Cine îşi mai aminteşte de ţăranii de la 1907

Societate de azi, în nici un caz nu-şi mai aminteşte….

Anul trecut postam articolul: Răscoala ţăranilor din 1907. Luna martie ar fi trebuit să fie luna de pomenire naţională a miilor de ţărani români jertfiţi de tagma asupritorilor şi exploatatorilor în frunte cu regele Carol I, străin de neam şi ţară 

Unii se întreabă care este numărul real al victimelor. Cu siguranţă autorităţile şi de atunci şi de acum (ţinând seama că responsabili de represiunea răscoalei sunt liberalii, care sunt în politică şi azi), vor să vehiculeze cifre cât mai mici.

Preiau articolul:

Armata şi răscoala din 1907. Care este cifra reală a celor ucişi?

In studiul sau dedicat atitudinii armatei romane in timpul rascoalei din 1907, publicat in revista „Studii si materiale de istorie moderna”, in 1957, Coralia Radulescu relua, dincolo de informatiile utilizate, principalele teze comuniste cu privire la rolul de „instrument de asuprire si represiune” incredintat asa-zisei „armate burgheze”, aflata in slujba intereselor „clasei stapanitoare”. Pentru Coralia Radulescu, toti cei 3 654 de ofiteri ai armatei romane erau „inculti si corupti”, fiind recrutati „in majoritate dintre odraslele sau slugile mosierimii si burgheziei”, neputinciosi in alte domenii, dar arivisti si pusi pe capatuiala la adapostul uniformei militare. La polul opus se aflau „recrutii”, provenind din mijlocul taranimii „prost hranite si pelagroase”, supusi unui program de instructie istovitor si expusi „desantatei propagande patriotard-sovine” (!). Imaginea antitetica a claselor aflate de o parte si de alta a baricadei, gata de confruntare, era astfel gata zugravita. Izvora cu necesitate din aceste detalii care conturau „lupta de clasa” nevoia de conflict si, fireste, acesta avea sa fie, in opinia Coraliei Radulescu, insasi rascoala din 1907. Autoarea articolului sublinia interesat mai degraba exceptiile – impotrivirea unor soldati in a executa ordinele de tragere asupra taranilor rasculati, pactizarea cu acestia sau chiar uciderea unui ofiter, asa cum s-a intamplat la Stanesti – ignorand cu buna stiinta faptul ca armata a actionat disciplinat si unitar in reprimarea rascoalei, soldatii-tarani fiind, in ansamblu, foarte buni executanti ai ordinelor primite, rezultand, potrivit cifrelor care au circulat in epoca si socotite, de unii, inca valabile, aproximativ 11 000 de morti. Cum se explica, de fapt, in cazul rascoalei din 1907, mai degraba exceptiile amintite si care este cifra reala a celor ucisi atunci?

O lege uitata, dar utila
Asa cum se stie, clasa politica romaneasca a dovedit, in 1907, convinsa mai degraba de amploarea rascoalei taranesti, o surprinzatoare unitate de actiune, pe fondul neputintei conservatorilor de a face fata gravelor evenimente aflate in derulare. Cand, la 10 martie 1907, in Adunarea Deputatilor, liderul conservator P.P. Carp a rostit celebrele cuvinte: „Nu este decat un singur lucru de facut: intai represiune si apoi vom aviza”, liberalii gaseau deschisa calea – in conditii destul de nefericite, de altfel, pentru ei – spre conducerea tarii, cu scopul declarat al reprimarii rascoalei. Viata politica romaneasca dinaintea Primului Razboi Mondial avea sa cunoasca, astfel, unul din rarisimele sale momente in care un guvern liberal va fi fost primit cu aplauze de majoritatea conservatoare a Parlamentului.
La 15 martie 1907 a fost votata de ambele camere ale Legislativului o lege care continea un singur articol: „in imprejurarile grave prin care trecem, pana la restabilirea ordinei si linistei, starea de asediu va putea fi declarata prin decret regal, in cuprinsul Legii din 10 decembrie 1864”.

Doua zile mai tarziu, regele, astfel imputernicit, declara starea de asediu, fiind pentru prima oara, de la promulgarea actului normativ din 1864, cand aceasta era pusa in aplicare. Altfel spus, o lege a carei menire fusese aceea de a descuraja, in anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, eventualele reactii violente ale marilor proprietari de pamant, ulterioare improprietaririi taranilor, oferind domnitorului Unirii posibilitatea de a contracara actele care ar fi pus in pericol siguranta, ordinea publica si chiar propria-i domnie, era redescoperita in 1907, la mai bine de 40 de ani de la adoptarea ei, de o clasa politica disperata sa faca fata unei ample revolte care cuprinsese deja o buna parte a tarii, inclusiv Muntenia si Oltenia.

Potrivit legii, starea de asediu se declara (si se ridica) de catre domnitor (in Constitutia din 1923 acest drept a fost trecut asupra Parlamentului), in caz de pericol iminent (intern sau extern) pentru siguranta si ordinea publica, fiind necesara delimitarea precisa a teritoriului supus acestei decizii. Articolul 4 al legii prevedea ca guvernul putea trece asupra autoritatii militare, partial sau in totalitate, drepturile de politie si ordine publica pe care le avea autoritatea civila. Prin „autoritate militara” se intelegeau comandantii de corp de armata (pentru ca in structura comandamentului de corp de armata intra si un tribunal militar) si orice comandant de mare unitate (nivel divizie) care avea in subordine un tribunal militar.

„Cu hotarare si maximum de efect”…
Generalul Gheorghe Manu, ministrul de Razboi in cabinetul conservator condus de George Gr. Cantacuzino, a contribuit la inrautatirea situatiei prin aducerea in cazarmi a unui numar important de rezervisti si ostasi „cu schimbul”. Scopul era dublu. Pe de o parte, se spera in obtinerea unor forte numeroase care ar fi putut stavili extinderea rascoalei, iar pe de alta parte, se miza pe scoaterea din randurile rasculatilor a unor „combatanti” rurali care, imbracati acum in uniforma, ar fi putut fi utilizati, de cealalta parte a baricadei insa, in reprimarea revoltei taranesti. Aducerea sub arme a unui important numar de rezervisti a creat numeroase dificultati de echipare in primul rand. Un contemporan observa cu malitiozitate ca, probabil, s-ar mai fi mobilizat multi altii daca s-ar fi dispus de cele necesare pentru echipare. Acestia au adus in interiorul unitatilor armatei nemultumirile taranilor rasculati, fiindu-le imposibil comandantilor sa asigure intr-un timp scurt integrarea acestora si crearea coeziunii de lupta atat de necesare in asemenea situatii.

Asa se explica incidentul grav petrecut la Stanesti, la 12 martie 1907, cand are loc confruntarea dintre armata si rasculati. Cand locotenentul I. Nitulescu, din Compania 1 a Regimentului 5 Dorobanti Vlasca, a ordonat militarilor din plutonul sau sa traga in rasculati, a fost nevoit sa asiste la pactizarea propriilor sai soldati, la instigarea unui rezervist, cu taranii rasculati. Furiosi ca s-a tras in ei si indemnati de pasivitatea militarilor care scapasera de sub controlul ofiterului, satenii din Stanesti l-au ucis pe locotenentul Nitulescu, desi acesta incercase sa scape cu fuga. De asemenea, comandantul companiei, capitanul Grigore Mares, a fost grav ranit. De altfel, tot rezervistii au fost la originea izbucnirii rascoalei in Muntenia, care nu a pornit de la sate, asa cum ar fi fost de asteptat, ci de la oras. Militarii rezevisti din Regimentul 21 Teleorman, plecati din gara Alexandria, au sfarsit prin a aprinde flacara rascoalei in intregul judet Teleorman. Rezervistii si ostasii „cu schimbul” din trupele teritoriale s-au aratat hotarati, in pofida eforturilor de asigurare a coeziunii din perspectiva disciplinei militare si a respectarii ordinelor primite, sa boicoteze orice forma de represiune a rasculatilor, dovedindu-se, in unele imprejurari, factorul dizolvant al autoritatii militare.

Incidentul de la Stanesti i-a prilejuit noului ministru de Razboi, generalul Alexandru Averescu – acceptat in acest post de regele Carol I, desi era unul dintre cei mai tineri generali ai armatei romane in acel moment, starnind, astfel, invidia celorlalti – cateva invataminte pe care le-a aplicat cu succes in vederea reprimarii rascoalei.
In ciuda opozitiei regelui, care credea ca taranii erau contaminati de flagelul razvratirii, ceea ce ar fi putut afecta unitatea ostirii, Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea mobilizarii contingentelor 1900-1905, contingentele 1906-1907 aflandu-se deja sub arme. Dar, spre deosebire de cazul Regimentului 5 Vlasca, in incidentul de la Stanesti, care fusese trimis din Giurgiu in imediata vecinatate, in vederea reprimarii rasculatilor (in conditiile in care, din 1882, sistemul de recrutare era unul intemeiat pe criteriul regional, adica pe regiuni de corpuri de armata), generalul Averescu a adoptat solutia trimiterii ostasilor moldoveni in Muntenia, a oltenilor si muntenilor in Moldova. Nu era intru totul o inovatie, caci acest sistem fusese experimentat si isi dovedise eficienta in timpul rascoalei din 1888, cand truple din Moldova au fost indreptate spre Muntenia si invers, tocmai din teama ca soldatii nu vor trage in rasculati.
Sosit la Ministerul de Razboi, Alexandru Averescu a fost uimit de haosul care domnea aici. Generalul Gheorghe Manu, fostul ministru, nu avea o situatie clara a repartizarii trupelor. Capitanul Alexandru Sturdza, fiul primului ministru liberal, arata ca dupa mai bine de 48 de ore de la venirea in fruntea Ministerului de Razboi a generalului Averescu, dupa indelungi eforturi de a contura harta distribuirii trupelor, inca nu se dadea de urma a trei batalioane!
tara a fost impartita in 12 zone de operatii, potrivit regiunilor diviziilor, iar judetele in sectoare de unitati si subunitati. La nivelul fiecarui judet a fost numit un comandant militar, care dubla autoritatea locala – prefectul, nu fara incidente de comunicare intre autoritatile civile si cele militare instituite ad-hoc.

De asemenea, generalul Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea unei reprimari categorice a oricarei forme de razvratire. in timp ce ordinele transmise de generalul Gheorghe Manu vizau mai degraba intimidarea si nu recurgera la forta, militarii fiind indemnati sa nu riposteze daca asupra lor nu se trage cu arme de foc, Ordinul Circular nr. 6, transmis de noul ministru de Razboi corpurilor de armata, la 13 martie 1907, stipula clar posibilitatea executarii focului chiar fara somatie. Alte dispozitii, in zilele urmatoare, solicitau utilizarea armelor „cu hotarare si maximum de efect”, prefectilor cerandu-li-se sa informeze populatia ca armata are ordin sa traga „cu armele si cu tunurile”. Niciun fel de comunicare cu populatia nu era ingaduit, trupele care nu se aflau in cazarmi fiind dispuse in permanenta, potrivit ordinelor generalului Averescu, in „cantonamente de alarma”.

In acelasi timp, este de remarcat ca presa militara nu a scos o vorba despre evenimentele din 1907. „Revista Armatei” publica, in nr. 3/1907, un necrolog al locotenentului I. Nitulescu (ucis la Stanesti), semnat de colonelul A.I. Tocilescu, iar in nr. 5 al revistei, din acelasi an, sunt consemnate demisiile a 3 generali, printre care L. Iarca si Al. Tell. Ultimul numar al revistei din anul 1907 se deschide cu multumirile adresate generalului Alexandru Averescu, cel care „a dezrobit revistele militare de dispozitiunile nedrepte luate de predecesorii sai”, ceea ce s-ar putea referi, in primul rand, la interdictiile de a prezenta orice fel de informatii privind desfasurarea si reprimarea rascoalei. Este si numarul in care apare un amplu articol, primul si singurul de acest fel, semnat de colonelul Alexandru Socec, membru al „Comitetului Diriginte” al revistei, in care este realizat un tablou al starii taranului roman si rolului ostirii in formarea si dezvoltarea soldatului-taran, oferind, totusi, o imagine vadit edulcorata a raporturilor dintre ostasi si ofiteri. in final, colonelul Socec sublinia capacitatea de mobilizare a armatei, la cererea regelui, in imprejurarile grele prin care trecuse tara (chiar in conditiile dificile de subfinantare a organismului militar!), exprimandu-si recunostinta fata de aprecierile monarhului, consemnate in Ordinul de Zi catre armata, din 29 martie 1907, care marca, de fapt, sfarsitul rascoalei. Ministerul de Razboi a dispus insa ca trupele sa revina in garnizoanele proprii abia la 8 mai 1907, prin Ordinul nr. 844.

Spaima de noi revolte a continuat sa existe, caci odata cu venirea verii, in vremea secerisului, se raspandisera zvonuri privind framantarile care ar putea cuprinde iar lumea satelor. in aceste circumstante, Ministerul de Razboi a decis, prin Ordinul nr. 32, din 23 iunie 1907, formarea unor detasamente compuse din arme diferite, concentrate in puncte dinainte stabilite, pentru a preintampina orice razvratire.

Un „bilant” controversat
Care au fost insa pierderile inregistrate in urma rascoalei? Armata a avut un bilant modest din acest punct de vedere. Numarul mortilor s-a ridicat la 10 oameni (un ofiter, locotenentul I. Nitulescu, ucis la Stanesti, doi sergenti si sapte soldati), alti patru fiind raniti (un ofiter, capitanul Grigore Mares, ranit tot la Stanesti, doi sergenti si un soldat). 75 de soldati din Regimentul 5 Dorobanti Vlasca au comparut in fata instantelor militare, 61 fiind condamnati la munca silnica pe viata iar 14 la cinci ani de inchisoare pentru revolta. De-a lungul timpului, in special cu prilejul zilei sale de nastere, Carol I a aprobat unele reduceri ale pedepselor sau chiar gratieri pentru cei care fusesera condamnati in cazul incidentelor petrecute la Stanesti. in ianuarie 1912, intr-un referat al directorului superior al Infanteriei si Personalului se arata ca mai erau 57 de condamnati la munca silnica in cazul Stanesti si se solicita gratierea lor cu ocazia Anului Nou.

Dar au fost si ofiteri care au intrat in vizorul justitiei pentru neexecutare de ordin. Maiorii Eleodor Dragulescu si Gh. Gheorghiceanu, ambii din Regimentul 9 Dorobanti, au fost condamnati de Consiliul de Razboi al Corpului 3 Armata, primul la 20 de zile, iar al doilea la doua luni de inchisoare, intrucat „fiind insarcinati cu mentinerea ordinei si reprimarea devastatorilor din orasul Ramnic, nu s-au supus ordinelor date de judele de instructie si procurorul local de a trage in rasculati cu cartuse de razboi, cerand pentru executare ordin scris”. Ei au fost socotiti culpabili pentru „faptul de refuz de serviciu legalmente datorit”. Niciuna dintre instante nu a judecat cazuri de incalcare a prevederilor Legii starii de asediu sau a prevederilor Regulamentului serviciului in garnizoana.

Incepand din 1907, cand mai multe ziare si unii publicisti influenti au inceput sa vehiculeze cifra de 11 000 de morti in randurile taranimii, rareori numarul celor ucisi prin interventia armatei a mai fost contestat, chiar daca nu exista nicio dovada care sa sustina ca s-ar fi inregistrat asemenea pierderi. Consacrarea „cifrei” nu a asigurat-o, asa  cum s-ar putea crede, regimul comunist, ci chiar primul volum din „Enciclopedia Romaniei”, aparut sub inaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, in 1938, care confirma numarul victimelor, plasate insa sub comandamentul necesitatii politice si nationale. „Masurile militare luate de generalul Averescu – se arata in Enciclopedie – zdrobesc in cateva zile rascoala, dar represiunea devine de o ferocitate inutila. Unsprezece mii de tarani sunt macelariti fara mila. Bineinteles, Ťordineať e restabilita. Din punct de vedere politic si national, inabusirea rascoalelor era insa o necesitate” (vol. 1, p. 875).

Cand are loc, in aprilie 1962, sesiunea extraordinara a Marii Adunari Nationale care marca incheierea colectivizarii agriculturii, Tudor Arghezi, in discursul sau, jongleaza cu aceeasi cifra fantasmagorica, gasind o seama de analogii: „Potrivire de numar: in 1907 au fost impuscati unsprezece mii de rasculati. Azi ati venit din toata tara unsprezece mii de socialisti. Daca i-am cauta la piept am afla, poate, la batranii dumneavoastra, dedesubtul decoratiilor Republicii biruitoare, semnul gloantelor regale, de acum cincizeci si cinci de ani…”. intocmai ca si Arghezi, Geo Bogza, cu acelasi prilej, vorbeste de 11 000 de morti.
Cifrele represiunii din 1907 s-au instapanit si in instrumentele de lucru occidentale. Una dintre cele mai bune lucrari privind pierderile inregistrate in timpul diferitelor conflicte, din secolul al XVI-lea pana astazi (Warfare and Armed Conflicts. A Statistical Reference to Casualty and other Figures, 1500 – 2000, ed. a 2-a, 2002), realizata de Michael Clodfelter, aminteste aceeasi cifra – 11 000 de morti – „cei mai multi fiind tarani ucisi in timpul rebeliunii” (p. 382-383).
Datele de care a dispus in epoca primul ministru D.A. Sturdza indicau insa cu totul alte rezultate ale represiunii pentru perioada 28 martie – 5 aprilie 1907: 421 de morti, aproximativ 112 raniti si 1 751 de retinuti. in Parlament s-au vehiculat si alte cifre, de la cateva sute la cateva mii. insusi generalul Alexandru Averescu, intemeindu-se pe o cercetare a sefului biroului de statistica, Zamfir Arbore, basarabean si el, arata ca numarul mortilor s-ar fi situat la circa 2 000 – 2 500. Cum a ajuns insa Zamfir Arbore la o asemenea cifra? El a comparat tabelele cu cei decedati in anii 1901-1907 si a constatat ca in ultimul an, anul rascoalei, s-a inregistrat un plus de aproximativ 2 000 – 2 500 de morti. Este foarte posibil ca aceasta cifra, propusa de Zamfir Arbore si generalul Alexandru Averescu sa fie mult mai apropiata de realitate, dupa cum este limpede ca cifra consacrata – 11 000 de morti – este vadit supradimensionata.
Insa numarul exact al victimelor rascoalei din 1907 probabil ca nu il vom sti niciodata!

Indiferent de numărul ţăranilor ucişi, mulţi dintre ei au murit pentru adevăr şi dreptate. Dumnezeu să-i ierte şi cu drepţii să-i odihnească!
Reclame

Bogdan Diaconu, singurul parlamentar român naţionalist şi-a dat demisia din PSD pentru a înfiinţa „Partidul România Unită”

Deputatul Bogdan Diaconu a DEMISIONAT din PSD din cauza guvernarii alaturi de UDMR si anunta formarea “Partidului Romania Unita”

bogdan diaconu

Deputatul Bogdan Diaconu şi-a dat astăzi (21 august 2014) demisia din PSD, “în semn de protest”, faţă de “cooptarea şi păstrarea UDMR în Executiv”. Politicianul român mai consideră formaţiunea autonomistă a maghiarilor din România “un focar de instabilitate, un factor de distrugere a bunei convieţuiri între etnii şi o ameninţare directă la adresa integrităţii statului român”. Cu ocazia demisiei din partid, Bogdan Diaconu a transmis şi un manifest politic prin care anunţă intenţia formării “Partidului România Unită” şi pe care îl redăm integral:
“Mi-am dat demisia din PSD, un gest de conștiință și de consecvență pe care îl voi continua printr-o angajare și mai puternică în lupta pentru apărarea demnității românești. Această demisie este dovada că nu am renunțat la principiile pentru care lupt de 4 ani și jumătate, iar cei care au sperat că îmi vor închide gura într-un fel sau altul vor avea o mare surpriză: de acum înainte voi vorbi și mai tare!
În ce situație suntem în clipa de față. România trece printr-o criză morală profundă în care politica a devenit locul minciunii absolute, locul în care ce spui în Opoziție nu mai e valabil când ajungi la Putere, iar ce ai făcut când ai ajuns la Putere este uitat și iertat pentru că ai ajuns din nou în Opoziție.
AJUNGE! Mi-am dat demisia din PSD pentru a protesta față de acest joc duplicitar și pentru că, de patru ani și jumătate de când activez în viața publică, eu nu mi-am schimbat opiniile și atitudinile, iar ce am spus în 2010 spun și astăzi și voi spune și peste 10 ani, am spus și cât am fost în PSD și voi spune la fel de răspicat și de azi înainte.
Clasa politică din ultimii 25 de ani a distrus România în toate felurile posibile, economic, moral, demografic, și ne-a adus în situația în care nu mai suntem un stat suveran, iar în curând, dacă nu ne vom împotrivi puternic, nu vom mai fi nici stat național unitar și indivizibil.
AJUNGE cu minciuna și cu promisiunile deșarte de campanie electorală, cu schimbarea de formă a puterii cu opoziția în timp ce trădarea și furtul continuă netulburate.
AJUNGE cu disprețul față de cetățenii României și față de dorințele lor firești, în timp ce țara este vândută pe nimic la bucată, iar românii nu mai au nimic: nu mai au păduri, nu mai au pământ, nu mai au industrie, nu mai au drumuri, nu mai au un sistem viabil de educație și, mai ales, nu mai au respectul nimănui.
AJUNGE cu ușurința cu care se aruncă banii țării pe fereastră, iar în viața românilor nu se simte nimic, în timp ce România devine pe zi ce trece o țară de tip sud-american cu miliardari și săraci, în care cetățeanul nu este nici protejat, nici recunoscut ca atare, iar drepturile sale sunt călcate în picioare.
Pentru a pune capăt acestei minciuni în care trăim și care ne-a adus la ruină, plec din PSD pentru a fonda un nou proiect politic bazat pe credința în valorile românești și în puterea noastră ca națiune. Îi chem pe toți cei care doresc să salvăm România de marasmul ultimilor 25 de ani și de continua trădare a partidelor de până acum să se alăture Partidului România Unită, formațiunea care îi va uni pe români pentru a le apăra binele, spre deosebire de toți cei care până acum i-au dezbinat ca să-i înșele și să-i sărăcească.
Partidul România Unită crede în români și crede în puterea națiunii noastre de a se lepăda de mizeria clasei politice din ultimii 25 de ani pentru a-și construi o țară demnă și respectată, o țară în care bunăstarea să nu mai fie un vis, respectul legii să nu mai fie o utopie, iar un trai decent să fie la îndemâna tuturor.
Partidul România Unită va trezi energiile dezamăgite și răsfirate ale poporului român și le va uni într-un scop unic: recâștigarea țării. Să spunem lucrurilor pe nume, așa cum nimeni nu mai are curaj să o facă: România de azi nu le mai aparține românilor. Ne vrem țara înapoi! Ne vrem țara întreagă! Ajunge cu risipirea, cu distrugerea, cu nepăsarea clasei politice, cu minciuna ridicată la rang de strategie politică.
Pentru ca toate acestea să înceteze, iar România să renască din cenușa în care au prăbușit-o partidele de după 1990, este nevoie de Partidul România Unită, care să-i alăture pe români, nu să-i împrăștie și să-i alunge de la decizia care le aparține în mod suveran.
Este timpul pentru unitate, pentru muncă și pentru reconstrucția a tot ce s-a distrus. Înființez Partidul România Unită pentru că România este amenințată cu desființarea, iar acest lucru trebuie să ne îngrijoreze și să ne mobilizeze.
Îi chem pe toți cei care gândesc și simt românește să vină în acest partid nou, caracterizat din punct de vedere doctrinar prin național-democrație, iar din punct de vedere programatic prin justiție socială, protecționism economic, eradicarea corupției, păstrarea și apărarea identității naționale.
Prin fondarea acestui partid îmi propun să ofer soluția pentru rezolvarea celor trei crize majore de care suferă România: criza morală, criza de identitate și criza demografică. Iar aceste crize pot fi rezolvate doar prin consolidarea celor trei piloni ai societății: sănătatea, educația și siguranța cetățenilor.
În România a devenit o rușine să ai valori românești, să iubești tradițiile, cultura și istoria acestui neam. Partidul România Unită este partidul celor care sunt mândri de trecutul lor, de originea lor și de valorile pe care acest neam le-a produs de-a lungul istoriei dar este, în egală măsură, și partidul celor care doresc să fie mândri și de prezentul, dar și de viitorul pe care îl construiesc pentru urmașii lor. Este partidul care se naște din dezgustul față de minciună și trădare pe care le vrea înlocuite de decență, profesionalism și pasiune pentru acest pământ.
Clasa politică aflată la guvernarea României în ultimii 25 de ani se face vinovată de distrugerea deliberată a economiei naționale, de prăbușirea nivelului de trai și de transformarea românilor în chiriași în propria lor țară. Iar dacă nu intervenim acum, din chiriași vom deveni sclavi. Din cauza unei clase politice lacome și care nu are nimic sfânt ne aflăm acum, ca stat și ca națiune, într-una din cele mai dramatice situații din istoria noastră.
În România nicio formațiune politică nu mai crede în nimic, nu mai are idealuri și nu își mai dorește altceva decât practicarea cu succes a incompetenței, necinstei, hoției și trădării, așa cum au făcut toate partidele de după 1990. Chiar dacă nu toată lumea va fi de acord cu ceea ce propunem, între Partidul România Unită și orice alt partid există o diferență fundamentală: noi credem în ceva!
Partidul România Unită este un proiect al credinței și al speranței adresate românilor care s-au săturat de politica duplicitară vizavi de extremismul maghiar, la fel cum s-au săturat de corupție, de taxe, de incompetență și de umilințe. Îi invit pe cei care doresc ridicarea din genunchi a Neamului Românesc să mi se alăture, pentru că milioane de români doresc altceva decât au trăit, au văzut și au votat până acum. Partidul România Unită este un proiect de generație și este adresat tuturor celor care mai cred în România, în binele acestui popor și în valorile lui.
Partidul România Unită nu are nimic împotriva comunității maghiare din România, respectă drepturile minorităților și buna conviețuire dintre etnii, dar nu poate tolera ruperea teritoriului național și transformarea românilor în minoritari și în exilați în propria lor țară. Dușmanii comunității maghiare din România sunt politicienii acesteia și păpușarii lor din Ungaria, după cum dușmanii României sunt politicienii care sunt români doar cu numele pentru că își disprețuiesc și își distrug țara.
Partidul România Unită crede că a venit timpul să nu ne mai rușinăm de cuvintele națiune, iubire de țară și românism, însă avem datoria să le conferim acestor termeni conținut și substanță. Mai presus de toate, românii trebuie să se unească pentru a-și recupera țara, bunăstarea și demnitatea.
Săptămâna viitoare voi detalia programul noului partid, precum și componența Comitetului de Inițiativă care se ocupă deja de înființarea formațiunii. Și-au anunțat dorința de implicare atât parlamentari, cât și persoane din societatea civilă, dar mai ales mii de cetățeni români care s-au săturat să fie umiliți în propria lor țară.
Pentru cei care doresc mai multe amănunte despre demisia mea din PSD, am considerat că înainte a fi membru de partid, deputat ales în Parlament sau orice altceva, sunt român şi aşa trebuie să acționeze orice cetățean al României. În virtutea acestui principiu, am demisionat din PSD pentru că nu mai pot face parte dintr-un partid care încurajează UDMR în acțiunile sale separatiste și girează astfel destrămarea României.
Am făcut toate eforturile pentru a convinge PSD mai întâi să nu accepte UDMR la guvernare, iar apoi măcar să aibă curajul de a scăpa de acest cancer al politicii românești manevrat de la Budapesta, care este la rîndul ei dirijată de Moscova pentru a fărâmița statul român. Dar, în continuare, UDMR, acceptat ca participant la conducerea României, pregătește un proiect de lege al autonomiei teritoriale care va crea în România o enclavă etnică pe modelul separatist rus din Ucraina.
Ajunge cu toleranța pe care clasa politică românească și societatea în ansamblu o manifestă față de acest pericol la integritatea statului român.
Ajunge cu felul în care partidele extremiste maghiare, în frunte cu UDMR, se folosesc de banii și pârghiile statului român pentru a-l distruge din interior.
Niciun politician din România nu a fost constant și consecvent în această privință. Atunci când au nevoie de UDMR, partidele din România se înmoaie, când intră în opoziție descoperă brusc pericolul extremismului maghiar. Timp de 4 ani şi jumătate, am luat constant atitudine publică împotriva UDMR şi, în general, a pericolului reprezentat de extremismul maghiar, indiferent dacă făceam parte oficial din opoziție sau dintr-un partid aflat la putere și indiferent de relația partidului din care făceam parte cu UDMR.
Acum, în 2014, ne găsim în aceeaşi situaţie în care UDMR foloseşte calităţile oficiale ale liderilor săi, dar şi banii bugetului de stat pentru a conspira împotriva integrităţii ţării. În tot acest timp nu am renunţat niciodată să cred şi să mă exprim public cu privire la faptul că toate partidele şi formaţiunile din România ar trebuie să respecte Constituţia, ceea ce, evident, UDMR nu are de gând să facă.
Într-un moment în care UDMR se pregătește să depună la Parlament un proiect de lege al autonomiei teritoriale pe care l-am dezvăluit de acum două luni ca fiind o tentativă de a crea o enclavă separatistă în mijlocul României, iar această formaţiune încă este păstrată la guvernare, singura opţiune corectă a fost să mă despart de PSD în semn de protest.
Îmi păstrez mândria de a fi român, dar aceasta a devenit incompatibilă cu un partid care stă la masă cu separatiștii maghiari. Înainte de a face politică, am fost român și vreau să rămân astfel și după ce nu voi mai face politică, iar acest lucru face imposibile compromisurile care au ca preț integritatea țării. Este vremea ca România să ridice fruntea din pământ și să-și afirme dreptul de a fi respectată în lume și suverană aici, acasă.
Cât timp politica României se decide la Budapesta, iar politica Budapestei se decide la Moscova, nu cred că țara noastră mai este suverană.
Voi continua să lupt pentru redobândirea independenței reale a României și pentru renunţarea la iluzia unui sprijin politic din partea unor politicieni maghiari care nu au ce căuta în spațiul de decizie al României.
Am plecat din PSD din proprie convingere și pentru că îmi respect principiile în care nu mai crede nimeni. Am jurat acum patru ani și jumătate că voi lupta pentru a lăsa urmașilor noștri o Românie întreagă și nu una ciuntită și îmi respect acest jurământ. Este adevărat că am încercat să conving PSD că se află pe un drum greșit (același pe care au mers, din păcate, și ceilalți care au condus țara după 1989), dar UDMR a fost mai importantă. Voturile UDMR sunt, la această oră, mai presus de stabilitatea României, mai presus de integritatea teritorială și mai presus de viitorul țării noastre.
Nu voi renunța la luptă. Nu mă retrag, nu dispar, nu tac, nu dau înapoi, așa cum a încercat UDMR să mă determine pe toate căile. Dimpotrivă, lupta cu extremismul maghiar abia acum începe să capete proporții! UDMR nu are ce căuta în politica românească și, de aceea, una din misiunile pe care mi le asum este scoaterea formațiunilor extremiste maghiare în afara legii, pentru totdeauna. E timpul ca acelora care lucrează subteran sau fățiș împotriva Constituției și a demnității acestui stat să le fie frică. Diplomația și-a epuizat resursele. E timpul pentru acțiune. Românii vor dovedi încă o dată că toleranța lor are limite și că, atunci când acestea sunt depășite, ei sunt gata să își ia soarta în propriile lor mâini.
Ne-am săturat de toate minciunile și trădările și de distrugerea sistematică a României. AJUNGE!”

bogdan diaconu
bogdan diaconuBogdan Diaconu, deşi a fost deputat PSD de București, a surpris în repetate rânduri prin atitudinile sale patriotice, specifice încă de pe vremea când era vicepreşedinte al Partidului Conservator la nivel naţional, în legătură șovinismul maghiar și tendințele separatiste și autonomiste ale unor elemente radicale ale acestei etnii. A mai luat poziție, atât prin articolele publicate pe blogul personal sau pe site-ul ziarului Adevarul, contra imixtiunii unor politicieni de la Budapesta în treburile interne ale României. A mers până la a cere în Parlamentul din București stoparea prin lege a finanțării din străinătate a partidelor și asociațiilor cu caracter politic care funcționează în România. Deasemenea este și un unionist convins, când vine vorba despre cel de al doilea stat românesc, Republica Moldova. La fel, s-a implicat şi în lupta pentru afirmare naţională a românilor din Valea Timocului. Sursa: FrontPress.

 DEMISIE

Mă bucur că a demisionat din cuibul trădătorilor de neam din PSD! Deşi naţionalist, totuşi apartenenţa la acest nociv partid îl trăgea în jos în ochii naţionaliştilor. Sper ca, în lupta lui pentru Ţară, să nu uite de credinţa creştin-ortodoxă a neamului!

Lui Petre Ţuţea i se refuză, de către un grup de profesori, dreptul de a da numele unei străzi din Timişoara pentru că ar fi făcut parte din „nomenclatura legionară”

În Consiliul Local Timişoara urmează să se voteze câteva schimbări de denumiri stradale şi atribuiri de nume pentru străzi noi. Una din cele mai importante schimbări se referă la “strada fără nume”, din zona centrală Cetate, care va deveni strada Petre Ţuţea, după numele unuia dintre cei mai mari filozofi naţionalişti creştini din România secolului trecut. Deşi nu s-a stabilit încă data în care această chestiune va fi dezbătută în Consiliul Local, au apărut deja contestatarii, care fac aluzie în primul rând la trecutul legionar al lui Petre Ţuţea.

robert_reisz

Grupul de contestatari este alcătuit din câteva cadre universitare, iniţiatorul fiind profesorul de 49 de ani Robert D. Reisz, originar din Lugoj. Acesta, alături de alţi colegi, va trimite o scrisoare de protest către Consiliul Local Timişoara.

“Considerăm că numirea unei străzi este unul din gesturile simbolice importante ale unei localități având un rol de identificare și construcție identitară. Imaginea de ansamblu a numelor străzilor orașului formează împreună cu denumirile instituțiilor publice, cu monumentele și celelalte obiecte urbane o configurație fizică, concretă a valorilor noastre. În acest context dorim să ne opunem propunerii menționate”, se arată în scrisoarea de protest.

Printre argumentele aduse de contestatari se numără faptul că Petre Țuțea nu a avut nici o relație biografică cu orașul Timișoara, deşi mai există şi alte denumiri de străzi după personalităţi istorice sau culturale, care nu au avut tangenţă directă cu oraşul de pe Bega dar care au o însemnătate importantă pentru naţiunea română în ansamblul ei.

Dar obiecţiile majore sunt legate de opţiunea ideologică a marelui filozof. “Petre Țuțea a fost, în tinerețe, membru al nomenclaturii legionare, având poziții de decizie în guvernarea legionară, a fost unul dintre autorii Manifestului Revoluției Naționale și a publicat articole de presa propagând ideile legionare, motiv pentru care considerăm că este o personalitate controversată și neconsonantă cu spiritului civic și cultural al Timișoarei. Simbolul Petre Țuțea este legat de o configurație ideologică de extremă dreaptă străină de identitatea orașului nostru pe care ne-o dorim legată de valori ale libertății, democrației, toleranței și progresului”, mai susţin contestatarii conduşi de Robert Reisz, profesor de statistică la Facultatea de Științe Politice, Filozofie și Științe ale Comunicării, Universitatea de Vest.

Deocamdată scrisoarea a mai fost semnată, în afară de Robert Reisz, de lectorul Constantin Parvulescu, lectorul Claudiu Mesaros şi conferenţiarul Ciprian Panzaru, toţi angajaţi de Universitatea de Vest Timisoara.

0Viceprimarul Timişoarei, liberalul Dan Diaconu, a fost cel care a propus atribuirea denumirii Petre Ţuţea. Strada este situată între strada Eugeniu de Savoya şi strada Proclamaţia de la Timişoara, perpendiculară pe acestea, între imobilele cu numerele poştale 5 şi 7 de pe str. Proclamaţia de la Timişoara. Propunerea a fost făcută în cadrul  Comisiei de Atribuire sau Schimbare de Denumiri la Străzi, Parcuri, Pieţe şi va ajunge în plenul Consiliului Local Timişoara, la o dată care nu a fost stabilită încă.

petre-tutea

În data de 6 octombrie 1902, se năştea în Boteni, judeţul Argeş, marele gânditor creştin, economist şi om politic Petre Ţuţea. În calitatea sa de membru activ al Mişcării Legionare, după ce în prealabil a fost un om de stânga, a fost un prieten apropiat al altor mari personalităţi care au marcat naţionalismul interbelic românesc, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica sau Petre Pandrea.

În cadrul Guvernului Național-Legionar instaurat în septembrie 1940, Petre Țuțea a îndeplinit funcția de Șef de Serviciu și apoi cea de Director în Ministerul Economiei Naționale. După lovitura de stat antonesciană a fost Șef de secție în Ministerul Războiului iar între anii 1944-1948 a fost Director de studii în Ministerul Economiei Naționale.

După venirea comuniştilor la putere, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat mai întâi la 5 ani închisoare (1948-1953), apoi la 18 ani de muncă silnică din care a executat 8 ani în această fază (1956-1964) în diverse penitenciare (Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari), dar mai ales la Aiud unde era concentrat grosul vârfurilor legionare, fiind eliberat în anul 1964 cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor îndurate.

A continuat să fie urmărit de Securitate şi i-au fost confiscate mai multe manuscrise în urma numeroaselor descinderi domiciliare.

Petre Ţuţea a murit în ziua de 3 decembrie 1991, apucând să traiască prăbuşirea regimului totalitar comunist în 1989. Cu toate acestea a fost şi un critic al direcţiei pe care s-a înscris România postdecembristă, diametral opusă gândirii sale axate pe Naţiune şi Divinitate. Sursa: FrontPress.ro