Părintele IUSTIN PÂRVU – 100 de ani de la naștere

Image result for pr iustin parvu

marturisitorii.ro

10 februarie 1919 – (+16 iunie 2013) – 10 februarie 2019

Reclame

Pomenirea mărturisitorului TRAIAN POPESCU – 27 ianuarie

„N-ai dreptul să fii nefericit dacă nu ştii cu adevărat ce este durerea. În viaţă nu există decât o singură disperare: pierderea credinţei în Dumnezeu.”

  • Născut: 27 August 1923
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 16 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Pitești, Gherla, Văcărești, Aiud
  • Data adormirii: 27 Ianuarie 2010
  • Locul înmormântării: București, Cimitirul Străulești II

Ne cunoscusem de multă vreme, dar ne-am înfrăţit sufleteşte în celula de la etajul 3, din Aiud, unde am stat împreună luni de zile şi ne-am dat seama că suntem din aceeaşi plămadă sufletească şi intelectuală. Traian s-a născut în Bucureşti şi era prâslea familiei, căci după două fete, mecanicul de locomotivă, Ştefan, şi profesoara de germană, Cleopatra Popescu, s-au bucurat că au şi un băiat.

Deşi bucuria familiei, prâslea n-a fost un răsfăţat, ci a crescut în aceeaşi atmosferă de seriozitate, moralitate şi credinţă în Dumnezeu, care caracteriza întreaga viaţă a familiei Popescu. Clasele primare le-a făcut la Braşov, iar liceul “Aurel Vlaicu” în Bucureşti. Anii de liceu au fost pentru Traian “cei mai frumoşi ani de viaţă”. Şi-a trăit-o din plin, cum, de fapt, şi-a trăit toate activităţile vieţii. În liceu a intrat în “Mănunchiul de prieteni” şi apoi în “Frăţia de Cruce”, în care s-a simţit în elementele lui de educaţie morală, naţională, creştină şi de trăiri şi acţiuni frăţeşti în societate. Intrat în viaţa studenţească şi socială a fost un argint viu.

Între 1945-1947 tipăreşte, în casa lui, împreună cu câţiva fraţi de cruce, câteva pagini, “Neamul Românesc”, la Gestätner, în care erau prezentate atrocităţile trupelor sovietice şi comentate lozincile comuniste ce umpleau Bucureştiul, foi pe care tot ei le băgau în cutiile poştale ale diferiţilor cunoscuţi. Traian e în Piaţa Palatului după discursul lui Rădescu şi atunci când se răstoarnă camionul cu comunişti ce trăgeau în oameni. Este prezent la toate manifestaţiile pro-regaliste de 10 Mai, este activ în greva de solidaritate a politehnicienilor bucureşteni, făcută întru susţinerea studenţimii din Cluj, atacată în propriul cămin de muncitorimea maghiară. Îl găsim de pază şi la urnele de vot, în 1946.

După 1947, conform liniei Mişcării Legionare, îşi întrerupe manifestările publice şi intră în activităţi subversive, de lovire şi respingere a comunismului. Ia legătura cu Corneliu Decebal Andrei, absolvent mai vechi al liceului “Aurel Vlaicu” care organizase şi conducea un serviciu de informaţii privind activitatea politico-socială şi, în special, unităţile şi activităţile militare sovietice din ţară. Arestat în 15 Mai 1948, este dus la Malmaison, închisoare şi loc de anchetă a Serviciului de Informaţii, unde după o cercetare scurtă, dar dureroasă (bătăi la tălpi cu ranga), este trimis la Interne unde are un regim mai blând. A fost judecat în ianuarie 1949, în lot cu Corneliu Decebal Andrei, Gil Ioanid, Dinu Mateescu, Jenică Popescu ş.a. şi condamnat la 20 de ani pentru înaltă trădare. Aproape tot lotul este depus la Jilava, la Reduit, în camera 6 de unde se făcea repartizarea către închisorile de execuţie a pedepsei.

Este trimis la Piteşti, închisoare care, la ora aceea, era încă în perioada ei “romantică”, dar pe 30 decembrie 1949 este rechemat la Securitatea din Bucureşti de unde, după câteva anchete, este trimis iar la Jilava, la aceeaşi cameră 6 Reduit. Aici se întâlneşte cu Iosif Iosif şi Nelu Păunescu care scăpaseră din reeducarea Piteştiului şi care îi povestesc tot ceea ce se întâmpla acolo. Destul de înfricoşat, Traian încearcă, printr-un gardian pe care îl cunoştea, să schimbe închisoarea de execuţie. Nu reuşeşte decât o amânare şi în iulie 1951 este trimis la Piteşti.

În septembrie 1951 toţi piteştenii sunt mutaţi la Gherla. Aici, Traian, într-o cameră cu Avrămuţ, are vreo 2 săptămâni de linişte, după care este mutat la camera 99 de la etajul 3, unde mai erau vreo 50 de deţinuţi. Într-o zi apare Ţurcanu care le cere să-şi facă demascarea şi reeducarea, în sensul lichidării cu trecutul banditesc. Nu mai aşteaptă niciun răspuns, face un semn reeducaţilor care tabără peste noii veniţi, lovindu-i cu bâtele şi cu picioarele, timp de o oră. Apoi li se aplică programul: poziţie permanentă pe scândura priciului, picioarele întinse, mâinile pe genunchi, ochii la şeful camerei, dimineaţa: frecatul gresiei cu unul în spate, mâncatul din gamelă fără ajutorul mâinilor, iar seara: bătăile şi diferitele schingiuri.

Într-o zi Traian nu poate înghiţi rapid conţinutul gamelei şi coada de mătură ce l-a lovit peste ceafă i-a spart o venă, sângele a ţâşnit ca din fântână arteziană. E chemat de urgenţă doctorul deţinut Turcu care îi coase vena. Văzându-l urinând sânge, şeful de cameră, Livinschi, îi dă, seara, câteva gamele de apă. Traian se decide, îi spune lui Ţurcanu că-şi va face demascarea, c-a terminat cu trecutul. Peste câteva zile, Ţurcanu vine la el cu o coadă de mătură. “Să-l baţi pe Avrămuţ, prietenul tău, până spune că termină şi el cu trecutul”. Traian: “ Asta n-o pot face”. Ţurcanu, către sclavi: “Pe el”. 300 de lovituri la tălpi şi gambe a numărat Traian, apoi a leşinat, a rămas cu o fisură a osului din talpa piciorului stâng, care i-a produs dureri în permanenţă, până după eliberare. A urmat o perioadă de suplicii şi torturi care au durat până la încheierea reeducării, 1 ianuarie 1952.

La începutul anului 1955 este trecut pe la Siguranţă, apoi la Ministerul de Interne unde află că este acuzat că a primit de la Vică Negulescu şi Decebal C. Andrei, când au stat la Reduit în camera 6, ordinul dat de Horia Sima pentru acţiunea de reeducare şi pe care el ar fi transmis-o lui Ţurcanu. Aşa a început a treia şi cea mai groaznică perioadă din calvarul lui Traian Popescu. Anchete dure, bătăi , teroare zilnică cu ameninţarea de arestare a surorilor, înjurături. După câteva săptămâni i se umflă testiculele şi este dus la Văcăreşti. T.B.C. testicular. I se acordă 2 hidrazide pe zi. Ancheta continuă însă şi în cadrul spitalului. În fiecare dimineaţă doi ofiţeri îl anchetează în legătură cu logodnica. Reîntors la Interne, aceeaşi situaţie. Regăseşte liniştea cu “Rugăciunea inimii”.

Într-o zi vin doi colonei. Unul din ei, după ce îl loveşte şi-l trânteşte pe jos, îl calcă cu cizmele până n-a mai putut mişca. După un timp, apare un tip, cu figură de mongol, căruia i se adresau cu dle general. “A vorbit?” “Nu, e tot bandit.” “Atunci continuaţi.” Fusese generalul Nicolschi.

Într-o zi i-au pus două reflectoare putenice în ochi, iar ofiţerul din spatele lor, care se schimba permanent, nu spunea decât “Vorbeşte”. L-au legat de scaun ca să stea drept. Când leşina, îl udau. L-au ţinut o zi şi jumătate şi cum ajunsese într-o stare de inconştienţă, l-au lăsat. După câteva zile, la răspunsul că n-are ce să spună, totul este o aberaţie, l-au adus pe Brânzaru, celebrul bătăuş de la Interne. Împreună cu colonelul, l-au legat în cunoscuta poziţie de bătut la tălpi, l-au pus pe o rangă între două birouri şi cu o ţeavă de locomotivă, Brânzaru, cu cele 100 de kg ale lui, a început să lovească. Îl ridicau şi-l trânteau apoi de duşumea. De frica de a nu fi schilodit, la un moment dat a strigat: “Am transmis”. În anchetele ce au urmat, n-a reuşit însă să închege nimic. Râdea, plângea fără motive, a avut o perioadă când “mintea sărise peste pragul normalului”.

Al doilea act de disperare. Cere iertare Domnului şi mamei şi încearcă să se sinucidă cu cele 80 de pilule de hidrazidă pe care le ţinuse ascunse, tăindu-şi şi venele cu un ciob de bec. A fost dus în stare de inconştienţă la Văcăreşti. Şi-a revenit după câteva zile şi, curios, cu toată groaza ce îl stăpânea, a început să cânte pe versuri cunoscute sau improvizate. S-a bucurat că a reuşit să trimită şi să primească ştiri de la familie. Târziu şi-a dat seama că a fost o cursă din partea Securităţii dar care a fost salvatoarre pentru el.

În aprilie 1957 este dus de la Aiud la Interne. Speriat de ameninţările fostului anchetator, dar în final este trimis, ca martor al lui Popa Aurel, la procesul lui Vică Negulescu. Reîntors la Aiud, a fost izolat la etajul 3, cu Gelu Gheorghiu, ce venea de la acelaşi proces. “Câteva luni de o adevărată binefacere şi linişte sufletească”. În septembrie 1957 a fost mutat la Zarcă, în condiţii grele de căldură şi hrană, şi ţinut singur timp de peste un an de zile. Perioada i-a fost foarte folositoare refacerii psihice. Aici a reuşit apoi “să stea de vorbă” cu oamenii dragi de suferinţă, să-şi compună “Calvarul” şi să-şi verifice gândurile, ideile în legătură cu cele petrecute şi să se împace cu sine însuşi pentru slăbiciunile avute. În Zarcă a redevenit Macă, parcă mai dornic de lupta cu răul în viaţă şi mai iubitor de oameni.

Doamne, odihneşte-l la dreapta Ta!

(Gelu Gheorghiu – Revista Permanențe, ianuarie-februarie 2010)

 

Din acest lot de 14-16 victime câți eram în camera morții1, parcă fiecare se încăpățânase să nu cedeze. Țurcanu, după ce se făcea închiderea, venea în fața noastră și ne întreba: ”Care v-ați hotărât să vă faceți demascarea, bandiților?” Și când vedea că nu i se răspunde îl apuca furia și nebunia și începea de la un capăt să ne lovească cu pumnul, cu picioarele unde apuca și nimerea…

După ce se săturau bătându-ne la un loc, apoi ne luau pe rând și ne duceau în camera de tortură și începeau din nou să ne schingiuiască sistematic pe fiecare.

La aceste schingiuiri individuale, mai aduceau întotdeauna două sau trei victime, să asiste, la schingiuirile la care eram supuși, ca în felul aceasta să ne înfricoșeze și să cedăm.

Țurcanu ne punea câte o bâtă în mână și ne forța să lovim și noi în cei schingiuiți.

Așa s-a întâmplat când lui Popescu Traian (zis Macă), Țurcanu i-a pus bâta în mână şi-l obliga să-l bată pe Voicu Andreiescu. Dar Popescu Traian a îndrăznit să ia bâta şi s-o arunce înapoi lui Ţurcanu cu furie şi dispreţ, spunând:

„Eu nu-mi voi bate niciodată un camarad sau un prieten sau un frate de suferinţă”.

Bietul Popescu Macă va plăti scump acest curaj: s-au năpustit asupra lui Ţurcanu şi şleahta lui şi au început să-l schingiuiască, să- l lovească cu ciomegele, cu picioarele şi cu tot ce le era la îndemână; din această schingiuire, bietul Popescu Traian a ieşit cu piciorul rupt.

(Mihai Timaru – Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, 1993, pag. 60-61)


1. Acțiunea se petrece în camera 99 a închisorii Gherla, celebră prin faptul că acolo se desfășura reeducarea prin tortură

Martiriul protopopului Florea Mureșan – 4 ianuarie

„Cea mai înaltă ştiinţă e să ştii ca să trăieşti, sau e să ştii să mori? Dacă soarta te aruncă printre oamenii mişei, mai bine să te ucidă, decât să trăieşti ca ei.” – Pr. Florea Mureșan

În 1952 începea calvarul pentru Florea Mureşan, unul dintre preoţii ortodocşi de seamă din oraşul Cluj.

Se remarcase prin râvna slujirii autentice a altarului, prin cuvânt de folos pentru sufletele pe care le avea în păstorire şi prin preocupările culturale.

Toate aceste calităţi l-au adus în conflict inevitabil cu autorităţile comuniste, care în perioada 1952 – 1953 l-au trimis în detenţie administrativă la Canal.

Dar această experienţă carcerală l-a marcat profund pe părintele Florea Mureşan, care în rugăciunile sale a promis că, dacă va supravieţui, va ridica un altar Domnului în semn de laudă şi mulţumire.

După eliberarea din 1953, părintele a fost refuzat la reîncadrarea în Cluj.

A primit o parohie la Suciu de Sus, jud. Maramureş.

Dar a avut şansa să-şi îndeplinească promisiunea, în locul numit „Breaza” ridicând un schit în numele Sfintei Treimi. Râvna sa pentru slujirea autentică a altarului a atras mulţimile dornice după vindecarea sufletului, ceea ce pentru regim constituia deja o problemă. Măsurile luate de autorităţile statului nu au întârziat să apară, în noaptea de 11 spre 12 iunie 1958 părintele fiind arestat din nou. I-au fost confiscate cărţile, socotite „mistice”, a fost acuzat de „propagandă duşmănoasă”, a fost umilit şi obligat să-şi ducă în spate „materialele delicte”, în doi saci pe care i-a cărat spre culmea Brezei, în timp ce era biciuit.

A fost condamnat la ani grei de închisoare şi trimis la Aiud, în 1961 trecând în ceata drepţilor.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

 

La Aiud, vecin de pat cu mucenicul Florea Mureșan

Nu mai purtam lanţuri la picioare. Ni se dase jos la sosirea în Aiud. În cele zece zile de carantină avusesem timp să ne refacem oarecum, dar mai cu seamă să ne adunăm gândurile, să-şi întocmească fiecare în sinea lui bilanţul suferinţelor […].

Ajunși în noua noastră „etuvă” de la etajul întâi, nu mică ne-a fost uimirea când, identificându-ne în mod sumar am constatat că toți dar absolut toți erau sau foști legionari sau condamnați pentru ceva legături cu Garda de Fier. […]

Într-o zi vecinul de dormit, de pat (dormeam pe aceeaşi rogojină murdară şi ruptă), era un bărbat mai înalt ca mine, cu o faţă blândă, luminoasă şi cu privirea de mucenic, corpul îl avea aproape complet epuizat, vârsta mea era de 47 de ani, el avea cel puţin zece ani în plus, poate peste şase decenii, încercă să lege o discuţie cu mine să ne cunoaștem mai bine. L-am auzit spunându-mi:

– E un paradox, parcă n-am fi între noi, ne temem unul de altul, suntem închişi înăuntru, ne suspectăm, evităm discuţiile, e curios…

– Dumneavoastră de unde veniţi? L-am întrebat, pasiv întrucâtva.
– De la Cluj.

– Va să zică n-aţi trecut prin Jilava?… Nu cunoaşteţi Jilava?!

– N-am avut “fericirea”… Am auzit că acolo e jelanie mare…

– Probabil că cei mai mulţi de aici au cunoscut Jilava, pe Maromet şi Ivănică, pe Geamănă şi în ultimul timp pe “locotenentul” Ştefan şi din cauza asta sunt timoraţi, evită discuţiile, sunt prudenţi… şi nu-i nimic curios.

Convorbirea noastră se opri aici. Abia într-un târziu, ros de curiozitatea de a afla ceva noutăţi de la Cluj (eu fusesem la Securitatea din capitala Transilvaniei în toamna lui 1953) am încercat să reiau firul discuţiei.

– Ştiţi că şi eu am fost anchetat la Cluj.

– Înseamnă că l-aţi cunoscut pe şeful anchetator, pe „tovarăşul Aurel”.

– L-am cunoscut… e bucovinean de-al meu, înainte de 44 a fost băiat de prăvălie, vânzător, probabil la taică-su, în Gura – Humorului, un evreu…

Foarte curând m-am împrietenit cu vecinul meu de “pat” (de rogojină) şi în două săptămâni cât am stat împreună ne-­am descărcat inimile, povestindu-ne în de-amănunt câteva episoade din romanul vieţii noastre.

În dicţionarul limbii române moderne sensul substantivului roman este dat printre altele şi la figurativ astfel: ”Împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile”. Închisorile staliniste, după cele două “iureşuri”de “lichidare a forţelor recţionare”din 1948 şi 1958 au cuprins între zidurile lor mute şi cumplite tragedii a multor sute de mii de oameni, cu împletiri de întâmplări în multe episoade ce par neverosimile. Din nefericire pentru victime şi spre ruşinea neamului românesc tragediile auzite şi trăite în închisorile statului sunt întâmplări ce par neverosimile, dar ele sunt mai adevărate ca toate adevărurile din lume.

Romanul vecinului meu povestit în mai multe şedinţe în doi n-are nimic neverosimil. Îl voi relata în paginile ce urmează scotocind în cutia memoriei şi mă voi strădui să fiu cât mai aproape de verosimilitatea întâmplărilor petrecute, făcând aceasta ca un pios omagiu adus fostului meu vecin de pat (rogojină).

Vecinul meu se numea Florea Mureşan. Funcţionase ani mulţi ca profesor la Facultatea de teologie din capitala Ardealului şi protopop al Clujului. Fusese căsătorit şi avea doi copii: o fată şi un băiat. Pe vremuri, cunoscându-l în cetatea universitară a Clujului pe Ionel Moţa apoi pe Corneliu Codreanu şi mai târziu ca preot lămurindu-se că Mişcarea legionară este singura organizaţie politică din ţară care încearcă o apropiere spirituală între omul politic şi Dumnezeire, prin biserică, s-a alăturat ei, să lupte împotriva celor fără Dumnezeu, dărâmători de biserici; a făcut-o nu ca politician, ci ca slujitor al altarului, “Socoteam – spunea el – o datorie de preot să fiu apărătorul Bisericii lui Hristos”…

S-a căsătorit cu învăţătoarea Eugenia Adam care avea pasiunea scrisului, s-au născut copiii, au crescut mari. Lucian Blaga deveni prietenul familiei, un “admirator al tinerei scriitoare, poate chiar un îndrăgostit (Lulu era foarte amorezabil). Tânăra şi ispititoarea scriitoare apare în presa literară a timpului. Vom întâlni-o în paginile Gândirii, semnând Eugenia Adam – Mureşanu va scrie şi piese de teatru; Lulu le va citi şi va spune că “Genia” este un “Shakespeare al României”. O fi fost aşa numai Blaga ştiut-a. Ceea ce am reţinut din mărturisirile preotului clujean este că aproape în fiecare zi familia Mureşanu l-a avut ca “musafir’’ pe “Marele Anonim”, “Că se cam întindea la cozonac – “cozonacul” fiind nevastă-mea – făcu o remarcă naratorul. Nu am avut nici un motiv să mă sinchisesc, doar şi marii poeţi şi marii filozofi au dreptul să fie uneori caraghioşi, apoi nu era chiar nimic să-l ai musafir permanent pe Blaga omul care la vremea aceea – se apropia furtuna – se lepădase de cei mai mulţi dintre amicii săi din timpuri bune?…”

Şi furtuna veni: încep epurările, Lucian Blaga este scos din învăţământ, din publicistică şi din manuale. Numele lui devine tabu, este atacat în presa comunistă ca “fascist”, ca “ideolog legionar”, prin iraţionalismul din operele sale mistice, antipopulare, şovine. Sunt întemniţaţi oamenii politici din trecut: ţărăniştii, liberalii, legionarii, chiar vârfurilor elitei comuniste li se înscenează procese, vor fi osândiţi la pedepse astronomice: sentinţa împotriva lui luliu Maniu este muncă silnică pe viaţă (m.s.v.), groaza cuprinde întreaga românime, oamenii abia acum îşi dau seama ce înseamnă tăvălug comunist. Pe marele gânditor din Lancrăm îl apucă disperarea. Poţi fi colosal, frica nu cruţă pe nimeni, se împarte egal la fiecare – aşa e în firea lucrurilor. Fiecare cu firea lui, dacă firea poate însemna şi curaj, atunci, spre a-şi păstra firea autorul Meşterului Manole şi al Spaţiului mioritic, continuă să intre în casa protopopului. însă până într-o zi…

Într-o noapte sprinţară de mai în anul 1950 se întâmplă nenorocirea:

“Duba neagră a Securităţii” opri în faţa porţii. Securiştii, trei, urcă treptele, sună, li se deschide, copii nu erau acasă, ci fiecare la rostul lui. Uşa o deschide preotul care-şi avea bagajul gata, că doar n-avea să rămână pe dinafară când o lume-ntreagă sângerează. “Copoii tovuiui Aurei” fac o percheziţie domiciliară exemplară, confiscă manuscrise, cărţi, scrisori, cărţile lui Blaga, cu autograf, ultima (naratorul nu-şi amintea care), avea autograful scris cu cerneală verde, “pentru Genia” – o captură istorică! – confirmă tot ce poate constitui un corp delict şi… surpriza:

– Eugenia Adam – Mureşanu, rosteşte unul din percheziţionari solemn, sumbru, în numele legii… (a vrut să rostească formula legală? „în numele legii sunteţi arestată”, dar în ultima secundă (nu-i bine să provoace panică) se abţinu grăind: “trebuie să faceţi un drum până la noi… o simplă formalitate, o mică declaraţie şi sunteţi acasă… pe cuvântul nostru de onoare… în cel mult într-un ceas sunteţi acasă…”)

Ceasul a devenit doi ani şi două luni în anchetă la Securitatea din Cluj.

În 1940 Eugenia Adam – Mureşanu, fiind şefa unei cetăţui de anticomunişti, arestarea ei părea că avea un temei legal. Apoi prin ea se urmărea capturarea lui Lucian Blaga.

Vara anului 1952. Scriitoarea se înapoiază din surghiun. Prima întrebare pusă soţului ei este: “Blaga a mai fost pe la noi?” “Nu i-am răspuns – Ne-a ocolit… s-a temut să n-ajungă şi el…” “E un laş!… Nu mai are ce căuta în casa noastră…” Sentinţa Geniei.

Eugenia Adam – Mureşanu n-a ştiut, sau a refuzat să ştie că laşitatea e o faţă, nu cea mai hidoasă a tuturor marilor tragedii umane, şi că intelectualitea românească de atunci va reuşi să arunce pe arena politică a cataclismului marxist nu numai laşi ci şi monştri.

– Cam la vreo trei săptămâni după eliberarea soţiei – îşi continuă părintele Mureşan relatarea – îmi croisem un plan bine gândit. I l-am dezvăluit soţiei şi am rugat-o să fie de acord cu el. Ce i-am cerut? Să părăsim lumea aceasta plină de păcate, să intrăm amândoi în monahism. Am spus: „scoaterea mea din învăţământ şi arestarea ta sunt semne că ne paşte o mare primejdie. S-o evităm. Copiii ni i-am rânduit, sunt la rostul lor. Fiind tineri se vor acomoda mai uşor la noile condiţii de viaţă, încât din acest punct de vedere îndrăznim a spune că ne-am făcut datoria. Intrăm în monahism, poate la Vladimireşti, acolo vom avea linşte şi ne vom închina lui Dumnezeu pentru păcatel noastre, pentru fericirea copiilor noştri şi pentru mântuirea neamului nostru…”

Nevastă-mea se uită la mine lung, parc-o văd, clătină din cap a pagubă şi mă luă în primire aşa ca orice muiere cu picioarele pe pământ: “Omule, omule! N-ai învăţat nimic… nu ştii că într-un regim ca acesta diavolesc nici în gaură de şarpe nu ne putem ascunde… Linişte la mănăstire acum sub cârmuirea ateilor? Tu nu ştii că în Rusia lui Stalin oamenii mănăstirilor şi bisericilor au suferit cel mai mult?… îţi poţi găsi liniştea într-o mănăstire azi? Poate curând ai să vezi ce urmează…”

Mi-a spus ce o să urmeze: biserici dărâmate, mănăstiri închise ori dacă nu transformate în muzee, vezi Doamne ca să se numească “monumente istorice” preoţi, călugări, călugăriţe la închisoare… Se va face şi la noi ca-n Rusia.

N-am luat-o în serios. Mi-am zis: e ea îngrozită şi vede totul în negru…

N-o să aibă timp, vine răscolul şi scăpăm… Oamenii aşteaptă şi acum să vină americanii… Din toată discuţia cu nevastă-mea n-am ales nimic, decât doar că, până la urmă, ea mi-a dat dezlegarea să iau calea monahismului singur, fără ea. “Dacă tu crezi – mi-a spus în încheiere – că e bine aşa nu te opresc… eu însă rămân lângă copii… nu dezertez… rămân să înfrunt toate primejdiile dar să ştii, omule, tot acolo ajungi şi cine îşi va pierde nădejdea se va îneca în mlaştina deznădejdii…

După ce mi-am aranjat toate treburile am pornit-o la drum, de unul singur. Eram trist, îngândurat… Mă rodea gândul că ceea ce fac e dezertare…

Şi am ajuns la Vladimireşti…”

Spre sfârşitul domniei lui Carol al ll-lea în toiul tragediei legionare din 1938-1939, cu mila lui Dumnezeu – va spune cronicarul – şi prin credinţa şi vrednicia unor oameni de mare ispravă, în comuna Tudor Vladimirescu din judeţul Tecuci s-a înălţat o mănăstire de maici, denumită „Adormirea Maicii Domnului”, Sufletul acestei mănăstiri, acestei măreţe opere creştine, a fost o copilă a acestei comune, Vasilica Barbu – Gurău, care mai târziu s-a numit maica Veronica şi a fost stareţa acestui sfânt lăcaş.

Aici, ca slujind lui Dumnezeu, s-au adunat numeroase tinere fecioare – unele cu studii universitare – am citit într-o spovedanie: “O grădină de flori tinere, fiice ale neamului nostru, fiicele oamenilor noştri, care se vor ruga pentru întreg neamul românesc…”

Printre aceste fiice ale neamului am cunoscut două; pe Marieta Iordache absolventa A.N.E.F. – ului, o curajoasă conducătoare a studenţilor din Bucureştii anilor 1938-1939, sora lui Iordache Nicoară ucis în 1939 la Miercurea – Ciuc şi pe poeta Zorica Lațcu, colaboratoare la “Gândirea”. Maria Iordache se va numi maica Mihaela şi va fi econoama mănăstirii, braţul drept al stareţei; Zorica Lațcu se va numi maica Teodosia.

Mănăstirea de la Vladimireşti (sub această denumire va fi cunoscută de-a lungul şi de-a latul ţării) i-a avut dintru început ca preot slujitor pe părintele loan, un tânăr teolog, ardelean, Silviu lovan, fiul preotului Gavril lovan, parohul bisericii dintr-o comună de lângă Oradea, şi în 1953 după aproape zece ani de regim ateist datorită mănunchiului de maici în frunte cu Veronica, Teodosia şi Mihaela, dar mai ales predicilor părintelui loan, mănăstirea Vladimireşti era socotită drept un loc sfânt de închinare şi alinare a oropsiţilor din R.P.R., dar şi o primejdioasă cetate a românismului pentru orânduirea comunistă, fără Dumnezeu.

În acel timp sosi la Vladimireşti fostul profesor universitar şi protopop al Clujului, Florea Mureşanu, veni să primească adăpost şi linişte, o linişte care dură puţin pentru că doi ani mai târziu în 1955 cârmuirea statului comunist, fără împotrivirea înaltelor feţe bisericeşti de la Roman, laşi şi Bucureşti, găsi potrivit să pună mănăstirea sub lacăt. Pricina fu găsită imediat: Mănăstirea Vladimireşti a devenit o citadelă legionară, o ameninţare împotriva statului socialist. Ministrul cultelor era atunci fostul profesor de la Facultatea de Teologie din Chişinău, C. Constantinescu – laşi.

Au urmat arestări, vandalisme, jafuri. În acelaşi an, în zilele de 5, 6 şi 7 decembrie 1955, Tribunalul Militar din Galaţi a judecat “lotul Vladimireşti”. În boxă: Maria Iordache (maica Mihaela) şef de lot, Vasilica Barbu (stareţa Veronica), Zorica Lațcu (maica Teodosia), preotul Silviu lovan (părintele loan), doi fugari Ghiţă Păiş şi inginer Teodosiade ş.a.. Sentinţa a fost neîndurătoare: cea mai mică pedeapsă primi stareţa 15 ani m.s., la recurs redusă pedeapsa la 8 ani închisoare corecţională. Restul judecaţilor s-au ales cu pedepse între 20 şi 25 ani m.s. Maica Mihaela a fost condamnată la 25 ani muncă silnică. La proces şi în închisoare s-a purtat ca o adevărată eroină, în noiembrie 1959 se afla la Miercurea Ciuc adusă de la Mislea; ceva mai târziu a murit în închisoare.
Pe părintele loan l-am aflat la Aiud în 1960.

Preotul Florea Mureşanu a ajuns şi el la Aiud, l-am găsit în camera de la etajul I a Celularului de unde am pornit cu povestirea.

„- Omule, omule! – parcă o aud pe nevastă-mea – n-ai învăţat nimic… nu ştii că într-un regim ca acesta diavolesc nici în gaură de şarpe nu ne putem ascunde… tot acolo ajungi şi cine va dispera se va îneca în mlaştina deznădejdii…” Acu, am învăţat totul, ştiu… nevastă-mea a avut dreptate… La Cluj am auzit că soţia mea rearestată în 1959 s-ar afla la Mislea. Le-a întâlnit probabil acolo pe fetele de la Vladimireşti…”

L-am întrebat pe narator când a fost ultima dată la Cluj şi pentru ce.

Mi-a răspuns:

– Am venit de la Cluj săptămâna trecută, am avut la Securitate o confruntare cu Lucian Blaga.
– Cum? A fost arestat Blaga?

Cred că da, altfel ce rost avea confruntarea şi apoi ce rost avea să-l aducă în camera de anchetă cu haina în cap… Mie mi s-a cerut să declar că Lucian Blaga a fost legionar şi ce activitate am avut cu el. Am spus purul adevăr: nu am avut cu profesorul Lucian Blaga, nu numai nici o activitate subversivă, dar nici măcar vreo discuţie politică. Ba mai mult, povestii anchetatorilor discuţia cu “Genia” când s-a înapoiat în 1952 de la închisoare şi “sentinţa” ei de a nu mai călca locuinţa, socotindu-l un laş pentru că în lipsa ei ne-a ocolit, s-a temut să ne viziteze…

– Cum arăta Blaga?…

– Extrem de înspăimântat, slăbit, cu faţa mai schimonosită ca a mea, care deja aveam câţiva ani de prizonierat şi trecusem printr-o anchetă “ştiinţifică” de pomină. Îi tremurau mâinile, n-a avut curajul nici măcar să mă privească. Se vedea clar că e în focul unor interogatorii draconice cu burduşeli, poate chiar în faimoasa cameră de tortură a “tovarăşului Aurel”. E curios un lucru, mereu mă gândesc la el, cum e cu putinţă ca un gânditor atât de stăpân pe idei, „chiar pe ideea socratică”, aceea de a nu te pierde cu firea în faţa duşmanului, cum e posibil ca un izvoditor de concepte morale şi filozofice – şi noi ştim că filozofia se situează deasupra micimilor omeneşti – să ajungă a nu mai fi recunoscut, mai deplorabil ca ultimul muritor de rând trecut prin furcile caudine.

– Sistemul, părinte, numai el e de vină. Trăim vremuri atât de cumplite încât şi sfinţi de-am fi ne-am cutremura la vederea unor instrumente şi practici de tortură atât de sofisticate…

– Socrate… de ce filozoful atenian a privit moartea cu seninătate?

– Este doar un chip de a vedea lucrurile: călăii lui Socrate sunt departe de a fi comparaţi cu torţionarii comunişti de azi ai secolului XX, gealaţii lui Gheorghe Gheorghiu – Dej. Dacă Blaga ar fi trăit atunci şi Socrate acum am spune „Blaga a primit moartea cu seninătate, Socrate e un laş…”. Ăsta-i adevărul…

A avut loc o singură confruntare nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea. Eu am fost expediat înapoi la Aiud şi sunt aici. Din anchetă am înţeles că şi nevastă-mea, adusă de la Mislea, a trebuit să răspundă la aceleaşi întrebări dacă Blaga a fost legionar şi ce activitate a avut cu el. Probabil răspunsul ei nu s-a deosebit de al meu. Încolo tăcere…

Până aici romanul părintelui Mureşanu e o împletire de întâmplări verosimile. Nimic senzaţional, extraordinar, incredibil, chiar şi confruntarea cu “Marele Anonim” sau vandalismele de la Vladimireşti.

Dar cum orice roman dramă, întâmplare, au un sfârşit care se cheamă epilog şi, de cele mai multe ori, epilogurile în lumea socialistă sunt tragice, şi povestea fostului protopop al Clujului se va sfârşi incredibil de straniu, în Aiudul “coloneilor Crăciun, lacob şi Colier”.

Ca toate dramele trăite de oameni, de românii adevăraţi.

Scoaterea noastră din deparazitare şi încarcerarea în celule a avut loc într-o muţenie apăsătoare. Despărţirea de protopopul Clujului m-a întristat tot atât de mult ca şi despărţirea de Lixandru Latiş, de Motaş, de Manoilescu, de generalul Vasile Mitrea. La fel ca despărţirea de Noica, de nefericitul împilat Sebi Popescu. Regretam că nu voi mai avea prilejul de a mai întâlni tineri (să-mi fie model de încurajare şi stăpânire de sine), tineri curajoşi şi demni ca studentul Constantin Bucescu şi fratele acestuia. Sandu Bucescu, ca dârzul buchenwaldian Niculae Ruse, ca resemnatul mereu Octavian Tripa şi Victor Oprescu (şi acesta mereu cu zâmbetul pe buze) ca elevul Nicu Bardac, ca taciturnul şi înţeleptul Aurel Pastramagiu, sau ca febleţele lui Noica: isteţii Mişu Dumitrescu şi Vasile Afilie, ca dezinvoltul fiu al Sucevii, publicistul Dumitru Oniga, sau ca veteranii Aiudului: Constantin Aurel Dragodan (“poetul Aiudului” – zice Noica) şi Tavi Popa (măsurând anii cu paşii lui de gigant) şi ca ceilalţi deţinuţi aiudeni şi jilavişti de care îmi legasem inima în dorinţa de a fi liberi cât mai curând. Nu ne-am dat nici o întâlnire afară. Rascolul ne-a luat prin surprindere şi în grabă, în închisorile comuniste şi acesta era un mod de chinuire a oamenilor. Despărţirea de ilustrul protopop al Clujului m-a întristat foarte mult. Ieşind din celulă n-am auzit ce mi-a urat, decât o frântură dintr-o frază rostită în şoaptă: “Binecuvântată să-ţi fie…” (poate calea spre libertate, sau…)

În anul următor către sfârşitul lui 1961, prin alfabetul Morse, bătut în ţeava caloriferelor întreg celularul lua cunoştinţă de trista veste a dispariţiei lui Lucian Blaga. Cei care ne-au adus această ştire, veniţi recent cu un lot de la Cluj, n-au ştiut să ne spună dacă filozoful a murit la închisoare sau în sânul familiei.

Pe cât mi-a fost posibil m-am străduit să păstrez o legătură, cât de cât, cu părintele Mureşanu, care era încarcerat pe aceeaşi latură a T-ului. Voi afla că vestea morţii lui Blaga l-a afectat foarte mult. Mai târziu n-o să-l mai văd ieşind la plimbare, probabil – mi-am zis – face parte, a ajuns să facă parte din categoria deţinuţilor ce nu mai sunt în putere să facă drumul din celular până la ţarcul plimbărilor, într-o zi însă, multe zile mai apoi, un deţinut adus în celula noastră din celula profesorului – teolog, mi-a dezlegat enigma: preotul Mureşanu s-a îmbolnăvit de ciroză. După nenumărate intervenţii spre a fi sos la vizita medicală – unele intervenţii s-au făcut zgomotos cu bătăi în uşă; cineva din cei care au intervenit în acest fel s-a trezit izolat la nebuni (una din pedepsele aplicate la Aiud deţinuţilor recalcitranţi), bolnavul a fost dus pe targă la infirmerie. Dar la acea oră spitalul închisorii nu avea nici medicamente, nici medici de specialitate (medicii – deţinuţi fuseseră trimişi la celule), încât s-a reuşit numai să i se prelungească agonia. Nu era nici un bai dacă moare un “bandit” în plus, interesul partidului era să moară toţi.

În primăvara anului 1964 fiind scos de la Zarcă, din izolare pentru reeducare (se pregătea aplicarea decretului de amnistie din acel an), în contactele pe care le-am avut cu “reeducaţii”, primul lucru care m-a interesat a fost să aflu despre soarta din închisoare a patru inşi: a fraţilor mei, Grigore şi Gheorghe, a părintelui Mureşanu şi a lui Lixandru Latiş. Mai mult, voi afla că fraţii mei fuseseră trimişi la muncă undeva prin apropierea Brăilei şi că la Stuf fratele Grigore lucrează în aceeaşi echipă cu Mişu Dumitrescu (“isteţul”) lui Noica şi cu Bucescu Constantin, dar despre prietenul lui Lucian Blaga nici o informaţie. Abia după o săptămână, într-o întâlnire cu studentul Marcel Petrişor, îmi va fi dat să aud: „Ehei, bădie, părintele Fiorea Mureşanu de un an odihneşte la ‘Treiplopi”…

Sfârşitul lui Lixandru Latiş, avu loc cu aproape un an înainte de “slobodna” din 1964. În acelaşi an şi-a găsit “săvârşenia” şi distinsul preot Fiorea Mureşanu, cam la începutul verii, la parterul Celularului, în celula se – zicea – în care murise Mircea Vulcănescu. Liniştea căutată, cu zece ani în urmă, la Vladimireşti şi-a găsit-o în cimitirul Aiudului a celor trei plopi…

N-am să uit nimic din povestirile lui despre Blaga, nici despre studenţimea din perioada tinereţii lui Filon Lauric şi nici despre Genia…

“Cu regret spun că n-am reuşit să fiu în posesia vreunei ştiri în legătură cu felul cum s-a săvârşit, dar atunci printre lacrimi m-am învrednicit a rosti doar o frază, rostită în rugăciune: „Binecuvântată să-i fie calea spre libertate […], martir al neamului, profesor universitar – protopopul Clujului, Fiorea Mureşanu”.

***

30 mai 1986. Am ascultat emisiunea „Actualitatea românească”a postului de radio ”Europa liberă”. Poate ca o aniversare a morţii preotului Fiorea Mureşanu cu 23 de ani în urmă, scriitorul Virgit Ierunca a prezentat ascultătorilor din ţară activitatea în exil a scriitoarei Eugenia Adam – Mureşanu.

Va să zică aud ceea ce n-am ştiut, soţia preotului – martir Fiorea Mureşanu, care a cunoscut închisorile staliniste, despre moartea soţului ei, şi va povesti poate şi ceva despre cum s-a petrecut din lumea aceasta Lucian Blaga, maica Mihaela şi celelalte fiice ale neamului românesc căzute pe altarul patriei şi astfel „utilii miopi ai occidentului” vor lua cunoştinţă şi pe această cale de ceea ce a însemnat teroarea „umanismului socialist” în România Anei Pauker şi a lui Gheorghe Gheorghiu – Dej.

Eugenia Adam – Mureşanu a scris în exil ‘Cântarea psalmilor”o lucrare pe care Virgil Ierunca o prezintă „operă de importanţă majoră în literatura românească”. Aşteptăm memoriile “Geniei”, le vom asculta sau poate le vom citi cu emoţia tuturor clipelor de despărţire trăite în temniţele şi lagărele holocaustului comunist.

Şi vor fi şi ele, aceste memorii, pentru mulţi întâmplări incredibile…

(Vasile Blănaru Flamură – Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Editura Elisavaros, 1999, pp. 248-260) – fericiticeiprigoniti.net

STERIE CIUMETTI – martirul care a salvat Mișcarea Legionară în 1933 (30 decembrie)

Sterie Ciumetti

De origine aromână, Sterie Ciumetti s-a născut în orașul Veria din Grecia, și s-a refugiat în Regatul României în 1926, ca urmare a politicii Greciei de asimilare a aromânilor. A fost un militant activ pentru apărarea dreptului aromânilor de a se stabili în județele din Cadrilater și în iulie 1930, în urma tentativei de asasinat a studentului macedonean Beza asupra ministrului Constantin Angelescu, a fost arestat și închis la Văcărești. Aici l-a cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu și, ulterior, a aderat la Mișcarea Legionară, devenind un apropiat al lui Codreanu.

În iunie 1933, participă la campania electorală din Transilvania pentru alegerile parlamentare din 1933 pentru partidul Totul Pentru Țară, manifestarea politică a Mișcării Legionare. Este arestat și închis la Aiud.

După desființarea Gărzii de Fier de către primul-ministru Ion Gheorghe Duca (9-10 decembrie 1933), Sterie Ciumetti și alți 40-50 de legionari au fost arestați și închiși la Jilava. A fost eliberat în dimineața zilei de 29 decembrie și a reluat contactele cu conducătorii Legiunii care se ascunseseră. În cursul aceleiași zile, ca urmare a asasinării lui I.Gh. Duca pe peronul gării din Sinaia de către grupul de legionari cunoscut ulterior ca Nicadorii, Sterie Ciumetti a fost din nou arestat la locuința fratelui său și torturat în scopul obținerii de informații privind locul în care se ascundea Codreanu. Rezistând torturii fără a divulga informațiile, a fost asasinat de către comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu pe malul lacului Fundeni în noaptea de 29 spre 30 decembrie 1933. Corpul a fost găsit pe gheața lacului a doua zi.

Sterie Ciumetti a devenit una dintre figurile centrale ale martirologiei legionare, alături de Moșa și Marin.

Comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu, considerați responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost asasinați în 1940, în perioada Statului Național-Legionar, de către comandouri legionare. Ion Panova a făcut parte dintre victimele Masacrului de la Jilava (de fapt răsplata meritată a unor criminali – n. adm.), iar Aurelian Negrescu a fost asasinat în fața casei sale din București. – ro.wikipedia.org


DIN PRESA LEGIONARÃ: TARA SI EXILUL – Curier Informativ al Miscãrii Legionare

Director: Gheorghe Costea    Avda. Alberto Alcocer, 47-110 -A’   MADRID-16
Deposito Legal – M.3655 – 1965 – OFICINA AUXILIAR – Montera, 20
Anul I, Nr. 9, 1 Iulie 1965

MARI EXISTENTE LEGIONARE

STERIE CIUMETTI

de Horia SIMA

În cartea Căpitanului, „Pentru legionari”, găsim următoarele rânduri despre Sterie Ciumetti:

„Sterie Ciumetti trăieşte zi şi noapte cu mine. E un tânăr de o mare corectitudine şi de o credinţă de câine. El devine casier central al Gărzii. Toate zilele – câte le va mai avea – nu se va gândi decât la Gardă, nu se va frământa şi nu va acţiona decât pentru Gardă, nu va trăi viaţa decât pentru ea”.

Când a evocat in termenii de mai sus viaţa legionară a lui Sterie Ciumetti, Căpitanul s-a gândit şi la finalul sublim al acestei vieţi. Au fost mii de legionari care au căzut pentru Legiune, dar in cazul lui Ciumetti avea de-a face cu o situaţie exceptională, când soarta întregei mişcări era in joc, când de atitudinea lui, in momentul in care duşmanii au pus mâna pe el, depindea continuitatea sau dispariţia Legiunii. Dacă ar fi cedat in noaptea de 29-30 Decembrie 1933 presiunilor, torturilor şi amenintarilor, acela in care îşi pusese nădejdile întreg tineretul ţării, Comeliu Codreanu, ar fi fost descoperit şi ucis. Daca i-ar fi fost mai dragă viaţa lui, ar fi tăiat firul vieţii legionare. Căpitanul ucis in 1933, după toate prevederile omeneşti, s-ar fi destrămat şi Legiunea. Mişcarea era încâ prea puţin extinsă ca să poată recupera şi dăinui şi după moartea întemeietorului ei. Abia in cei patru ani următori, 1934-1937, si-a creat cadre putemice şi a prins rădăcini in toată ţara. Ciumetti, şi in aceasta constă măreţia unică a jertfei lui, a respins alternativa salvării şi s-a hotărât pentru moarte. Si-a zdrobit existenţa lui proprie pentru a îndepărta fâlfâirea morţii de deasupra capului şefului său.

Sunt cunoscute împrejurările in care Căpitanul s-a întâlnit cu grupul de studenti români din Macedonia, o întâmplare din acelea pe care nu le poti atribui decât Providentei: in duba care transporta pe aceşti tineri la închisoarea Văcareşti, după atentatul neisbutit a lui Beza contra ministrului Angelescu. În celulele acestei închisori, sub privirea ocrotitoare a Arhanghelului, s-a plămadit frătia de cruce între Căpitanul oastei legionare, pe atunci destul de mică, şi grupul de luptători nationalişti veniti din Macedonia. Aceşti români, renumiti prin vitejia şi dârzenia lor in apărarea patrimoniului national, in loc să găsească sprijin in Patria-Mamă, erau prigoniti de autorităti, tratati ca duşmani ai Statului şi azvârliti in închisori. Între cei întemnitati se găsea şi Sterie Ciumetti. „Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, scrie Căpitanul, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul său bun şi curat ca roua să fie, prin tragica sa soartă şi chinuire, cel mai mare martir al Mişcării Legionare, al României legionare”.

Corneliu Codreanu şi tovarăşii lui de suferintă au folosit timpul petrecut in închisoare in vara anului 1930 pentru a dezbate problemele vitale ale neamului românesc de pretutindeni. Căpitanul a avut prilejul să cunoască in amanunt, chiar din mărturia cutremurătoare a acelora care au trăit-o, tragedia Românilor din Balcani, iar tinerii originari din Macedonia au fost cuceriti nu numai de personalitatea umană a Căpitanului, bunătatea lui fără margini, dar şi de conceptia lui politică, a cărei viziune nu se limita la fruntariile unui Stat, ci îmbrătişa totalitatea natiunii noastre, de la Nistru şi până in Pind. Luptele şi suferintele Românilor din Macedonia fac parte integrantă din zbuciumul neamului întreg. De altă parte însă, din convorbirile cu Căpitanul, ei şi-au dat seama că problema lor nu poate fi rezolvată fară existenta unei Românii puternice şi respectate in afară. Drumul de salvare al elementului românesc din Balcani trece prin Bucureşti. Dar cum România însăşi suferea de plaga politicianismului, trebuia ca mai înainte să se dea bătălia in Patria-Mamă, pentru a impune un regim sănătos la cârma tării. Odată ce s-ar fi întărit Statul Român, influenta lui binefăcătoare s-ar fi resimţit asupra tuturor aşezărilor româneşti din întreaga lume. Legiunea lui Codreanu era instrumentul politic destinat să opereze „schimbarea la față a României” şi, in consecintă, locul lor era în această organizație.

Aceste discuâii şi confruntări fără îndoială că nu ar fi avut acelaşi ecou in sufletul acestor tineri dacă s-ar fi desfăşurat in alte împrejurări, mai putin dramatice, şi nu îndărătul gratiilor unei închisori. Ceea ce i-a impresionat mai mult pe studenții macedoneni, care nu erau nişte însăilători de vorbe goale, ci oameni de acțiune, haiduci şi revolutionari, a fost solidarizarea Căpitanului cu cauza lor. In toată tara, in toate partidele, nu s-a găsit nimeni să-i înteleagă şi să le ia apărarea. În afară de acest om. El însuşi într-o situatie grea, el însuşi pândit de duşmani din toate părtile. Căpitanul risca mai mult decât toti cei închişi in chestiunea manifestului lansat de studentimea macedoneană. Risca existenta organizatiei abia înfiripate. Risca o condamnare care l-ar fi desfiintat politic. O cât de uşoară condamnare, cereau duşmanii, pentru ca să aibă prilejul să se năpustească asupra Legiunii. Dar onoarea lui de luptător nationalist nu putea suporta ca el să tacă, in timp ce se săvârşea o mare nedreptate acestor Români din partea unor politicieni vânduti străinilor. El a sărit in ajutorul altor Români obiditi sau primejduiti, ca la Iaşi, la Universitate, la Nicolina, sau in Maramureş, fară nici un calcul, fără a măsura primejdiile ce le atrage asupra lui.

Acest gest, tinerii români din Macedonia nu l-au uitat. Unitatea lor de simtire şi gândire cu Căpitanul s-a pecetluit in focul luptei. De îndată ce au fost liberi, s-au înrolat in Legiune, atrăgând după ei cea mai mare parte a tineretului universitar originar din Peninsula Balcanică şi a coloniştilor aşezaţi in Cadrilater. Căpitanul a fost răsplătit din belşug pentru ajutorul dat acestor oameni in momente de restrişte. Tocmai atunci luase hotărârea să se stabilească la Bucureşti. Elementul macedonean i-a fost de nepreţuit sprijin tocmai in această perioada dificilă, a primului contact cu Capitala, o lume necunoscută şi in mare parte străină de aspiraţiile Mişcării. De atunci încoace nu a fost luptă legionară in care ei să nu fie prezenţi, cu munca lor, cu banul lor, cu sacrificiul lor, cu viaţa lor.

Sterie Ciumetti a luat parte la toată această eroică afirmare a ramurii de români macedoneni in sânul Legiunii, in perioada 1930-1933. E umbra credincioasă a Căpitanului. E numit casier central al Gărzii, funcţiune care presupune nu numai corectitudine in mânuirea banilor, dar şi strădania zilnică şi penibilă de a acoperi nevoile minime ale organizaţiei. Legiunea nu era finanţată de nimeni. Toate mijloacele ei materiale proveneau din cotizaţii sau din ajutoare benevole ale membrilor ei. Campaniile electorale din 1932 si 1933 au impus însă Legiunii un efort financiar covârşitor, care nu mai putea fi susţinut din cotizaţii. Situaţia era critică. Atunci Sterie Ciumetti a făcut apel la generozitatea negustorilor macedoneni din Capitală şi Legiunea a fost salvată din impas. Listele de candidaturi au putut fi depuse la timp in toată ţara.

Ne-am oprit câteva clipe asupra antecedentelor legionare ale lui Sterie Ciumetti pentru că numai pe firul lor putem încerca să pătrundem in taina sufletului său. Cununa martiriului nu s-a aşezat întâmplător pe capul lui, n-a fost un gest temerar de ultimă oră, ci intra in vocaţia lui de luptător, era împlinirea concepţiilor lui de viaţă. Fără îndoială că ultimul lui act de serviciu pentru Legiune depăşeşte tot ce a făcut el pâna atunci, dar între masa sacrificiilor zilnice săvârşite in cursul funcţiunilor ce le-a îndeplinit in Mişcare, adeseori anonime, adeseori cunoscute numai de cel care le poartă povara, şi între ultima lui zvacnire de energie, care a spart plafonul acestei lumi pentru a salva viaţa Căpitanului, exista o legătură naturală şi o continuitate logică. Sterie Ciumetti era aeelaşi şi când strângea un ban pentru Legiune şi când murea pentru Capitan. Aceeaşi vână spirituală hrănea amândouă sacrificiile, deşi valoarea lor nici nu se poate compara.

După împuşcarea lui Duca, Victor Iamandi, subsecretar de stat la Inteme, dăduse ordin organelor de poliţie şi jandarmerie că dacă îl prind pe Corneliu Codreanu să facă justiţie sumara cu el. Sterie Ciumetti fusese eliberat de la Jilava în după amiaza zilei de 29 Decembrie, cu câteva ore înainte de atentatul de la Sinaia, împreună cu Ion Moţa şi Vasile Marin. Abia poposise in mijlocul familiei lui, când zbirii bat din nou la uşă şi îl ridică. De asta dată pentru totdeauna. Dus la poliţie, a fost groaznic chinuit ca să spună unde poate fi găsit Căpitanul. Cum Ciumetti lucrase permanent la secretariatul Mişcării, era cel mai indicat să le dezvăluie legăturile Căpitanului, persoanele pe care le frecventa in Capitală şi unde eventual s-ar putea ascunde. Cu toate chinurile ce le-a suferit, comisarii n-au putut smulge nimic de la el. L-au ameninţat cu moartea. Ciumetti nu s-a turburat, atunci într-un acces de furie şi disperare, au tras in el şi apoi i-au azvârlit trupul neînsufleţit la marginea unui lac în jurul Bucureştilor.

Comisarii de politie, Panova si Aurelian Negrescu, responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost reclamaţi justiţiei şi s-au început cercetările împotriva lor. Dar procesul n-a ajuns să se judece. Prin corupţie şi presiuni guvenamentale asupra organelor de anchetă, afacerea a fost înmormântată. Abia in toamna anului 1940 vinovaţii si-au luat cuvenita pedeapsă.

Trebuie să ne închipuim ce s-a petrecut in sufletul lui Sterie Ciumetti in timp ce loviturile cădeau cu grămada asupra trupului său slăbit. De o parte era viaţa caldă şi ademenitoare, era căminul abia înfiripat, de unde fusese smuls abia de câteva ore; de alta, era viziunea măreaţă a destinului românesc in lume, Căpitanul, Ţara, Legiunea, care-şi croise drum vitejeşte până atunci in mijlocul a mii de primejdii şi duşmănii. Toate aceste cuceriri şi realizari să se prăbuşească acum, după atâtea suferinte şi sacrificii, dacă ar fi Căpitanul descoperit şi ucis? Nimeni n-ar mai fi in stare să ia de la capăt mişcarea de renaştere natională. Totul se putea pierde pentru un moment de slăbiciune al lui. Atunci, gândindu-se la figurile legendare ale Armatolilor, într-un efort supraomenesc s-a ghemuit in durerea lui, pentru a rămânea credincios visului de înălțare românească în lume. Carnea și oasele zdrobite au fost învinse de forţa spiritului până ce călăii l-au eliberat de chinuri şi dureri, dându-i lovitura de graţie.

În toată viaţa lui de luptător pentru mântuirea neamului românesc, Sterie Ciumetti a fost de o consecvenţă severă. Odată ce s-a hotărât să apuce drumul spinos al luptei naţionale, pentru el nu au mai existat întoarceri, revizuiri, sau îndoieli. Având formaţie de luptător încă din mediul in care s-a născut şi in care şi-a petrecut adolescenţa, prin Legiune a îmbrăţişat aspiraţiile neamului întreg şi şi-a încheiat viaţa dând un exemplu cutremurător de lealitate fată de idealul care i-a încălzit sufletul. Căpitanul i-a cinstit memoria, aşezându-l in fruntea martirilor pomeniţi la şedinţele de cuib.

Sterie Ciumetti a fost un caracter tăiat in stâncă. Viaţa şi moartea lui formează un bloc de granit, o unitate indestructubilă. O existenţă rar întâlnită, modelată până in ultima clipă de văpaia spiritului nemuritor.

Horia Sima 

miscarea.net


Devine secretar general al Gărzii de Fier. Este rănit grav de jandarmi în timpul campaniei electorale din 1933. La sfârşitul lunii aceluiaşi an, abia eliberat de câteva ore din închisoare, este din nou arestat şi torturat de Poliţie pentru a divulga unde se ascunde Corneliu Codreanu. Când a simţit că nu mai poate suporta torturile, pentru a nu divulga ascunzătoarea acestuia, a preferat să-şi muşte o bucată din limbă, inflamaţia şi hemoragia produse paralizându-i vorbirea. În aceste condiţii, a fost dus de agenţii Siguranţei pe malul lacului Fundeni, în dreptul stăvilarului de pe şoseaua Fundeni de azi, fiind împuşcat şi aruncat în apă. Temperaturile foarte scăzute, care au dus la îngheţarea lacului Fundeni, au făcut ca trupul neînsufleţit al lui Sterie Ciumetti să fie găsit abia în primele zile ale lunii ianuarie 1934. – Conform adevarul.ro

Trebuie adăugat că a mai exista un alt Sterie Ciumetti, tot aromân, refugiat în Cadrilater, la Silistra în 1913, împreună cu alți macedo-români. Acesta a fot inginer constructor de poduri și șosele și nu avea nici o legătură de rudenie cu martirul legionar evocat mai sus.

Veșnica lui pomenire!

Corneliu Zelea Codreanu către Primul-Ministru Vaida Voevod (20 iulie 1933) – Scrisoare deschisă

„20 iulie 1933. Corneliu Zelea Codreanu, scrisoare deschisă în care se adresează Primului-Ministru Alexandru Vaida Voevod. „La 23 iunie 1933, Corneliu Zelea Codreanu (dând curs solicitării unui adept din Râmnicu-Sărat) a decis înființarea unei tabere de muncă în localitatea Vișani, în scopul îndiguirii apelor râului Buzău, care se revărsa în fiecare an, inundând ogoarele sătenilor pe o suprafață de câteva mii de hectare: „Voim și noi să construim: de la un pod rupt până la captarea unei căderi de apă și transformarea în forță motrică, de la construcția unei gospodării țărănești noi, până la aceea a unui sat românesc nou. (…) Aceasta este chemarea istorică a generației noastre; pe ruinele de astăzi să clădim o țară nouă, o țară mândră.” Urmând îndemnul lui Codreanu, la 10 iulie, peste 200 de legionari au ajuns la Vișani, venind pe jos de la Galați, Focșani, București, Buzău, Tecuci, Iași sau Brăila. La inițiativa lui Armand Călinescu, energicul subsecretar de stat de la Ministerul de Interne și adversar declarat al legionarilor, mai multe companii de jandarmi au intervenit cu maximă brutalitate, lovindu-i fără milă pe adepții lui Codreanu.” Cristian Sandache, în cartea „Istorie și biografie – Corneliu Zelea Codreanu”, Editura „MICA VALAHIE”, 2011 Lectura: Lucian Dumbravă Muzica: „Imnul legionarilor căzuți”, varianta în limba franceză Imagini: Wikipedia”

Pomenirea mărturisitorului Dumitru Bordeianu – 16 august

„Eu cred nelimitat în Dumnezeu. Orice fac, gândesc şi vorbesc eu raportez la Adevărul absolut care este Dumnezeu.” 

 

Image result for dumitru bordeianu

  • Născut: 28 August 1921
  • Locul nașterii: Drăgușeni, Suceava
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 16 ani
  • Întemnițat la: Galata, Suceava, Piteşti, Gherla, Aiud
  • Data adormiri:16 August 2002

 

Venirea mea intempestivă peste ei le-a întrerupt dialogul şi fiecare căuta să-l abordeze şi să nu piardă prilejul de a-l mai întreba câte ceva. Eu n-am mai ajuns să pot sta de vorbă cu el cum dealtfel nici ceilalţi nu şi-au terminat discuţiile pe care le doreau. Un bucureştean l-a urcat în maşină şi dus a fost. Eu am rămas cu această mare datorie nestinsă, măcar să fi putut sta cu el de vorbă mai mult, fiindcă asemenea datorii în astfel de împrejurări nu se pot plăti afară niciodată. Mă gândesc la următorul lucru. Dacă el nu şi-a amintit de acest gest, înseamnă că pentru el opera de binefacere este un fapt obişnuit, pe care-l considera în viziunea lui ca un lucru normal şi nu unul ieşit din comun. Aşa cum l-am cunoscut eu în celula Aiudului, a demonstrat o credinţă puternică şi o trăire aproape mistică.2 Îi mulţumesc încă o dată prin aceste rânduri, pe care i le dedic şi doresc ca Dumnezeu să-i dea sănătate şi multă mulţumire sufletească.

(Pintilie Iacob, Vremuri de băjenie și surghiun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 191-192)


1. Gestul la care face referire Iacob Pintilie s-a desfășurat în următorul context: Din cauza căldurii insuportabile din timpul verii, Iacob Pintilie a aruncat câteva căni de apă peste jaluzelele ferestrei din celulă, sperând să răcorească atmosfera sufocantă, dar ”abaterea” aceasta, odată reperată de gardian, i-a adus o pedeapsă cu izolarea de 7 zile. În aceste șapte zile, memorialistul a mâncat porția de prânz a unei singure zile de închisoare, fapt ce l-a adus într-o stare critică, ținând cont că regimul obișnuit de mâncare al deținuților de la Aiud din acea perioadă era oricum unul de exterminare lentă. Odată ispășită pedeapsa, pătimitorul fost introdus într-o nouă celulă în care se afla și Dumitru Bordeianu, cel care a avut inițiativa ca, pentru câteva zile, toți colegii de celulă să renunțe la o parte din porția de turtoi pentru întremarea fizică a noului venit. În acele condiții deosebit de grele, astfel de gesturi puteau face diferența dintre viață și moarte a celor întorși din izolare, însă dincolo de acest lucru ele erau oricum proba unei mari jertfelnicii.

2. Amprenta unei credințe profunde a lăsat-o Dumitru Bordeianu și în memoriile sale, „Mărturisiri din mlaștina disperării”, lucrare a cărei perspectivă este una eminamente mistică. De altfel, experiența dramatică a Piteștiului, și nu numai, l-a îmbogățit mult în credință așa încât Bordeianu avea să mărturisească la vremea maturității spirituale că ”eu cred nelimitat în Dumnezeu. Orice fac, gândesc şi vorbesc eu raportez la Adevărul absolut care este Dumnezeu.”

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Image result for dumitru bordeianu

 

Dumitru Bordeianu este autorul cărții Mărturisiri din mlaștina disperării, o lucrare de referință pentru literatura memorialistică din închisorile comuniste și mai ales pentru fenomenul Pitești.

Pomenirea Părintelui IUSTIN PÂRVU – 16 iunie

17 ore în scaunul de spovedanie

Părintele Iustin spunea: „Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună.Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat”.

Când eram profesor la Seminarul Teologic, unii părinţi ai elevilor veneau să se spovedească la noi, la părinţii profesori. Apoi stăteau la Sf. Liturghie şi se împărtăşeau. Am observat că părintele unui elev, când venea la miruit, îmi săruta mâna şi apoi umărul. După două sau trei întâplări de felul acesta l-am întrebat de ce mă sărută pe umăr. Omul, care se spovedea la mine, mi-a răspuns: „Părinte, am sărutat umărul pe care am pus păcatele mele prin spovedanie”.Atunci m-am speriat. Aveam propriile mele păcate şi mă îngrozeam de faptul că cineva mai punea şi păcatele lui pe umerii mei. Acum, când l-am auzit pe părintele Iustin, m-am gândit câte greutăţi are un duhovnic de mănăstire, care este, poate, mai solicitat la spovedanie, decât oricare altul.

Dacă Dumnezeu îl întăreşte câte 17 ore pe zi în scaunul duhovniciei, sigur că Duhul Sfânt lucrează în preacuvioşia sa puterea neîngrozirii de ce aude, răbdarea şi uşurarea inimii şi minţii de povara păcatelor ascultate.

Nu ştiu ce vorbeşte părintele Iustin cu penitenţii săi, nu în sensul înşiruirii păcatelor mărturisite, ci în sensul iertării, ce cuvinte de mustrare şi de iertare le spune, cum le aşază sufletul curăţat prin spovedanie în rosturile lui, cu ce cuvinte îi mângâie sfătuindu-i să nu mai greşească. Dacă te duci la uşa pe care penitenţii ies după mărturisire, vei vedea că oamenii au feţe ca de înger. Radu Gyr scria, într-un volum de poezii de pe frontul din Rusia – unde fusese trimis de mareşalul Antonescu să moară –, că „Ostaşii au chip ca de înger când mor”.

Cuvântul părintelui este tare, în sens spiritual, dar mai mare decât cuvântul care iese din gura lui este duhul din el care ţi se comunică dincolo de cuvânt, cu o forţă irezistibilă, fără a-ţi viola gândul şi sensibilitatea, în mod mângâios, cuprinzându-te din toate părţile ca o apă binecuvântată. Dar şi logica lui este spirit de foc, ieşind dintr-o convingere nestrămutată a credinţei lui, dintr-o experienţă de duhovnic uriaşă, încununată şi de experienţa închisorilor prin care a trecut, unde răbdarea lui s-a format şi unde a mângâiat, a mustrat şi a vindecat cu rugăciunea şi cu dragostea.

Un pelerin îmi spunea – şi eu am fost de părerea lui – că cel mai tare (exprimarea lui) dintre toţi monahii de astăzi este Părintele Iustin. Eu nu am sesizat tăria lui din comportament, dar în duh şi în consevarea puterii pe care o are asupra oamenilor, fără nici o gesticulaţie ostentativă, este, într-adevăr, cel mai tare monah, mai tare ca orice arhiereu care, prin fatalitatea poziţiei, rămâne mereu izolat, ieşind din această situaţie forţată numai prin gesturi de voinţă excepţională, care rămân memorabile, dar sunt rare. Părintele Iustin este una cu mănăstirea, una cu slujirea, una cu spovedirea, una cu penitentul pe care îl curăţă prin spovedanie, şi-l consolează prin cuvânt bun şi iubire.

Dragoste prin fapte, patriotism fără lozinci

Pot spune ca, prin experienţa anilor de puşcărie, prin cădere şi ridicare, Dumnezeu mi-a dat o mare putere de dragoste pe care o practic faără efort şi pe care nu am avut-o înainte de această experienţă. Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercita la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.

Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, părinţii spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti părinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu nu ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeul nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine.

Dar Dumnezeu a pregătit în tot acest timp, în adânc, subterani şi necunoscuţi, alţi sfinţiţi părinţi care au luat locul celor care au fost chemaţi la Domnul după căderea comunismului, oameni cu o mare putere de sacriificiu – şi mă gândesc la Părintele Iustin, căci a sta 17 ore în scaunul spovedaniei este un mare sacrificiu pentru Hristos şi pentru semeni. Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărata dragoste de neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu patriotismul de partid.

Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste, fără lozinci, fără fanfaronadă partinică, ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale comuniste erau preluate (fără nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai Bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii din Babilon au făcut-o în timpul robiei; acolo am învăţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de cristică este ea şi nu un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari.

De aceea părintele Iustin este iubit şi, ca el, toţi călugării care păstrează această iubire nestinsă şi linia de credinţa adevărată, neîntinată de cea mai mare erezie a secolului – cum o numesc grecii – ecumenismul, devenit la noi ceea ce era până în 1990 erezia comunistă, acceptată de o mare parte a ierarhiei şi de unii preoţii care pun înaintea purităţii ortodoxiei falsul creştinism al ecumenismului, vlastar al masoneriei care a creat revoluţia franceză, cu toate crimele ei odioase, prin lozinci mincinoase ca: libertate, egalitate, fraternitate, dar care nu s-a sfiit deloc să afirme că vor spânzura pe ultimul rege cu maţele ultimului preot. Toate aceste lozinci şi acte au trecut integral în revoluţia bolşevică, având aceiaşi părinţi: masoneria şi erezia.

Adevăraţii purtători de Hristos

Sufletul românesc, simplu şi curat, a simţit erezia şi pericolul şi cei buni se adună în jurul unor duhovnici trăind în mânăstiri spre a asculta cuvântul lor de adevărată învăţătură. Ei nu se tem de terorişti, ei, părinţii, nu primesc pe oficialii masoni sau comunişti mascaţi pe uşile din spate ale mănăstirilor pentru a-i pune la locuri de «cinste», pentru că adevăratele mănăstiri nici nu au astfel de uşi, nici astfel de locuri de cinste. Aici învaţă creştinul ortodox adevărata credinţă, aici se mângâie lacrimile vărsate pentru păcatele făcute, aici se sfinţeşte prin formula pe care spoveditorul o rosteşte la sfârşit: „… iar eu, netrebnicul preot şi duhovnic, prin puterea ce-mi este dată de sus, te iert şi te desleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Apoi cu sfătuirea blândă: „caută de acum să nu mai greşeşti!”

Fireşte, nu cred că astăzi ar fi mai puţini sfinţi părinţi şi duhovnici decât au fost în vremea comunismului. Ar însemna să mă îndoiesc de milostivirea Mântuitorului nostru pentru poporul nostru oropsit. Sunt pline mănăstirile de astfel de duhovnici, sunt pline parohiile de astfel de preoţi care îşi asumă toate riscurile unei predici libere de orice minciună şi care nu aspiră nici la funcţii adnministrative, nici la scaune arhiereşti. Ei sunt purtătorii de Hristos, nu purtătorii de cuvânt mincinoşi al unor epicopi.

Vorbesc însă de părintele Iustin pentru că îl cunosc, pentru că l-am văzut lucrând pentru Biserica adevărată, ca ascultător al celor şapte Sinoade ecumenice şi al tuturor canoanelor şi învăţăturilor sfinţilor părinţi ai Ortodoxiei, fără „agiornament”, fără inveţii anti-ortodoxe, fără abandonarea liniei cristice a credinţei pentru o bursă sau o funcţie. Cum să nu salte inima în noi când vedem astfel de urmaşi ai lui Hristos, care nu aduc laude puternicilor zilei, ci numai lui Dumnezeu, şi care îşi pun viaţa pentru Hristos şi pentru turma Lui, păstori care intră în staul pe uşă şi oile îi cunosc glasul şi-l ascultă, şi-l urmează, pentru că nu este păstor năimit, ci adevărat păstor, el însuşi urmând Marelui Păstor Iisus.

În chemarea la ascultare, Iisus ni se adresează tuturor, în primul rând arhiereilor, apoi preoţilor, diaconilor, ieromomahilor, ierodiaconilor, monahilor, monahiilor şi turmei celei vorbitoare pentru care Iisus Şi-a pus sufletul Său şi pentru care noi răspundem în cazul neascultării chemării Domnului nostru Iisus Hristos. Ordinea enumerării mele implică şi ordinea răspunderii categoriilor respective. Vai celor care mistifică mesajul Domnului, căci judecata Lui va fi ca un foc.

Dar noi ne îndreptăm ochii cu nădejde către purtătorii adevăraţi de Hristos, şi ne rugăm ca cei buni să strălucească pe cerul Ortodoxiei ca nişte faruri călăuzitoare, iar mănăstirea Părintelui Iustin, cu toţi vieţuitorii ei, alături de toate mănăstirile adevărate care „nu au trecut pe la Irod”* să fie înălţate ca nişte stele pe cerul României, asemenea stelei celor trei magi, ca să ne arate Cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui, nu ca lui Baal, ci depunând la picioarele lui Hristos, lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia inimii şi smirna sufletului nostru. Amin!

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Revista Rost nr. 33, noiembrie 2005, pp. 10-12)


* După eliberarea din închisoare, am fost cu Marcel Petrişor şi cu Lucian Popescu, la casa părinţilor săi din Ocişor. Îndată, Securitatea s-a instalat pe la toate ieşirile din sat, probabil erau câteva zeci de agenţi. Într-o noapte, târziu, cineva a bătut la geam. Am crezut că era vreunul din agenţii Securităţii, care venea să verifice dacă suntem acasă. A intrat repede în casă un barbat tânăr, un muncitor, care ne-a spus pe nerăsuflate, că vine din partea Oastei Domnului din regiune, care a aflat de prezenţa mea acolo şi care dorea să ştie dacă „mă aflam bine”. Omul a adăugat însă de imediat, mişcându-şi degetul arătător ca semn de negaţie: „Să ştiţi că nu am trecut pe la Irod”.

Sursa: https://www.fericiticeiprigoniti.net/justin-parvu/1792-parintele-iustin-un-adevarat-purtator-de-hristos