„Prințul Bisericii”, mitropolitul ecumenist Teofan, prezent în Piața Palatului Culturii la adorarea papei

Toate manifestările dedicate venirii papei în România au un singur scop: adorarea unui om – papa Francisc. Toți participanții la eveniment, toți cei ce îl comentează pe la televizor fac același lucru: vorbesc despre un om. Despre Dumnezeu și Maica Domnului vorbesc doar în contextul vorbelor spuse despre acel om.
Din acest motiv, consider că mitropolitul ecumenist Teofan a participat pur și simplu la adorarea unui om în fața Palatului Culturii din Iași, unde l-a salutat pe omul adorat de toți.

A doua zi a vizitei papei roman în România. Nu este mai nimic de spus, papa și-a vizitat credincioșii, s-au rugat în legea lor. La fel de grotescă prestația microfonistelor, căzute în extaz, cerând papei să le umple viața, să le dea o fărâmă din acel moment etc.

Despre întâlnirea de la Miercurea Ciuc se poate spune că a infirmat toate zvonurile alarmiste ale media cu privire la interzicerea limbii române, la prezența exclusivă a premierului maghiar etc. S-a intonat la un moment dat imnul maghiar, dar, având în vedere că imnul respectiv este o cântare bisericească, organizatorii se pot scuza oricând că a fost intonat în cadrul liturgic.

La Iași, pelerinajul a debutat cu niște discursuri și o scenografie ce amintesc de „Cântarea României” din vremuri de mult apuse. Apoi, papa le-a vorbit ieșenilor despre Eminescu, despre monahul Galaction Ilie de la Mănăstirea Sihăstria, s-a cântat „Hristos a înviat!” în stil ortodox. Presa locală a titrat cu titluri pompoase despre „evenimentul secolului”.

Poetul național, care a spus că „Biserica Ortodoxă este maica neamului românesc”, a fost citat intens, de ca și când ar fi fost un poet catolic. În rest, papa a rostit același discurs uman, social, socialist chiar, în care le-a vorbit auditorilor despre drumul lor împreună, nu se știe în ce direcție.

Atrage atenția un lucru: după două zile de vizită a papei Francisc în România, după fluvii de vorbe rostite de toți posesorii de opinii pe această temă, până acum nu s-a rostit numele Mântuitorului Hristos! Sugestiv, nu?

Papa transmite, potrivit microfonistelor de pe la televiziuni, „prezența binelui”, „prezența păcii” etc. Dar nu prezența lui Hristos! Adevăr grăiesc, Hristos nu are nimic de a face cu spectacolul mediatic pus în scenă de două zile încoace.

Cel mai rușinos lucru al zilei este prezența mitropolitului ecumenist Teofan la pelerinajul papistaș din fața Palatului Culturii din Iași. Disprețuind orice rugăminte a poporului credincios ortodox, mitropolitul Teofan a fost prezent în mulțimea din fața palatului, salutându-l pe papa. Considerăm acest gest ca răspunsul la scrisoarea pe care i-am trimis-o în luna martie, în care îl rugam să se poziționeze canonic față de eveniment și să nu dea binecuvântare ortodocșilor să participe la el, cum au făcut ierarhii ortodocși bulgari.

Îi așteptăm cu deosebită curiozitate pe preoții pomenitori și pe slujbașii MMB din Moldova să ne explice această prezență. Până atunci, cu părere de rău, după ce a fost prezent, împotriva canoanelor, la o manifestare a cultului mozaic în Iași, această prezență alături de papa ne face să credem că mitropolitul Teofan este cu totul străin de îndatoririle pe care le are în Biserica Ortodoxă pe care este chemat să o păstorească în Moldova, principala fiind aceea de a o apăra de năvălirile ereticilor ecumeniști.

Este regretabil că preoții pomenitori și poporul încă mai cred acest joc viclean de-a episcopul ortodox și tradiționalist al mitropolitului. Îi așteptăm să se trezească la realitate și să îi ceară cu toată seriozitatea să își facă datoria față de Biserică, să renunțe la ecumenism și la sinodul din Creta.

Dacă participă la toate aceste acțiuni eretice din vreo constrângere, să explice cine și ce îl pot constrânge să facă ceva împotriva propriei conștiințe. Există legi în țara asta care îl pot ajuta să își exprime liber conștiința, dacă despre aceasta este vorba.

Până atunci, nu putem să nu ne întrebăm: De dragul unui astfel de mitropolit sunt batjocoriți și persecutați cei care au luat atitudinea corectă față de erezia ecumenistă și față de sinodul din Creta, sunt alungați din biserici și considerați „schismatici”, „răzvrătiți”, sunt supuși oprobriului public, în timp ce ereticii sunt salutați în public?

În încheierea acestui reportaj, în care nu mai e nimic de spus, prezentăm cum a arătat programul televiziunii naționale TVR 1 astăzi. Televiziunea aceasta trăiește în primul rând din taxele cetățenilor ortodocși. Ne scapă ceva?

Sursa: https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericii-mitropolitul-ecumenist-teofan-prezent-in-piata-palatului-culturii-la-adorarea-papei/

Reclame

Imagini de la protestul antivaccinare obligatorie de azi (11 noiembrie) din IAȘI

Astăzi  a fost un mic protest în Iași cu prezența doctorului Mircea Pușcașu: raduiacoboaie.wordpress.com

S-au propus (la Camera Deputaților) amendamente la Legea vaccinării cu care se pare că sunt de acord 113 deputați.

https://raduiacoboaie.files.wordpress.com/2017/11/wp-1510414773780-36210799.jpeg

https://raduiacoboaie.files.wordpress.com/2017/11/wp-1510414857730-1993419243.jpeg

https://raduiacoboaie.files.wordpress.com/2017/11/wp-1510416092274-36210799.jpeg

https://raduiacoboaie.files.wordpress.com/2017/11/wp-1510426668188-1664346655.jpeg

https://raduiacoboaie.files.wordpress.com/2017/11/wp-1510426699612-886526179.jpeg

Să mulțumim lui Dumnezeu! Mărturisitorii se înmulțesc! Ieromonahul Lavrentie Carp de la Mânăstirea Sfinții Trei Ierarhi a întrerupt pomenirea mitropolitului Teofan

Să mulțumim lui Dumnezeu! Mărturisitorii se înmulțesc! Ieromonahul Lavrentie Carp de la Mânăstirea Sfinții Trei Ierarhi a întrerupt pomenirea mitropolitului Teofan

 Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit,
      Poziția mea cu privire la Sinodul din Creta v-am făcut-o cunoscută de la început. Am avut încredere că doriți lămurirea situației și v-am expus obiecțiile mele teologice. Am trecut cu vederea atitudinea clară publică pe care o aveți de a susține necondiționat deciziile semnate și am încercat să vă arăt și eu personal unele aspecte greșite. Totuși constat că susțineți atât de ferm că nu există greșeli dogmatice, încât nici nu acceptați măcar exprimarea unei opinii contrare sau o dezbatere onestă. În această situație, de impunere în Biserică a unei dogme străine de ortodoxie „cu capul descoperit”, nu pot reacționa decât prin dezicere categorică, adică prin întreruperea pomenirii la slujbe.
Pentru a-mi face mai bine înțeleasă poziția, voi dezvolta în scrisoarea de față motivele care mă îndeamnă la această decizie.
Dorința mea este de a-mi păstra credința dreaptă și de a avea posibilitatea să mi-o exprim. Atâta vreme cât ați semnat unele hotărâri sinodale cu caracter dogmatic neortodox, ele devin normative și pentru mine. Pe lângă aceasta, nu aduceți argumente pertinente, prin glasul întregului Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Române (BOR) sau personal, în privința ortodoxiei deciziilor din Creta și nici nu lăsați posibilitatea unei dezbateri sincere pe această temă, pentru a fi lămurită. Drept dovadă, singurele articole publicate pe site-ul „Doxologia” și în general în mass-media oficială bisericească sunt doar cele pro-Sinod. În aceste condiții, mă văd nevoit să mă dezic de o astfel de manifestare a unei credințe greșite pentru a putea trăi și susține pe cea autentică a Bisericii.
Scopul meu este de a-mi exprima delimitarea față de asumarea tacită sau activă a ecumenismului în Biserică.
Concret, poziția Înaltpreasfinției Voastre pe tema Sinodului din Creta este publică și o consider greșită. Mi-aș fi dorit să aveți dreptate teologic și să răspundeți eventualelor critici sau măcar să permiteți expunerea tot publică a obiecțiilor pe acest subiect ca dovadă că păstoriți apostolește turma credincioșilor, nu prin îndoctrinare. Dar nici măcar în particular nu mi-ați răspuns mulțumitor la obiecțiile pe care vi le-am adus. Aceasta când am primit o audiență după 6 luni de așteptare. Iar astăzi, după mai bine de 3 luni de zile de când v-am trimis printr-o scrisoare punctele pe care le consider greșite, nu ați binevoit să-mi mai acordați vreo explicație, cum mi-ați trinsmis dinainte prin Părintele Stareț, Arhim. Nichifor. Practic înțeleg că aveți aceeași poziție neschimbată, cea exprimată oficial în diferite ocazii, nefundamentată pe credința ortodoxă. Așadar, nu-mi mai rămâne vreo nădejde că ați avea de gând să revizuiți în vreun fel mărturisirea de credință pe care o dați.
În această situație, nu doar că mă pot prevala de canoanele 15 I-II și 31 apostolic, care permit și chiar recomandă întreruperea pomenirii, dar nici nu-mi rămâne altă opțiune. Ba chiar înțeleg că în toată țara este aceeași interdicție a vreunei critici la adresa Sinodului din Creta. Câtă vreme este vorba de o erezie încă necondamnată sinodal, aș fi folosit orice alt mijloc de împotrivire față de ea, dar nu mi-a mai rămas nici unul la îndemână.
Canoanele menționate prevăd posibilitatea întreruperii pomenirii a) înainte de o cercetare sinodală a episcopului care b) susține o erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți c) în mod deschis și fără rezerve („cu capul descoperit”) d) cu scopul îngrădirii de erezie și izbăvirii Bisericii de erezie sau schisme. e) Aceasta nu este o atitudine schismatică, ci izbăvitoare de schismă și de întărire a unității Bisericii. Deci cel ce aplică aceste canoane nu iese în afara Bisericii, ci în afara unui mediu bisericesc dominat de erezie. Aceasta înseamnă că este vizat nu doar episcopul, ci și toți cei care au o cugetare la fel cu a lui. Trebuie făcută și precizarea că ruperea comuniunii cu episcopul nu presupune ruperea de Biserică pentru că Biserica îl investește pe episcop, nu episcopul instituie Biserica, deși el întrunește plinătatea harului preoțesc. Episcopul depinde de Biserică și ea îl poate revoca, nu Biserica depinde de episcop. Așadar:
a) Nu este necesar să aștept o condamnare sinodală a ecumenismului legiferat în Creta. Chiar și Cuviosul Paisie Aghioritul a întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora, alături de aproape întreg Sfântul Munte, între anii 1969-1973 tot pe motivul unor declarații de natură ecumenistă.
b) În scrisoarea anterioară v-am prezentat pe larg, cu argumente de la Sfinții Părinți și din Sfânta Scriptură, greșelile dogmatice cuprinse mai ales în documentul 6. Reiau aici pe scurt doar câteva aspecte mai importante:
– aderarea la Consiliul Mondial al Bisericilor, for ce are la bază o concepție dogmatică neortodoxă și care este astfel validată;
– pe lângă renumitul paragraf 6, mai există o serie de afirmații în documentul legat de ecumenism, care induc o ecleziologie eretică, „teoria ramurilor”, sub diferite forme: unitatea pierdută a Bisericii, existența mai multor Biserici, recunoașterea unor elemente ecleziale în celelalte Confesiuni, Biserica văzută și nevăzută. Pe lângă numeroase (vreo 15) expresii teologice confuze, neclaritatea fiind și ea semnul unei învățături greșite, se remarcă existența a 5 teorii evident eretice. Amintesc aici teoria unității nedepline din paragraful 1, în care se afirmă că Biserica Ortodoxă, deși ea este cea una, sfântă, este pusă în slujba unei „unități creștine” la nivel dogmatic. În paragraful 18 se face referire la „unitatea Bisericii” „urmărită în cadrul CMB”, fiind vorba de Biserica nevăzută, care este „interconfesională”. Aceeași idee se regăsește în următorul paragraf (19), care menționează un principiu din cadrul CMB, de a „pune Bisericile într-o legătură vie” „cu privire la unitatea Bisericii”. Dacă se mai adaugă interpretarea eronată a unor pasaje scripturistice în ultimul paragraf și în al 8-lea, se întregește tabloul unei concepții neortodoxe despre Biserică;
– paragraful 22 legiferează o viziune episcopocentristă prin concentrarea deciziilor exclusiv, discreționar și represiv în mâinile ierarhilor;
– utilizarea unor concepte ce țin de teologia persoanei, îndeosebi în Enciclica Sinodului și în documentul despre Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană;
– prezența unei viziuni despre Împărtășanie care ține de „ecleziologia euharistică”;
– alterarea unor prescripții canonice mai vechi prin permiterea unor derogări fără temei de la post și a oficierii cununiilor mixte cu eterodocșii.
c) Cu toate că în particular nu acceptați teoriile ecumeniste, adeziunea neschimbată la cele semnate în Creta reprezintă adevărata mărturisire de credință pe care o dați „cu capul descoperit”. Așteptarea exprimată de Sinodul BOR de a fi convocat un alt Sinod, ce va clarifica confuziile din documentele cretane, nu este una de natură să scuze eventualele greșeli dogmatice, ci prin aceasta se auto-condamnă. Nu a mai existat și nu poate exista o astfel de situație, ca un Sinod tâlhăresc să fie trecut cu vederea. Ba chiar refuzul ierarhilor de a oferi explicații pe marginea textelor pentru că aceasta ar fi doar de competența unui alt Sinod cu adevărat Panortodox sporește confuzia în materie de credință. Ca și cum nu-și cunosc credința, este secretă sau aceasta mai necesită clarificări.
d) Prin acest gest nu intenționez să mă despart de Biserică sau să produc în sânul ei schisme, ci dimpotrivă, să rămân fidel Bisericii și să atrag atenția asupra devierilor eretice care se împământenesc periculos de tare, chiar prin decizii sinodale.
e) Întreruperea pomenirii în condițiile date nu constituie schismă și, deci, nu poate fi sancționată ca atare. Chiar canonul 15 I-II prevede că cel ce-l aplică „nu este supus certărilor canonice”, adică, dacă se întâmplă să fie sancționat, nu cade sub incidența acestor sancțiuni. Lucrul acesta este întărit de canonul 3 al Sinodului III Ecumenic, care prevedea readucerea la locurile lor pe cei caterisiți pe nedrept pentru opoziția lor față de erezii. Mai mult, în cazul în care veți renunța public la a mai susține deciziile luate la Sinodul din Creta înainte de vreo condamnare sinodală, sunt gata să reiau comuniunea deplină.
Menționez totodată că în istoria Bisericii practica întreruperii pomenirii nu este una nouă, ci apostolică. Comuniunea de credință era observată pe criterii mult mai riguroase, chiar la nivelul trăirii, pe când astăzi s-a ajuns să fie considerată ca fiind o formalitate, deși de multe ori clericii nici măcar nu-și cunosc bine credința, darmite să o și manifeste în viața și slujirea lor. Canonul apostolic 8 dă mărturie de faptul că refuzul unui cleric de a se împărtăși la Liturghia săvârșită de altul poate fi semn de nerecunoaștere a slujbei săvârșită de acela, lucru ce putea produce tulburare. Există, de asemenea, în istoria Bisericii numeroase relatări despre Sfinți Părinți care au întrerupt comuniunea cu ierarhul lor. Dintre ei sunt: Sf. Vasile cel Mare (cf. Epistola 51), Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie Palama, Sf. Marcu Eugenicul și Sf. Paisie Aghioritul. Cum, de altfel există cazuri de episcopi care și-au retras semnătura de la Sinoade care s-au dovedit a fi tâlhărești, de exemplu tatăl Sf. Grigorie Teologul, Grigorie cel Bătrân.
Închei această scrisoare menționând atitudinea cerută de Însuși Mântuitorul față de eretici și învățătorii mincinoși. El cerea vigilență: „Feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor” (Mt. 16:6), „feriți-vă de proorocii mincinoși” (Mt. 7:15), „vedeți să nu vă amăgească cineva, … căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși” (Mt.24:4,24). Biserica dintotdeauna și-a păzit unitatea prin condamnarea acestora și a învățăturilor lor, nu urmărind unitatea cu ei. Dialogul și deschiderea Ortodoxiei față de cei din afara ei este o necesitate, dar trebuie făcut cu prudență, de reprezentanți capabili, pe baze temeinice și sincere, în acord cu tradiția canonică și patristică. Pentru că Biserica nu este o simplă instituție, iar credincioșii nu formează un corp social prin coeziunea întreolaltă, ci formează Trupul lui Hristos prin credința în El. Ceea ce ne unește trebuie să fie înrudirea noastră cu Domnul prin credința curată, nu supunerea omenească față de ierarhie. Episcopul trebuie să fie garantul acestei credințe pentru a păstra unitatea Bisericii în jurul lui Hristos, nu în jurul său prin idealuri umane de pace și liniște. Toleranța și corectitudinea politică se pot transforma și chiar devin apostazie dacă sunt aplicate în mediul bisericesc.

Data: 08 august 2017

Cu smerenie,

Ierom. Lavrentie Carp

Aniversare! – 95 de ani de la nașterea Părintelui VASILE PĂTRAȘCU, UN ALT SFÂNT AL ÎNCHISORILOR, CARE NU SE TEMEA SĂ CITEASCĂ MOLITFELE SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Aniversare! – 95 de ani de la nașterea Părintelui VASILE PĂTRAȘCU, UN ALT SFÂNT AL ÎNCHISORILOR, CARE NU SE TEMEA SĂ CITEASCĂ MOLITFELE SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Imagini pentru pr vasile patrascu

Luptător anticomunist, lider al Frăţiilor de Cruce din fostul judeţ Tutova, deţinut politic timp de 18 ani şi unul dintre cei mai chinuiţi în cadrul experimentului reeducării prin tortură de la Piteşti, părintele Vasile a fost o lumină în viaţa a mulţi, foarte mulţi oameni. Şi-a închinat întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu şi neamului românesc. În fiecare zi de miercuri, vineri şi duminică, uliţele satului Nefliu (Măgurele-Ilfov) erau pline de automobile venite din toate zonele ţării sau chiar din străinătate. Slujbele făcute de acest om care literalmente se lupta cu diavolul, uneori adevărate exorcizări, deveniseră celebre. Nefliu devenise un adevărat fenomen mistic, iar aura părintelui Vasile Pătraşcu era sporită de martiriul omului care cu adevărat se coborâse o vreme la Iad, în chinurile Piteştilor…
Minunile săvârşite de acest sfânt al închisorilor sunt mărturisite şi azi de cei izbăviţi de posesiunea demonilor.
S-a ridicat, lin şi luminos cum a şi trăit, în ziua de 23 septembrie 2006, către veşnicia dumnezeiască spre care năzuise neîncetat.
Dumnezeu să-l odihnească! Părinte Vasile Pătraşcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 

Sursa: buciumul.ro 

 Imagini pentru pr vasile patrascu

„Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci „comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru a putea ierta”.” 

  • Născut: 01 Ianuarie 1922
  • Locul nașterii: Bârlad, Vaslui
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 18 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Uranus, Pitești, Gherla, Focșani, Aiud, Alba-Iulia, Galați, Ploiești, Codlea, Iași, Periprava și Bârlad
  • Data adormirii: 23 Septembrie 2006

O MĂRTURISIRE CUTREMURĂTOARE – PREOTUL VASILE PĂTRAŞCU: „AM ÎNCHINAT TOATĂ SUFERINŢA MEA LUI DUMNEZEU”

1 ianuarie 1922, Bârlad – † 23 septembrie 2006, Bucureşti

M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din români ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Bârlad, apoi Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti.

Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru „organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii politici, la Legea nr. 209, „uneltire contra siguranţei statului”.

Am trecut prin următoarele temniţe ale „raiului bolşevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnaţi am fost expediaţi la Piteşti, prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (pe numele adevărat, Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici, şi alţii din echipa lor.

În timpul anchetelor, am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri şi mi s-a zis: „Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori! Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!…” După noi, au mai venit alte loturi, de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov etc. Capacitatea celulelor era de maxim patru persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi şapte, şi nouă persoane într-o celulă de doi pe patru metri. În celulele negre au băgat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…

Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care nota capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, împreună cu o ceată de gardieni, a năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca nişte pachete cu oase şi carne sfărâmate. După aceasta i-au dat în primire lui Ţurcanu şi echipei lui.

În camere se făcea „reeducarea”. Se juca „volei” cu tine şi nu conta unde te loveau. În faţa mea, unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) şi îţi făceau „botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de trei kilograme de astfel de murdărie.

Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fesele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridicându-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coatele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta s-au rupt.

La Camera 1 Subsol, şef al „comitetului de reeducare” era Mărtinuş. La ordinul lui: „Bandiţilor, sub priciuri fuga marş!”, toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ce mai rămânea afară. Odată eu, nemaiavând unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară – loviturile de drug s-au oprit în coloana mea vertebrală. Repetându-se în acelaşi loc, au făcut trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putut mişca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului… Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: „Ce faci, banditule?” Eu, liniştit şi simplu, i-am răspuns: „Mă rog” – ceea ce şi făceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuţit.

În Camera 2 Subsol, unde era şef de „comitet” Leonida Titus, am fost „făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură ca să „împărtăşesc” cu murdărie din tinetă 70-80 de oameni. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfăşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi „întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea nişte dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieşindu-mi din piele, cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: „Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut „demascarea” preoţilor şi călugărilor – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău decât în iad…

La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu ieromonahul Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu ieromonahul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul celulei, afară de închidere-deschidere şi mese. În felul acesta zburau zilele ca şi cum nu ar fi fost.

Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur şi m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din saltea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrahil şi apoi m-a spovedit. În temniţă şi în prizonierat, aşa au făcut preoţii ortodocşi români…

Tot atunci, studentul la medicină Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de paraşută, în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă, luam miezul şi îl frământam. După aceea, luam bucăţi cât mazărea şi le făceam plate. Cu acul, luam din punga cu Sfinte şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la „poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ştergeam niciodată sau la gulerul şi manşetele unei cămăşi. Erau cât un bob de linte mai mare. La percheziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez ale fiecăruia, iar la ora 6:00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în genunchi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.

În 1953, la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut şapte zile şi şapte nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofiţerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de „Doamne Iisuse…” Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele, ca să nu le uit.

În timpul unei anchete, le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris: „N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătraşcu”.

Seara mi-au dat varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri, în şase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în dubă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde cincisprezece zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n-am murit. După alte cincisprezece zile m-au dus la infirmerie, unde un deţinut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în viaţa lui un astfel de icter. Am trăit 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.

După expirarea pedepsei, mi s-au mai dat doi ani de „administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.

Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ieşit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era mai să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat, şi am întrebat-o din nou: „A murit?” Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în temniţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.

La ieşirea din temniţă, i-am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu:

– Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci „comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru a putea ierta”.

La ieşirea din temniţă, voiam să merg în nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am rămas în lume…

Spune legenda că a fost o ţară

Cu holde de aur şi cer fermecat,

Cu freamăt de codru şi cântec de ape,

Cu sfinte troiţe pe uliţi de sat.

Şi-n ţara aceea de vremi îngropată

Vegheau voievozi pe-ntinsele zări:

Ştefan la Suceava, Mihai dinspre Turda

La Olt Domnul Tudor şi vajnici flăcăi.

Porneşte furtuna şi iadul prin ţară,

Legenda nu spune câţi morţi au pierit.

Ne spun doar bătrânii c-ar fi cimitire

De morţi fără cruce, rodind însutit…

Amintiri cu Părintele Vasile

Părintele Vasile Pătraşcu a trecut „ca o lacrimă de sânge” la cele veşnice în miezul zilei de 23 septembrie 2006. Am pierdut atunci un duhovnic dăruit cu mult har, iubit, respectat şi uneori temut pentru atitudinea sa ortodoxă fermă, dar îmbinată cu o mare modestie şi, mai ales, plină de duhul blândeţii creştineşti.

Născut la 1 ianuarie 1922 la Bârlad, a studiat ştiinţele economice şi teologia. Spirit luptător încă din anii adolescenţei, a intrat în rândurile Frăţiei de Cruce, apoi s-a călit în cei 18 ani de închisoare, torturat continuu pentru intransigenţa şi pentru atitudinea sa fără compromisuri, continuându-şi apoi lupta pentru credinţă şi neam, ca preot, până la sfârşitul vieţii.

Părintele Vasile era de o mare modestie, sensibilitate şi bunătate sufletească – un suflet mare, gata oricând să-l ajute pe cel în nevoie. Torturile îndurate în închisoarea de la Piteşti nu au reuşit să-i spele creierul, să-i otrăvească sufletul, să-l transforme într-un „reeducat” care să nege tot ce avea mai sfânt. Dimpotrivă, iadul de la Piteşti l-a oţelit şi l-a întărit în credinţă. Ca şi altor „piteşteni”, nu-i plăcea să vorbească despre ce a pătimit acolo, dar în toate memoriile apărute Părintele Vasile Pătraşcu este citat ca un rezistent integru, care nu a cedat, nu s-a plecat în faţa Satanei.

L-am cunoscut la parohia din satul Nefliu-Măgurele, unde participam uneori la Liturghia de Duminică sau la Sfântul Maslu.

Primul lucru care îţi atrăgea atenţia când intrai în frumoasa şi înflorita curte a bisericii era mulţimea de cruci mici şi albe, care străjuiau osemintele unor preoţi, adunate de Părintele Vasile de pe la bisericile demolate în vremea comunismului.

Peste tot era evident spiritul de gospodar şi de gestionar al Părintelui. Dintr-o săracă biserică sătească, harul şi strădania sa au ctitorit un adevărat loc de pelerinaj, care aduna credincioşi de prin satele vecine, din Bucureşti şi chiar din alte colţuri ale ţării. Vechea biserică a fost consolidată, renovată şi pictată, iar în curtea acesteia Părintele Vasile a clădit o casă parohială, înconjurată de o frumoasă grădină cu flori şi arbori ornamentali. De asemenea, Părintele a realizat şi alte ctitorii şi a ajutat unele parohii în nevoie.

Crucile monumentale de neon pe care Părintele le-a ridicat în curtea bisericii, în faţa Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele şi în alte locuri bine chibzuite înfiorează cu lumina lor şi pe cel mai indiferent trecător, care parcă se trezeşte şi îşi face semnul Crucii.

Ca preot slujitor, Părintele Vasile se impunea prin sârguinţa cu care slujea, fără a omite nici o iotă din tipic. Fiecare slujbă era o jertfă, a sa proprie şi a credincioşilor din biserică – prin meticulozitatea cu care slujea, prin conştiinciozitatea cu care citea toate pomelnicele anului, prin ordinea şi disciplina care stăpânea în biserică. Liturghia de Duminică începea pentru el dis-de-dimineaţă şi se sfârşea pe la ora 14. Majoritatea credincioşilor stăteau în genunchi în tot timpul Liturghiei, ore întregi, nu pentru că Părintele le-ar fi impus aceasta, ci numai pentru că aşa simţeau ei nevoia să se roage în starea de cucernicie ce domnea în biserică.

Duhovnic cu har, neobosit şi căutat de multă lume, Părintele Vasile era de o severitate dreaptă, dar blândă, care te făcea să-ţi împlineşti canonul nu ca o pedeapsă, ci cu bucuria curăţirii sufleteşti şi a recunoştinţei.

Sfintele Masluri ce se slujeau în biserica de la Nefliu erau vestite ca fiind de mare folos celor ce veneau cu credinţa vindecării sufleteşti şi trupeşti, mergând până la exorcizări cutremurătoare, de neuitat pentru noi, aceia care le-am fost martori. Slujit în fiecare miercuri, împreună cu alţi doi preoţi, Sfântul Maslu aducea în biserică o atmosferă deosebită, de implorare a ajutorului Dumnezeieştii Puteri în lupta pentru înfrângerea celui Rău, care îi chinuieşte şi-i îmbolnăveşte pe credincioşi.

Aproape totdeauna în faţa altarului stătea o persoană chinuită, din care se auzea, din când în când, câte un strigăt neomenesc, ca un răget sau un urlet. Acestea se înteţeau atunci când Părintele ieşea în faţa altarului şi începea să citească dezlegările şi molitvele Sfântului Vasile cel Mare, cu blestemele adresate Satanei. Parcă îl văd şi acum pe Părintele Vasile cum se oprea din citit şi arunca o privire cruntă, pe deasupra ochelarilor, poruncind ca un tunet: „Taci !” – şi urletele amuţeau…

O doamnă care venea la fiecare slujbă a Sfântului Maslu povestea cum a vindecat-o Părintele de starea ei, căreia medicii nu-i aflaseră remediu. Simţea că arde toată, deşi temperatura corpului îi era cea normală. Venea la Părintele Vasile şi-l implora, plângând: „Ard, ard toată, fă ceva cu mine, Părinte!” Şi, cu multă rugăciune şi strădanie, Părintele Vasile a vindecat-o – iar acum ea venea la Sfântul Maslu ca să-i mulţumească lui Dumnezeu.

Eu, personal, îl iubeam şi îl cinsteam în mod deosebit pe Părintele Vasile; el simţea asta şi, deşi nu mi-a fost duhovnic, stăteam uneori şi povesteam împreună ore întregi. Odată mi-a vorbit despre o exorcizare grea, când Părintele i-a strigat duhului rău: „Cine eşti?”, la care acesta i-a răspuns: „Belzebut! Şi am să te ologesc!” În aceeaşi lună, un câine l-a muşcat pe Părinte de un picior, iar la celălalt i-a plesnit un varice. Vindecarea acestor răni a durat mai multe luni.

Biserica Părintelui Vasile era mereu plină, dar mai mult cu oameni veniţi de prin alte locuri decât cu cei din satul său. Motivul era că Părintele le arăta, fără cruţare şi cu icoane înspăimântătoare, consecinţele avortului, ale vrăjitoriilor, precum şi ale altor practici păcătoase din sat, din care cauză vrăjitoarele satului îi făceau o atmosferă rea printre locuitori.

*

Pentru mine, Părintele Vasile Pătraşcu a fost mult mai mult decât un prieten drag. Pentru familia mea a fost un duhovnic adevărat, bun şi drept, care ne-a ajutat neprecupeţit în momente grele. La mormântul plin de flori aflat în grădina bisericii vin mereu credincioşi, plini de recunoştinţă, ca să mulţumească pentru ajutorul duhovnicesc, moral şi material, primit de la acest preot fără pereche.

Dumnezeu să-l ierte şi să odihnească marele-i suflet în Grădina Raiului!

Erast Călinescu

Material apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă” 

Sursa: familiaortodoxa.ro

Ce a zis mitropolitul IEROTHEOS VLAHOS despre sinodul din Creta (transcriptul) la Colocviul de la Iași dedicat părintelui SOFRONIE SAHAROV

ieroteos

Astăzi, după cum știți, a avut loc la Iași și va continua și mâine, Colocviul internațional „Întâlnirea cu Duhovnicul” – Părintele Sofronie Saharov organizat de mitropolitul Teofan al Moldovei și Bucovinei. 

Live – ÎPS IEROTHEOS VLAHOS şi părintele RAFAIL NOICA la Iaşi, azi, duminică 13 noiembrie, la Colocviul „Întâlnirea cu Duhovnicul” dedicat Cuviosului SOFRONIE SAHAROV de la Essex

Principalii invitați de astăzi au fost mitropolitul Ierotheos Vlahos de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, din Grecia și părintele Rafail Noica. 

S-a transmis în direct pe youtube și facebook de către portalul Doxologia.ro. La începutul transmisiunii, în drepta, pe youtube, funcționa un chat pe care câțiva antiecumeniști începuseră o discuție despre sinodul tâlhăresc din Creta, dar a fost repede dezactivat de vigilenții de la Doxologia. 

Așteptam să i se pună întrebări, atât mitropolitului Ierotheos Vlahos cât și părintelui Rafail Noica. Însă, datorită faptului că intrarea s-a făcut pe bază de bilete (chiar dacă gratuite), care s-au epuizat repede, și bănuiesc ca nu au putut intra prea mulți antiecumeniști, dar și datorită selectării/cenzurării bilețelelor cu întrebări de către mitropolitul Teofan și a preotului de lângă el, doar mitropolitului grec i s-a pus o întrebare legată de sinodul din Creta. Părintelui Rafail Noica i-au citit doar trei întrebări; nici una neavând legătură cu caricatura de sinod din iunie. 

Răspunsul lui Ierotheos Vlahos, slăbuț, moderat, diplomatic la adresa ereticului Teofan și a mesajului BOR din 28 octombrie (la sinodul anual), dar și cu destul adevăr în el, îl puteți asculta de la minutul 2:27:55: 

Iată și transcriptul la răspunsul dat de Ierotheos Vlahos (despre sinodul din Creta):

  • Cum ar fi reacţionat Părintele Sofronie în faţa sinodului din Creta?

Nu ştiu ce ar fi făcut Părintele Sofronie în privinţa asta. Măcar de ar fi trăit şi să ne fi spus tuturor ce trebuie să facem. Eu ce aş dori să spun şi am m-ai spus şi dimineaţă la Sfânta Liturghie este faptul că astăzi avem nevoie de astfel de teologi ai experienţei, teologi şi clerici care să aibă rugăciunea inimii şi să lucreze în biserică în consecinţă. Mi-a spus Părintele Sofronie, o dată, că toţi cei care vorbesc despre unirea bisericilor sau cum ar fi ea numită, în orice fel, nu au înţeles aceştia nici înălţimea dumnezeirii pe care o are Biserica lui Hristos, nici adâncimea căderii pe care o au ceilalţi creştini delimitându-se şi căzând din credinţa cea ortodoxă. Şi spunea: „atâta vreme cât există în biserică un singur creştin ortodox cu experienţă teologică, cu experienţa credinţei nu se va pierde ortodoxia„ şi este şi ceea ce menţionam de dimineaţă la Sfânta Liturghie, este un mic fragment din scrisorile pe care i le-a adresat lui David Balford. Consider că discuția/legătura pe care a avut-o părintele Sofronie cu Balford este fundamentul pe care a scris şi a dezvoltat şi cartea sa despre Sfântul Siluan. Acolo spune părintele Sofronie: ,,că nu pot să înţeleg credinţă fără dogmă, creştinism în afara Bisericii şi, de, creştinism de asemenea fără nevoință și fără așceză”. Aceste trei elemente: dogmă, Biserică şi asceză constituie o realitate comună de viaţă, cuvinte ale Părintelui Sofronie. Desigur părintele Sofronie trăind în lumea occidentală avea şi discernământ. Avea învăţătura şi trăia învăţătura ortodoxă şi ştia şi avea discernământ până la ce punct ar putea face cineva o iconomie în relaţiile cu ceilalţi. Problema e că astăzi nu avem ierarhi care să aibă o astfel de statură duhovnicească şi mintea să fie coborâtă în inimă, de aceea şi exprimăm cele două părţi extreme; fie fanatismul, fie secularizarea. Nu avem puterea şi statura duhovnicească ca să mergem pe drumul ortodox în sensul discernământului. Și de aceea astăzi, şi vorbesc despre mine, avem nevoie de episcopi care să aibă o teologie şi să întrupeze o teologie experimentală, duhovnicească şi nu de diplomaţi bisericeşti. Am putea vorbi foarte mult, dar nu avem timp. Diplomaţia nu ajută Biserica. Altceva este discernământul şi altceva este diplomaţia. Şi prin aceasta putem să evităm extremele şi pentru a evita aceste extreme trebuie să avem minte cu discernământ şi să nu lucrăm ca urmare a unor cauze şi interese. Pentru că anumite texte, cum sunt şi textele cele din Creta, nu sunt texte teologice, ci sunt texte diplomatice, care nu pot să satisfacă exigenţele nici ale eterodocşilor nici ale ortodocşilor. Este ca şi cum ar exista un vas cu foarte mulţi peşti şi fiecare să pescuiască cam ce doreşte. Dar ceea ce s-a întâmplat în Creta, şi foarte bine a spus Biserica, Sinodul Bisericii, frăţiilor voastre (sic!!!), este un text care a fost ameliorat şi a fost îmbunătăţit şi diortosit în anumite elemente, dar aceste texte şi aceleaşi texte trebuie să fie explicitate şi ameliorate în următoarele Sfinte Sinoade care vor avea loc în sânul Bisericii Ortodoxe. Noi trebuie să rămânem înăuntrul Bisericii, să ne luptăm pentru aceste teme şi aceste provocări bisericeşti, nu ieşim din Biserică şi ca având drept călăuze pe epsicopi şi ierarhi şi atunci când se întâmplă şi au loc anumite greşeli în Biserică, ea însăşi, Biserica, trebuie să le amelioreze şi să le diortosească. Frăţiile voastre aveţi un mitropolit şi un episcop bun, foarte bun aici, care și s-a luptat şi se luptă pentru credinţa ortodoxă şi trebuie să aveţi în el o desăvârşită încredere (sic!!!). Pentru că astfel de întâlniri cum este cea de astăzi pe seama Părintelui Sofronie şi a teologiei sale, în Grecia nu au loc astfel de întâlniri de acest fel. Nu-mi amintesc să fi avut loc, de aceea consider că trebuie să aveţi încredere în mitropolitul frăţiilor voastre (sic!). Şi e mai de dorit să rămânem în Biserică cu anumite greşeli, care în mod firesc au loc, decât să ne aflăm chipurile în afara ei, mărturisind în mod drept credinţa ortodoxă.

Live – ÎPS IEROTHEOS VLAHOS şi părintele RAFAIL NOICA la Iaşi, azi, duminică 13 noiembrie, la Colocviul „Întâlnirea cu Duhovnicul” dedicat Cuviosului SOFRONIE SAHAROV de la Essex

După „sinodul„ din Creta tot asistăm la afișările publice alături de ierarhi antiecumeniști (sau care n-au fost în Creta) ale mitropolitului Teofan și ale patriarhului Daniel. 

Astfel, cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la martiriul Sfântului Ierarh Antim Ivireanul au venit la Iași și București o delegație a Bisericii Ortodoxe a Georgiei (antiecumenistă) și patriarhul Ioan al X-lea al Bisericii Ortodoxe a Antiohiei, în perioada 23 septembrie – 1 octombrie 2016, de asemenea cu o delegație. 

Apoi cu ocazia sărbătorilor Sfintei Parascheva, Teofan l-a chemat pe mitropolitul Athanasie de Limasol din Cipru (de asemenea antiecumenist) care a adus moaștele Sfântului Neofit Zăvorâtul. 

Acum același Teofan face un colocviu dedicat Cuviosului Sofronie de la Essex la care îl invită pe mitropolitul antiecumenist Ieroteos Vlahos din Grecia. 

Ii place să se afișeze cu adevărați ortodocși ereticului Teofan. Probabil speră ca asta să-i ofere legitimitate în lumea ortodoxă și în fața poporului. Dacă el n-are puterea să mărturisească pentru că nu poate și are idei eretice, crede că va fi văzut mai bine alături de cei care mărturisec. 

Oare de ce acceptă ierarhii mărturisitori să vină alături de trădători ai Ortodoxiei ca mitropolitul Teofan și patriarhul Daniel?

 Duminică, 13 noiembrie, de la ora 16.00, la Centrul de Conferințe Agora (fost Providența) din Iași, va avea loc „Întâlnirea cu Duhovnicul”, la care sunt invitați Înaltpreasfințitul Ierótheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Grecia și Ieromonahul Rafail Noica. Evenimentul va fi transmis LIVE pe site-ul Doxologia și pe pagina de Facebook Doxologia

Iată transmisiunea live de la Iasi: 

Conferinţă a MONAHILOR ATHONIŢI la Piatra Neamţ (11 oct.) și Iaşi (miercuri 12 octombrie), apoi urmeză Roman, Braşov și Bucureşti

După ce aseară (9 octombrie) monahii din Athos au ținut conferința la Oradea (filmarea va apărea în curând), iar în seara asta vor fi la Beiuș, iată că vor face un adevărat turneu în toată țara, pentru a vorbi românilor pe tema sinodului tâlhăresc din Creta și a ereziei ecumenismului.

Astfel, pe 11 octombrie monahii athoniţi vor fi prezenţi la Piatra Neamţ (ora 18.00, Teatrul Tineretului), în ziua următoare, pe 12 octombrie vor susţine o conferinţă la Iaşi (17.30, Grand Hotel Traian, sala Eminescu), pentru ca pe 13 octombrie să meargă la Roman (ora 18.00, Casa de Cultură), iar pe 14 octombrie la Braşov (ora 18.00, Hotel Aro Palace, sala Europa). Vom reveni cu amănunte pentru conferinţa de la Bucureşti. 

Mai jos, afișul conferinței pentru Iași: 

flyer-final-532x1024

Actualizare: 

Se pare ca pentru Piata Neamț locația s-a modificat. Nu va mai fi Teatrul Tineretului, ci la Cinematograful Dacia Panoramic, tot la ora 18:00 (azi, marți 11 octombrie).

%d blogeri au apreciat asta: