Ilie Şerbănescu: România are o economie specifică periferiilor coloniale

Dacă cineva aşteaptă cumva vreo ridicare a nivelului de viaţă de la creşterea economică ce este sau ar putea fi obţinută în România, aşteaptă degeaba! Tot aşa cum, în vremea comunismului, se aştepta degeaba ceva de la creşterea economică mai mult decât minunată cu care statistica regimului de atunci credita economia acelor timpuri. Impresia curentă este că, în vremea comunismului, aşteptarea era degeaba pur şi simplu pentru că statistica minţea propagandistic. Desigur, era vorba şi de minciuni, dar explicaţia principală a aşteptării deşarte era alta! Creşterea economică obţinută atunci era de tipul celei de la care cei cu munca nu se aleg mai cu nimic în plus, proprietarul “luând tot”. Acelaşi tip de creştere economică a fost redescoperit în România capitalismului actual. Proprietarul – care nu mai este statul precum în comunism, ci a devenit privat – ia de asemenea tot din ceea ce eventual se creează în plus, astfel că celor cu munca nu le prea mai rămâne de asemenea nimic.

Cu referire la capitalism, repudiatul Marx vorbea de “valoare” (care reproducea forţa de muncă) şi de “plusvaloare” (creată tot de muncă, dar înşuşită de capital în virtutea proprietăţii). Cu ipocrizie, comunismul, refuzând doctrinar salariul şi capitalul, vorbea de “retribuirea muncii” şi de “plusprodus”. Cu ipocrizie la pătrat, capitalismul actual vorbeşte de “compensarea salariaţilor” şi respectiv de “excedentul brut de exploatare”. De fapt, aceeaşi Mărie cu altă pălărie! Pe fond, la drept vorbind, nici nu poate fi altcum! Problema este doar în ce proporţie se aleg munca şi respectiv capitalul din “unirea” lor. Mai precis, cât ia munca şi cât capitalul!

Din motive de control politic asupra societăţii, comunismul lăsa foarte puţin muncii, în timp ce proprietarul unic (statul) “lua tot” la discreţia sa. E drept că o parte se “întorcea” şi la dispoziţia muncii prin bunurile şi serviciile colective generate şi administrate de stat şi care nu erau puţine. În capitalismul din România actuală, capitalul ia vreo 60% din PIB, copleşitor mai mult decât lua proprietarul-stat comunist. Muncii îi rămâne doar 40%! O asemenea proporţie – imposibil de calificat altfel decât odioasă – este specifică doar periferiilor coloniale celor mai de jos şi nu există în altă parte în Europa! Ca atare, dacă în România se realizează creştere economică, aceasta nu face decât să reproducă şi mai pronunţat structura existentă: din creştere nu revine o parte muncii şi o parte capitalului, ci capitalul ia şi mai mult, iar munca şi mai puţin! Cu deosebirea faţă de comunism că, din ceea ce se ia în plus, proprietarul nu mai creează bunuri şi servicii colective care să se întoarcă şi la dispoziţia muncii, ci alimentează doar polarizarea socială internă şi îmbogăţirea externă a altor ţări.

Sursa: jurnalul.ro

Reclame

Ilie Şerbănescu – Tragedia energetică a României

O tragedie caraghioasă

De n-ar fi şi de râs, ar fi doar de plâns! Situaţia prin care trece România în plan energetic are toate datele unei tragedii, dar, în ultimele săptămâni, a devenit şi caraghioasă. Fără existenţa unor minime condiţii care s-o justifice economic şi s-o facă posibilă tehnic, o aşa-zisă liberalizare a preţurilor în energie a fost impusă României de către FMI şi CE. Anomalia acestei impuneri a fost evidenţiată pregnant în 2013 când, sub efectul prăbuşirii consumului de energie primară, preţurile la producător au scăzut, dar, sub efectul asumării guvernamentale a artificialei liberalizări, preţurile la consumator în energie au crescut! Consumatorii industriali ameninţă că închid. Investitorii străini avertizează că pleacă. Discriminatoriu, guvernul îi scuteşte de plăţi pe unii şi îi împovărează pe alţii. Absurdităţile economice abundă. Preţurile cu aprovizionarea cresc când consumul scade! Furnizorii nu mai găsesc cumpărători, dar aceştia din urmă trebuie să plătească mai scump. Si toate acestea într-o ţară care are niscai resurse! Totul este dirijat de la Bruxelles unde nişte birocraţi care nu au nicio legătură cu economia de piaţă pe care o propovăduiesc îşi bat joc de aceasta pe seama ţărilor slabe!

Se credea că s-a atins paroxismul tragediei. Ei bine, nu! Lovite de prăbuşirea consumului au fost înainte de toate importurile. Atenţie, importurile din Rusia (căci altele nici nu există!), care sunt făcute de aşa-zisa liberalizare de la Bruxelles reper în creşterea preţurilor. Mai precis, gazele exploatate din România trebuie să fie vândute pe piaţa din România la preţurile celor importate din Rusia, care sunt de vreo trei ori mai mari! Dar importurile din Rusia aproape au dispărut. Dependenţa consumului de gaze din România de importurile din Rusia a coborât la 3-4%. În schimb, preţurile trebuie să se îndrepte spre preţul gazelor importate din Rusia! Cum ar putea fi calificat aşa ceva decât o crasă prostie?! Păi, poate fi calificat ca o scârboasă jefuire a României! Cui foloseşte o asemenea situaţie? României, ca ţară? Nu, căci i se interzice de fapt să-şi folosească resursele de gaze, atâtea câte mai există, pentru propria dezvoltare! Producătorilor români? Aceştia nu mai deţin decât jumătate din producţia de gaze, restul fiind sub controlul OMV. Distribuitorilor? Desigur, căci aceştia, în situaţia dată, cumpără mai ieftin şi vând mai scump. Dar, vai!, distribuitoriii români nu mai există, distribuţiile de gaze fiind în mâna E.On şi GDF. Pentru cine este deci această liberalizare? Putem nominaliza: pentru austrieci, nemţi şi francezi! Pentru români, deţinătorii resurselor, nu!

Atâta doar că, precum în povestea oii jupuite, dl Hajdinjak, şeful E.On România, cel mai înfocat şi vocal partizan al liberalizării – care ameninţa că E.On va pleca din România dacă oficialităţile de la Bucureşti nu trec la fapte – vine acum şi ne spune public că trebuie oprită liberalizarea întrucât, îl cităm, „rămâne fără clienţi”, circa 140 000 dintre aceştia anunţând că închid. Măi să fie, a jupuit prea multe oi şi rămâne fără lână!

De Ilie Serbanescu – Jurnalul National