii creştine, fără a pune accent pe adevărul de credinţă, viziune care este eretică.
  17. Art. 22 vorbeşte despre “condamnarea oricărei tentative de dezbinare a unităţii Bisericii din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice”. Această prevedere pare a fi făcută special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului. În plus, ea exclude de la procesul receptării hotărârilor sinodului pliroma Bisericii, singura în măsură să spună dacă un sinod este sau nu este ortodox, prin faptul că cei ce s-ar opune deciziilor acestui sinod sunt catalogaţi apriori ca duşmani ai unităţii Bisericii şi schismatici.
  18. În documentul referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii se face elogiul ecologiei, care este o armă ideologică a New-Age-ului. Documentul prezintă Sfânta Biserică Ortodoxă ca pe o instituţie omenească oarecare, angajată în procesul de realizare a paradisului terestru globalist.
  19. Documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei. Patriarhia Georgiei a considerat această prevedere o încălcare directă a canonului 72 a Sinodului Quinisext, enumerându-o între motivele principale ale neparticipării sale la sinodul din Creta. Lăsarea la latitudinea Bisericilor locale a aplicării iconomiei referitoare la căsătoriile mixte afectează unitatea de practică canonică a Bisericilor Ortodoxe în această problemă, creând premisele unor grave dezordini cauzate de această decizie controversată. În plus, prevederea potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii deschide calea (auto)obligării Bisericii de a oficia căsătorii” homosexuale sau măcar de a le accepta existenţa unor astfel de“căsătorii” la nivel civil.
  20. Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.

Pentru toate aceste motive şi pentru multe altele, pe care teologi de specialitate, le pot reliefa mai cu precizie, considerăm sinodul din Creta o adunare eretică, iar acceptarea sa părtăşie la erezie. Din această cauză, am decis să ne îngrădim de erezie prin nepomenire şi respectiv neparticipare la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii care s-au făcut părtaşi deciziilor sinodului din Creta.

Tâlcuirea canonului 31 Apostolic de către cei mai mari canonişti ai lumii ortodoxe spune: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de Sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau eres, unii ca aceia nu numai că cercetării celor de mai sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor3. Iar ultimele două teze ale canonului 15 I-II prevăd: “Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi împărţiri4. Unii afirmă sus şi tare că a opri pomenirea Ierarhului la Sfânta Liturghie pe motiv de erezie (că predică erezia în public sau e în comuniune cu erezia) ar fi schismă. Dar aceşti oameni se pare că nu au noţiunea de ce înseamnă schisma, pe care după cum spune Sfântul Vasile cel Mare „nici sângele muceniciei nu îl poate spăla”. Schisma înseamnă depărtare de Hristos şi de Biserica Lui, înseamnă lipsa Harului şi a Mântuirii. Cine e în schismă nu mai are nici Har, nici Taine, nici Mântuire. Dar oare a opri pomenirea episcopului în caz că învaţă erezia e schismă? Canonul 15 de la Sinodul I-II Constantinopol din Pidalion ne spune că cei (Preotul) care opresc pomenirea pentru că episcopul e în erezie, atunci acei preoţi nu numai că nu se fac vinovaţi de schismă, ci şi de mare cinste sunt învredniciţi, ca unii care au ferit Biserica de schismă, tocmai prin oprirea pomenirii şi îngrădirea de Episcopul ce învaţă erezia.

Iată că prin oprirea pomenirii, Preotul şi credincioşii se îngrădesc de erezia propagată prin episcopul respectiv, la fel şi Episcopul se îngrădeşte de mitropolit, mitropolitul de sinod, sinodul de patriarh, Biserica Autocefală de altă Biserică Autocefală, etc.

Dacă cei care au întrerupt pomenirea episcopului pe motiv de erezie şi numai pe acest motiv ar fi schismatici (rupţi de Biserică) ar însemna că Sfântul Maxim Mărturisitorul a murit schismatic, Sfântul Teodor Studitul a murit schismatic, Sfântul Marcu al Efesului a murit schismatic, etc. Să nu fie!

Pleiada de sfinţi ai Bisericii s-au îngrădit pe ei înşişi de erezie prin întreruperea pomenirii canonice a Episcopului locului.

Toţi Sfinţii după ce au întrerupt pomenirea episcopului (numit de canoane pseudo-episcop, sau minciuno-episcop – din moment ce nu înfierează erezia) au continuat să slujească Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi toate Tainele Bisericii, rămânând în deplină comuniune cu Biserica Ortodoxă, dar îngrădindu-se de numitul Episcop de care aparţinea. În momentul în care un episcop se leapădă public de erezie şi mărturiseşte ortodox, se reia şi pomenirea lui de către preoţi.

Din momentul încetării pomenirii, nicio caterisire nu îi atinge pe cei ce au întrerupt pomenirea, pentru că Episcopul care se află în erezie nu are puterea de a caterisi pe nimeni. Sfântul Ignatie Teoforul spune că nu poate exista Biserică fără episcop şi fără preoţi, iar episcopul este ca o chitară, iar preoţii sunt corzile chitării. Dar tot Sfântul Ignatie Teoforul spune că, în cazul în care Episcopul este în erezie, trebuie să te desparţi de el, ca de un lup în blană de oaie, iar Sfântul Ioan Hrisostom spune că trebuie să fugim de ei şi să ne delimităm de ei.

Iată că sintagma „Biserică fără Episcop nu există” e valabilă numai în vreme de pace pentru Biserică, dar dacă un Sinod devine tâlhăresc, atunci se schimba situaţia, nu mai suntem datori a asculta de Episcopul ce are părtăşie cu Sinodul Tâlhăresc, iar preotul în deplinătatea Preoţiei harice ce o are de la Hristos, nu de la Episcop, care este doar organul prin care se dă Harul Preoţiei, slujeşte în continuare până ce se adună un Sinod al Ortodocşilor care va anatematiza pe acei episcopi eretici şi sinoadele lor.
Am expus pe scurt învăţătura ortodoxă despre îngrădirea de erezie. Aşa a procedat şi Sfântul Munte Athos pe timpul Patriarhului de tristă amintire Athenagoras, dar şi Mitropoliţi din Biserica Greacă şi Sfântul Paisie Aghioritul ce au oprit pomenirea Patriarhului Athenagoras în istoria recentă, între anii 1970-1973.

Despre Mănăstirile din Sfântul Munte avem mărturia unui preot grec, Matei Vulcănescu, care mărturiseşte că sunt mulţi Ieromonahi care nu mai pomenesc demult la Chilii si Mănăstiri athonite pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. Ucenicul Cuviosului Efrem Katunakiotul ne-a confirmat că la el la chilie niciodată nu a fost pomenit numele Patriarhului Bartolomeu. Nici Mitropolitul Augustin de Florina în ultimii 30-40 de ani nu a pomenit pe niciunul dintre Patriarhii ecumenişti ai Constantinopolului. Numai cei răuvoitori şi ignoranţi îi vor numi schismatici pe cei care se îngrădesc de eretici şi erezie…

Ascultarea este până la erezie, iar ruperea comuniunii nu este faţă de Biserică, ci, faţă de Episcopul, Preotul sau Patriarhul care învaţă erezia, conform Sfinţilor Părinţi şi Canonelor amintite mai sus.

Unii au impresia greşită că dacă nu mai pomenesc Episcopul, s-au rupt de Biserică. Biserica este Hristo-centrică, nu Episcopo-centrică. Dacă Episcopul învaţă ortodox, atunci el păstrează Ierarhia şi Succesiunea Apostolică, dacă însă nu învaţă ortodox, nu mai are niciun rol, numit fiind minciuno-episcop (Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol). Sfântul Ierarh Marcu Evghenicul a murit în afara comuniunii cu Patriarhia Constantinopolului, rupându-se de ea şi a cerut ca la înmormântarea lui să nu vină vreun Episcop sau vreun cleric care semnase unirea cu papistaşii.

Mulţi sfinţi mari (Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin, etc.) au întrerupt comuniunea cu episcopii eretici, iar după mintea unor „teologi” ar însemna că aceşti sfinţi nu sunt sfinţi, ci „schismatici” şi „rupţi de Biserică”. Nu este vorba de „revoltă” sau de „repulsie” faţă de un om sau Patriarh, ci e vorba de îngrădire faţă de erezia promovată de acel om sau Patriarh.

Întreruperea pomenirii este pedagogică, este o delimitare faţă de idei şi mustrare faţă de persoană (grup de persoane). Întreruperea pomenirii nu este acelaşi lucru cu anatema, ci este un mod de a atrage atenţia unui frate ortodox ce a alunecat pe căi greşite (înşelări şi erezii) şi de delimitare faţă de ce nu este ortodox în ideile sale sau faptele sale. Din acest motiv, considerăm că este o datorie de conştiinţă să ne îngrădim şi noi de erezie alături de preoţii nepomenitori, de unii duhovnici cu viaţă sporită şi de mulţi vieţuitori din schituri şi mănăstiri, rămânând astfel în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă Română, nefăcând niciun pas în afara acesteia, nesusţinând niciun fel de schismă în Biserică, nemanifestând niciun fel de atitudine necuviincioasă faţă de conducerea acesteia. Pentru manifestarea acestei atitudini, permise de canoanele Sfintei Biserici, considerăm că nu se cuvine să fim supuşi niciunei cercetări disciplinare sau represiuni.

Nu a existat şi nici nu va exista nici cea mai mică intenţie de a ne separa de Biserica Ortodoxă, în care ne-am născut duhovniceşte şi continuăm să viem, pe care am moştenit-o din moşi-strămoşi neschimbată de două mii de ani şi o mărturisim ca singura adevărată Biserică a lui Hristos. Cei 25 de arhierei români prezenţi la sinodul din Creta au creat un precedent unic în viaţa Bisericii, prin care au introdus o autoritate şi un reper normativ pe linie de Credinţă, semnând documente în numele întregii BOR şi erijându-se în reprezentanţi ai întregii plirome ortodoxe româneşti. Considerăm că acest nou tip de autoritate, care doreşte să se impună ca normă de Credinţă, este o abatere de la practica de milenii a Bisericii, instituind o formă de conducere unilaterală, ruptă şi de comuniunea existentă în Biserică, şi de elementul sobornicesc al acestei comuniuni. Lipsa noastră de reprezentare ortodoxă în sinod ne justifică să nu acceptăm aceste documente, elaborate şi semnate împotriva conştiinţei noastre ortodoxe. Pentru ce s-a semnat la sinod trebuie să răspundă cei implicaţi. Suntem de acord cu faptul că, prin participarea şi semnarea documentelor sinodului din Creta, dar şi prin ratificarea acestuia, în cadrul sesiunii din 29 octombrie 2016 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ierarhii români s-au făcut părtaşi la erezia eclesiologică ecumenistă, adoptată de acest sinod.

Ne exprimăm cu indignare regretul că preotul nostru paroh a ajuns să fie etichetat în fel şi chip, deşi noi cunoaştem foarte bine, după 16 ani de slujire, “păstorul care-l doare inima de oi”, apoi că am ajuns zilele în care la slujbele noastre din biserica satului să fim înregistraţi şi ascultaţi regulat de tot felul de spioni trimişi “de sus” şi că ne este ameninţată libertatea de exprimare religioasă aşa cum ne-a rânduit-o Dumnezeu prin cel pe care ni l-a trimis preot şi cum este stipulată prin Constituţie. Nu dorim a nuanţa şi celelalte calificative la adresa noastră preferate de unii preoţi sau stareţi din zonă care deja produc prejudicii grave de imagine faţă de noi şi comunitatea noastră prin ucenicii acestora. De aceea, ne manifestăm dorinţa de a ni se respecta dreptul canonic şi cetăţenesc de a ne ruga în linişte în biserica Schitului Orăşeni, fără a fi supuşi presiunilor pentru faptul că nu este pomenit ierarhul locului şi respingem ca nefondate acuzaţiile că, prin nepomenirea episcopului pentru motiv de părtăşie la erezie şi participarea la slujbele unde episcopul părtaş la erezie nu este pomenit, preotul paroh cu familia sa şi credincioşii din Schit Orăşeni, precum şi alţii care au făcut acest lucru în alte locuri din ţară, ar fi devenit schismatici şi ar fi ieşit din Biserică. “Cine se află în apostazie şi în schismă?” îi întrebăm pe cei ce se manifestă ca proecumenişti şi adepţi ai acestui sinod ? O studiere profundă şi în frica de Dumnezeu măcar a Sfinţilor Părinţi şi a Marilor Duhovnici şi teologi ai secolului XX le va demonstra că sunt în totală contradicţie cu aceştia cu privire la aceste grave probleme. Ne referim în mod deosebit la: Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Ioan Hozevitul, Sfântul Nectarie al Eghinei, Sfântul Ierarh Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, Sfântul Luca al Crimeii, Mitropolitul Averchie Tausev, Cuviosul Filothei Zervakos, Părinţii Arsenie Papacioc şi Iustin Pârvu. Cum se poate face abstracţie în mod atât de ostentativ, la nivelul B.O.R., al teologiei româneşti şi implicit al pregătirilor şi deciziilor sinodului din Creta, de poziţia şi Teologia acestor mari trăitori şi Mărturisitori ai Ortodoxiei contemporane în gravele probleme cu care se confruntă Biserica şi lumea actuală?

Există unele voci care susţin că aceste luări de poziţie au menirea să înlăture Mitropolitul. La ce folosesc aceste dezinformări într-o dezbatere care se doreşte pentru Adevărul de Credinţă? Poporul credincios simte, prin Harul Credinţei curate pe care o trăieşte, unde este Adevărul. Grav este când păstorii îi hrănesc cu un adevăr viciat, sau cu jumătăţi de adevăr şi mai grav apoi, când ne ameninţă preotul satului şi fac dovada unei campanii bine instrumentate de calomniere a celor ce îndrăznesc să creadă altfel decât le este impus să o facă. De aceea, lipsa condamnării la acest sinod şi după întoarcerea celor ce au participat la el a oricăror forme de erezii şi schisme, precum şi a tuturor ideologiilor distructive, fără precedent în întreaga omenire, conduce la concluzia că toate documentele au fost pregătite şi hotărâte în mod premeditat şi semnate intenţionat, cu bună ştiinţă, fapt dovedit şi de toate celelalte nereguli şi presiuni semnalate de ierarhii care nu au semnat şi de celelalte Biserici care nu au participat. Lipsa condamnării presupune asumare, părtăşie şi consimţire la care nu putem adera prin participanţii la sinod. Cu ce nu conteşti eşti de acord. Tocmai de aceea şi în acest context noi am întrerupt pomenirea ierarhului şi nu recunoaştem acest pseudosinod, pentru a nu ne face părtaşi acestor grave compromisuri. Prin urmare, până în momentul în care Mitropolitul nostru se va dezice de hotărârile sinodului din Creta, îşi va retrage semnătura de pe acele hotărâri şi va milita pentru invalidarea acestora în cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ne vom ruga la Sfânta Liturghie şi în ecteniile celorlalte slujbe bisericeşti în care sunt pomeniţi întâistătătorii Bisericii, prin glasul părintelui nostru, cu expresia“pe toţi arhiereii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului”. Prin aceasta este pomenit implicit şi arhiereul locului, în măsura în care este ortodox şi drept învaţă cuvântul adevărului. Pomenirea la sfântul altar a ierarhului se va relua în momentul în care se va dezice de deciziile sinodului şi-şi va retrage semnătura de pe documentele sinodale.

Demersul de nepomenire a ierarhului nu reprezintă o dovadă de neascultare şi neorânduială în Biserică, menită să producă tulburare, ci dorinţa noastră de a rămâne în frica lui Dumnezeu. Măsura vizează îngrădirea împotriva ereziei sau a părtăşiei cu erezia, nicidecum separarea de Sfânta Biserică Ortodoxă, ai cărei fii credincioşi continuăm să fim, potrivit prevederilor canonului 31 Apostolic şi canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol, care atenţionează că cei ce, prin nepomenirea ierarhului, se îngrădesc de erezie sau de părtăşie cu erezia nu se vor supune certării sau caterisirii, deoarece “nu cu schismă au rupt unitatea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri” (ultima teză a canonului 15, I-II Constantinopol).

Dumnezeu să ne ajute şi să ne ferească de orice formă de rătăcire şi de părtăşia cu erezia! Amândouă produc căderea din har şi din duhul curat ortodox. Sfântul Ierarh Luca al Crimeii spunea prin anii ’50 căci dacă ecumenismul va fi recunoscut oficial în Biserica Ortodoxă, atunci vom asista la instaurarea totalitarismului spiritual în sânul acesteia. Şi dacă înţelepciunea poporului care zice că între fals şi original, timpul face diferenţa, s-a probat cu prisosinţă, atunci şi demersul nostru are şi va avea acelaşi ecou, dacă a fost de la oameni şi nu de la Dumnezeu. Noi, dacă vrem mântuirea, nu ne ridicăm împotriva ierarhilor sau a Mitropolitului, ci vrem să rămânem în Adevăr şi în lupta cea bună alături de toţi Sfinţii din decursul veacurilor şi vrem să-i spunem Înaltului nostru cu smerenie şi cu dragoste că aceasta este calea de urmat şi că nu avem nimic cu el personal. Dacă se va alătura Sfinţilor şi la ceea ce-i cerem noi în lumina Sfinţilor, va fi mare bucurie pentru nenumărate suflete, iar dacă nu, trebuie să-i spunem cu demnitate şi smerenie că “noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” ( Faptele Apostolilor 5, 29) şi că noi nu dorim să ne facem eretici, nici să ne dăm bisericile ereticilor.

Data, Preot paroh, 20.12.2016 Pr.ic.stavr. Ioan Ungureanu Presbitera, Prof.înv.primar Violeta Ungureanu

Excelentă expunere anti-Creta a pr-lui COSMIN TRIPON: „Dialogul unui preot ortodox cu adepţii ecumenismului”

Image result for cosmin tripon

Urmare a dialogului informal pe care l-am avut cu consilierii Preasfinţiei Voastre la sediul Protopopiatului Beiuş din 17 ianuarie, 2017, mă văd nevoit să Vă transmit un răspuns scris la câteva din problematicile pe care le-am dezbătut împreună cu sfinţiile lor, considerând că un răspuns fundamentat din partea mea Vă va lămuri deplin asupra poziţiei mele faţă de sinodul din Creta şi ecumenism, chestiuni care, aşa după cum V-am informat deja în scris, au condus la decizia de a opri pomenirea Preasfiniei Voastre la sfintele slujbe pe care le săvârşesc. Din acest motiv am găsit de cuviinţă ca răspunsul meu să se numească:

Dialogul unui preot ortodox cu adepţii ecumenismului

Ce erezie s-a adoptat în Creta?

Sinodul din Creta a adoptat mai multe decizii cu caracter eretic:

  • Organizarea sinodului nu a ţinut cont de practicile ortodoxe în această privinţă: au fost interzise intervenţii în afara subiectului, au fost acordate 10 minute pentru fiecare intervenţie, au fost admişiobservatori ai altor Biserici şi Confesiuni creştine”; conform art. 12, alin. 1 al Regulamentului de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod, s-a luat dreptul tuturor episcopilor de a vota în plen, dându-se un singur vot delegaţiilor naţionale; poziţiile negative faţă de documente au fost consemnate în cadrul delegaţiilor naţionale,într-un sistem de vot intern care a zădărnicit orice opoziţie a episcopilor faţă de forma finală a documentelor; unanimitatea necesară pentru aprobarea textelor s-a interpretat ca unanimitate a celor prezenţi, textele fiind aprobate, în ciuda neparticipării a patru dintre cele paisprezece Patriarhii ortodoxe; textele votate au, conform art. 13, alin 1 dinRegulament, autoritate panortodoxă, indiferent de modul în care le receptează pliroma, prin această decizie vocea poporului ortodox fiind redusă la nimic.

  • A desfiinţat hotarul dintre Ortodoxie şi erezie, necondamnând nicio erezie, considerându-le pe toate ca partenere de dialog ale Bisericii Ortodoxe.

  • A aprobat ecumenismul ca singurul mod de colaborare între Biserica Ortodoxă şi cei din afara Bisericii. Ecumenismul, care este considerat de sfinţii părinţi ai secolului XX (Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Ioan Iacov Hozevitul, Sfântul Serafim Sobolev, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Ioan Maximovici şi mulţi alţii), erezia ereziilor, a devenit singurul reper misionar al Bisericii noastre în lume.

  • A acceptat ideea eretică a participării Bisericii Ortodoxe la efortul de“restabilire a unităţii creştinilor” propovăduit de către ecumenism, care are ca scop unirea Bisericii Ortodoxe cu ereziile într-o presupusă “Biserică adevărată a lui Hristos”, care să nu ţină seama de diferenţele dogmatice dintre ortodoxie şi erezie.

  • A lansat ideea falsă că dialogul ecumenist este o practică dintotdeauna a Bisericii, când, de fapt, singura formă de colaborare între ortodocşi şi eretici este mustrarea ereticilor şi îndemnarea lor să revină la Ortodoxie.

  • A acreditat teoriile eretice referitoare la “unitatea pierdută a Bisericii” sau “refacerea unităţii creştinilor, când de fapt unitatea Bisericii nu s-a pierdut niciodată, ea însemnând unitatea de credinţă a Bisericii Ortodoxe.

  • A instaurat o confuzie periculoasă între Sinoadele Ecumenice şi Mişcarea ecumenică, lăsând să se înţeleagă că ecumenismul actual ar fi o continuare a activităţii Sfintelor Sinoade Ecumenice din vechime.

  • A acceptat denumirea “istorică” de “biserici” conferită ereziilor, achiesând, prin aceasta, la ideea că în afara Bisericii Ortodoxe ar mai exista şi alte forme de“biserică. Această idee este o transpunere în practică a ideii eretice a lui Jean Calvin despre “rămăşiţele triste ale adevăratei Biserici”, preluată de către teologia romano-catolică a “Bisericilor nedepline”, susţinută de Conciliul II Vatican şi introdusă în gândirea ortodoxă de către Ioannis Zizioulas, prin intermediulDeclaraţiei de la Toronto, care vorbeşte despre “ecclesia extra ecclesiam” (“Biserică în afara Bisericii”).

  • A dat impresia falsă că activitatea Mişcării Ecumenice s-ar afla sub directa binecuvântare a Duhului Sfânt, când, de fapt, aceasta este o întreprindere strict omenească, menită să creeze un amestec sincretist între Ortodoxie şi erezie.

  • A aprobat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto, transformându-le în izvoare de drept bisericesc ortodox. Constituţia CMB susţine principiul minimalismului dogmatic care trebuie îndeplinit pentru realizarea “Bisericii adevărate a lui Hristos”, pe care o urmăreşte ecumenismul adică consideră că pentru a reface unitatea creştinilor trebuie să se ajungă la înţelegere cu privire la câteva doctrine, celelalte putând fi considerate “tradiţii locale” ale diferitelor “ramuri ale Bisericii”. Din citirea Declaraţiei de la Toronto deducem o serie de idei eretice la care sinodul din Creta s-a făcut părtaş:

  • Biserica lui Hristos este altceva decât Biserica Ortodoxă (premisa IV.3), întrucât aceasta este doar una dintre celelalte “biserici” din CMB. Prin această premisă, toate membrele CMB trebuie să recunoască faptul că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi apartenenţa la ele, adică nu există identitate completă între aceste membre CMB (inclusiv Bisericile Ortodoxe) şi Biserica Universală. Acceptarea ideilor propuse de premisa IV.3 esteerezie în adevăratul sens al cuvântului, deoarece înseamnă recunoaşterea că cei ce se află extra muros (în afara Bisericii) sunt membri ai Bisericii adevărate, că aparţinaliquo modo (în egală măsură) acesteia, şi chiar că există ecclesia extra ecclesiam (Biserică în afara Bisericii). Expresia ecclesia extra ecclesiam anulează postulatul sfântului Ciprian al Cartaginei, care spunea extra ecclesiam nulla salus(în afara Bisericii nu există mântuire).

  • Biserica lui Hristos este una (premisa IV.2), dar nu este Biserica Ortodoxă, ci Biserica “redescoperită” la capătul dialogului ecumenic.

  • Biserica Una pe care o concepe Mişcarea Ecumenică îl are cap pe Hristos (premisa IV.1), iar nu Biserica Ortodoxă. Ar fi greu de crezut că Hristos este Capul tuturor confesiunilor din CMB.

  • Deşi unele dintre membrele CMB nu se recunosc una pe cealaltă ca “biserici” în adevăratul sens al cuvântului (premisa IV.4), ele pot manifesta “unitatea în Hristos”, în ciuda diferenţelor de credinţă, recunoscând că toate îl slujesc pe Domnul.

  • Bisericile membre recunosc în celelalte elemente ale Bisericii adevărate (premisa IV.5). Prin acceptarea acestei afirmaţii, Biserica Ortodoxă admite că ea însăşi are doar elemente ale Bisericii adevărate, nu că ar fi Biserica adevărată şi deplină. În plus, sinoduladmite elemente ale bisericităţii în erezii şi schisme, ceea ce contravine cu totul doctrinei Bisericii. Aceste “elemente” sunt enumerate în documentul de la Toronto: predicarea Cuvântului, învăţătura Sfintelor Scripturi şi administrarea Tainelor. Acestea pot fi considerate comune numai dacă admitem că celelalte confesiuni şi comunităţi predică cu adevărat Cuvântul ortodox, că interpretează ortodox Scripturile şi că au harul mântuitor care face ca Sfintele Taine să opereze în viaţa credincioşilor. Dacă ar avea toate acestea, ele ar fi de fapt ortodoxe. Or, această idee este perfect eretică, de vreme ce ereziile şi schismele desprinse din Biserica Ortodoxă şi-au pierdut în primul rând harul, capacitatea de a oferi mântuirea prin Sfintele Taine (cele mai multe au pierdut şi tainele însele) şi înţelegerea cu adevărat a Sfintelor Scripturi şi a voii divine exprimate în ele.

  • “Sfânta Biserică Catolică” despre care vorbeşte documentul se realizează prin “redescoperirea unităţii pierdute” a tuturor membrelor CMB, care, pornind de la această bază minimală, “manifestă unitatea în Hristos”. Dacă asociem acestei idei, viziunea despre elementele comune ale Bisericii adevărate ce se regăsesc în toate membrele CMB, ajungem la concluzia că CMB are o concepţie papistă despre catolicitatea (sobornicitatea) Bisericii, văzând Biserica Catolică drept o extensie a Trupului lui Hristos peste toată lumea creştină, nicidecum o deplinătate a adevărului şi harului divin în fiecare comunitate creştină, aşa cum o concepe Ortodoxia. Prin acceptarea acestui document, sinodul renunţă la sobornicitatea ortodoxă pentru a îmbrăţişa maniera papală de a concepe catolicitatea Bisericii.

  • Prin faptul că membrele CMB se consultă pentru a vedea ce doreşte Hristos de la predica lor în lume se subînţelege că Biserica Ortodoxă însăşi ar avea nevoie de astfel de consultare, când, în realitate, Hristos a spus Bisericii Sale ce doreşte de la lume încă de acum 2000 de ani, iar planul misionar al Bisericii nu trebuie făcut prin consultare cu ereticii şi schismaticii.

  • Ideea de “construire a Trupului lui Hristos” sugerează că Biserica Ortodoxă participă în cadrul ME la constituirea unui “corp eclesial” străin sieşi, de vreme ce Biserica Ortodoxă este Însuşi Trupul lui Hristos, alcătuit din credincioşii săi, din interiorul Bisericii.

Pe lângă aceste erori fundamentale, care se constituie în erezii eclesiologice, sinodul din Creta a aderat la ideologia new-agistă a ecologiei, impunând o sărbătoare de rugăciune pentru mediu, în care să se roage împreună cu romano-catolicii „pentru creaţie”, a acceptat impedimentele civile la căsătorie, punând Biserica în pericol de a fi obligată să accepte căsătoriile homosexuale, a consfinţit pogorămintele pentru căsătoriile mixte cu ereticii, introducând ecumenismul la nivelul familiei, a acceptat pogorămintele la nivelul Bisericilor locale pentru post, destabilizând unitatea de practică liturgică sub acest aspect extrem de important.

Cine ţi-a cerut după sinodul din Creta să faci altceva, să propovăduieşti altă învăţătură de credinţă?

Episcopul meu îmi cere ca după sinodul din Creta să mărturisesc învăţătura pe care o mărturiseşte el, deoarece orice preot ortodox este delegatul episcopului său în teritoriu. Pomenirea episcopului la sfintele slujbe înseamnă două lucruri: 1. faptul că preotul este delegatul episcopului în teritoriu; 2. faptul că preotul învaţă în teritoriuînvăţătura pe care o învaţă episcopul său. În mod normal, această învăţătură este cea ortodoxă, a Bisericii, dar atunci când episcopul învaţă şi propovăduieşte altă învăţătură, atunci preotul care nu doreşte să se facă părtaş la erezia episcopului întrerupe pomenirea sa, arătând prin aceasta că refuză să înveţe o erezie.

Dacă Mântuitorul S-a rugat „ca toţi să fim una” , cum am putea reface unitatea Bisericii, dacă refuzăm să ne întâlnim şi să discutăm cu ceilalţi, devreme ce despărţirea s-a făcut din cauza orgoliilor omeneşti?

Aşa cum ne învaţă foarte clar Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 17, verset 11, Mântuitorul se roagă ca toţi să fie una în acelaşi cuget cu El, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Prin urmare, Mântuitorul se roagă ca toţi ortodocşii să fie una, nu ca ortodocşii să fie una cu ereticii. Dacă citim un verset mai jos, vedem că Mântuitorul Însuşi spune că atât timp cât a fost în lume i-a păzit pe toţi cei pe care Tatăl I i-a dat şi nu a pierit niciunul, în afară de fiul pierzării (In. 17,11). Fiul pierzării a pierit din propria voinţă, pentru că nu a fost în acelaşi duh cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Fii ai pierzării sunt ereticii contemporani. Iluzia ecumeniştilor că toţi ereticii se vor întoarce la trăire ortodoxă prin “dialog” ecumenist este ridicolă şi nu ţine seama nici de natura umană, nici de lucrările demonice din lume, nici de orgoliile omeneşti.

De asemenea, în dialogul cu ereticii trebuie ţinut seama de natura ereziei. Prin natura sa, erezia este o opoziţie de bună voie faţă de dreapta învăţătură a Bisericii. Din această descriere, rezultă, pe cale de consecinţă logică, faptul că ereticii cunosc la perfecţie învăţătura ortodoxă, însă o dispreţuiesc şi o înfruntă din mândria pe care o au de obicei “fiii pierzării. Este o minciună să afirmăm că îi învăţăm noi pe cărturarii protestanţi sau catolici ortodoxie, când ei au în bibliotecile lor tot ce s-a scris vreodată în spaţiul ortodox. Tot ce au de făcut catolicii pentru a învăţa ortodoxie este să citească pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii Romei din primele secole ale primului mileniu, când Roma era Biserică Ortodoxă. Librăriile Vaticanului au cu siguranţă operele acelor sfinţi.

Este penibilă pretenţia că pe pe eretici îi învaţă doctrina ortodoxă unii care s-au educat în şcoli catolice şi protestante. Putem să spunem că, de fapt, dialogul ecumenist între ortodocşi şi ereticii este de fapt un monolog al ereticilor, de vreme ce “avangarda ecumenică ortodoxă” este educată în duhul protestant şi catolic, în şcolile şi pe cheltuiala protestanţilor şi catolicilor, tocmai pentru a deveni “parteneri de dialog ecumenic”. Rezultatele acestui dialog nu se lasă aşteptate: în locul unei întoarceri la Ortodoxie a ereticilor, asistăm la o diluare continuă a învăţăturii Bisericii noastre.

Există o mare diferenţă între misiunea Bisericii şi dialogul ecumenist. Misionarismul Bisericii este acţiunea dintotdeauna de a predica cuvântul lui Dumnezeu celor care nu l-au auzit până acum, pe când ecumenismul este o acţiune de tranzacţionare şi negociere a adevărului de credinţă pentru a ajunge la un compromis care să permită aşa-numita “unitate a creştinilor. În ciuda retoricii găunoase a ecumeniştilor ortodocşi, comunităţile membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor nu dau niciun semn că ar fi dispuse, după 100 de ani de ecumenism, să renunţe la ereziile lor şi să se întoarcă la Biserica Ortodoxă. Şi-l închipuie cineva pe papa de la Roma renunţând la pretenţia de înlocuitor al lui Hristos pe pământ şi botezându-se ortodox, împreună cu toată comunitatea sa? Îşi închipuie cineva grupările protestante dezvoltând respectul cuvenit pentru Sfânta Fecioară Maria, pentru Sfintele Icoane, pentru Sfintele Taine, pentru Sfintele Moaşte, pentru Preoţia Sacramentală, pentru Sfânta Tradiţie, sau pentru Sfânta Cruce? Faptul că protestanţii luterani se pregătesc să-şi normalizeze relaţiile cu Roma, iar nu cu Ortodoxia, denotă cât de productiv este dialogul ecumenist.

Pretenţia că prin dialog ecumenist se transmite învăţătura ortodoxă ereticilor este o minciună, deoarece dialogurile ecumeniste se duc strict la nivelul conducerii diverselor erezii de extracţie creştină, fără a se ajunge la contactul direct cu popoarele înşelate de aceste erezii. Îşi închipuie cineva că papa Romei sau alţi ereziarhi protestanţi ar fi de acord ca predicatorii ortodocşi să îi convertească la Ortodoxie pe credincioşii lor de dragul dialogului ecumenic?

Vremurile se schimbă, Biserica trăieşte alte vremuri decât în perioada Sf. Părinţi şi a Mântuitorului, Evanghelia rămâne aceeaşi, dar Evanghelia trebuie adaptată la vremurile în care noi trăim, în sensul de a găsi căile cele mai potrivite pentru vremea în care noi existăm, ca să ajungem la sufletele oamenilor.

Această afirmaţie eretică neagă caracterul etern al învăţăturilor evanghelice, condiţionând valabilitatea lor de concordanţa cu mentalitatea epocii în care ele sunt propovăduite. Singurul lucru care trebuie adaptat epocii în care trăim este modul în care folosim cuvântul sfânt al lui Dumnezeu pentru a-l face înţeles de către contemporani, nicidecum conţinutul propriu-zis al Evangheliei, principiile sale dogmatice, morale, canonice sau liturgice, care sunt imuabile şi nu pot fi interpretate în funcţie de mentalitatea epocii în care trăim.

Rolul Bisericii este de a îndumnezei pe credincioşi după har, nu de a se mundaniza ea prin adaptarea învăţăturii lui Hristos la mofturile anumitei epoci. Există nenumărate exemple de aggiornamento ortodox al Sfintei Evanghelii: evitarea folosirii pasajelor scripturistice care vorbesc despre păcatul homosexualităţii, a celor ce vorbesc despre obligativitatea ascultării femeii faţă de bărbat, a relatărilor istorice despre răstignirea Mântuitorului, de dragul“corectitudinii politice” ş.a.m.d.

Chestiunea căsătoriilor mixte e nouă în Biserică? Nu s-a făcut şi înainte de sinodul din Creta? (adică dacă s-a facut acest compromis înainte, de ce nu se mai poate face în continuare?)

Faptul că în Biserică există acest pogorământ mai demult nu este un motiv pentru a continua să îl acceptăm ca o practică legiferată la nivel panortodox. Rolul sinodului din Creta ar fi trebuit să fie tocmai acela de a pune capăt acestei practici, nu de a o legifera la cel mai înalt nivel.

Pogorământul pe care îl face episcopul în Biserică în privinţa căsătoriilor mixte este o interpretare eronată a sfintelor canoane, a canonului 72 Quinisext, care prevede ca orice căsătorie mixtă să fie nerecunoscută şi interzisă şi contractanţii ei afurisiţi, iar căsătoria să se permită numai dacă s-a contractat între doi păgâni, dintre care unul s-a convertit la Ortodoxie, iar celălalt refuză să o facă, sau a canonului 10 al sinodului Laodiceea, care spune că nu se cuvine ca cei ai Bisericii, clerici şi mireni, să se însoţească cu ereticii.

Această practică necanonică a produs până acum efectul nefast că cele mai multe persoane ortodoxe care au acceptat căsătoria mixtă cu ereticii au sfârşit prin a fi înghiţite de erezia cu care s-au căsătorit, datorită spiritului prozelit al ereticilor şi slabei adeziuni la ortodoxie a ortodocşilor.

Decizia de a căsători ortodocşii cu ereticii, lăsată de către sinodul din Creta la latitudinea patriarhatelor ortodoxe, pe lângă faptul că nu este decizia ortodoxă într-o problemă care trebuia soluţionată în spiritul canonului 72 Quinisext, distruge practica unitară a Bisericii în această privinţă, deoarece un cuplu mixt care se căsătoreşte într-o Biserică ortodoxă ce acceptă această practică trăieşte în desfrânare în ochii altei Biserici, care nu acceptă aşa ceva, creându-se un haos canonic la nivel panortodox. În plus, această decizie a fost luată într-un context ecumenist al sinodului, fiind de fapt o transpunere la nivelul familiei a ecumenismului.

Nu suntem noi în măsură, preoţii şi credincioşii, să contestăm hotărîrile unui sinod, aceasta este treaba episcopilor

Această afirmaţie episcopocentristă şi chiar episcopolatră ignoră faptul că deciziile canonice şi dogmatice ale unui sinod ecumenic sau panortodox sunt receptate în Biserica Ortodoxă prin acceptare sau respingere de către pliroma Bisericii, adică de către clerul inferior şi poporul dreptcredincios. Prin urmare, suntem cu totul în măsură să contestăm deciziile eretice ale unui sinod eretic, lucru pe care îl atestă practica istorică din toate timpurile şi orice manual de drept bisericesc ortodox.

Practica sinoadelor ecumenice ne arată că la un asemenea sinod se pot lua două tipuri de hotărâri: canonice şi dogmatice. Hotărârile dogmatice ale unui sinod ecumenic nu sunt valabile prin ele însele, ci devin general valabile numai după ce întreaga Biserică le acceptă în mod tacit şi spontan, întrucât ea are în totalitatea ei calitatea de păstrătoare infailibilă a învăţăturii de credinţă1. Întrucât, în calitate de Trup al lui Hristos, Biserica se bucură de asistenţa deplină şi nedezminţită a Duhului Sfânt, ea poate şi să respingă tacit sau spontan hotărârile dogmatice ale oricărui sinod2(inclusiv ale celor panortodoxe).

În ceea ce priveşte sinoadele panortodoxe, nici hotărârile canonice, nici cele dogmatice nu sunt valabile în ele însele, ci numai după ce hotărârile dogmatice au fost acceptate de către sinodul fiecărei Biserici în parte, iar pe baza acestei acceptări, de către întreaga Biserică, adică de către Trupul tainic al lui Hristos3.

La Conferinţa Panortodoxă presinodală din 1976 s-a decis ca sinodul care urma să se ţină să se numească “Sfântul şi Marele Sinod”, nu “sinodul panortodox”, nici “sinodul ecumenic”, urmând ca“consensul credincioşilor în procesul de receptare a sinodului să stabilească dacă a fost panortodox sau ecumenic”4. Un rol aparte este acordat, aşadar, chiar de către cei ce au pregătit “marele şi sfântul sinod” receptării sinodului de către pliroma, cea care va stabili şi ce fel de sinod a fost, dacă a fost vreun sinod.

Din păcate, documentul ecumenist Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, adoptat de către sinodul din Creta, a anulat rolul pliromei, prin articolul 22, care îi condamnă apriori ca dezbinători ai unităţii Bisericii pe toţi cei ce ar îndrăzni să condamne deciziile adoptate de acest sinod. Prin aceasta, sinodul din Creta a transformat conceptul de infailibilitate a Bisericii, aşa cum o vede Ortodoxia, ca exprimată în decizii ortodoxe inspirate de Duhul Sfânt ale episcopilor, acceptate şi mărturisite, prin aceeaşi inspiraţie a Duhului, de către poporul dreptcredincios, într-o infailibilitate de tip papist, în care cei paisprezece patriarhi ortodocşi dictează după cugetele proprii învăţătura Bisericii. Acest lucru este în sine erezie.

Nepomenirea ierarhului înseamnă încălcarea jurământului de la hirotonie şi se constituie într-un derapaj

Conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, nepomenirea episcopului pentru cazul de apartenenţă a acestuia la erezie este o practică perfect canonică, ce nu încalcă niciun jurământ de la hirotonire şi nu este niciun derapaj, ci o apărare a Bisericii de schismă şi erezie.

Promisiunea făcută la hirotonire are ca precondiţie de la sine înţeleasă ideea că episcopul este ortodox. Declaraţia de la hirotonire spune în primul rând: În toată viaţa mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor Apostoli, după Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe5. Acesta este angajamentul meu ca preot ortodox, alături de promisiunea: “voi îndeplini cu râvnă tot ceea ce este spre binele şi mântuirea credincioşilor încredinţaţi mie spre păstorire”, “mă voi strădui să apăr Biserica Sfântă, păzindu-o de defăimare şi dezbinare” şi “stând permanent în ascultare faţă de Chiriarhul meu şi în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă”, în condiţiile în care chiriarhul meu îşi îndeplineşte condiţia fundamentală a episcopatului: învăţarea dreptei credinţe. Dacă nu o face, sunt obligat să ascult cuvântul sfântului Ioan Gură de Aur, care spune: “De episcopul eretic fugi, fugi, fugi ca de un şarpe”.

Sfântul Iustin Popovici a întrerupt comuniunea cu cineva devreme ce dialogul ecumenist era demarat? Ştiţi că s-a rupt de Biserică? (consideră că eu m-am rupt de Biserică prin oprirea pomenirii)

Sfântul Iustin Popovici a întrerupt în anii 1970 pomenirea patriarhului sârb Gherman, pentru nişte declaraţii ecumeniste ale acelui patriarh. Cu toate acestea, aceeaşi patriarhie sârbă l-a declarat sfânt în anul 2010. Cum vă explicaţi acest lucru, dacă, prin nepomenire, s-a rupt de Biserică”, cum vi se pare dumneavoastră?

Acelaşi lucru este valabil şi pentru sfântul Ioan Iacov Hozevitul, care s-a îngrădit prin nepomenire de patriarhul ecumenist al Ierusalimului, fiind peste câteva zeci de ani recunoscut ca sfânt de către aceeaşi Patriarhie a Ierusalimului. Întârzierea cu care Patriarhia a luat această decizie pare a fi fost determinată de acuzaţiile că sfântul ar fi fost schismatic pentru că a întrerupt pomenirea. Decizia finală a Patriarhiei Ierusalimului dă răspuns şi problemei pe care o avem noi acum. Mai mult, sfântul Ioan Iacov este recunoscut ca sfânt şi cinstit ca atare şi de către episcopii părtaşi la erezie ai Bisericii Ortodoxe Române.

Ideea că prin nepomenire pentru caz de erezie preotul se rupe de Biserică anulează canoanele sfinte 31 apostolic şi 15 I-II, sugerând că nu există nicio instanţă în care preotul se poate îngrădi prin nepomenire de episcopul eretic. Asemenea idee este nulă de drept, ştiindu-se că orice afirmaţie care contrazice un sinod ecumenic sau un canon aprobat de acesta este nulă şi nu produce niciun efect în Biserică.

Cei care suntem în comuniune cu episcopii semnatari la Creta suntem sortiţi pieirii, suntem departe de adevăr, numai dumneata deţii adevărul?

La această întrebare răspunde sfântul Maxim Mărturisitorul, când i-a fost adresată o întrebare la fel de impertinentă. Eu nu afirm nici că sunt singurul care mă mântuiesc, nici că ceilalţi sunt sortiţi pieirii. Afirm doar că eu nu doresc să îmi pun în primejdie sufletul şi mântuirea prin participarea la erezie şi la destinul care îi aşteaptă în veşnicie pe eretici.

Orice om are şansa îndreptării din erezie şi a întoarcerii la Ortodoxie. Cine preferă să rămână până la moarte în comuniune cu ereticii va avea destinul acelor eretici la judecată. Cine se va lepăda de ei şi se va pocăi, nu.

Simpla îngrădire de erezie nu salvează pe nimeni automat de pieirea veşnică, deoarece mântuirea se câştigă printr-o trăire continuă în ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Însă această ascultare a poruncilor lui Dumnezeu se poate face numai în adevăr. Unde nu există adevărul de credinţă nu pot exista nici cuvintele mântuitoare ale lui Dumnezeu, care, ţinute şi practicate cu sfinţenie, duc către mântuire.

De care episcop aparţii, pe care îl pomeneşti la slujbe, deoarece apartenenţa la un episcop reprezintă un principiu canonic?

Din punct de vedere jurisdicţional sunt preot al Episcopiei Oradei, din cadrul Bisericii Ortodoxe Române şi nu intenţionez să părăsesc această jurisdicţie.

Din punct de vedere al comuniunii de credinţă ortodoxă sunt în comuniune cu toţi credincioşii, preoţii şi arhiereii ortodocşi care mărturisesc şi drept învaţă cuvântul adevărului ortodox al lui Hristos.

Întreruperea pomenirii ierarhului nu înseamnă ieşirea din Biserică, nici o revoltă contra episcopului locului, ci doar o păzire de erezia propovăduită de actualul episcop. Potrivit profesorului de drept canonic Ioan N. Floca, tâlcuirea canonului 31 apostolic este următoarea: “Se apreciază că şi complicii clericilor schismatici cad sub aceeaşi pedeapsă, bineînţeles dacă aceştia nu se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credinţă şi de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că, în asemenea cazuri, clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui. În alte texte canonice se prevede că dacă un cleric constată că episcopul său profesează vreo erezie, este liber să se despartă de acesta fără nicio formalitate (can. 15 I-II), pentru că nu se desparte de un episcop, ci de o erezie6.

Prin urmare, eu nu mă despart de un episcop, ci de erezia pe care acest episcop o propovăduieşte la acest moment. În momentul în care nu o va mai propovădui, voi relua pomenirea sa, mărturisind prin aceasta şi eu credinţa ortodoxă a episcopului meu.

Beiuş, 01.02.2017

Cu deosebit respect,
 Pr. Cosmin Tripon

1 Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 429
2 Ibidem, p. 429.
3 Ibidem, p. 429.
4 Ibidem, p. 90.
5 http://protoieriabacau.ro/wp-content/uploads/2014/07/5.-Hotararea-Nr.-4218-Pentru-Aprobarea-Marturisirii-Solemne-Rostite-La-Hirotonie.pdf.
6 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 26. 

Sursa:  ortodoxinfo.ro via: ortodoxiamarturisitoare 

Citiți și: 

Preoții mărturisitori se înmulțesc încet dar sigur – Părintele COSMIN FLORIN TRIPON din Beiuș a trimis scrisoare de ÎNCETARE A POMENIRII ereticului Sofronie Drincec al Oradiei 

Părintele COSMIN TRIPON sancționat cu „dojană arhierească” – Nepomenirea continuă

Video – Părintele HARITON din Muntele Athos – lămuriri despre nepomenirea ierarhilor, erezie, sinodul din Creta

hariton

Un interviu, recent luat, părintelui Hariton din Muntele Athos:

Mai jos aveţi transcriptul interviului: 

Ecumenismul este erezie. Hotărârile sinodului din Creta sunt eretice

Interviu cu Părintele Hariton din Sfântul Munte Athos

Păr. Hariton: Mă adresez [credincioşilor ortodocşi români], datorită dragostei şi susţinerii creştinilor ortodocşi ai Bisericii Ortodoxe Române, care au aceleaşi probleme ca şi noi creştinii ortodocşi greci, şi pentru că avem o legătură de dragoste cu adevăraţii părinţi care sunt în România, în mănăstiri şi în lume şi cu preoţii şi pentru că părinţii de la Schitul Prodromu al Marii Lavre ne-au rugat să dăm câteva explicaţii teologice şi practice cu privire la această mare erezie care îi preocupă astăzi pe toţi creştinii ortodocşi – ecumenismul.

       În primul rând trebuie să spunem în câteva cuvinte despre ce înseamnă ecumenism şi dacă intr-adevăr ecumenismul este erezie. Ecumenismul a fost creat de cercuri lumeşti. Din punct de vedere istoric, putem spune ca ecumenismul este o mişcare care a început după al doilea război mondial, în 1948. Ecumenismul a fost creat pentru a uni diverse grupuri protestante. Nenorocirea este că încă de la început în această mişcare s-a implicat şi Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, cu rezultatul final că este considerată membru cu drepturi egale în Consiliului Mondial al  Bisericilor. Cu tot respectul pe care-l avem toţi ca greci şi ca ortodocşi faţă de instituţia patriarhală şi faţă de patriarh, dragoste şi stimă pe care le purtăm fiecare în inimă, pentru că suntem greci şi romei, în ceea ce priveşte ecumenismul, însă, vedem că încă de la început

Patriarhia a făcut o greşală imensă: a lăsat tradiţia patristică,  linia Sfinţilor Părinţi, şi s-a aliniat sistemelor lumeşti. Patriarhia, cu toate că este singura – noi suntem –  singura Biserică, cea ortodoxă, singura Biserică adevărată care există în lume, a acceptat să participe în Consiliul Mondial al Bisericilor ca un membru cu drepturi egale cu fiecare grupare protestantă. Adică ce este în vigoare în acest aşa-zis Consiliu Mondial al Bisericilor, sau al ereziilor cum este în realitate, aceleaşi drepturi egale le are şi Patriarhia [ca şi membrii protestanţi], şi prin urmare toate celelalte Biserici Ortodoxe care sunt implicate în acest Consiliu Mondial. Ce ne atrage atenţia încă de la început este că l-au numit al Bisericilor”, Consiliul Mondial al Bisericilor, ceea ce înseamnă că Patriarhia, şi prin urmare toate celelalte Biserici Ortodoxe participante, au recunoscut protestanţii ca fiind biserici” încă de la început.

       Din punct de vedere istoric bineînţeles, în toate aceste decenii din 1902, de când a început de fapt ecumenismul, este prima încercare a Patriarhiei Ecumenice de a intra în contact cu lumea protestantă, anglicană, a Vestului. În 1948 ea devine membru egal în Consiliul Mondial al Bisericilor şi, de atunci până astăzi, s-au făcut foarte multe încercări de a instituţionaliza această legătură, având ca scop final unirea. Această unire este deservită de aşa-zisele dialoguri teologice. În cadrul acestor dialoguri teologice, din 1960, dacă nu greşesc, se implică şi papistaşii. Deci înţelegem că ecumenismul, încă de la început, este o mişcare ce se îndepărtează de tradiţia Sfinţilor Părinţi. Pentru noi, prin urmare, se dovedeşte că ecumenismul este o erezie. Şi aşa cum foarte corect şi clar a spus-o în urmă cu multe decenii Sfântul Părinte Iustin Popovici al Serbiei, ecumenismul nu este o simplă erezie, ci este o panerezie, adică înglobează toate ereziile.

       Subiectul care ne preocupă este ce atitudine trebuie să avem faţă de ecumenism. Sfinţii Părinţi ne spun că cel mai mare duşman al Bisericii nu sunt prigonitorii creştinismului, ci ereticii şi ereziile. Biserica nu s-a temut de nimic mai mult decât de erezii şi de eretici. Pentru că prigonitorii, care luptau de asemenea împotriva credinţei lui Hristos, cum erau în primele secole ale creştinismului împăraţii idololatri, aceştia au făcut prigoană împotriva lui Hristos care a avut ca rezultat martiriul. Diavolul a văzut că prin martiriu  se fac sfinţi şi de asta imediat a început printr-un mod mai viclean să încerce să dărâme creştinismul şi dreapta credinţă, creând astfel ereziile.

       Ereziile au apărut de la începutul creştinismului, din nefericire. Prima erezie a fost cea numita gnosticismul, care seamănă foarte mult cu cea a ecumeniştilor de azi. Şi aceştia au făcut un sincretism. Sincretism înseamnă o unire de multe şi diferite ideologii religioase sub o aparenţă creştină. Ceea ce se întâmplă astăzi, ecumenismul încearcă să unească toate grupurile eretice într-o “biserică”, în aceeaşi “biserică”. Deci înţelegem că atunci când există erezie nu putem nici să fim indiferenţi, nici cu atât mai mult să urmăm vreo erezie. Erezia, cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, ne desparte de Hristos, care este Adevărul, şi prin urmare ne privează şi de mântuirea veşnică a sufletului nostru.

       Astăzi realitatea în care trăim este foarte dificilă, pentru că ecumenismul a ajuns la apogeu, putem spune, şi în special după sinodul care a avut loc în iunie în Creta. Acolo, din nefericire,  10 dintre Bisericile Ortodoxe Autocefale au semnat şi au hotărât câteva lucruri care nu sunt conforme nici cu dogmatica (învăţătura Bisericii), nici cu eclesiologia Bisericii Ortodoxe, nici cu istoria Bisericii Ortodoxe. Pentru toţi teologii, episcopii şi profesorii care s-au ocupat şi au studiat hotărârile Sinodului din Creta se dovedeşte că acest sinod nu este sinod ortodox şi nu a luat hotărâri ortodoxe. De aceea şi noi suntem datori acum să luăm atitudine faţă de acest sinod. Un creştin ortodox nu poate să aprobe, să accepte hotărârile acestui sinod, pentru că nu sunt ortodoxe.

       Unul dintre cele mai importante momente ale acestui sinod este că acceptă că Papa şi toţi ereticii sunt “biserici”, cum suntem şi noi, adică au Taine, au Preoţie, au Botez, având scopul final ca să ne unim toţi împreună ca o singură biserică. Acest fapt nu poate fi acceptat niciodată de vreun ortodox. Din cauza asta se naşte în noi întrebarea: “Ce trebuie să facem, ce poziţie trebuie sa adoptăm?”. În calitate de creştini ortodocşi, care vrem să urmăm învăţătura Sfinţilor Părinţi, suntem datori să respingem hotărârile acestui sinod, care sunt eretice. Pentru aceasta există şi studii teologice care o dovedesc.

Primul pas este să încetăm să mai avem comuninune eclesială cu cei care acceptă hotărârile eretice ale acestui sinod. Nu putem ca creştini ortodocşi [să rămânem în comuniune cu cei care sunt în comuniune cu ereticii]… Primul pas care ne preocupă este pomenirea episcopilor. Deoarece în Biserica noastră, în viaţa noastră liturgică, [pomenirea episcopului] are legătură directă cu mântuirea şi sfinţirea noastră prin Tainele Bisericii. De asta pomenirea numelui unui episcop are o foarte mare însemnătate pentru mântuirea noastră. Dacă episcopul este ortodox, atunci toţi dintre noi suntem sub ascultarea episcopului, pomenim numele lui la toate tainele şi avem binecuvântarea  şi harul lui Dumnezeu. Când însă episcopul nu mărturiseşte cuvântul adevărului atunci noi suntem datori să urmăm ceea ce spun sfintele canoanele.

Concret, în situaţia în care suntem astăzi, după hotărârile Sinodului din Creta, “aşa-zisul Mare şi Sfânt”, care nu a fost nici mare, nici sfânt, nu putem să pomenim episcopi care au semnat şi au acceptat hotărârile ale acestui sinod. Asta ne învaţă Sfinţii Părinţi. Noi nu arătăm nimic după capul nostru, nici nu vorbim după părerea noastră, nici nu învăţam ceva de la noi, ci, pur şi simplu, suntem datori să mărturisim şi să învăţăm şi să promovăm ceea ce învaţă Sfinţii Părinţi. În cazul pomenirii episcopului, sfintele canoanele ale Bisericii sunt clare şi nu încape nici o îndoială.

Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol hotărâşte clar că atunci când episcopul nu mărturiseşte cuvântului adevărului, atunci noi suntem datori să încetăm pomenirea. Principalul, cel mai important înţeles al acestui canon este că atunci când noi pomenim un episcop eretic, cu simţăminte eretice, devenim şi noi părtaşi la erezia lui, în credinţa lui, în credinţa lui eretică pe care o exprimă prin simţămintele lui eretice. Or nu putem [să facem aceasta].  Pomenirea episcopului nu este ceva formal, este ceva esenţial  pentru mântuirea noastră. Aceasta o învaţă şi Sfinţii Părinţii ai Sfântului Munte.

       În anul 1275, atunci când patriarh al Constantinopolului era Ioan Vekkos, care era filo-latin, acesta  a fost primul dintre  patriarhi care a semnat unirea cu Papa. După schisma din 1054, sau mai bine zis după tăierea din corpul Bisericii Ortodoxe a papistaşilor, a fost prima dată când ortodocşii au mers la papa cu scopul de a se uni. În 1275, reprezentanţi ai patriarhului Ioan Vekkos au semnat la Lyon, în Franţa, unirea cu Papa. Atunci Părinţii Aghioriţi au trimis scrisoare împăratului Mihail al VIII-lea Paleolog şi la al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol către Ioan Vekkos. Acolo se plângeau de unirea pe care au semnat-o cu papistaşii şi tot acolo ne arată şi ce trebuie să facem. În prima scrisoare a Părinţilor Aghioriţi, ei înşişi ne spun concret, cercetând canonul 15 al Sf. Fotie de la Sinodul I-II Constantinopol, cum am zis: Biserica Ortodoxă a primit de la Apostoli, de la toţi Sfinţii Părinţi şi de la Sinoadele Ecumenice tradiţia că pomenirea numelui episcopului în Sfântul Altar în timpul Sfintei Liturghii înseamnă comuniune deplină cu episcopul, cu credinţa episcopului.

Şi de asemenea, aceiaşi Sfinţi Părinţi, interpretând Sfânta Liturghie ne spun că prin pomenirea numelui episcopului noi arătăm supunere desăvârşită faţă de acesta pentru că ne împărtăşim de aceeaşi credinţă cu el. În aceeaşi scrisoare, Sfinţii Părinţi Aghioriţi spun că în Sfânta Liturghie preotul, pomenind numele arhiereului, arată trei lucruri: primul, supunerea lui faţă de arhiereu, că-l recunoaşte ca superior lui, în preoţie; al doilea, că este de aceeaşi credinţă cu arhiereul, adică aceeaşi credinţă pe care o are şi arhiereul; şi al treilea că este continuator al Sfintelor Taine prin Preoţia care a primit-o de la el, prin hirotonirea de către acesta. Deci vedem şi din aceste două direcţii ale Părinţilor Aghioriţi că pomenirea numelui arhiereului nu este ceva formal, tipiconal, ci arată că suntem în legătură cu credinţa arhiereului atunci când îl pomenim.

       Acum, întrebarea şi subiectul care ne preocupă este: Dacă episcopul [pe care îl pomenim] nu are simţăminte ortodoxe şi nu mărturiseşte cuvântul adevărului, ce trebuie să facem? Ne spun clar chiar Sfinţii Părinţi că nu putem pomeni acest nume, deoarece, prin pomenire, intrăm în legătură cu credinţa lui. Şi aici este ceva care astăzi scapă atenţiei multora, deoarece există concepţia greşită la foarte mulţi preoţi, monahi şi laici care spun că “noi nu suntem de acord cu episcopii care sunt eretici şi au simţăminte eretice, dar trebuie să-i pomenim pentru că suntem obligaţi să facem asta”. Sfinţii Părinţi, după cum am văzut, nu învaţă aşa ceva, cum că pomenirea episcopului este o chestiune de tipic, ci este ceva esenţial în cadrul Liturghiei. Nu putem deci să pomenim un episcop eretic, pentru că suntem în comuniune cu credinţa sa. Acesta este argumentul cel mai de bază pe care-l avem de la Sfinţii Spărinţi pentru a face întreruperea pomenirii unui arhiereu care nu învaţa credinţa ortodoxă.

După ce Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a acceptat Sinodul din Creta ca sinod ortodox, pot merge la biserică creştinii ortodocşi români, unde se pomeneşte ierarhul?

Păr. Hariton: Atât timp cât Biserica Română a acceptat hotărârile sinodului care a avut loc în Creta în vară ca fiind ortodoxe, poporul şi clerul sunt datori să ia fiecare o poziţie responsabilă faţă de sinodul Bisericii Ortodoxe Române. În primul rând, va trebui ca preoţii şi poporul din fiecare mitropolie să ceară de la episcopul lor să declare public personal dacă este de acord, dacă acceptă sau nu acceptă hotărârile din Creta; pentru că se poate ca Sinodul să le fi acceptat în România, dar se poate ca un episcop să nu le fi acceptat, deci este datoria obligatorie a fiecare episcop ca personal să declare public dacă sinodul din Creta este eretic sau este ortodox. Dacă vreun episcop declară că acceptă ca ortodoxe hotărârile sinodului, atunci clericii şi laicii sunt nevoiţi să întrerupă comuniunea eclezială cu el. Acest lucru este valabil şi pentru preoţi. Unde există preoţi, într-o mitropolie, care sunt de acord cu mitropolitul lor şi acceptă hotărârile eretice ale sinodului, ceilalţi preoţi şi monahi şi laici nu pot avea comuniune cu ei, nu pot sluji acolo unde slujesc preoţii eretici. Acesta este duhul canonului. Nu o zic unii oameni, o zic canoanele Bisericii.

Spun Sfinţii Părinţi că fără o credinţă corectă toate virtuţile pe care le putem face sunt în zadar.

Păr. Hariton: Astăzi, din nefericire, de multe decenii nu se mai face învăţarea credinţei ortodoxe, adică poporul, şi în Grecia, şi în general, nu se catehizează ortodox. Şi nu suntem conştienţi ce mare importanţă au credinţa ortodoxă, dogmele ortodoxe, canoanele sfinte ale Bisericii. Această stare are drept rezultat astăzi înţelegerea greşită şi interpretarea greşită a multor lucruri în viaţa noastră duhovnicească.

De exemplu, mulţi cred că dacă se luptă doar pentru virtuţile duhovniceşti, adică să fie atenţi, să privegheze, să postească, să meargă la biserică, să se spovedească, să se împărtăşească, să facă priveghere, să meargă la biserică, asta este de ajuns ca să se mântuiască. Bineînţeles, sunt de ajuns ca să se mântuiască şi trebuie, este sarcina noastră să facem toate acestea, dar toate acestea, toată această luptă spirituală, viaţa în Hristos, cum spunem, pe care trebuie să o trăim, pe ce se sprijină? Care este temelia pe care trebuie să se sprijine? Temelia este credinţa ortodoxă. Este, cum putem spune simplu, ca şi cum am construi o casă pe o temelie care nu există, şi aşa cum, ne-a spus şi Hristos, temelia credinţei, stânca pe care este construită Biserica, este credinţa, credinţa adevărată, teandrică, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. De asta şi lui Petru i-a zis: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea” adică pe piatra mărturisirii credinţei se construieşte Biserica Ortodoxă.

Astăzi nu suntem conştienţi de asta, cât de importantă este, din această cauză considerăm greşit dogmele ortodoxe şi canoanele Bisericii şi ne concentrăm mai mult pe o viaţă duhovnicească care credem că ajunge, că nu mai avem nevoie de altceva. Asta este o greşeală, niciodată Sfinţii Părinţi nu au învăţat şi nu au trăit aşa lucrurile. Prima este credinţa, şi pe credinţa ortodoxă şi mărturisire construim toată construcţia virtuţilor. Deci fără mărturisirea credinţei nu putem să spunem că păşim pe drumul Sfinţilor Părinţi. Toţi Sfinţii Părinţi în primul rând s-au luptat pentru a păstra credinţa ortodoxă.

Doar câteva exemple dacă amintesc sunt de ajuns pentru a înţelege aceasta. La Primul Sinod Ecumenic avem trei situaţii diferite: îl avem pe Atanasie cel Mare, care atunci era diacon, simplu diacon, nu era nici măcar preot şi el a fost sufletul sinodului. Adică, prin Atanasie cel Mare, care era diacon atunci, a vorbit Duhul Sfânt şi s-a construit teologia ortodoxă a Bisericii cu privire la erezia ariană, a lui Arie.

Avem şi alte două exemple: pe Sfântul Spiridon şi Sfântul Nicolae. Sfântul Spiridon care în viaţa lui lumească a fost cioban a cerut şi el să vorbeasca cu Arie. Ceilalţi părinţi care ştiau că este un om simplu  şi că nu este învăţat l-au împiedicat. A insistat că vrea să vorbească personal cu Arie, a coborât acolo jos unde era Arie în sinod şi acolo, având Sfântul teologia empirică înăuntrul său prin minunea care s-a înfăptuit în faţa ochilor lui Arie cu cărămida a demonstrat taina Sfintei Treimi. Arie, cu toate acestea în loc să creadă unei asemenea mari minuni a început din nou cu filosofiile sale.

Atunci ce s-a întâmplat? Sfântul Nicolae, care este întruchiparea blândeţei s-a supărat atât de tare încât a coborât şi i-a dat o palmă lui Arie. Atunci toţi Sfinţii Părinţi au rămas şocaţi, nu se aştepta nimeni să se întâmple un asemenea lucru, şi deoarece exista lege împărătească, cine loveşte un om în faţa împăratului merge direct la închisoare şi i se taie mâna cu care a lovit. Atunci Sfântul Împărat Constantin a trebuit să aplice legea statului şi a poruncit să-l închidă pe Sfântul Nicolae în închisoare. Şi Sfântul Nicolae a fost închis într-adevăr în închisoare. În ziua următoare când s-au dus să-l scoată din închisoare, să-l judece, l-au văzut ţinând în mână o sfânta evanghelie de aur şi să poarte omofor, cu toate că a intrat fără să poarte nimic, nici evanghelie, nici omofor. Atunci toţi l-au întrebat surprinşi: „Unde ai găsit astea?” şi a zis: „Noaptea a venit Hristos în închisoare şi m-a întrebat: Nicolae, de ce eşti în închisoare? Pentru dragostea ta, Doamne! zic. la, zice, omoforul, eşti un adevărat păstor. Şi apoi a venit Maica Domnului şi a zis: Nicolae de ce eşti în închisoare? şi am zis: pentru dragostea fiului tău. Ia Evanghelia, tu înveţi cu adevărat Evanghelia”. Şi când au văzut acestea ce i le-au dat Hristos şi Maica Domnului imediat au înţeles măreţia Sfântului Nicolae care a fost atât de zelos în apărarea dogmei ortodoxe în sinod, în primul Sinod Ecumenic.

Acesta este pentru noi un exemplu pentru vremurile de astăzi când episcopii nu mărturisesc şi nu învaţă dogmele ortodoxe în popor, având drept consecinţă faptul că poporul este neiniţiat în dogmele ortodoxe. Se limitează doar la o viaţă duhovnicească, să vorbească despre aceleaşi lucruri, lucruri despre rugăciune, toate acestea frumoase, sfinte şi bune sunt, dar pe lângă astea este nevoie şi de învăţătura creştină, tebuie să o aibă şi păstorii şi poporul. Să se cultive, să se intereseze şi să cunoască toate aceste subiecte.

Părinte, în zilele noastre, mulţi zic că este mai bine să rămânem în Biserică cu câteva greşeli decât să fim în afara Bisericii cu adevărul. Cum înţelegeţi aceste cuvinte?

Păr. Hariton: Este prima dată când se aude aşa ceva. Adică, şi eu mai auzit şi este incredibil… dacă este posibil vreodată… şi o zic arhierei, este incredibil că poate să spună un arhiereu un asemenea lucru. Asta înseamnă că nu au înţeles ce este Biserica. Este posibil ca Biserica să fie în afara adevărului sau adevărul să fie în afara Bisericii?

Acestea două sunt identice, Biserica şi Adevărul. Şi avem cuvintele Domnului. Ce spune Domnul? Spune: “dacă rămâneţi cu Mine atunci trebuie să ştiţi adevărul, şi adevărul vă va elibera”. “Eu sunt adevărul”, a spus Hristos, Hristos se identifică cu adevărul, nu a spus “eu sunt Biserica”, undeva în Evanghelie. A spus “eu sunt Adevărul”. Şi acum există episcopi care spun că este de preferat să fii în Biserică şi nu în Adevăr? Ce înseamnă asta? Este de neînţeles.

În această situaţie,  în Biserică avem greşeli  sau erezie? Pentru că sunt două lucruri diferite.

 Păr. Hariton: Aici, din nefericire, se vede una dintre cele mai mari pagube făcute de ecumenism. Adică, astăzi episcopii ecumenişti şi foarte mulţi teologi, şi, din nefericire, trece şi în rândurile poporului, ei cred în aşa-numita teorie episcopocentrică. Ce înseamnă asta? Pentru aceştia Biserica înseamnă episcopul. Aceasta este însă clar o teorie papistaşă, teorie eretică a papismului. Papa spune “eu sunt Biserica. Această idee a trecut şi la episcopii ortodocşi. Fiecare episcop crede că „eu sunt biserica”, la fel ca Papa, şi din nefericire aceasta trece apoi şi la preoţi, fiecare preot „eu sunt biserica, ce spun eu asta este”. Bineînţeles dacă este în concordanţă cu Evanghelia, cu Sfânta Scriptură, cu învăţătura Sfinţilor Părinţi o vom urma, dacă însă nu este în concordanţă cine poate îndrăzni să spună că eu sunt, ce spun eu asta este. Cu ce drept?

Problema este că se identifică persoana fiecărui episcop cu Biserica. Asta este blasfemie. Hristos este Biserica. Capul Bisericii este doar Hristos. Noi suntem mădulare ale trupului lui Hristos. Capul este numai Unul, nimeni nu-L poate înlocui pe capul Bisericii care este doar Hristos. Deci ceea ce spun unii că preferăm să fim în Biserică şi să luptăm din interiorul Bisericii şi nu să fim în afara Bisericii, chiar dacă avem adevărul, nu a spus-o nici un sfânt al Bisericii noastre, pentru că Biserica se identifică cu adevărul, cu Hristos. Şi acestea sunt tot roade ale ecumenismului, ale acestei erezii a ecumenismului.

Trebuie foarte multă atenţie şi trebuie să fim foarte atenţi să rămânem statornici în adevărul lui Hristos. Şi pentru asta să studiem izvoarele teologice, scrierile Sfinţilor Părinţi, să rămânem statornici în credinţa noastră, pentru că fără credinţă nu ne mântuim. Ceea ce trăim astăzi însă nu trebuie să ne surprindă, pentru că Sfinţii Apostoli ne-au spus-o de la începutul Evangheliei. Sfinţii Apostoli ne-au învăţat să ne ferim de înşelare şi minciună. Sfântul Ioan Evanghelistul, Evanghelistul iubirii, apostolul iubirii,  să vedem cum se exprimă în epistolele sale şi să comparăm cu agapologia ecumeniştilor de astăzi.

În capitolul 4, epistola 1 ne atenţionează să nu credem ce auzim atât de uşor, oricine ar fi celălalt, să cercetăm duhurile, dacă sunt ale lui Dumnezeu, pentru că nu toate duhurile sunt ale lui Dumnezeu, pentru că mulţi pseudoprofeţi au venit în lume, mereu a existat şi mereu va exista aşa ceva. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu există doar când cineva mărturiseste pe Iisus Hristos, că este Dumnezeu şi om desăvârşit, doar cel ce mărturieşte pe Iisus Hristos ca Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, aceasta este de la Dumnezeu, şi orice altă învăţătură diferită nu este de la Dumnezeu, ci este de la viclean, de la Antihrist.

Învăţătura Bisericii noastre este, cu puţine cuvinte, ca să nu ne întindem prea mult, că trebuie să fim foarte atenţi la erezie, pentru că erezia ne desparte de Trupul Bisericii şi de mântuirea noastră. Şi în special astăzi ecumenismul are această mare capcană că se ascunde, se ascunde chiar în spatele cuvintelor scripturii, în spatele cuvintelor Sfinţilor Părinţi, pe care le deformează şi la urmă le schimbă şi ne scoate în afara duhului Sfinţilor Părinţi.

       În încheiere trebuie să spun cu multă iubire către cei ce ascultă aceste cuvinte umile ale noastre, că nu sunt ale noastre, pentru că nu vrem să exprimăm nimic al nostru, ci doar ce spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Trebuie să avem multă credinţă şi multă încredere în Dumnezeu pentru că zilele pe care le trăim sunt foarte grele. Asta nu trebuie să ne deznădăjduiască, ci dimpotrivă să ne dea bucurie, pace, optimism şi speranţă pentru că prin aceste dificultăţi, şi mai ales în problemele de credinţă, ne dă Dumnezeu ocazia să ne arătăm dragostea pentru Hristos şi pentru credinţa ortodoxă. În fiecare epocă au existat erezii şi eretici şi au existat pericole care au ameninţat Biserica.

Biserica niciodată nu este în pericol, Biserica este în luptă dar nu este învinsă, „Biserica se clatină dar nu se scufundă”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Biserica este însuşi Hristos, este stânca de care se lovesc toate valurile ereziilor şi a prigonitorilor, dar rămâne mereu nemişcată . Această încredere să o avem mereu în noi şi să îi mulţumim lui Dumnezeu că în zilele noastre ni se dă această şansă să mărturisim credinţa noastră, să ne aratăm dragostea noastră faţă de Hristos şi credinţa ortodoxă, în mijlocul acestei panerezii a ecumenismului care ne ameninţă pe toţi.

Este o perioadă de încercare şi s-o luăm cu multă smerenie şi cu conştiinţa faptului că suntem oameni neputincioşi şi păcătoşi, dar tocmai pentru că suntem păcătosi şi că nu ne bazăm pe virtuţile şi puterile noastre, dar conştienţi fiind de neputinţa noastră şi de păcatele noastre, să aducem ca jertfă lui Dumnezeu mărturisirea credinţei noastre.

Şi ÎL rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea să ridicăm această cruce mare a mărturisirii şi a credinţei, neştiind ce ne-a rezervat Dumnezeu fiecăruia în parte. Nu avem ce să-i oferim lui Dumnezeu, măcar să-i oferim mărturisirea noastră şi credinţa noastră în Hristos. De aceea şi spune Hristos în Evanghelie: Când va veni Fiul Omului pe pământ va mai găsi oare credinţă? Este foarte important, cum spun toţi Sfinţii Părinţi, că în vremurile acestea de pe urmă ceea ce ne va cere Hristos mai mult decât toate este credinţa noastră, să rămânem statornici în credinţa noastră. Şi asta să cerem zi de zi în rugăciunile noastre: să ne lumineze Hristos pe toţi si pe păstori, şi pe preoţi, şi pe arhierei, şi toţi să rămânem statornici în credinţa noastră, şi să ne sprijim unii pe alţii, să avem unire şi dragoste între noi, toţi ortodocşii, în tot locul să fim uniţi, şi să avem credinţa că Dumnezeu nu ne va părăsi.

Când Dumnezeu este cu noi nimeni nu ne poate învinge. Biruinţa este a lui Hristos şi a Bisericii. Credinciosul este mereu învingător. Noi să rămanem statornici în ceea ce au zis părinţii Bisericii noastre. Şi cum zice în Sinodiconul ce se citeşte în perioada Triodului, în prima Duminică Postului Mare, Duminica Ortodoxiei Aşa cum au văzut Proorocii, cum au învăţat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită, cum luminează Harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne întăreşte înţelepciunea să proclamăm, cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi, vorbim, propovăduim, ÎL slăvim pe Hristos ca pe adevăratul Dumnezeu, şi pe Sfinţii Săi, în cuvinte, în scrieri, în gânduri, în jertfe, în Biserici, în icoane, slujind şi preaînălţându-L pe Unul Adevăratul Dumnezeu şi Domn, şi cinstindu-i pe Sfinţi din cauza Domnului lor ca pe cei ce sunt aproape de El şi Îi slujesc, şi le dăm cinstirea cuvenită.

Aceasta este credinţa Apostolilor, aceasta este credinţa părinţilor,  aceasta este credinţa ortodocşilor, aceasta este credinţa care a întărit lumea”. Să păstrăm exact acestea ce ni le-au dat Sfinţii Părinţi şi să nu avem nici o nelinişte şi teamă în suflete. Dumnezeu şi Maica Domnului le va aranja pentru mântuirea noastră pe care ne-o dorim. Toată lumea să vină în sfânta Biserică a lui Hristos Dumnezeu, care este doar Biserica Sfântă Ortodoxă şi toţi să-şi găsească mântuirea în persoana lui Hristos.

       Le doresc la toţi putere, bucurie şi pace în suflete şi încredere în Duhul Sfânt care mereu ne conduce şi nu lasă niciodată Biserica Lui. Biserica este Hristos şi Sfinţii şi noi urmăm cu smerenie drumul Sfinţilor Părinţi. Asta dorim cu tot sufletul nostru şi toţi să rămânem statornici.

Sursa: http://aparam-ortodoxia.ro/

Comentariul Părintelui CIPRIAN-IOAN STAICU la comunicatul Patriarhiei

Imagini pentru pr ciprian-ioan  staicu imagini

După cum știți:

Comunicat eretic al Sinodului BOR despre atitudinea românilor antiecumeniști față de sinodul din Creta 

Iată o analiză a pr-lui Ciprian-Ioan Staicu: 

După citirea lui primele gânduri care mi-au venit au fost:
1. Referitor la titlul lui, disting următoarele, pe care le voi și comenta:
a) ”orice lămurire privind credința” – nu cred că poporul român are nevoie de”lămuriri”, de muncă de lămurire, dusă oficial cu blândețe, dar de fapt prin ”teologia bâtei”, ci are nevoie de ierarhi care să spună NU panereziei ecumeniste. Miroase de la o poștă a erezie când te gândești la ecumenism. Oare împărtășirea deja ”obișnuită” prin Germania și Italia a papistașilor și protestanților din potire ortodoxe – adică așa-numitul ecumenism popular – este ceva care mai are nevoie de lămuriri sau este pur și simplu batjocorirea Tainei Sfintei Împărtășanii? (în acest sens ca mărturii acuzatoare ale acestei practici blasfemiatoare, impusă de ”ierarhii” români, avem 2.000 de ani de Ortodoxie și de opere patristice). Credința noastră este clară, lămurită și sfântă, credința ecumeniștilor este antihristică, demonică și pierzătoare.
b) ”comuniunea bisericească” pe care noi o dorim este cea cu Sfinții Grigorie Teologul, Athanasie cel Mare, Ioan Damaschin, Fotie cel Mare, Grigorie Palama, Marcu Eugenicul etc, precum și cu sutele de milioane de mucenici de a căror jertfă pentru Hristos își bat joc cei care au scos Sfânta Ortodoxie la vânzare, nu pe 30 de arginți, ci chiar mai puțin.
c) ”dezbinarea” nu este lupta antiecumenistă, ci este viclenia ecumeniștilor, fățărnicia lupilor în piei de oaie care împing cât pot de tare neamul acesta în iad. Suntem în prag de a fi pusă ca prim-ministru o femeie musulmană, iar glasul ierarhilor BOR ne mustră pe noi pentru dezbinare? Țara noastră în halul acesta a ajuns? A avea un președinte neamț și posibil o viitoare prim-ministră musulmană este RUȘINEA acestui neam și dovada că ni se pregătește un praznic al Nașterii Domnului cum nu s-a mai văzut în istoria neamului nostru.
2. ”S-a luat act cu mâhnire de evoluția recentă în România a reacțiilor negative referitoare la receptarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, 2016)”
Răspuns: ”S-a luat act”? Din nou aceeași formulă. Ce s-a întâmplat cu dulcele grai românesc? Alte expresii nu mai sunt? A se lua act înseamnă în limbaj juridic a accepta ceva hotărât deja. Deci, în traducere pe limba noastră cea frumoasă: ”s-a hotărât deja că singurii vinovați care există în B.O.R. sunt antiecumeniștii.”
Eu mi-am făcut datoria 25 de ani și, înainte de a fi judecat, episcopul meu a declarat public că ”atâta vreme cât sunt eu episcop în Covasna și Harghita, părintele Ciprian nu va mai fi preot.” Noi, antiecumeniștii, avem reacții negative? Dar citatul de mai sus cum s-ar traduce? Oare nu cumva samavolnicie?
NU receptăm deloc pozitiv Adunarea din Creta, pentru că a fost ERETICĂ ! Și ne vom ține de mărturia aceasta până la mormânt. Oare chemarea preoților la”reînnoirea jurămintelor” și la acceptarea hotărârilor din Creta (vezi cazul Arhiepiscopiei Bucureștilor și al Eparhiei Buzăului) se înscrie în procesul normal de ”receptare”? Cum, cu pistolul la tâmplă? Cu amenințări? Cu declarații ca ale ierarhului Vrancei că dacă episcopul vă trage pe toți în iad, trebuie să mergeți după el?
3. ”Patriarhia Română a subliniat în mai multe rânduri faptul că „Sinodul din Creta nu a formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos” și a îndemnat constant la păstrarea păcii şi unității Bisericii cu toată responsabilitatea.”
Răspuns: Adunarea eretică din Creta se situează sub următoarele anatheme:
a) pentru că îi acceptă pe papistași ca ”biserici eterodoxe” (culmea blasfemiei), iar aceștia prin Filioque sunt și vinovați de arianism, Adunarea din Creta este sub ANATHEMA Sinodului I Ecumenic.
b) tot datorită ereziei Filioque, papistașii și cei de un gând cu ei (ecumeniștii) se află, ca niște luptători și blasfemiatori împotriva Duhului Sfânt, sub ANATHEMA Sinodului II Ecumenic.
c) datorită aceluiași adaos Filioque, papistașii și prietenii lor ecumeniști – trădători ai Ortodoxiei – se află și sub ANATHEMA Sinodului III Ecumenic, care a hotărât că Simbolul de credință (Crezul) nu poate fi în nici un caz modificat.
Unde este ”responsabilitatea” B.O.R.? Oare își asumă ierarhii noștri”responsabilitatea” să ne închidă gurile, să ne alunge, să ne distrugă ”dintr-o semnătură” pe cei care nu ”receptăm pozitiv” EREZIILE cretane? Sunt cel puțin câteva zeci de argumente – ZECI – că adunarea din Creta a fost eretică. Iar sinodalii B.O.R. știu asta.
4. Se vorbește de ”ecumenism lucid”. Nu există așa ceva astăzi în rândul ecumeniștilor. Când în C.M.B. sărmana Ortodoxie este privită ca ULTIMA dintre confesiunile creștine, pentru că nu acceptă căsătoriile homosexuale și preoția pentru femei – despre ce mărturie de credință să mai vorbim? Ecumenismul lucid este un SATANISM MASONIC VĂDIT. Ecumeniștilor nu le pasă decât de huzur, de hoteluri scumpe, de cadouri și de îmbrățișări cu ”frații”, junghiind fără milă pe oile și mielușeii turmei lor. Comunicatul acesta a ținut loc de ”la mulți ani” pentru cel care domină printr-o furie și teroare ”responsabilă”, adică asumată și fără rețineri sau remușcări?
5. Comunicatul – de altfel nesemnat decât de un birou de presă (este ca și cum îi arunci cuiva o masă în cap și apoi afirmi că ea a zburat singură) – îi atacă pevlădica Longhin și pe părinții athoniți: Sava, Efrem și Nicodim. Nu sunt vrednici ecumeniștii nici să le pomenească numele. Se tem și de numele lor, darămite de mărturia lor. Nu vă faceți griji, azi sunt ei și noi pe metereze, după anihilarea noastră vor fi alții. Hristos nu se lasă batjocorit și Hristos conduce istoria, nu iudele sau cozile de topor ale apusului.
6. ”În concluzie, orice lămurire privind expunerea credinţei ortodoxe trebuie făcută în interiorul comuniunii bisericeşti, nu în stare de răzvrătire şi dezbinare”
Răspuns: DE MII DE ORI NU ACCEPTĂM ADUNAREA ERETICĂ DIN CRETA. Pe chipul nostru veți vedea mereu un zâmbet, nu încrâncenare, dorință de unitate cu Biserica triumfătoare a Sfinților mărturisitori ai dreptei credințe, nu cu ereticii sau cu păgânii. Noi nu folosim violența, noi nu propovăduim dezbinarea. Pur și simplu,NOI NU ÎI LĂSĂM PE ECUMENIȘTI SĂ NE TRAGĂ ÎN IAD!

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
21 decembrie 2016

P.S. – este binevenit oricine dorește să semneze alături de mine aceste gânduri izvorâte din conștiință și din responsabilitatea de a rămâne ortodox și a nu accepta panerezia ecumenismului.

Sursa: prieteniisfantuluiefrem.ro