Pomenirea minunatului mucenic GHEORGHE JIMBOIU – 27 mai

Mărturisitorul Gheorghe Jimboiu în temniţa comunistă

După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. (…)

Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăşea sufletul.

Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu – acesta era numele tânărului – se uita la mine.

A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost:

– Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.

În câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns:

– Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la Piteşti?

I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea.

– O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu.

– De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?

La răspunsul meu negativ, a continuat:

– De plâns, ai plâns?

Din nou, nu.

– Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi.

După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine.

– Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.

– Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat.

După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau.

De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să se roage şi pentru mine.

– Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal.

Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, Editura Scara, București, 2000, Ediția a II-a, pag. 376-379)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net 

Citiți și: 

Pomenirea mucenicului şi mărturisitorului Gheorghe Jimboiu – 27 mai 

GHEORGHE JIMBOIU – mucenic, sfânt al închisorilor – 27 mai

 

Reclame

GHEORGHE JIMBOIU – mucenic, sfânt al închisorilor – 27 mai

Mărturisitorul Gheorghe Jimboiu în temniţa comunistă

Mărturisitorul Gheorghe Jimboiu în temniţa comunistă

Un alt mărturisitor ortodox sub persecuţia comunistă a fost Gheorghe Jimboiu. Acesta s-a născut la 18 octombrie 1921, în casa unor oameni simpli din localitatea Vela, judeţul Dolj. A rămas orfan de mic, fiind crescut de mama sa, care a refuzat să se mai căsătorească, cu multe greutăţi materiale, dar cu nădejde în Dumnezeu. După şcoala primară din satul natal, a urmat Liceul comercial de băieţi din Caracal. În clasa a VIII-a de liceu, în timpul guvernării legionare, tânărul Jimboiu intră în „Frăţiile de Cruce“, activând până la interzicerea Mişcării legionare, ianuarie 1941. Tot în această perioadă are preocupări literare, împreună cu mai mulţi colegi publicând câteva numere din revista „Prietenia Literară“. Pentru a-şi continua studiile, munceşte ca secretar al şcolii şi face meditaţii. La 5 septembrie 1941, în timpul examenelor pentru bacalaureat, este arestat, alături de câţiva colegi, pe motiv că ar continua activitatea legionară. La percheziţia din camera în care locuia cu chirie i s-au găsit câteva tipărituri din vremea guvernării legionare, care nu îi aparţineau. Apartenenţa la FDC în timpul guvernării legionare şi trimiterea unei scrisori de către tânărul Jimboiu unui prieten, pentru Siguranţă, constituiau motive bune de a trece la măsuri represive. La 18 decembrie 1941, prin Sentinţa nr. 1468 a Curţii Marţiale Craiova, este condamnat la 10 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „constituire de asociaţiune clandestină“. Ca urmare a intervenţiei mamei sale la Maria Antonescu (mai 1942), Gheorghe Jimboiu este trimis pe frontul de est, în Regimentul 26 Dorobanţi Craiova. După doi ani este demobilizat şi chiar eliberat. Reuşeşte să-şi susţină bacalaureatul, pentru ca după aceea să se înscrie la Academia Comercială din Braşov. Din cauza greutăţilor materiale, munceşte ca pedagog la Liceul „Ion Meşota“, contabil la un restaurant şi chiar vânzător în piaţă, numai pentru a-şi finaliza studiile. Activează în plan cultural, ca membru în Societatea academică „Andrei Mureşanu“ a studenţilor din Academia comercială. Este desemnat delegat al anului III şi ajunge chiar secretarul comitetului de conducere al societăţii, apoi propus ca vicepreşedinte. În 1947, societatea este absorbită de Uniunea Naţională a Studenţilor din România, organizaţie pro-comunistă. Deoarece societatea activase mult în plan cultural, astfel încât UNSR să nu se poată impună, foştii membri erau văzuţi ca duşmani ai regimului comunist. Aşadar, în mai 1948 au început arestările. Gheorghe Jimboiu a fost arestat la 10 august, sub acuzaţia de activitate în corpul studenţesc legionar din Braşov, şi încadrat într-un lot de 18 inculpaţi. În această înscenare a Securităţii, Jimboiu era considerat succesor la conducerea studenţească legionară. Jimboiu nu a recunoscut nimic, nici în anchetă, urmată de spitalizare, nici la proces. La 21 februarie 1949, prin Sentinţa nr. 25 a Tribunalului Militar Craiova, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. A fost purtat aproape prin tot universul concentraţionar comunist: Braşov, Văcăreşti, Tg. Ocna, Craiova, Peninsula, Jilava, Caransebeş, Gherla, Oradea, Codlea şi Aiud. În închisoare a fost model de trăire creştină, numeroasele lucrări de memorialistică aducând mărturie în acest sens. Ianolide spunea despre el: „Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obişnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniştit. Era senin şi evident desprins de cele lumeşti. Credea nelimitat. Izvorau din el curăţenie şi înţelepciune, bunătate şi severitate, pace, dar şi luptă, certitudine şi neobosită căutare. Înseta după apele cele mai adânci ale vieţii lăuntrice. Când a aflat de Rugăciunea minţii, a început s-o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede şi intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simţea un plâns răcoritor curgând înăuntru. Vedea lumina lăuntrică“. Pentru comportamentul său, Jimboiu a fost pedepsit de nenumărate ori. Şi-a dat viaţa pentru credinţă la 27 mai 1963, în Penitenciarul Aiud. – ziarullumina.ro

Citiți și: Pomenirea mucenicului şi mărturisitorului Gheorghe Jimboiu – 27 mai

 

Pomenirea mucenicului şi mărturisitorului Gheorghe Jimboiu – 27 mai

  • Născut: 20 Octombrie 1921
  • Locul nașterii: Vela, Dolj
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 15 ani
  • Întemnițat la: Brașov,Jilava, Craiova, Caransebeş, Văcăreşti, Gherla, Târgu Ocna, Codlea și Aiud
  • Data adormirii: 27 Mai 1963

Gheorghe Jimboiu – un tânăr de o puritate deosebită

Alt tânăr de o puritate deosebită era Gheorghe Jimboiu. Când am început, la cererea lui Valeriu Gafencu, săptămâna de rugăciune pentru ca Traian Maniu să se întoarcă la Dumnezeu, am făcut ”o baie spirituală”. Adică, deoarece pe atunci nu aveam preoţi între noi – au venit imediat după asta – ne-am mărturisit păcatele şi greşelile unii altora, pe rând.

Atunci mi-am dat seama câtă curăţie lăuntrică avea Jimboiu. Era unul din cei mai curaţi. De la el am aflat că după şase luni de stăruinţă, a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă te trezeai, îl vedeai şezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. Era de o curăţie rar întâlnită. Îmi spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi din cărţile pe care le-am citit, am înţeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi.

(Pr. Mihai Lungeanu – ”Sfântul Închisorilor”, ediție îngrijită de monahul Moise Iorgovan, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 204-205)

Într-o zi, se deschide uşa celulei. Toţi ne precipităm ca să fim găsiţi în “poziţie reglementară”. Este introdus în celula noastră un nou camarad. Se prezintă simplu:

Gheorghe Jimboiu.

Auzisem despre el mai de mult. Jimboiu este originar din Oltenia, din comuna Vela, judeţul Gorj, şi în momentul arestării, în 1948, era student la Academia Comercială din Braşov. Ştiam deja că Jimboiu şi-a concentrat energiile interioare spre o trăire religioasă de adâncime. Acum, omul se află în faţa mea şi pot să văd eu însumi ce înseamnă o trăire creştină adevărată.

Gheorghe Jimboiu, după 12 ani de închisoare, este foarte bolnav. Suferă de două boli grave, care aici în închisoare, duc implacabil spre deznodământul fatal. Are tuberculoză şi ciroză. A fost şi la infirmeria închisorii, dar acum a fost trimis iar în celulă. Singurul lucru care i se permite este să stea întins. El stă pe marginea patului, rezemat de perete şi din această poziţie asistă la viaţa celulei. Intervine foarte rar în discuţiile noastre. Mai mult ascultă. Cred că rosteşte în permanenţă rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un aer de pace şi seninătate. Nimic nu indică faptul că omul acesta ştie că va muri. Nici un semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi smerenie: la poarta Cerului spre care năzuiește.

“Şi Pavel al nostru, care fusese educat în învăţăturile proorocilor şi care era dornic după cele de deasupra lumii şi a cerului, făcând totul pentru ca să le şi dobândească, zice în Epistola a II-a către Corinteni: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică, covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice”.” (Origen – Contra lui Celsus, pag. 386-387).

În rarele lui intervenţii, povesteşte câte o întâmplare semnificativă din Pateric. Mă impresionează capacitatea lui de pătrundere şi selecţie. Din comoara Sfinţilor Părinţi ne oferă mărgăritarele cele mai strălucitoare.

“Spunea unul dintre părinţi despre avva Xoie tebeul că a intrat odată în muntele Sinai şi ieşind el de acolo, l-a întâmpinat un frate şi suspinând zicea: ne mâhnim, avvo, pentru neploare. I-a zis bătrânul: şi de ce nu cereţi şi vă rugaţi lui Dumnezeu? I-a zis lui fratele: ne rugăm şi facem litanii dar nu plouă. I-a zis lui bătrânul: negreşit, nu vă rugaţi cu deadinsul. Vrei însă să cunoşti, că aşa este? Şi şi-a întins mâinile la cer cu rugăciune şi îndată a plouat. Şi văzând fratele, s-a temut şi căzând cu faţa la pământ, i s-a închinat lui, iar bătrânul a fugit. Fratele a vestit la toţi ceea ce s-a făcut şi cei ce au auzit, au slăvit pe Dumnezeu.” (Pateric – Pentru avva Xoie, pag.160).

“Zisa un bătrân că cel ce se nedreptăţeşte de bună voie şi îl iartă pe aproapele, fireşte că este al lui Iisus. Iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, fireşte că este al lui Adam. Iar cel ce nedreptăţeşte, sau dobânzi cere, sau înşeală, fireşte că este al diavolului.” (Pateric – Pentru îndelunga răbdare şi nepomenirea de rău, pag.380).

Acum am înţeles. Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Providenţă ca să văd cum se apropie de moarte un om care a păşit peste pragul sfinţeniei. Călătoreşte într-o zonă unde nu-l mai tulbură îndoiala sau patimile. Privindu-l, simt că Jimboiu este omul de care m-aş ruşina cel mai mult dacă mi-ar cunoaşte păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simţit trăind dragostea frăţească în modul cel mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară prin sfere celeste, eu zac neputincios şi ticălos în genună. (…)

Aici, la Aiud, ai impresia că o parte din legionari aparţin celui mai exigent ordin monahal. Gheorghe Jimboiu, cu care am stat în celulă, a constituit pentru mine “creştinul deplin”, parafrazând expresia lui Constantin Noica. (…)

După atâtea bucurii, trebuia să vină şi o durere. O durere mare. Interesându-mă de Gheorghe Jimboiu, aflu că a murit. Aşadar, nu a mai rezistat. Cu un an înainte, Dumnezeu l-a chemat la El. L-a iubit prea mult, ca să-l lase în vâltoarea vieţii libere, care i-ar fi putut întina puritatea de cristal pe care o cucerise în împărăţia durerii.

Credinţa că Dumnezeu ia la Sine pe cei pe care îi iubeşte, niciodată nu mi s-a părut mai adevărată ca în cazul lui Jimboiu. Mergi în pace spre cer, suflet neprihănit, şi iartă-mă dacă te-am supărat cu ceva cât timp am stat împreună. Nu ştiu dacă acest neam mai poate fi vrednic de aleşi ca tine. Am credinţa că numai pentru oameni ca tine mai rabdă Dumnezeu această lume!

Peste ani şi ani, după ce am devenit preot, în “Jurnalul” meu pastoral am notat, într-o zi, dintr-un impuls tainic, următorul gând: “Gheorghe Jimboiu a murit în stadiu de sfinţenie”. De ce mi-am notat, oare, acest gând răsărit în suflet când eram la sfântul altar? Fără nici o îndoială pentru ca privindu-l, să-mi aduc aminte de datoria mea. Căci nu-mi mai puteam petrece restul vieţii benchetuind sau lenevind, când ştiam că acest tânăr cu suflet de crin şi alţii ca el, au murit pentru Hristos în catacombele temniţei. Viaţa lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu. El trebuie să intre, alături de Valeriu Gafencu şi alţi tineri români morţi în închisoare, în galeria sfinţilor români, care au trăit o tinereţe sfântă, încununată cu jertfa supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înălţătoare pildă pentru generaţiile viitoare.

(Liviu Brânzaș – Raza din catacombă, Editura Scara, București, 2001, pag. 224-226, 308)