Planul nazist, din 1940, de colonizare a României. Incredibila aroganţă germană, subestimarea virtuţilor românilor din spaţiul extracarpatic, care erau consideraţi populaţie şi nu popor, incapabili să se autoguverneze. Parcă sună cunoscut…

Daca acest raport este real, este destul de grav! Daca aşa ne priveau germanii atunci şi-şi făcuseră planuri de colonizare a spaţiului românesc, înseamnă că mareşalul Ion Antonescu nu era decat o unealtă, pe care, dacă ar fi câştigat războiul, l-ar fi înlăturat de la putere mai devreme sau mai târziu. Din raport nu lipsesc referirile denigratoarea la adresa Bisericii Ortodoxe, a Gărzii de Fier etc.

Timpurile alea au trecut, dar după cum se vede, astăzi trăim în plină colonizare a altora sau a mai multor puteri străine. Au trecut naziştii, dar au venit alţii care să le pună planurile în aplicare. Sau poate… deja de atunci îşi făcuseră şi alţii astfel de planuri. Ştim că şi evreii aveau intenţii asemănătoare.

Preiau articolul:

Raport nazist din 1940 despre România. Planul de colonizare, pus în aplicare abia în zilele noastre

Un raport german din anul 1940, când la putere erau naziştii lui Adolf Hitler, stabileşte strategia de acţiune în România, la două luni de la retragerea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane.

Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa acestuia. Raportul are multe erori, dar şi multe observaţii corecte. „Spaţiul colonial”, despre care se vorbeşte, „care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare”, era constituit în state independente încă din 1330 (Ţara Românească) şi 1359 (Moldova). Autorul raportului nu ştie nimic despre asta, şi nici despre momentele de glorie europeană ale unor domnitori români. Cunoaşte în schimb foarte bine istoria Ţărilor Române de la 1710 încoace (începutul perioadei fanariote) şi pe această cunoaştere îşi fundamentează toată analiza. Sub această rezervă, raportul are o importanţă documentară incontestabilă şi scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari, scrie George Damian.

Cât despre viitorul rezervat României, lucrurile scrise în raport sunt halucinante: „o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă”. De ce? Pentru că, mai scrie în raport, „există destul capital în Reich, care caută oportunităţi şi care, printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat, să fie orientat către România”. (Miron Manega)

Raport german din 4 noiembrie 1940

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea, cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare.

Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”. „Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea.

Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european, care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune.

Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă. Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier, deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.

Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor.

În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic, dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe.

Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că, într-adevăr, nu avea la îndemână forţe proprii care să-i fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care, înainte de toate, pretinde cinste, s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna, din punct de vedere al politicii externe, de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.

Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane.

Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi prin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare, asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect.

Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că, în mod oriental-slav, se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare.

Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată, ci să fie folosită pe deplin, acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta, este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi, trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.

În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se pot alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi, cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate, prin munca saşilor transilvăneni, să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea, grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.

Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi, treptat, numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.

Printr-o politică românească bazată pe realităţi – şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti – fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabile de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.

Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea, astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.

4 noiembrie 1940

Sursa: http://activenews.ro/raport-nazist-din-1940-despre-romania-planul-de-colonizare-pus-in-aplicare-abia-in-zilele-noastre_1897467.html

De ce l-a omorât Carol al II-lea pe Corneliu Zelea Codreanu

1 

În toamna anului 1938 Mişcarea Legionară aproape dispăruse din viaţa politică a României, spaţiul public era asaltat de propaganda pro-regele Carol al II-lea, Corneliu Zelea Codreanu era în închisoare, ca şi cea mai mare parte a şefilor legionari. Şi totuşi Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis sub pretextul fugii de sub escortă în noaptea de 29 noiembrie 1938.

Faptele

Documentele păstrate ne spun foarte puţine despre împrejurările în care s-a produs acest eveniment. O reconstituire a faptelor din timpul guvernării legionare arată că uciderea lui Codreanu a fost pregătită în detaliu. Şeful Mişcării Legionare, împreună cu „Nicadorii” şi „Decemvirii” (două grupuri de legionari condamnaţi la închisoare pentru asasinarea premierului I.G. Duca şi a disidentului Mihail Stelescu) au fost suiţi în două maşini; deţinuţii erau legaţi de mâini şi de picioare şi în spatele fiecăruia se găsea câte un jandarm. Maşinile au fost oprite în dreptul satului Tâncăbeşti, unde prizonierii trebuiau executaţi prin ştrangulare, doar că jandarmii din maşina în care se găsea Codreanu nu au respectat consemnul. A fost nevoie de îndemnul unui maior care a ordonat cu pistolul în mână „Executarea!” Cadavrele au fost apoi scoase din maşini şi au fost trase în ele mai multe gloanţe pentru a simula împuşcarea în timpul unei presupuse evadări. De la Tâncăbeşti cadavrele au fost duse la închisoarea Jilava, unde au fost stropite cu acid sulfuric (cel mai probabil pentru a nu mai putea fi recunoscute), iar asupra gropii comune a fost turnată o placă de beton. Întreaga operaţiune ar fi fost pusă la cale de generalul Gavrilă Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei. Nimeni din România nu a crezut scenariul „fugii de sub escortă”, iar Constantin Argetoianu se întreba în memoriile sale de ce a fost nevoie de tot acest scenariu complicat. Îmi scapă sensul ştrangulării în maşină – nu îi puteau împuşca direct? Sau ca să nu umple maşinile cu sânge: îi scoteau în câmp şi îi împuşcau acolo. De ce ştrangularea?

Pregătirea

Singura menţiune documentară care face legătura dintre acest asasinat şi regele Carol al II-lea se găseşte în însemnările zilnice ale lui Armand Călinescu, pe atunci ministru de Interne şi om de încredere al regelui (ulterior, prim ministru care va fi asasinat de legionari în toamna anului 1939). La 13 noiembrie 1939 Călinescu scria în agenda sa: „Urdăreanu: Codreanu şi Maniu. Eu nu la Maniu”. Însemnarea merită câteva explicaţii: Ernest Urdăreanu era în acel moment mareşalul Casei Regale, mâna dreaptă a regelui Carol al II-lea care se ocupa de toate treburile murdare ale stăpânului. Codreanu şi Mişcarea Legionară se aflau de câţiva ani într-o tendinţă electorală ascendentă şi într-un conflict deschis cu regele Carol al II-lea. La un moment dat suveranul i-ar fi sugerat lui Codreanu ca aceasta să-i cedeze conducerea Mişcării Legionare, idee respinsă. Iuliu Maniu era şi el în conflict deschis cu regele din cauza amantei Elena Lupescu (şeful ţărăniştilor cerea insistent plecarea ei). Armand Călinescu provenea din rândurile Partidului Naţional Ţărănesc şi nu şi-a uitat originile politice – astfel că l-a protejat pe Maniu.

czcSituaţia internaţională a României

Tot 13 noiembrie este ziua în care regele Carol al II-lea a plecat însoţit de Ernest Urdăreanu într-un turneu european pe traseul Londra-Paris-Berlin. În toamna anului 1938 România se găsea într-o situaţie dezastruoasă: Franţa şi Marea Britanie fuseseră de acord cu dezmembrarea Cehoslovaciei în beneficiul Germaniei lui Hitler – ceea ce ridica în mod natural chestiunea graniţelor României, graniţe contestate de Ungaria, Bulgaria şi Rusia sovietică. În plus, armata română ducea lipsă de armament şi nu existau nici fabrici pentru producerea muniţiei. Carol al II-lea a mers în principalele capitale europene cu două întrebări: cine garantează frontierele României şi cine ne oferă armament?

La Londra şi la Paris Carol al II-lea a primit ridicări din umeri. Am găsit în arhivele britanice stenograma discuţiei dintre Carol al II-lea şi ministrul britanic de Externe Halifax. O discuţie dură, care nu lăsa nici o speranţă de ajutor pentru România – ba mai mult, Halifax îl îndemna pe Carol al II-lea să se înţeleagă cu Germania. Oricât am căutat, nu am reuşit să găsesc stenograma discuţiei lui Carol al II-lea cu oficialii francezi. Însă dintr-o discuţie a lui Carol al II-lea cu Constantin Argetoianu rezultă că şi francezii l-au trimis pe regele României să se înţeleagă cu Hitler.

646x404Carol al II-lea s-a întâlnit cu Hitler pe 24 noiembrie 1938, iar dialogul nu a adus nici un fel de clarificări în sensul dorit de regele României. Hitler a preferat să poarte discuţia în termeni generali şi nu a oferit nici un fel de garanţii pentru graniţele româneşti. (După discuţia cu Carol al II-lea, Hitler i-a spus ministrului său de Externe von Ribbentrop că Ungaria şi România trebuie menţinute ca două fiare încinse pentru a fi modelate după interesul Germaniei – ceea ce s-a şi întâmplat). Pe 26 noiembrie 1938 Carol al II-lea s-a întâlnit cu Göring; această discuţie a fost orientată în principal spre aspectele economice. Regele României a fost de acord cu aplicarea unui plan economic comun româno-german pe 5 sau 10 ani – ceea ce avea să se întâmple şi să ducă la dominarea economiei româneşti de interesele germane. Pe 28 noiembrie Carol al II-lea ajungea în România, în noaptea 29-30 noiembrie era asasinat Corneliu Zelea Codreanu.

codreanu6Explicaţia

În urma turnelui Londra-Paris-Berlin Carol al II-lea a înţeles un lucru: Germania urma să devină puterea dominantă în România (şi în întregul spaţiu sud-est european), iar Franţa şi Marea Britanie nu doreau şi nici nu puteau face mare lucru pentru a schimba această situaţie. Hitler şi cu Göring nu au oferit nimic României – nici garanţii teritoriale, nici armament – în schimb au cerut tot din punct de vedere economic şi Carol al II-lea a fost de acord. Orice s-ar putea spune despre Carol al II-lea, dar nu că îi lipsea inteligenţa: a înţeles că după ce România avea să intre în sfera de influenţă economică a Reich-ului lui Hitler, acesta nu avea să ezite în a-şi exercita influenţa politică. Şi chiar dacă Hitler şi diplomaţia nazistă (cu excepţia unor facţiuni mistice din SS şi SA) nu iubeau foarte tare Mişcarea Legionară, totuşi cel mai logic partener al Germaniei în România urma să fie Corneliu Zelea Codreanu – ceea ce ar fi însemnat în cel mai bun caz pentru Carol al II-lea să ajungă pe planul secundar al politicii româneşti (ceea ce nu a suportat niciodată) sau chiar să fie detronat şi exilat. Carol al II-lea a încercat să împiedice această evoluţie prin uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu. Doar că nu a reuşit să fugă de soarta sa, scenariul expus mai sus a fost doar amânat: s-a produs în 1940 cu generalul Ion Antonescu partener al Germaniei naziste (după pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ardealului de Nord şi a Cadrilaterului). De George Damian via FrontPress