Pomenirea domnitorului martir MIRON BARNOVSCHI – 2 iulie 1633. Mucenic al lui Hristos și apărător al Ortodoxiei!

Atunci când ne gândim la Iaşi, ca valoare istorică şi culturală, socotim că începutul transformărilor a pornit de la Vasile Lupu. Atunci când ne gândim la primul martir al neamului, de viţă nobilă – ne vine în minte numele lui Constantin Brâncoveanu. Şi, totuşi, înainte de Vasile Lupu a înflorit Iaşul. La fel, altcineva, înainte de Brâncoveanu, a primit cununa martirajului. În ambele cazuri, cel la care facem referire este Miron Barnovschi. Cunoscut mai mult pentru biserica ce-i poartă astăzi numele. Fără a se şti, însă, câte alte monumente de cult a clădit şi cât de mult a zidit la temelia Iaşului, a Moldovei şi a epocii căreia a aparţinut.

În timpul lui Miron Barnovschi Movilă (ianuarie 1626 – iulie 1629 şi aprilie-iulie 1633), Iaşul a devenit capitală în sensul deplin al cuvântului. Domnitorul a fost primul care a adus Moldovei o deschidere europeană, prin înrudirea sa cu mari familii boiereşti din Polonia şi Austria, dar şi prin legătura de prietenie și de familie cu mitropolitul Petru Movilă al Kievului. În perioada lui Barnovschi a fost redactat şi adoptat primul cod de legi, în sens de constituţie. Au fost date legi cu privire la scăderea dărilor, starea breslelor şi a meseriaşilor, dar şi alte reforme cu caracter juridic.

Sinod pentru apărarea credinței

Miron Barnovschi s-a îngrijit neîncetat de viaţa spirituală a moldovenilor, dar şi de etica preoţilor şi a călugărilor. În egală măsură, a protejat lăcaşurile de cult în faţa abuzurilor funcţionarilor de stat, dar a ţinut în frâu şi clerul, căruia nu i-a permis să se îndepărteze de canoanele Bisericii Ortodoxe. În acest context, în toamna anului 1626, s-a întrunit primul sinod la Iași – în calitate de reședință mitropolitană. De asemenea, a fost primul sinod convocat de cărte un domnitor și nu de autoritatea eclezială. Deciziile luate aici au fost sub influenţa marilor cărturari Anastasie Crimca, mitropolit al Moldovei şi Varlaam, viitor mitropolit. S-a stabilit faptul că un călugăr nu avea drept la proprietate privată, la afaceri personale sau la plimbări inutile. În plus, s-a interzis ca în mănăstiri să fie găzduite femei și a fost dată o hotărâre cu privire la situația creștinilor catolici din Principatul Transilvaniei, care migrau în Moldova. Acestora nu le era permis să se așeze în sate românești ortodoxe sau în preajma mănăstirilor, fiind considerați un adevărat pericol pentru ortodoxia moldovenilor. În ciuda tuturor legilor dure stabilite în sinod, acestea au fost aprobate şi respectate, iar rezultatele nu au întârziat să apară.

Ctitor de cultură și de așezăminte bisericești

Marile realizări culturale ale Iaşului sunt atribuite, aşa cum am mai spus, lui Vasile Lupu. Motivul îl reprezintă concretizarea unor reuşite în timpul domnitorului. Cu toate acestea, nu trebuie uitat cel de la care au pornit ideile, care a început munca şi n-a mai avut, din păcate, răgazul de a culege roadele. În timpul său, Miron Barnovschi l-a trimis de două ori pe ieromonahul Varlaam de la Secu, viitorul mitropolit al Moldovei, în Rusia. Prin intermediul lui a cerut cumpărarea de icoane şi cărţi şi chiar a dorit achiziţionarea unei tipografii.  Încă de atunci, Varlaam a început lucrul la Cazania sa, monument de limbă şi cultură românească. Pentru că de atunci s-a dorit punerea limbii române pe un piedestal al culturii.

Miron Barnovschi este şi părintele spiritual al mai multor locaşe religioase. A ctitorit Biserica Adormirea Maicii Domnului din Iaşi – care astăzi îi poartă numele, Mănăstirea Bârnova, Mănăstirea Hangu de pe Valea Bistriţei şi a contribuit la construcţia bisericii Stavropighiei din Liov. A finalizat construirea Mănăsirii Dragomirna şi, de asemenea, a început construirea Bisericii Sfântul Ioan din Iaşi.

Lucrările domnitorului sunt primele ctitorii ieşene care au creat un nou stil arhitectonic. Un stil care va influenţa următoarele două secolele. Un stil care a influențat și modul în care a fost construită biserica mănăstirii Trei Ierarhi. Până şi cronicarul Miron Costin vorbeşte despre puterea neobişnuită a domnitorului de a zidi atâtea biserici în doar trei ani – muncă de zeci de ani a altor domni.

Renunțare pentru popor și pentru Dumnezeu

Ctitoriile lui Barnovschi nu au însemnat doar muncă în folosul comunității. Nu au însemnat doar ziduri goale, ci au fost rodul vieții sale evlavioase. El este amintit ca fiind un om care iubea rugăciunea. În multe nopți, domnitorul era văzut îngenunchiat în fața sfintelor icoane. Iar de la credința sa nu s-a dezis nici în clipa morții.

Constantin Brâncoveanu, reperul domnitorului martir, a trecut la Domnul în anul 1714. Însă, cu mai bine de 80 de ani în urmă, Miron Barnovschi îşi dădea ultima suflare, cu credinţa nesrtrămutată în Hristos Dumnezeul nostru şi în viaţa veşnică. Acest lucru, după ce fusese întemniţat tot la Edikule, ca şi Brâncoveanu mai târziu.

În urma unui conflict cu Imperiul Otoman, Barnovschi a renunţat la tron, în anul 1629. Motivul de bază a fost refuzarea cererii marelui vizir de a adăuga la plata tributului un bacşiş de 20.000 de galbeni. Domnitorul s-a retras la moşia sa din Polonia. Țara l-a rechemat, însă, pe Miron Barnovschi și l-a reales în funcţie. Iar el a acceptat, lăsând în urmă un trai comod și îmbelșugat și o viață sigură, într-o țară ce-i devenise a doua casă. A lăsat toate pentru a-și sluji poporul, fără să se teamă de consecințe. Fără a cere măcar socoteală celor care l-au vândut la sfârșitul primei domnii.

Pentru a obţine recunoaşterea Înaltei Porţi, acesta a hotărât să meargă personal la Constantinopol. Drumul a început la 3 mai1633 şi a durat până la 20 iunie. Deşi a fost avertizat de Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, de faptul că Vasile Lupu i-a pus la cale pieirea, Barnovschi şi-a continuat pașii spre Istambul.

Misterul mormântului

Pentru câteva zile a fost arestat şi, în acest timp, şi-a scris testamentul. La 2 iulie 1633 a fost decapitat, deoarece a refuzat ca, în faţa Sultanului Murad al IV-lea, să se lepede de Ortodoxie şi să treacă la islam. Pedeapsa a continuat până dincolo de moarte, ultima dorință fiindu-i refuzată. Domnitorul a vrut ca trupul să-i fie îngropat la Mănăstirea Dragomirna. Cu toate acestea, el a fost înmormântat, pentru început, în cimitirul Patriarhiei din Constantinopol. Apoi, Vasile Lupu a dorit să îndrepte măcar o frântură din răul pe care îl făcuse, motiv pentru care i-a adus osemintele în ţară. Undeva, firul se rupe, întrucât locul mormântului său a rămas necunoscut. Cu toate acestea, Dumnezeu a demonstrat, încă o dată, că nu ţine lumina ascunsă sub obroc. Săpături făcute la Biserica Barnovschi, în 1996, au scos la iveală, din pardoseala bisericii, un mormânt. Un mormânt considerat a-i aparţine marelui domnitor.

Miron Baranovschi s-a întors acasă. La fel de smerit precum a fost în timpul scurtei sale vieți. Aproape necunoscut nouă, celor ce trăim în moștenirea lui. E trist să luptăm pentru viitor și pentru mărirea de a fi, cândva, Capitală Culturală Europeană, fără să ne cunoaștem trecutul. Fără să mulțumim celor care s-au jertfit, cu dragoste, cu sânge și credință pentru a consolida temelia unui oraș și a unei țări.

Sursa: doxologia.ro

Reclame

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie) apără orașul Suceava în 1629 de asediul cazacilor

Sfântul care a luptat împotriva catolicismului, împotriva animismului tătarilor (păgânism) și împotriva evreilor (iudaici).


La data de 2 iunie, Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Contrar așteptărilor, sfântul nu este de origine română, ci turcă, aparținând zonei orașului Trabzon, din provincia cu același nume.Străvechea cetate voievodală Suceava îl găzduiește pe Sfântul Ioan, supranumit cel Nou, din sec. al XV-lea.

El era un negustor care fusese educat în spirit creștin, care își lucra mântuirea, fără ascunzișuri. Astfel, tânărul care fusese născut pe la sfârșitul sec. al XIII-lea, avea „febra” propovăduirii credinței creștine, asemenea sfinților pe care îi „cunoscuse”, vizitându-le sfintele moaște din bisericile pe care le vizita în călătoriile sale negustorești, ajungând chiar și prin zona Munteniei și a Moldovei.

Sf.Ioan03

Era bun, blând, milostiv și însetat de adevăr, iar oamenii îl iubeau și îl respectau, atrăgând, astfel, invidia altor negustori.

În acea vreme, după Schisma din 1054 și căderea Constantinopolului, care fusese cucerit și jefuit în mod barbar de către latinii cruciați în 1204, pe la 1330 sau 1332, Sfântul Ioan, călătorea din Trapezunt în Cetatea Albă, din Basarabia (Ucraina de astăzi), pe corabia unui negustor nume Reiz, catolic din Veneția sau Genova. Pe drum, cei doi au avut discuțiii privitoare la credință, nefiind exclusă chiar posibilitatea existenței unei discuții „isihaste”, adică dintre un ortodox și un catolic, pe baza diferențelor din urma reformării bisericii catolice. Deoarece Ioan apăra valorile în care credea cu mult curaj, când au ajuns în Cetatea Albă, Reiz a mers la conducătorul cetății, în acea vreme stăpânită de tătarii nogai și, pentru a se răzbuna, i-a zis că un tânăr de pe corabia sa vrea să se convertească la credința tătarilor.

Ioan a fost chemat să se închine soarelui și luceafărului și să se lepede de credința creștină, spre exemplu pentru toți creștinii. Ioan a refuzat cu desăvârșire, explicând că el se închină creatorului soarelui, de care nu se va lepăda, pentru a se închina întunericului. Mărturisindu-și credința cu glas mare spre cer, cu mâinile ridicate și fața veselă și hulind, în același timp, păgânătatea, a fost el dezbrăcat de haine și amenințat cu bătaia cu multe toiege, pentru a renunța la Hristos, moarte pe care sfântul a primit-o cu bucurie.

Sfântul a fost bătut fără milă, timp în care se ruga cu glas tare Domnului, mulțumindu-i pentru „botezul sângelui” ce avea să-l curețe de orice păcat și să-i dea cununa muceniciei.

A doua zi, nemilosul tiran a încercat din nou să îl convingă, de data asta bizuindu-se pe faptul că durerile bătăii îl vor fi înmuiat pe Ioan, care va accepta să fie tratat de pricepuții medici indieni și persani, la cererea tiranului, dacă își va lepăda credința, dar Ioan, cu fața veselă și luminoasă, l-a asigurat că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Astfel, sfântul a ajuns să fie târâit de un cal sălbatic pe toate ulițele Cetății Albe și ajungând în cartierul evreiesc, aceștia au aruncat în el cu pietre iar unui dintre evrei i-a tăiat capul cu o sabie. Călărețul l-a dezlegat și l-a lăsat în acel loc, unde niciun creștin nu îndrăznea să îl atingă, de frica păgânilor, însă din acea noapte au început să se arate și primele minuni.

S-au arătat multe făclii arzând și trei îngeri, care tămâiau trupul neînsuflețit al noului mucenic, văzându-se un stâlp de foc care urca până la cer, chiar deasupra trupului lui Ioan. Un evreu care credea că preoții creștini au venit să ia rămășițele, a încercat să tragă cu arcul în ei, însă acesta i s-a lipit de mână, la fel și săgeata, rămânând înțepenit în acel loc, până a doua zi, iar după ce a mărturisit tuturor minunile ce văzuse și pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui, i s-a dezlegat trupul din acel loc. Aflând conducătorul de minunea aceasta și temându-se, a poruncit creștinilor să îl îngroape pe Ioan.

Moaștele Sfântului Ioan și salvarea Sucevei

În mod surprinzător, catolicul care l-a vândut pe Ioan a vrut să-i fure trupul și să-l ducă înapoi în țara sa, însă Ioan s-a arătat în vis preotului care slujea la biserica unde era îngropat și l-a trimis să-l oprească. Astfel, Sfântul Ioan cel Nou a ajuns să fie așezat în altar, aproape de Sfânta Masă, începând a se petrece multe minuni cu sfintele sale moaște, care răspândeau, uneori, bună mireasmă sau se arăta asupra lor lumină minunată.

Făcând și multe vindecări, i s-a dus vestea, sfântului, până la domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432), care a făcut toate demersurile pentru ca Sfântul Ioan cel Nou să fie mutat la cetatea Albă din Suceava, unde se află și astăzi și unde au făcut alte minunate fapte, dintre care este binecunoscută salvarea Sucevei de năvălitorii cazaci, în urma căreia a rămas, ca mărturie, scrisoarea mitropolitului Kievului, Sfântul Petru Movilă:

„În anul 1629 luna august 3 zile, venind în mănăstirea Pecersca Varlaam ieromonachul, din pământul Moldovei, și fiind trimis la mine ca să mă vadă de cătră Miron Barnovschi Voievodul, mi-a spus, că în anul 1622 când necuratul împărat al agarenilor, Sultanul Osman, a venit sub Hotin, ca să se bată cu regatul Poloniei…
Cazacii zaporojeni, care mergeau în contra necuraților, nu s-au dus numai la Hotin, unde era și oastea poloneza, ci s-au îndreptat spre orașul Suceava, ca să-l prade pe el… În timp ce năvălitorii se îndreptau spre oraș, localnicii Sucevei se retrăgeau cum se obișnuia în cetate.
Fiind atunci mitropolit Anastasie Crimca cu preoții au voit, după obiceiu, să ducă din mitropolie în cetatea de sus și moaștele Sfântului Ioan cel Nou, și când au venit, ca să le ia, n-au putut să le ridice de la locul lor (căci acestea totdeauna cu darul lui Dumnezeu, când la nevoie orașul trebuia să fie mântuit de inamicii, ce cădeau asupra lui). Cu aceasta au făcut cunoscut mântuirea lui (orașului), că nu va fi nici cu armele, nici cu lupta, dar la rugăciune și ajunare au alergat toată mulțimea, ce fugise în cetate, rugând pe Dumnezeu și pe Sfântul Ioan, plăcutul lui, pentru mântuire.
Iar când au venit cazacii la râu și cum voiaua intra și în oraș, o minune! râul, pre care oamenii îl treceau în sus și în jos, deodată așa s-a umplut cu apă, că nici odată mai nainte n-a fost așa de inundat. Iar ei văzând aceasta s-au spăimântat și au început a se retrage; și așa orașul s-a mântuit cu rugăcinile Sfântului Ioan martiriul cel Nou.
Și de la acel timp mitopolitul cu tot clerul și cu episcopii au stabilit, ca acea zi să se serbeze… fac în mitropolie în acea zi litie, înconjurând biserica cu moaștele Sfântului Ioan, și mulțumind lui Dumnezeu, cel ce cu cinste i-a mântuit pe dânșii de așa nenorocire cu rugăciunile Sfântului marelui martir Ioan cel Nou.” (sursa: sfantulioancelnou.ro)

După alte strămutări ale Sfintelor Moaște, în Polonia și Austria, acestea au revenit pe plaiurile bucovinene, Sfântul Ioan redevenind „ocrotitorul a toată Țara Moldovei”. Ziua prăznuirii sale a rămas 2 iunie, ziua salvării Sucevei de pârjolul cazacilor zaporojeni în 1622. – activenews.ro

STERIE CIUMETTI – martirul care a salvat Mișcarea Legionară în 1933 (30 decembrie)

Sterie Ciumetti

De origine aromână, Sterie Ciumetti s-a născut în orașul Veria din Grecia, și s-a refugiat în Regatul României în 1926, ca urmare a politicii Greciei de asimilare a aromânilor. A fost un militant activ pentru apărarea dreptului aromânilor de a se stabili în județele din Cadrilater și în iulie 1930, în urma tentativei de asasinat a studentului macedonean Beza asupra ministrului Constantin Angelescu, a fost arestat și închis la Văcărești. Aici l-a cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu și, ulterior, a aderat la Mișcarea Legionară, devenind un apropiat al lui Codreanu.

În iunie 1933, participă la campania electorală din Transilvania pentru alegerile parlamentare din 1933 pentru partidul Totul Pentru Țară, manifestarea politică a Mișcării Legionare. Este arestat și închis la Aiud.

După desființarea Gărzii de Fier de către primul-ministru Ion Gheorghe Duca (9-10 decembrie 1933), Sterie Ciumetti și alți 40-50 de legionari au fost arestați și închiși la Jilava. A fost eliberat în dimineața zilei de 29 decembrie și a reluat contactele cu conducătorii Legiunii care se ascunseseră. În cursul aceleiași zile, ca urmare a asasinării lui I.Gh. Duca pe peronul gării din Sinaia de către grupul de legionari cunoscut ulterior ca Nicadorii, Sterie Ciumetti a fost din nou arestat la locuința fratelui său și torturat în scopul obținerii de informații privind locul în care se ascundea Codreanu. Rezistând torturii fără a divulga informațiile, a fost asasinat de către comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu pe malul lacului Fundeni în noaptea de 29 spre 30 decembrie 1933. Corpul a fost găsit pe gheața lacului a doua zi.

Sterie Ciumetti a devenit una dintre figurile centrale ale martirologiei legionare, alături de Moșa și Marin.

Comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu, considerați responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost asasinați în 1940, în perioada Statului Național-Legionar, de către comandouri legionare. Ion Panova a făcut parte dintre victimele Masacrului de la Jilava (de fapt răsplata meritată a unor criminali – n. adm.), iar Aurelian Negrescu a fost asasinat în fața casei sale din București. – ro.wikipedia.org


DIN PRESA LEGIONARÃ: TARA SI EXILUL – Curier Informativ al Miscãrii Legionare

Director: Gheorghe Costea    Avda. Alberto Alcocer, 47-110 -A’   MADRID-16
Deposito Legal – M.3655 – 1965 – OFICINA AUXILIAR – Montera, 20
Anul I, Nr. 9, 1 Iulie 1965

MARI EXISTENTE LEGIONARE

STERIE CIUMETTI

de Horia SIMA

În cartea Căpitanului, „Pentru legionari”, găsim următoarele rânduri despre Sterie Ciumetti:

„Sterie Ciumetti trăieşte zi şi noapte cu mine. E un tânăr de o mare corectitudine şi de o credinţă de câine. El devine casier central al Gărzii. Toate zilele – câte le va mai avea – nu se va gândi decât la Gardă, nu se va frământa şi nu va acţiona decât pentru Gardă, nu va trăi viaţa decât pentru ea”.

Când a evocat in termenii de mai sus viaţa legionară a lui Sterie Ciumetti, Căpitanul s-a gândit şi la finalul sublim al acestei vieţi. Au fost mii de legionari care au căzut pentru Legiune, dar in cazul lui Ciumetti avea de-a face cu o situaţie exceptională, când soarta întregei mişcări era in joc, când de atitudinea lui, in momentul in care duşmanii au pus mâna pe el, depindea continuitatea sau dispariţia Legiunii. Dacă ar fi cedat in noaptea de 29-30 Decembrie 1933 presiunilor, torturilor şi amenintarilor, acela in care îşi pusese nădejdile întreg tineretul ţării, Comeliu Codreanu, ar fi fost descoperit şi ucis. Daca i-ar fi fost mai dragă viaţa lui, ar fi tăiat firul vieţii legionare. Căpitanul ucis in 1933, după toate prevederile omeneşti, s-ar fi destrămat şi Legiunea. Mişcarea era încâ prea puţin extinsă ca să poată recupera şi dăinui şi după moartea întemeietorului ei. Abia in cei patru ani următori, 1934-1937, si-a creat cadre putemice şi a prins rădăcini in toată ţara. Ciumetti, şi in aceasta constă măreţia unică a jertfei lui, a respins alternativa salvării şi s-a hotărât pentru moarte. Si-a zdrobit existenţa lui proprie pentru a îndepărta fâlfâirea morţii de deasupra capului şefului său.

Sunt cunoscute împrejurările in care Căpitanul s-a întâlnit cu grupul de studenti români din Macedonia, o întâmplare din acelea pe care nu le poti atribui decât Providentei: in duba care transporta pe aceşti tineri la închisoarea Văcareşti, după atentatul neisbutit a lui Beza contra ministrului Angelescu. În celulele acestei închisori, sub privirea ocrotitoare a Arhanghelului, s-a plămadit frătia de cruce între Căpitanul oastei legionare, pe atunci destul de mică, şi grupul de luptători nationalişti veniti din Macedonia. Aceşti români, renumiti prin vitejia şi dârzenia lor in apărarea patrimoniului national, in loc să găsească sprijin in Patria-Mamă, erau prigoniti de autorităti, tratati ca duşmani ai Statului şi azvârliti in închisori. Între cei întemnitati se găsea şi Sterie Ciumetti. „Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, scrie Căpitanul, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul său bun şi curat ca roua să fie, prin tragica sa soartă şi chinuire, cel mai mare martir al Mişcării Legionare, al României legionare”.

Corneliu Codreanu şi tovarăşii lui de suferintă au folosit timpul petrecut in închisoare in vara anului 1930 pentru a dezbate problemele vitale ale neamului românesc de pretutindeni. Căpitanul a avut prilejul să cunoască in amanunt, chiar din mărturia cutremurătoare a acelora care au trăit-o, tragedia Românilor din Balcani, iar tinerii originari din Macedonia au fost cuceriti nu numai de personalitatea umană a Căpitanului, bunătatea lui fără margini, dar şi de conceptia lui politică, a cărei viziune nu se limita la fruntariile unui Stat, ci îmbrătişa totalitatea natiunii noastre, de la Nistru şi până in Pind. Luptele şi suferintele Românilor din Macedonia fac parte integrantă din zbuciumul neamului întreg. De altă parte însă, din convorbirile cu Căpitanul, ei şi-au dat seama că problema lor nu poate fi rezolvată fară existenta unei Românii puternice şi respectate in afară. Drumul de salvare al elementului românesc din Balcani trece prin Bucureşti. Dar cum România însăşi suferea de plaga politicianismului, trebuia ca mai înainte să se dea bătălia in Patria-Mamă, pentru a impune un regim sănătos la cârma tării. Odată ce s-ar fi întărit Statul Român, influenta lui binefăcătoare s-ar fi resimţit asupra tuturor aşezărilor româneşti din întreaga lume. Legiunea lui Codreanu era instrumentul politic destinat să opereze „schimbarea la față a României” şi, in consecintă, locul lor era în această organizație.

Aceste discuâii şi confruntări fără îndoială că nu ar fi avut acelaşi ecou in sufletul acestor tineri dacă s-ar fi desfăşurat in alte împrejurări, mai putin dramatice, şi nu îndărătul gratiilor unei închisori. Ceea ce i-a impresionat mai mult pe studenții macedoneni, care nu erau nişte însăilători de vorbe goale, ci oameni de acțiune, haiduci şi revolutionari, a fost solidarizarea Căpitanului cu cauza lor. In toată tara, in toate partidele, nu s-a găsit nimeni să-i înteleagă şi să le ia apărarea. În afară de acest om. El însuşi într-o situatie grea, el însuşi pândit de duşmani din toate părtile. Căpitanul risca mai mult decât toti cei închişi in chestiunea manifestului lansat de studentimea macedoneană. Risca existenta organizatiei abia înfiripate. Risca o condamnare care l-ar fi desfiintat politic. O cât de uşoară condamnare, cereau duşmanii, pentru ca să aibă prilejul să se năpustească asupra Legiunii. Dar onoarea lui de luptător nationalist nu putea suporta ca el să tacă, in timp ce se săvârşea o mare nedreptate acestor Români din partea unor politicieni vânduti străinilor. El a sărit in ajutorul altor Români obiditi sau primejduiti, ca la Iaşi, la Universitate, la Nicolina, sau in Maramureş, fară nici un calcul, fără a măsura primejdiile ce le atrage asupra lui.

Acest gest, tinerii români din Macedonia nu l-au uitat. Unitatea lor de simtire şi gândire cu Căpitanul s-a pecetluit in focul luptei. De îndată ce au fost liberi, s-au înrolat in Legiune, atrăgând după ei cea mai mare parte a tineretului universitar originar din Peninsula Balcanică şi a coloniştilor aşezaţi in Cadrilater. Căpitanul a fost răsplătit din belşug pentru ajutorul dat acestor oameni in momente de restrişte. Tocmai atunci luase hotărârea să se stabilească la Bucureşti. Elementul macedonean i-a fost de nepreţuit sprijin tocmai in această perioada dificilă, a primului contact cu Capitala, o lume necunoscută şi in mare parte străină de aspiraţiile Mişcării. De atunci încoace nu a fost luptă legionară in care ei să nu fie prezenţi, cu munca lor, cu banul lor, cu sacrificiul lor, cu viaţa lor.

Sterie Ciumetti a luat parte la toată această eroică afirmare a ramurii de români macedoneni in sânul Legiunii, in perioada 1930-1933. E umbra credincioasă a Căpitanului. E numit casier central al Gărzii, funcţiune care presupune nu numai corectitudine in mânuirea banilor, dar şi strădania zilnică şi penibilă de a acoperi nevoile minime ale organizaţiei. Legiunea nu era finanţată de nimeni. Toate mijloacele ei materiale proveneau din cotizaţii sau din ajutoare benevole ale membrilor ei. Campaniile electorale din 1932 si 1933 au impus însă Legiunii un efort financiar covârşitor, care nu mai putea fi susţinut din cotizaţii. Situaţia era critică. Atunci Sterie Ciumetti a făcut apel la generozitatea negustorilor macedoneni din Capitală şi Legiunea a fost salvată din impas. Listele de candidaturi au putut fi depuse la timp in toată ţara.

Ne-am oprit câteva clipe asupra antecedentelor legionare ale lui Sterie Ciumetti pentru că numai pe firul lor putem încerca să pătrundem in taina sufletului său. Cununa martiriului nu s-a aşezat întâmplător pe capul lui, n-a fost un gest temerar de ultimă oră, ci intra in vocaţia lui de luptător, era împlinirea concepţiilor lui de viaţă. Fără îndoială că ultimul lui act de serviciu pentru Legiune depăşeşte tot ce a făcut el pâna atunci, dar între masa sacrificiilor zilnice săvârşite in cursul funcţiunilor ce le-a îndeplinit in Mişcare, adeseori anonime, adeseori cunoscute numai de cel care le poartă povara, şi între ultima lui zvacnire de energie, care a spart plafonul acestei lumi pentru a salva viaţa Căpitanului, exista o legătură naturală şi o continuitate logică. Sterie Ciumetti era aeelaşi şi când strângea un ban pentru Legiune şi când murea pentru Capitan. Aceeaşi vână spirituală hrănea amândouă sacrificiile, deşi valoarea lor nici nu se poate compara.

După împuşcarea lui Duca, Victor Iamandi, subsecretar de stat la Inteme, dăduse ordin organelor de poliţie şi jandarmerie că dacă îl prind pe Corneliu Codreanu să facă justiţie sumara cu el. Sterie Ciumetti fusese eliberat de la Jilava în după amiaza zilei de 29 Decembrie, cu câteva ore înainte de atentatul de la Sinaia, împreună cu Ion Moţa şi Vasile Marin. Abia poposise in mijlocul familiei lui, când zbirii bat din nou la uşă şi îl ridică. De asta dată pentru totdeauna. Dus la poliţie, a fost groaznic chinuit ca să spună unde poate fi găsit Căpitanul. Cum Ciumetti lucrase permanent la secretariatul Mişcării, era cel mai indicat să le dezvăluie legăturile Căpitanului, persoanele pe care le frecventa in Capitală şi unde eventual s-ar putea ascunde. Cu toate chinurile ce le-a suferit, comisarii n-au putut smulge nimic de la el. L-au ameninţat cu moartea. Ciumetti nu s-a turburat, atunci într-un acces de furie şi disperare, au tras in el şi apoi i-au azvârlit trupul neînsufleţit la marginea unui lac în jurul Bucureştilor.

Comisarii de politie, Panova si Aurelian Negrescu, responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost reclamaţi justiţiei şi s-au început cercetările împotriva lor. Dar procesul n-a ajuns să se judece. Prin corupţie şi presiuni guvenamentale asupra organelor de anchetă, afacerea a fost înmormântată. Abia in toamna anului 1940 vinovaţii si-au luat cuvenita pedeapsă.

Trebuie să ne închipuim ce s-a petrecut in sufletul lui Sterie Ciumetti in timp ce loviturile cădeau cu grămada asupra trupului său slăbit. De o parte era viaţa caldă şi ademenitoare, era căminul abia înfiripat, de unde fusese smuls abia de câteva ore; de alta, era viziunea măreaţă a destinului românesc in lume, Căpitanul, Ţara, Legiunea, care-şi croise drum vitejeşte până atunci in mijlocul a mii de primejdii şi duşmănii. Toate aceste cuceriri şi realizari să se prăbuşească acum, după atâtea suferinte şi sacrificii, dacă ar fi Căpitanul descoperit şi ucis? Nimeni n-ar mai fi in stare să ia de la capăt mişcarea de renaştere natională. Totul se putea pierde pentru un moment de slăbiciune al lui. Atunci, gândindu-se la figurile legendare ale Armatolilor, într-un efort supraomenesc s-a ghemuit in durerea lui, pentru a rămânea credincios visului de înălțare românească în lume. Carnea și oasele zdrobite au fost învinse de forţa spiritului până ce călăii l-au eliberat de chinuri şi dureri, dându-i lovitura de graţie.

În toată viaţa lui de luptător pentru mântuirea neamului românesc, Sterie Ciumetti a fost de o consecvenţă severă. Odată ce s-a hotărât să apuce drumul spinos al luptei naţionale, pentru el nu au mai existat întoarceri, revizuiri, sau îndoieli. Având formaţie de luptător încă din mediul in care s-a născut şi in care şi-a petrecut adolescenţa, prin Legiune a îmbrăţişat aspiraţiile neamului întreg şi şi-a încheiat viaţa dând un exemplu cutremurător de lealitate fată de idealul care i-a încălzit sufletul. Căpitanul i-a cinstit memoria, aşezându-l in fruntea martirilor pomeniţi la şedinţele de cuib.

Sterie Ciumetti a fost un caracter tăiat in stâncă. Viaţa şi moartea lui formează un bloc de granit, o unitate indestructubilă. O existenţă rar întâlnită, modelată până in ultima clipă de văpaia spiritului nemuritor.

Horia Sima 

miscarea.net


Devine secretar general al Gărzii de Fier. Este rănit grav de jandarmi în timpul campaniei electorale din 1933. La sfârşitul lunii aceluiaşi an, abia eliberat de câteva ore din închisoare, este din nou arestat şi torturat de Poliţie pentru a divulga unde se ascunde Corneliu Codreanu. Când a simţit că nu mai poate suporta torturile, pentru a nu divulga ascunzătoarea acestuia, a preferat să-şi muşte o bucată din limbă, inflamaţia şi hemoragia produse paralizându-i vorbirea. În aceste condiţii, a fost dus de agenţii Siguranţei pe malul lacului Fundeni, în dreptul stăvilarului de pe şoseaua Fundeni de azi, fiind împuşcat şi aruncat în apă. Temperaturile foarte scăzute, care au dus la îngheţarea lacului Fundeni, au făcut ca trupul neînsufleţit al lui Sterie Ciumetti să fie găsit abia în primele zile ale lunii ianuarie 1934. – Conform adevarul.ro

Trebuie adăugat că a mai exista un alt Sterie Ciumetti, tot aromân, refugiat în Cadrilater, la Silistra în 1913, împreună cu alți macedo-români. Acesta a fot inginer constructor de poduri și șosele și nu avea nici o legătură de rudenie cu martirul legionar evocat mai sus.

Veșnica lui pomenire!

Pomenirea studentului martir Niță Brașov – 8 mai (1950)

Niță Brașov în arest

  • Născut25 Martie 1926
  • Locul nașterii: Măstăcani, Galați
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 2 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Pitești, Văcărești, Târgu Ocna
  • Data adormirii: 08 Mai 1950

Niță Brașov se naşte la 25 martie 1926, în comuna Măstăcani, din fostul judeţ Covurlui (actualmente judeţul Galaţi). După terminarea şcolii primare, urmează Seminarul Teologic „Sf. Ap. Andrei” din Galaţi, pe care îl absolvă în 1945. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

După 6 septembrie 1940, Niță Braşov activează în Frăţiile de Cruce, până la evenimentele din ianuarie 1941 (Rebeliunea legionară), la care nu participă. După această perioadă, potrivit urmăririi Siguranţei întreprinse împotriva lui, nu mai activează în organizaţia legionară. Totuşi era urmărit sistematic de Siguranţă, Poliţia Capitalei şi Jandarmerie, constatându-se că îşi păstrează vechile relaţii şi nu activează pe plan legionar. Frecventează cursurile şi locuieşte în Internatul teologic din str. Radu Vodă.

În Mişcarea legionară avea să se încadreze în timpul studenţiei, în anul 1946, în grupul studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie, după cum aflăm din declaraţia dată la 21 iulie 1948: În Internatul Facultăţii din str. Radu Vodă se găsea Nicolae Bordașiu, care după câteva discuţii mi-a propus intrarea în mişcare. Se ţineau 2-3 şedinţe pe săptămână în biblioteca Asociaţiei Studenţilor. Şedinţele începeau cu jurământul, apoi apelul morţilor, se citea un verset sau un paragraf din Noul Testament, apoi o bucată din câte o carte legionară, trecându-se apoi la frământări asupra ideologiei legionare. La sfârşitul şedinţelor se strângeau cotizaţiile care, normal, trebuiau să reprezinte a 40-a parte din cheltuielile personale, dar nu se cotiza după aceste criterii, ci dădeam fiecare cât puteam.

În anul III de studii, lui Nită Braşov i s-a oferit conducerea grupului studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie, dar a refuzat, deoarece, spunea el: Îmi răpeşte timpul şi nici nu mă vedeam capabil de a conduce, şef ajungând Vaman Constantin. În acest an s-a dat bătălia pentru strângerea alimentelor ce trebuiau trimise legionarilor închişi sau bolnavi. Ele erau strânse de Vaman Constantin. La aceasta am contribuit şi eu cu nişte slănină. Ca membru al grupului studenţilor legionari de la Teologie, Nită Braşov va contribui la alcătuirea unui manifest care avea să fie răspândit, cu titlul Fraţi creştini, în care printre altele se spunea: ”Ca o încercare pentru noi şi parcă pentru a le grăbi diavoleasca lor uneltire, Dumnezeu a voit ca anul acesta, sorocita a fi petrecută în post şi rugăciune, ziua Sâmbetei celei Mari a Sfintelor Patimi, să cadă la aceeaşi dată cu ziua pe care necreştinii şi-au ales-o pentru bucurii deşarte: 1 Mai. Nu s-au cutremurat necreştinii la aflarea acestei semnificaţii; semnificative potriviri. Pentru izbânda pe care o doresc, pentru ura roşie pe care o vor purta pe străzi şi pentru batjocorirea creştinătăţii şi a creştineştii noastre reculegeri se pregătesc de pe acum. Creştini, lăsaţi-i singuri pe duşmanii credinţei, însemnându-i cu dispreţul vostru; lăsaţi-i singuri ca să strige în văzduhul unui idol neputincios îndemnător la moarte. De vom fi uniţi, furia lor va fi fără putere, iar izbânda noastră nu o va zdruncina cu nimic. Fiţi uniţi români creştini; ziua de 1 mai, trebuie înlăturată anul acesta din locul ei! În Iisus încă nu vor avea curajul să lovească.”

În vara lui 1948, Siguranţa descoperă organizaţia subversivă legionară de la Facultatea de Teologie şi trece la arestări. Astfel, la 14 iulie 1948, Niță Braşov este reţinut şi încarcerat la Prefectura Poliţiei Capitalei în lotul studenţilor legionari de la Teologie. Este anchetat extrem de dur până în decembrie 1948, când Securitatea încheie Procesul-verbal de anchetă, prin care propunea că Niță Braşov să fie trimis în justiţie.

La 12 ianuarie 1949, Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, dispunea trimiterea în justiţie pentru faptele prevăzute şi pedepsite de art. 209, punctul 3 combinat cu art. 328 CP, cu aplicaţiunea art 101 şi 103 CP. Astfel, la 14 februarie 1949, prin Sentinţa nr. 210 a Tribunalului Militar Bucureşti, Secţia a II-a, Niță Braşov era condamnat la 6 ani temniţă grea şi 3 ani degradare civică. Condamnarea rămânea definitivă prin Decizia nr. 1531 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie, din 7 iunie 1950.

După condamnare, Niță Braşov este trimis la Penitenciarul Jilava. Aici se îmbolnăveşte, fiind transportat, la 2 martie 1949, cu serviciul ambulanței la Penitenciarul Piteşti. Ciudat este că, deşi bolnav, el fusese trimis la un penitenciar care nu avea atribuţiuni de servicii medicale. Pentru care, la puţin timp, Nită Braşov era trimis tot cu serviciul ambulanței la Penitenciarul-spital Văcăreşti. Fiind bolnav de TBC, în cele din urmă a fost transferat la Penitenciarul Târgu Ocna.

Boala i se va agrava atât de mult, încât la 8 mai 1950, orele 600, Niță Braşov va trece la cele veşnice, datorită unui TBC pulmonar, faza a III-a.

(Adrian Nicolae Petcu – Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2007, pp. 120-122)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

MIRCEA VULCĂNESCU martirizat a doua oară! La propunerea institutului „Elie Wiesel”, consilierii Sectorului 4 din București au votat, pe 29 iunie, schimbarea denumirii licelului ce purta numele acestui Sfânt al Închisorilor. Reacția românilor: UN VAL DE PROTESTE

Image result

Consilierii sectorului 4 au votat pentru ca liceul care-i purta numele lui Mircea Vulcănescu să se numească Traian Popovici. Ședința cu pricina a avut loc pe 29 iunie, nu pe 30 așa cum fusesem greșit informați.

Pe 29 iunie, 14 consilieri au votat în favoarea Hotărârii de schimbare a denumirii. Este vorba despre: TURMAC GEORGE-ADRIAN – PNL, STEFAN GEORGE – PNL, MURGOCI MIHAELA – USR, MOULIN GUILHEM CHRISTIAN – USR, MARIN ALEXANDRU – ALDE, PÎNZARU GEORGE-DANIEL – UNPR, SIMION SAMIR – PSD, PUIU FLORIAN – PSD, GROZAVU CĂTĂLIN – PSD, BĂRBĂLĂU COSMIN-CONSTANTIN – PSD, STĂNOI LUCIA – PSD, TRIFU VASILE – PSD, STOLOJANU DOINA DELIA – PSD, DELEGEANU DAN-BOGDAN – PSD.

Doar 5 consilieri au votat împotrivă: GÂF DEAC IOAN – PPU,NEGRILĂ VASILE – PPU, ANDRUȘCEAC ANTONIO – USR, IANCU ELENA – USR, CEACÂR SORIN-IOAN – USR, ȘUPEALĂ GHEORGHE – PSD, în timp ce TECUCEANU MARIOARA – PMP s-a abținut.

Consilierul Ioan Gâf Deac (cinste lui – n. adimn.) a rugat pe colegii consilieri, în discursul său, să nu-l mai condamne încă o dată pe Mircea Vulcănescu.

După cum ActiveNews a informat anterior, Institutul Wiesel dorește schimbarea numelor numai multor instituții ce poartă numele unor personalități interbelice, precum Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia sau generalului Jienescu, erou al Primului Război Mondial.

Primarul Sectorului 4, Daniel Băluță, a avut inițiativa pentru a se produce această modificare, semnând o hotărâre în acest sens.

Acum, consilierii Sectorului 4 vor trebui să decidă dacă liceul ce-i poartă numele lui Mircea Vulcănescu își va schimba numele, după ce Institutul „Elie Wiesel” a trimis o adresă în acest sens.

Consilierii ar fi trebuit să se reunească astăzi (vineri 30 iunie) pentru a vota sau respinge această hotărâre, însă deocamdată  nu am reușit să obținem vreo reacție din partea reprezentanților Primăriei Sector 4. Cel mai probabil decizia se va lua săptămâna viitoare.

Culmea ridicolului este marcată de faptul că în hotărâre se precizează că decizia va fi adusă la cunoștința, în primul rând, a Ambasadei Israelului și nu Guvernului României, cel care a făcut sesizarea privind schimbarea denumirii prin intermediul Institutului Wiesel și a Prefecturii București!

 

Raluca Neacșu a publicat pe pagina sa de Facebook câteva detalii interesante despre această măsură luată în mare secret.

„Câteva nume, reprezentanți ai unui neam de slugi, doar „demografic” români, căci ei lucrează fix împotriva românilor, împotriva istoriei, oameni care, pe șest, au votat schimbarea denumirii liceului Mircea Vulcănescu din București, sectorul 4 în 22-23 iunie 2017:

1. Doru Adrian Ghitcuță, director coordonator Direcția Tineret și Sport, Sector 4, București;
2. Daniel Băluță, primar al sectorului 4, București, care a avut inițiativa;
3. Vasile Negrilă, președinte de ședință, al Consiliului local sector 4 și Otilia Iustiniana Vîlcea, secretarul Sectorului
4. toți membrii consiliului local sector 4 care au votat propunerea primarului.

De asemenea, a se vedea că hotărârea trebuie comunicată MAI ÎNTÂI ambasadei Israelului, institutului Ellie Wiesel, și ABIA APOI Prefecturii, Inspectoratului și Liceului.

Toată documentația este disponibilă aici: http://ps4.ro/wp-cont…/…/2016/04/Pr.-mod.-denumire-liceu.pdf

Și nu, această revoltă nu este împotriva primarului cernăuțean Popovici, căruia îi recunoaștem meritele fără dar și poate, ci împotriva ideii de schimbare a denumirii în sine, o denumire care inițial a fost aprobată tocmai pentru a recunoaște uriașa personalitate a lui Mircea Vulcănescu, omorât de comuniști și aruncat pe nedrept în negurii istoriei interzise”, a scris Raluza Neacșu pe contul său de Facebook.

De asemenea, se are în vedere denumirea Grupului Școlar Economic Administrativ „Mircea Vulcănescu” din București, a Școlii Gimnaziale „Mircea Vulcănescu” din comuna Bârsana, Maramureș, a Grupului Școlar „Vintilă Horia” din Segarcea, județul Dolj, a Școlii „Wass Albert ” din satul Vița, comuna Nușeni, județul Bistrița Năsăud, a Școlii „Gheorghe Jienescu” din comuna Rast, județul Dolj și Liceul tehnologic „I.C. Petrescu” din comuna Stâlpeni, județul Argeș.
De asemenea, mai este vizat bustul lui Mircea Vulcănescu din sectorul 2, București, bustul Mitropolitului Visarion Puiu de la Mănăstirea Putna, dar și busturile lui Wass Albert din Odorheiu Secuiesc, satul Lunca Mureșului, județul Mureș, și din curtea bisericii romano-catolice din Reghin județul Mureș.
Sursa: Active News

 Related image
Un val de de indignare și proteste a declanșat în sociatatea româneasca aceasta măsură anti-românească: 
De semnea s-a cerut și îndepărtarea statuii lui Mircea Vulcănescu din Sectorul 2:
S-a cerut și schimbarea denumirii străzii „Radu Gyr” din Cluj Napoca, dar primarul Emil Boc a cedat presiunii publice și s-a revenit asupra deciziei:

Pomenirea minunatului mucenic GHEORGHE JIMBOIU – 27 mai

Mărturisitorul Gheorghe Jimboiu în temniţa comunistă

După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. (…)

Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăşea sufletul.

Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu – acesta era numele tânărului – se uita la mine.

A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost:

– Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.

În câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns:

– Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la Piteşti?

I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea.

– O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu.

– De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?

La răspunsul meu negativ, a continuat:

– De plâns, ai plâns?

Din nou, nu.

– Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi.

După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine.

– Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.

– Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat.

După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau.

De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să se roage şi pentru mine.

– Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal.

Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, Editura Scara, București, 2000, Ediția a II-a, pag. 376-379)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net 

Citiți și: 

Pomenirea mucenicului şi mărturisitorului Gheorghe Jimboiu – 27 mai 

GHEORGHE JIMBOIU – mucenic, sfânt al închisorilor – 27 mai

 

Pomenirea Mucenicului VALERIU GAFENCU (Sfântul închisorilor) – 18 februarie

Valeriu - student la drept, Iași 1940 Am avut șansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă… Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos…

Între legionarii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul, înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu. Se născuse în Basarabia în Ajun de Crăciun, la 24 decembrie 1920.

Tatăl lui, Vasile, era intelectual şi luptase pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară.

Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie de iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.

Însă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata roşie, ca urmare a înţelegerii Ribbentrop-Molotov, dar şi a faptului că Anglia şi Franţa nu garantaseră graniţele ţării noastre, deşi se angajaseră să o facă. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.

– Ce facem, tată? l-a întrebat.

– Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

– Tată!…

– Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!

Astfel se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi al României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune. Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Românii aveau nevoie de sprijin şi în Răsărit şi în Apus. Comunismul ameninţa lumea. În aceste condiţii, Valeriu aderă la organizaţia “Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german. În cele mai intime fibre ale sufletului el năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea în continuarea procesului de educaţie.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibra în el necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale. În acelaşi timp îl înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral.

Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual. Înfrigurat deci, el apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare. Valeriu avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, deşi nu era vinovat decât exclusiv de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea. Prin urmare, el s-a simţit liber de orice vinovăţie. Aşa se face că în ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

În temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, dar curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică în latura sa duhovnicească. Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. Printre cărţile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos. A citit pe Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin. A studiat de asemeni pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini, precum şi toate cursurile ce se predau la Facultatea de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales asupra Bibliei. În acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei. Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăirist; fusese animat de creştinismul tradiţionalist iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

***

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfătuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

  • Născut: 24 Decembrie 1920
  • Locul nașterii: Sîngerei, Bălți
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 11 ani
  • Întemnițat la: Aiud, Piteşti, Târgu Ocna
  • Data adormirii: 18 Februarie 1952
  • Locul înmormântării: Târgu Ocna

Sursa: fericiticeiprigoniti.net