Pomenirea Părintelui IUSTIN PÂRVU – 16 iunie

17 ore în scaunul de spovedanie

Părintele Iustin spunea: „Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună.Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat”.

Când eram profesor la Seminarul Teologic, unii părinţi ai elevilor veneau să se spovedească la noi, la părinţii profesori. Apoi stăteau la Sf. Liturghie şi se împărtăşeau. Am observat că părintele unui elev, când venea la miruit, îmi săruta mâna şi apoi umărul. După două sau trei întâplări de felul acesta l-am întrebat de ce mă sărută pe umăr. Omul, care se spovedea la mine, mi-a răspuns: „Părinte, am sărutat umărul pe care am pus păcatele mele prin spovedanie”.Atunci m-am speriat. Aveam propriile mele păcate şi mă îngrozeam de faptul că cineva mai punea şi păcatele lui pe umerii mei. Acum, când l-am auzit pe părintele Iustin, m-am gândit câte greutăţi are un duhovnic de mănăstire, care este, poate, mai solicitat la spovedanie, decât oricare altul.

Dacă Dumnezeu îl întăreşte câte 17 ore pe zi în scaunul duhovniciei, sigur că Duhul Sfânt lucrează în preacuvioşia sa puterea neîngrozirii de ce aude, răbdarea şi uşurarea inimii şi minţii de povara păcatelor ascultate.

Nu ştiu ce vorbeşte părintele Iustin cu penitenţii săi, nu în sensul înşiruirii păcatelor mărturisite, ci în sensul iertării, ce cuvinte de mustrare şi de iertare le spune, cum le aşază sufletul curăţat prin spovedanie în rosturile lui, cu ce cuvinte îi mângâie sfătuindu-i să nu mai greşească. Dacă te duci la uşa pe care penitenţii ies după mărturisire, vei vedea că oamenii au feţe ca de înger. Radu Gyr scria, într-un volum de poezii de pe frontul din Rusia – unde fusese trimis de mareşalul Antonescu să moară –, că „Ostaşii au chip ca de înger când mor”.

Cuvântul părintelui este tare, în sens spiritual, dar mai mare decât cuvântul care iese din gura lui este duhul din el care ţi se comunică dincolo de cuvânt, cu o forţă irezistibilă, fără a-ţi viola gândul şi sensibilitatea, în mod mângâios, cuprinzându-te din toate părţile ca o apă binecuvântată. Dar şi logica lui este spirit de foc, ieşind dintr-o convingere nestrămutată a credinţei lui, dintr-o experienţă de duhovnic uriaşă, încununată şi de experienţa închisorilor prin care a trecut, unde răbdarea lui s-a format şi unde a mângâiat, a mustrat şi a vindecat cu rugăciunea şi cu dragostea.

Un pelerin îmi spunea – şi eu am fost de părerea lui – că cel mai tare (exprimarea lui) dintre toţi monahii de astăzi este Părintele Iustin. Eu nu am sesizat tăria lui din comportament, dar în duh şi în consevarea puterii pe care o are asupra oamenilor, fără nici o gesticulaţie ostentativă, este, într-adevăr, cel mai tare monah, mai tare ca orice arhiereu care, prin fatalitatea poziţiei, rămâne mereu izolat, ieşind din această situaţie forţată numai prin gesturi de voinţă excepţională, care rămân memorabile, dar sunt rare. Părintele Iustin este una cu mănăstirea, una cu slujirea, una cu spovedirea, una cu penitentul pe care îl curăţă prin spovedanie, şi-l consolează prin cuvânt bun şi iubire.

Dragoste prin fapte, patriotism fără lozinci

Pot spune ca, prin experienţa anilor de puşcărie, prin cădere şi ridicare, Dumnezeu mi-a dat o mare putere de dragoste pe care o practic faără efort şi pe care nu am avut-o înainte de această experienţă. Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercita la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.

Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, părinţii spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti părinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu nu ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeul nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine.

Dar Dumnezeu a pregătit în tot acest timp, în adânc, subterani şi necunoscuţi, alţi sfinţiţi părinţi care au luat locul celor care au fost chemaţi la Domnul după căderea comunismului, oameni cu o mare putere de sacriificiu – şi mă gândesc la Părintele Iustin, căci a sta 17 ore în scaunul spovedaniei este un mare sacrificiu pentru Hristos şi pentru semeni. Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărata dragoste de neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu patriotismul de partid.

Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste, fără lozinci, fără fanfaronadă partinică, ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale comuniste erau preluate (fără nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai Bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii din Babilon au făcut-o în timpul robiei; acolo am învăţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de cristică este ea şi nu un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari.

De aceea părintele Iustin este iubit şi, ca el, toţi călugării care păstrează această iubire nestinsă şi linia de credinţa adevărată, neîntinată de cea mai mare erezie a secolului – cum o numesc grecii – ecumenismul, devenit la noi ceea ce era până în 1990 erezia comunistă, acceptată de o mare parte a ierarhiei şi de unii preoţii care pun înaintea purităţii ortodoxiei falsul creştinism al ecumenismului, vlastar al masoneriei care a creat revoluţia franceză, cu toate crimele ei odioase, prin lozinci mincinoase ca: libertate, egalitate, fraternitate, dar care nu s-a sfiit deloc să afirme că vor spânzura pe ultimul rege cu maţele ultimului preot. Toate aceste lozinci şi acte au trecut integral în revoluţia bolşevică, având aceiaşi părinţi: masoneria şi erezia.

Adevăraţii purtători de Hristos

Sufletul românesc, simplu şi curat, a simţit erezia şi pericolul şi cei buni se adună în jurul unor duhovnici trăind în mânăstiri spre a asculta cuvântul lor de adevărată învăţătură. Ei nu se tem de terorişti, ei, părinţii, nu primesc pe oficialii masoni sau comunişti mascaţi pe uşile din spate ale mănăstirilor pentru a-i pune la locuri de «cinste», pentru că adevăratele mănăstiri nici nu au astfel de uşi, nici astfel de locuri de cinste. Aici învaţă creştinul ortodox adevărata credinţă, aici se mângâie lacrimile vărsate pentru păcatele făcute, aici se sfinţeşte prin formula pe care spoveditorul o rosteşte la sfârşit: „… iar eu, netrebnicul preot şi duhovnic, prin puterea ce-mi este dată de sus, te iert şi te desleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Apoi cu sfătuirea blândă: „caută de acum să nu mai greşeşti!”

Fireşte, nu cred că astăzi ar fi mai puţini sfinţi părinţi şi duhovnici decât au fost în vremea comunismului. Ar însemna să mă îndoiesc de milostivirea Mântuitorului nostru pentru poporul nostru oropsit. Sunt pline mănăstirile de astfel de duhovnici, sunt pline parohiile de astfel de preoţi care îşi asumă toate riscurile unei predici libere de orice minciună şi care nu aspiră nici la funcţii adnministrative, nici la scaune arhiereşti. Ei sunt purtătorii de Hristos, nu purtătorii de cuvânt mincinoşi al unor epicopi.

Vorbesc însă de părintele Iustin pentru că îl cunosc, pentru că l-am văzut lucrând pentru Biserica adevărată, ca ascultător al celor şapte Sinoade ecumenice şi al tuturor canoanelor şi învăţăturilor sfinţilor părinţi ai Ortodoxiei, fără „agiornament”, fără inveţii anti-ortodoxe, fără abandonarea liniei cristice a credinţei pentru o bursă sau o funcţie. Cum să nu salte inima în noi când vedem astfel de urmaşi ai lui Hristos, care nu aduc laude puternicilor zilei, ci numai lui Dumnezeu, şi care îşi pun viaţa pentru Hristos şi pentru turma Lui, păstori care intră în staul pe uşă şi oile îi cunosc glasul şi-l ascultă, şi-l urmează, pentru că nu este păstor năimit, ci adevărat păstor, el însuşi urmând Marelui Păstor Iisus.

În chemarea la ascultare, Iisus ni se adresează tuturor, în primul rând arhiereilor, apoi preoţilor, diaconilor, ieromomahilor, ierodiaconilor, monahilor, monahiilor şi turmei celei vorbitoare pentru care Iisus Şi-a pus sufletul Său şi pentru care noi răspundem în cazul neascultării chemării Domnului nostru Iisus Hristos. Ordinea enumerării mele implică şi ordinea răspunderii categoriilor respective. Vai celor care mistifică mesajul Domnului, căci judecata Lui va fi ca un foc.

Dar noi ne îndreptăm ochii cu nădejde către purtătorii adevăraţi de Hristos, şi ne rugăm ca cei buni să strălucească pe cerul Ortodoxiei ca nişte faruri călăuzitoare, iar mănăstirea Părintelui Iustin, cu toţi vieţuitorii ei, alături de toate mănăstirile adevărate care „nu au trecut pe la Irod”* să fie înălţate ca nişte stele pe cerul României, asemenea stelei celor trei magi, ca să ne arate Cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui, nu ca lui Baal, ci depunând la picioarele lui Hristos, lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia inimii şi smirna sufletului nostru. Amin!

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Revista Rost nr. 33, noiembrie 2005, pp. 10-12)


* După eliberarea din închisoare, am fost cu Marcel Petrişor şi cu Lucian Popescu, la casa părinţilor săi din Ocişor. Îndată, Securitatea s-a instalat pe la toate ieşirile din sat, probabil erau câteva zeci de agenţi. Într-o noapte, târziu, cineva a bătut la geam. Am crezut că era vreunul din agenţii Securităţii, care venea să verifice dacă suntem acasă. A intrat repede în casă un barbat tânăr, un muncitor, care ne-a spus pe nerăsuflate, că vine din partea Oastei Domnului din regiune, care a aflat de prezenţa mea acolo şi care dorea să ştie dacă „mă aflam bine”. Omul a adăugat însă de imediat, mişcându-şi degetul arătător ca semn de negaţie: „Să ştiţi că nu am trecut pe la Irod”.

Sursa: https://www.fericiticeiprigoniti.net/justin-parvu/1792-parintele-iustin-un-adevarat-purtator-de-hristos

Reclame

Dumnezeu să-l ierte și cu drepții să-l odihnească pe pr. Mina Dobzeu! Dar oare viziunile lui erau corecte?

A fost un  luptător împotriva comunismului și mărturisitor în închisorile comuniste. A fost cel care l-a botezat pe evreul Nicolae Steinhardt, în închisoare. A fost propovăduitor al rugăciunii inimii și adept al rostirii acesteia pe bătăile inimii.

Image result for pr mina dobzeu

Episcopia Huşilor anunţă cu durere şi nădejdea Învierii trecerea la cele veşnice a venerabilului părinte arhimandrit Mina Dobzeu, statornicul mărturisitor al credinţei în perioada comunistă şi cel care l-a botezat pe monahul Nicolae Steinhardt.

Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu s-a stins din viaţă ieri, 7 iunie 2018, la ora 14:55, în chilia sa din cadrul Mănăstirii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” – Catedrala Episcopală din Huşi.

Părintele Mina Dobzeu s-a născut la data de 5 noiembrie 1921, în satul Grozeşti, judeţul Lapuşna (Republica Moldova). La vârsta de 13 ani a intrat ca frate de mănăstire la Mănăstirea Hâncu. În 1948 este tuns în monahism la Schitul Brădiceşti, aflat atunci în Episcopia Huşilor, fiind hirotonit ierodiacon în acelaşi an. Primeşte Taina Preoţiei în 1955.

În perioada 1948-1949 este arestat timp de 11 luni pentru proteste împotriva scoaterii învăţământului religios din şcoală. În 1959 a fost exmatriculat din anul al II-lea de studii (Facultatea de Teologie din Bucureşti), scos din monahism şi condamnat la închisoare pentru atitudinea sa contra Decretului 410/1959, privind desfiinţarea mănăstirilor şi reducerea personalului monahal. A fost închis la Galaţi, Jilava, Gherla şi în colonia de muncă din Delta Dunării.

Aflat la închisoarea Jilava, pe 15 martie 1960, Mina Dobzeu l-a botezat în credinţa ortodoxă pe marele cărturar Nicolae Steinhardt, cunoscut ulterior ca monahul Nicolae Delarohia, autorul celebrului „Jurnal al fericirii”. A ieşit din închisoare în 1964.

Din anul 1969 a fost chemat să slujească la Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi, al cărei stareţ a fost între anii 1978-1988.

În anul 1988 este din nou arestat, timp de 8 luni, pentru „răzvrătire” şi „uneltire împotriva siguranţei statului”, în fapt pentru protestele sale materializate în 7 scrisori adresate direct lui Nicolae Ceauşescu, cu privire la morala poporului român şi la ateismul adus de comunism.

După reînfiinţarea Episcopiei Huşilor (în 1996), între anii 1996-2002, a îndeplinit funcţia de consilier cultural-misionar la Centrul Eparhial Huşi.

În anul 2017, Părintele Mina Dobzeu a primit la Iaşi distincţia „Crucea Moldavă”, în cadrul Sfintei Liturghii arhiereşti dedicate sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, Ocrotitoarea Moldovei.

Părintele Mina Dobzeu va fi înmormântat mâine la Catedrala Episcopală din Huşi

Trupul neînsufleţit al părintelui arhimandrit Mina Dobzeu a fost depus în Catedrala Episcopală din Huşi, unde Preasfinţitul Părinte Episcop Ignatie a oficiat slujba cuvenită. Potrivit rânduielii îndătinate, se va citi permanent din Psaltire, iar cei care vor dori să rostească o rugăciune şi să aprindă o lumânare în memoria sa vor putea veni, biserica rămânând deschisă.

Slujba de înmormântare va avea loc mâine, 9 iunie, la catedrală, după următorul program:
7.30 – Sfânta Liturghie arhierească;
10.00 – Slujba de înmormântare. – ziarullumina.ro

Spunea că a fost luptător împotriva Antihristului. Și a fost, în perioada comunistă, dar în epoca postcomunistă nu prea s-a auzit. Atunci când părintele Iustin lupta cu sistemul, pr. Mina Dobzeu nu se auzea…. Dar poate se axase mai mult pe duhovnicie și pe rugăciune…

Iată-l într-un articol de acum cățiva ani spunând că avea niște viziuni… ciudate. Era înșelat sau nu?

Părintele Mina Dobzeu are viziuni cereşti sau delireză? Îngerii şi sfinţii i se arată sau este înşelat de diavoli?

Să dea Dumnezeu să fie sfânt acolo sus în Ceruri!

Veșnica lui pomenire!

 

14 mai – Pomenirea martirilor din închisori – ZI NAȚIONALĂ – 70 de ani de la marile arestări ale elitelor românești din 14 mai 1948. “Mesajul meu este să iubim neamul acesta!” – fostul deținut politic Ioan Maluș

Pe 14 mai se împlinesc 70 de ani de la cel mai mare val de arestări politice din istoria României. Mii de tineri – cei mai mulți elevi și studenți – au fost aruncați în beciurile Securității, primind apoi, după simulacre de procese, condamnări uriașe la închisoare. Începând din 2017, ziua de 14 mai a devenit oficial Zi națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste.

Citiți și 14 mai 1948 – Arestarea Părintelui Justin Pârvu. Ziua sfinţilor mucenici şi martiri ai închisorilor comuniste

Este un prilej de aducere aminte, dar și de cinstire a supraviețuitorilor. Este un prilej, de asemenea, de a aduce în fața cititorilor noștri chipul unuia dintre cei mai încercați români ai ultimului secol, un botoșănean care merită nu doar prețuirea noastră, ci și mulțumirea și recunoștința.

Ioan Maluș (centru)

Ioan Maluș este, la 95 de ani, un supraviețuitor al temnițelor comuniste. Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani (alături de fratele său, Vasile Maluș, trecut la cele veșnice pe 19 aprilie 2018) – Ioan Maluș se așază în fața noastră drept mărturie a unui timp pe care vrem-nu vrem, nu avem voie să îl uităm.

“Mesajul meu este să iubim neamul acesta!”

Într-un timp în care valorile acestui popor sunt arse cu fierul roșul al ideologiilor de tot soiul, un om ne vorbește despre onoare, demnitate, cinste, onestitate. Și despre Dumnezeu. “Bătut, chinuit, ne-au rupt picioarele, dar sufletul și credința în Dumnezeu și Hristos nu au putut să ne-o ia”, spune Ioan Maluș, fără a acuza pe nimeni – nici măcar pe Dumnezeu – pentru suferințele îndurate.

A fost ridicat de pe locomotivă la Depoul Oneşti. Avea 25 de ani și nimic, din acea zi, nu mai avea să fie la fel. “În perioada asta comunistă, noi am luptat pentru credinţa noastră, biserica noastră. Ne-au torturat, ne-au bătut, ne-au schingiuit, ne-au făcut tot ce le-a poruncit diavolul, a fost mai rău ca în Iad. Eu nu am regretat nicio clipă, mi-a dat Dumnezeu să scap. În puşcărie a fost mai rău ca în Iad. Era un student care a fost legat de perete şi bătut o noapte întreagă. “Să mori ca Hristos dacă nu te lepezi de Hristos”, i-au spus. Şi a murit legat acolo. Multe am văzut, eu am stat şapte ani în puşcărie şi am primit un singur pachet, de trei kilograme, de la părinţii mei de la Stânceşti. Apoi am fost dus la Canal, unde eram socotit nereeducabil pentru că nu m-am lepădat de credinţă, dar Dumnezeu mi-a ajutat, am simţit puterea Lui. Aş fi vrut să mor, m-au bătut, dar nu am murit şi a trecut perioada asta… Aş putea să vă povestesc multe aspecte dar sunt depăşite de orice închipuire omenească. Mesajul meu este să iubim neamul acesta”, sunt cuvintele lui Ioan Maluş.

Cu atâta suferință atârnată de suflet, Ioan Maluș nu își urăște torționarii. Nu hulește, nu plânge, nu cere nimic drept compensație pentru chinul acelor timpuri. Locuiește și astăzi, într-o singurătate chinuitoare după ce soția a plecat la cele veșnice, în apartamentul său simplu din Botoșani.

“Nu mai puteam merge și mă duceau într-o pătură…”

Ioan Maluș s-a născut pe 16 martie 1923, în satul Stâncești, comuna Mihai Eminescu, din județul Botoșani. Este arestat pe 14 martie 1948, când cobora de pe locomotiva de la trenul de marfă, de către Ruchenstain și Lungu. Făcea parte din lotul Mihai Puscașu, alături de alți câțiva. A fost torturat crunt în timpul anchetei la Securitatea din Botoșani și la cea din Suceava. Se spune că era cărat la tribunal într-o pătură, pentru că nu mai putea merge din cauza torturilor la care a fost supus.

De prin anul 1938, povestește Ioan Maluș, fiind elev la gimnaziul industrial, a înclinat spre naționalismul creștin. “Apoi m-am gândit că trebuie să luptăm pentru reîntregirea țării. Și, mereu, împotriva bolșevicilor, a comuniștilor”. 

Citim în sentința nr. 351 din 21 martie 1949, prin care Ioan Maluș era condamnat la ani grei de închisoare: “Aspectul subversiv, fascist și paramilitar al organizatiei în care au activat acuzatii din acest lot s-a stabilit în cursul dezbaterilor, atît prin masurile organizatorice inspirate dupa tipicul legionar, cât și prin scopul urmarit”.

Judecata, de fapt un simulacru de proces, s-a petrecut în incinta pușcăriei din Suceava. “Apărător, din oficiu, mi-a fost un evreu care, în loc să mă apere, întărea acuzațiile. Au încercat să mă trateze luând în considerație statutul meu de muncitor, de mecanic de locomotivă. Dar, până la urmă, au ajuns la concluzia ca sunt nereeducabil! Și am fost condamnat la 7 ani de închisoare corecțională”.

Ioan Maluș este condamnat și trimis la Gherla. Este închis la Izolare, celula 62, un an si jumatate. A primit o singură vizită în celulă. “Cred că vizitatorul era Nicolski. A plecat furios pentru că noi i-am zis că ne simțim bine și că n-avem altă declarație de făcut”. 

Greu de imaginat prin ce au trecut acești, a căror vină nu li se putea ierta: își iubeau Țara și credeau în Dumnezeu.

“Se speriaseră și cei din alte camere de suferința mea. Au făcut cu mine “morișca”: m-au pus pe doi suporți și m-au bătut la tălpi, în serie, când Ruchenstain, când Lungu. Nu mai puteam merge și mă duceau într-o pătură. Ca să mai pot mișca degetele, am pus picioarele în tineta cu urină… Anchetatorii mei se mâniau mai cu seamă când le spuneam că nu mi-e frică de moarte…”.

Demonii trecutului…

În iulie 1955 va fi eliberat, însă decenii la rând va fi urmărit de Securitate, în încercarea de a-l racola: Nu vrei matale sa fii patriot? “Am fost încercat și după ce am ieșit. Au venit să mă facă informator. M-au chemat. Când m-au întrebat, am spus că eu sunt patriot, că îmi fac datoria la locul de muncă. Nici în pușcărie nu am facut asta, cu dvs. să fac? Te ducem iar la Gherla, m-au amenințat. Mă duc singur, nu am nevoie!”.

Dacă a meritat atâta suferință? Privește cu amară tristețe la ce se întâmplă astăzi. “Lipsește educația tineretului. Nu mai este educat tineretul așa cum au fost noi. Acum… Am intrat în Uniunea Europeană. Dar la noi nu a dispărut sămânța de comunism. Timp de 40 de ani s-a înrădăcinat și la orice cotitură tot apar din nou”, spune Ioan Maluș. “A dispărut noțiunea de neam. Noi nu putem uita sacrificiile moșilor și strămoșilor. S-a udat pământul acesta cu sânge de martiri. Trăim astăzi datorită sacrificiilor lor”, mai spune bătrânul.

Nu regreta nimic din ce a fost. Doar că nu a murit lângă camarazii săi. “Da, regret că nu am murit lângă camarazii mei. Pentru că nu am rezolvat nimic că m-am întors în viață. Poate că am mai adunat păcate. Cineva s-a intalnit la Canal cu fratele meu, Vasile. I-a spus: Ai un frate, Maluș? Da! Am stat cu el la Suceava, să știi că fratele matale este un martir! Așa i-a spus… Dacă muream atunci…”, spune batrânul cu lacrimi in ochi.

România este singura țară postcomunistă în care, deși comunismul a fost condamnat oficial, nu există o lege a lustrației. Cei care în urmă cu 60-70 de ani au torturat și ucis se bucură de pensii uriașe. Urmașii lor sunt astăzi pe posturi-cheie, conduc destinele țării și ne dau lecții de moralitate. Dennis Deletant, un cunoscut profesor universitar londonez, spunea în urmă cu câțiva ani: “Lustrația nu este destinată să măsoare vinovăția, rolul ei este să identifice responsabilități și să obțină de la uneltele opresiunii recunoașterea acestor responsabilități. Dacă societatea românească nu se ocupă de demonii săi, va avea de-a face cu ei și în viitor”. Trăim, din păcate, în acest viitor ocupat de demonii trecutului.

Florentina Toniță / Știri Botoșani

Legea nr. 127/2017 pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste:

Art. 1. – Se instituie ziua de 14 mai Ziua națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste.

Art. 2. – Sărbătorirea anuală a zilei prevăzute la art. 1 poate fi marcată de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și de instituțiile publice de cultură din țară prin organizarea de comemorări oficiale, depuneri de coroane și alte manifestări menite să cinstească memoria acestor martiri, în limita alocațiilor bugetare aprobate.

Art. 3. – În ziua de 14 mai, Societatea Română de Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune și Agenția Națională de Presă Agerpres vor difuza, cu prioritate, emisiuni și materiale informative despre evenimentele petrecute în perioada prigoanei comuniste, în ziua de 14 mai 1948.

VIDEO 14 Mai 2018:

BIRUITORUL TORTURILOR COMUNISTE – Monahul MARCU ( Costantin Dumitrescu) de la Sihăstria – 28 februarie

Cuviosul Mărturisitor Marcu Dumitru https://www.fericiticeiprigoniti.net/images/marturisitori/marcu-dumitru/marcu-dumitru.jpg

Într-o seară, târziu, după ce îmi terminasem as­cultarea, m-am dus ca să mă culc la chilia mea, care era deasupra chelăriei. Şi cum eram într-o stare între trezvie şi somn, am auzit nişte paşi urcând pe scara care dădea către chilia mea.

Şi deodată uşa s-a izbit de perete şi au intrat în chilie mai multi militieni cu un locotenent-colonel. Şi mi-au zis: „Nu mişca! Eşti arestat.” M-au pus într-o dubă a lor, împreună cu Părintele Arsenie şi cu altii. Nu ştiu cine a mai fost, că eram legati la ochi. Ne-au dus la Rădăuţi, iar in zori de zi am fost puşi din nou în dubă şi am plecat către Ploieşti. Ştiu că era primăvară, căci la o oprire a maşinii, când ne-au dat jos, oamenii prăşeau po­rumbul prima dată [era iunie 1958; la munte porum­bul se face mai tîrziu]. Pe mine m-au oprit la Plo­iești, iar Părintele Arsenie a fost trimis la Bucureşti, în procesul „Rugului Aprins”. M-au băgat în proce­sul prahovenilor (legat de Miti Dumitrescu şi cei­lalti) și m-au anchetat la Ploieşti 18 luni.

Când ne-au luat pe noi de la Slatina, deja ceilalti din proces erau arestati şi trebuiau să confrunte da­tele. Şi ne-au tinut un an şi jumătate numai în anche­tă. Şi ce însemna anchetă pe timpul comuniştilor? Era moarte curată. Că nu se putea răbda. Vezi, s-a scris cîte ceva despre Piteşti sau despre Gherla, dar nu s-au putut scrie toate prin câte am trecut. Din multe motive. Iar mai important decât toate este că nici nu se pot gândi grozăviile care au fost acolo. Nici nu poti să gîndeşti.

Acum mi-am dat seama – Doamne, iartă-mă! – că s-a întîmplat acolo ceea ce au spus Părintii şi ceea ce a spus şi Mântuitorul. Între altele găseşti în Pateric că un frate l-a întrebat pe Avva Ishiron: Dar cei de după noi cum vor fi? Ei vor fi la jumătatea lucrului nostru. Dar cei de după ei?, a întrebat tot fratele. Cei de după ei, zice, nu vor face nimic din ce facem noi, dar vor avea încercări atît de mari şi de grozave, în­cît dacă vor rezista la ele vor fi mai mari decât noi în Impărătia lui Dumnezeu. Ei, aşa s-a întîmplat cu Pi­teştiul şi cu celelalte închisori.

Aici s-au petrecut evenimentele cele mai mari le­gate de mântuirea mea şi tot aici au fost interventiile directe ale Mântuitorului, Care m-a cercetat să mă în­tărească cu puterea Sa cea dumnezeiască. La scurtă vreme am avut a doua vedenie, în care am văzut tot grîul acela (care în prima era verde) gata de secerat, galben, copt, fir de fir, cât vedeam cu ochii. Iar în mij­loc o livadă cam de un pogon, cu pomi din 10 În 10 metri. În atmosferă nu era soare, ci tot o lumină dum­nezeiască (sau taborică). Acolo, la distanţă de vreo 40-50 de metri faţă de locul unde şedeam eu, erau do­uă livezi, cu pruni, cu prunele aproape coapte (mai rari, cam la 10 metri unul de altul) şi cu caişi înfloriți, cu flori atît de frumoase că nu păreau a fi pămînteşti. Şi veneau multi oameni să vadă acei caişi înfloriti.

În timp ce eram într-o celulă am avut un vis. Aici in celulă eram doi pe un pat îngust iar dedesubt aveam un calorifer care ardea continuu, pînă şi vara. Eram undeva pe un deal, între Dunăre şi Bucegi. Un deal foarte lin, acoperit de iarbă verde – un verde in­tens, presărată cu flori galbene şi roşii. Iar eu eram dus, în vedenia mea, cu patul pe deasupra ierbii. Era o atmosferă foarte plăcută, ca de primăvară răcoroa­să. Aşa a rânduit Dumnezeu să-mi mai uşurez din chinul caloriferului de dedesubt.Tot în acea cameră unde eram mai mulți, stăteam de vorbă. Aici am întrebat dacă ştie cineva ce este conştiinţa, ce este smerenia, ce este umilinţa, ce este pocăinta1. Doar un evreu a ştiut să-mi răspundă. Răspunsurile, împreună cu ce ştiam eu, le-am verifi­cat mai tîrziu şi erau întocmai cu ceea ce scrisese Ni­chita Stithatos în viaţa Sfintului Simeon Noul Teolog şi în celelalte scrieri ale sale.2

Tot aici în anchetă eram împreună cu un semina­rist din Dîmbovita şi cu un iehovist. Iehovistul ne-a descris un vis al său cu o cioară care intrase în celulă și se aşezase pe geam, iar el a pus mina pe un pistol* din buzunarul seminaristului şi a tras mai multe fo­curi. Ciorii nu i s-a întîmplat nimic. El era nedumerit privind visul şi nu ştia ce să înteleagă. În acea clipă m-a luminat Duhul să-i tîlcuiesc visul (precum Iosif faraonului). Și i-am zis că cioara era diavolul, pe care el nu a avut puterea să-l alunge, fiind lipsit de Harul Sfintului Duh. Mi s-a descoperit mie, care eram ortodox, precum lui Iosif şi lui Daniil, care erau atunci în dreapta credinţă.

De acolo m-au dus într-o celulă alăturată. Aici, în­tr-o cămărută foarte mică era un pat îngust o masă cu un reşou încins dedesubt, şi o chiuvetă. Deodată, cum stăteam la rugăciune, cu faţa către răsărit, către geamul de afară (era un demisol), am auzit un zgo­mot în spatele meu. M-am întors şi am văzut cum băgaseră (erau vreo trei rânduri de gratii între mine şi ei) un tub ca de jumătate de metru, care în capătul celălalt avea o pâlnie. Am văzut cum au băgat ceva pe tub şi au suflat. Deodată camera s-a umplut de un praf strălucitor, iar eu am început să mă sufoc şi să văd stele galbene, albastre şi verzi. Atunci L-am, simtit pe Mântuitorul în dreapta mea, cam la jumâta­te de metru, dar L-am simtit cu mult mai puternic decât aş vedea cu ochii mei şi aş auzi pe cineva. Și imediat mi s-a luminat mintea să-mi umplu gura cu apă şi să pulverizez apa prin celulă. Aşa am anihilat praful ucigaş şi am rămas în viaţă.

Tot în acea anchetă am mai trecut prin nişte încer­cări la un pas de moarte: Înainte de a mă duce în ce­lula unde voiau să mă sufoce, am leşinat când l-au adus pe un inginer care era vinăt pe tot corpul din pricina bătăii. Ne-au pus pe noi să-l frecăm peste tot cu spirt, ca să-şi revină, iar eu am leşinat când m-am apucat de lucrul acesta, gîndindu-mă ce dureri groaznice îi provocam. Ei au profitat şi m-au luat pe sus să mă ancheteze şi ziceau între ei: „Gata! L-am dat gata pe Fachiru’!” căci eu eram vânăt de la leşin.

De un lucru, totuşi, am fost biruit: nu puteam su­porta, în nici un chip, să văd pe altii torturati. Am leşinat de trei ori: întâi când m-au chemat să le zic unele lucruri pe care refuzam să le spun, şi atunci au torturat în faţa mea pe un biet om. A doua oară când au adus, de la o anchetă, pe acest creştin întemnitat în aceeaşi celulă cu mine, care era zdrobit, din cap până în picioare fiind vînăt de la multele bâte pri­mite. Gardienii l-au adus cu o cârpă şi o sticlă de ra­chiu, iar detinutii trebuiau să-l frece, ca să-şi revină în fire. Și a mai fost şi întîmplarea cu doctorul Uţă.

M-au dus după aceea în altă celulă unde era un om îmbrăcat în pantaloni kaki (şi mi-a atras atentia acest fapt). Colonelul deschisese geamul să intre ae­rul. L-am întrebat de ce poartă pantaloni kaki, noi. Iar el mi-a zis că fusese procurorul şef al judeţului. Mai înainte fusese calfă la o uzină din Floreşti – Pra­hova. De aici îl luase Securitatea, îl şcoliseră şi îl făcuseră procuror. Îl chema Dumitraşcu.Tot aici am avut un vis-vedenie cu vîrful Omu. Eram acolo, sus, lîngă vîrf, pe un soi de platformă. Și era senin de jur-împrejur şi se vedea câmpia, Du­nărea, marea, tot. Era o lumină strălucitoare, însă de asemenea nu era soare nicăieri. Am văzut deodată un vultur, care se rotea în jurul vîrfului. Iar din ghearele vulturului a ieşit o pasăre albă, un porum­bel, cam ciufulit. Și a venit repede, zburînd, direct din ghearele vulturului, şi mi-a intrat în piept, in partea dreaptă. Aşa m-am trezit, iar partea dreaptă era fierbinte şi eu eram cuprins de o pace adâncă. Mi-am dat seama că fusese Duhul Sfint.

(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 58-64)


1. Aici Părintele Marcu mi-a dat o tâlcuire a sa asupra deose­birii între căinţă şi pocăinţă. Între timp, însă, am aflat o alta, care cu siguranţă l-ar fi bucurat şi pe sfintia sa să o cunoască: Părinţii paisieni au tălmăcit elinescul µFràvoLa cu „pocăinţă”, iar pe µr_TaµéÀELa cu „căintă”. Pocăinţa ar fi, aşadar, schimba­rea lăuntrică către bine, iar căinţa ar fi schimbarea omului vă­zut către binele dumnezeiesc. (n. ed.)

2. Altele sunt lacrimile din pocăinţă şi altele cele vărsate din dumnezeiasca umilință. Pentru că acelea, ca un pârâu înecând şi stricând toate târiile păcatului, iar acestea ca norul asupra hol­delor vin în suflet, şi ca roua pe fân, spicul cunoştinţei crescându-l şi rodindu-l, şi arărându-l mult revărsat purtător de rouă.” (Nichita Stithatos, capul 70 din cele 100 de capete lucrătoare) (n. ed.)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Citiți și: Pomenirea Părintelui MARCU DE LA SIHĂSTRIA, cel care a învins toate torturile din închisori – 28 februarie

Părintele mărturisitor Marcu de la Sihăstria, cel supranumit de prigonitori „Fachirul”, iar de părintele Cleopa „Ochiul lui Dumnezeu pe pământ” – 28 februarie

Roagă-te pentru noi, sfinte mărturisitorule, părinte Marcu!

 

Să ne rugăm pentru IPS-ul DAMIAN al Sinaiului, care a suferit un accident suspect la câteva zile după ce a semnat mărturisirea de credință ortodoxă

DAMIANOS

PF Părinte Damianos, Arhiepiscopul Sinaiului, cel care a scris Mărturisirea de Credință Ortodoxă împotriva tuturor ereziilor/, a suferit un accident suspect, căzând de la o înălțime de 4 metri, în interiorul mănăstirii,  în condiții neclare. Acum, Arhiepiscopul Damianos este internat în spital având parte de îngrijiri medicale. În anul 2016, Arhiepiscopul ar mai suferit un accident de circulație, fiind lovit de o mașină. Se pare, conform sitului http://www.katanixis.gr/, că este în afara oricărui pericol, deși avem vești neoficiale că Arhiepiscopul Damianos s-ar afla între viață și moarte. Este posibil să vorbim de o primă mucenicie în rândul ierarhilor mărturisitori antiecumeniști și anticreta, spre slava lui Dumnezeu și zidirea Bisericii lui Hristos. Ne rugăm pentru sănătatea Prefericirii Sale!

Sursa: ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com


Să-l mai țină Dumnezeu, căci avem mare nevoie de ierarhi mărturisitori! Iar, de va vrea…, între sfinți să-l așeze!

Pomenirea lui VIRGIL MAXIM, mărturisitor în închisorile comuniste – 19 martie

Biografie Virgil Maxim

Virgil Maxim (4 dec. 1922, după unele surse 1923-1997)

Elevul Virgil Maxim reprezintă unul dintre numeroşii foşti deţinuţi politici care au lăsat urmă de aur în conştiinţa colegilor de detenţie şi în închipuirea celor care au auzit doar de el, fără să-i cunoască direct. Numele câtorva dintre aceştia sunt: dr. Traian Trifan, Traian Marian, studenţii Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi viitorul ieromonah Arsenie, pe atunci: Anghel Papacioc, tineri total dedicaţi vieţii creştine
Maxim Virgil s-a născut în anul 1922. Ca elev al Şcolii Normale din Buzău, a fost arestat în ultima clasă, şi condamnat, în 1942, la 25 ani muncă silnică, pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce. Amnestiat prin Decretul din 23 august 1944, a fost ţinut în continuare, timp de 20 ani, într-o detenţie ilegală. Smuls din penitenciarul destinat elevilor – Târgşor –, socotit un element ‘periculos’, este aruncat în braţele reeducatorilor din Gherla, unde suferă chinuri indescriptibile. Totuşi a supravieţuit torturilor şi a izbutit să se elibereze după 22 ani de temniţă, în 1964, împreună cu toţi deţinuţii politici din România.
Poeziile sale au fost mai întâi publicate de Constantin Aurel Dragodan şi editate de Mihai Rădulescu. Ulterior, autorul a izbutit să alcătuiască o ediţie completă a lor.

/

A patrunde in trecutul lui Virgil Maxim prin mijlocirea memoriilor sale seamana cu a te strecura cu sfiala printre coloanele masive ale unei catedrale, simtindu-te treptat cotropit de un sentiment de raceala inerent unor atari cladiri inaltate ca un strigat impietrit catre un Dumnezeu tot mai abscons, cu cat rugaciunea urca mai sus… Virgil Maxim nu a fost un crestin ca tot altul, ci unul cu totul iesit din comun.

Sfintii inchisorilor : Pr. Ilie Lacatusu (1) ; Valeriu Gafencu (2); Elisabeta Rizea (3); Nicolae Ciolacu (4); Mircea Vulcanescu (5); Pr. Gherasim Iscu (6); Pr Ioan Negrutiu (7); Dumitru Bordeianu (8); Costache Oprisan (9); Ep. Ioan Suciu (10); Marieta Iordache (11); Monseniorul Ghika (12); Andrei Ciurunga (13); Traian Trifan (14); Cardinalul Alexandru Todea (15); Gheorghe Jimboiu (16); Monahul Pimen Barbieru (17); Spiru Blanaru (18); Ion Flueras (19); pr. Dumitru Iliescu Palanca (20); Radu Gyr (21); Vasile Militaru (22); Virgil Maxim (23); Traian Braileanu (24); Pr Evghenie Hulea (25)

COPILARIA

Virgil (nascut la 4 decembrie 1922, in comuna Ciorani-Prahova) e cel dintai dintre cei trei baieti ai familiei Maxim Constantin si Alexandrina. Intr-o vreme in care neamului romanesc ii va fi greu incercat destinul, Constantin Maxim (inginer agronom, ajuns primar la Ciorani, avand realizari deosebite care i-au creat aureola de „parinte al satului”) avea sa se ingrijeasca de soarta fiecaruia dintre odrasele sale:

„Ne-a dat Dumnezeu trei baieti! Pe cel mai mare il vom face invatator. Neamul si tara asta intregita are nevoie de educatori. Pe al doilea il vom face agronom, pentru ca pamantul acesta trebuie lucrat de gospodari priceputi. Iar pe al treilea il vom face ofiter, caci tara si neamul trebuie aparate”. (Ion Maxim a fost si el inchis de comunisti, inscenandu-i-se un proces pentru delapidare; Alexandru Maxim, mezinul, erou si martir, si-a dat viata in lupta contra comunismului, cazand rapus de gloantele Securitatii in confruntarea armata de la Mesentea, jud. Alba.)

EDUCATIA – intr-o „noua scoala spirituala”

Virgil Maxim va urma cursurile Scolii Normale, mai intai la Ploiesti (1936-38), apoi la Buzau (1938-1942). La invatatura nu a stralucit, dar si-a implinit chemarea pe linia talentului artistic cu care era dotat si care i-a fost recunoscut de cei din jur. Dragostea si caldura manifestate fata de colegii sai din scoala avea sa-l faca iubit intre acestia.

In 1937 depune legamantul ca frate de cruce; educatia primita in Miscarea Legionara ii va marca tineretea ce avea sa fie „destinata unei jertfe nebanuite de nimeni, dar la care Dumnezeu, in randuiala Lui sfanta, ne chema sa ne pregatim din timp, peste ani”.

Astfel, a imbratisat inca din timpul scolii calea spre curatenie si desavarsire spirituala pe linia Bisericii lui Hristos si a spiritului romanesc, indemnat si incurajat de profesorii care-si implineau menirea pedagogica.

Nu lipseste de la slujbele oficiate la capela scolii si, ca elev intern, participa cu regularitate la programul liturgic din timpul posturilor, dobandind astfel harul care ii va transforma constiinta in lumina in care arde dragostea lui Hristos.

CONDAMNAREA

Este arestat de pe bancile scolii la 1 noiembrie 1942. Procesul a fost o mascarada. A urmat condamnarea: 25 de ani munca silnica, pentru „crima de asociatie clandestina”, din care avea sa ispaseasca pana la decretul din 1964 aproape 22.

Ca si filosoful Petre Tutea, Virgil Maxim avea sa-si daruiasca rodul crescut din pamantul suferintelor sale trupesti spre a „ramane in vesnicie in mana lui Dumnezeu, pentru neamul meu romanesc; si lui trebuie sa-i multumesc ca m-a invrednicit sa sufar pentru el”.

AICI E AIUDUL, AICI E AIUD…

Aiud, Alba Iulia, Aiud, Targsor, Jilava, Gherla, Jilava, Gherla, Vacaresti, Aiud, Gherla, Aiud – iata parcursul lui Virgil Maxim in urcusul sau duhovnicesc prin suferinta si rugaciune spre biruinta. Inca din prima zi a detentiei sale a impartasit fratilor de suferinta nadejdea ca: „Nu suntem singuri in aceasta suferinta. Mantuitorul este cu noi… Sa ne intampine, sa ne primeasca, sa ne mangaie, sa nu disperam. El ne astepta aici si noi nu stiam”.

Avand acest inteles, a infruntat orice incercare prin care a trecut si a dat raspuns bun!
In inchisoare face parte din grupul de „mistici”, traitori deplini ai invataturilor lui Hristos, in care si-au dat masura devenirii titani de proportiile unui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel (acum, parintele Arsenie) Papacioc, pr. Vasile Serghie sau Valeriu Gafencu, Marin Naidim si atatia altii.

In inchisoare (si mai ales in timpul perioadei in care s-a aflat in colonia de munca de la Galda, 1946-1948) se dedica unui program duhovnicesc intens dupa modelul Parintilor pustiei. Pentru detinutii din grupul din care face parte si Virgil Maxim, „celula devine chilie de rugaciune, hrana – prilej de asceza, izolarea si lepadarea de bunurile si bucuriile vietii – prilej de traire in saracie, curatie si feciorie, necunoscutul – prilej de incredintare in purtarea de grija a lui Dumnezeu”.

Prezenta preotilor in inchisori a inlesnit impartasirea cu marele har al ascultarii (pe care o faceau si fata de stapanirea lumeasca – umil act de acceptare a pedagogiei divine) si, atunci cand aceasta a fost posibil, cu mari greutati si riscuri in timpul regimului comunist, cu Sfanta Euharistie – Trupul si Sangele lui Hristos.

Programul s-a intregit cu aprofundarea prin studiu, meditatie si viata duhovniceasca intensa a disciplinelor teologice, ajungandu-se la intensificarea exercitiului rugaciunii isihaste si invatarea Scripturilor pe de rost (a Noului Testament, mai ales), fiecare luand de la preotii investiti haric binecuvantarea pentru pravila personala:

Lumea temnitei ardea in dorinta de depasire a simplei cunoasteri, nazuind integrarea in fiinta hristica a omului nou, crestin legionar, cu constiinta de slujitor al lui Hristos in viata neamului.

INTRE ELEVII DE LA TARGSOR

Intarit astfel, avea sa fie dus de pronia divina la inchisoarea Targsor, destinata de comunisti elevilor (desi avea deja 26 de ani, Virgil Maxim figura in dosarul sau ca „elev”). Rugandu-se lui Dumnezeu, i se descopera lucrarea la care era chemat: „nu trebuie sa ma salvez numai pe mine, ci voi avea raspundere fata de o comunitate de suflete”.

Astfel, cei mai multi au aflat in Virgil Maxim un far si o pilda in orientarea si cresterea lor duhovniceasca pentru a infrunta cu bine incercarile la care aveau sa fie supusi in timpul detentiei de catre comunisti, mai ales in „reeducarea”, care avea sa se dezlantuie si la Targsor.

Aici introduce programul deprins la Aiud: candela vie a rugaciunii (cand inceta unul sa se roage – pe ascuns – incepea urmatorul, apoi rugaciunea trecea de la o celula la alta, pana se intorcea in acelasi loc).

PERSONALITATE VIE A TEMNITELOR

Pe tot parcursul intemnitarii sale, Virgil Maxim s-a straduit sa-si inmulteasca talantii ce-i erau saditi in suflet, chiar in conditiile dure ale detentiei, reusind sa gaseasca „metode de transformare a spiritului si mentalitatii acestei lumi”, sa converteasca „suferinta in jertfa acceptata, pentru ispasirea pacatelor proprii si atragerea atentiei divine”… sa infranga teama, frica si neincrederea.

In afara indemnurilor cu sfatul sau cu pilda, a fost graitor prin atitudinea pe care a avut-o in cele mai grele imprejurari. Cum sa nu te minunezi ca, chiar atunci cand a trecut prin reeducarea de la Gherla a gasit resurse de a rezista, bineinteles primind ajutorul de sus:

„In acea perioada ma rugam in mine lui Dumnezeu sa pot rezista sau sa mor necompromis… Asa rezistam la cele mai indelungate si mai feroce schingiuiri… Chinurile trupesti nu-mi distrugeau rezistenta morala… Rugaciunea inimii imi era puterea salvatoare in toate aceste suplicii”.

MARTURII

Pr. Nicolae Grebenea: „Frumos, bine dezvoltat,… fata prospera, meditativ, prin inteligenta, bun simt si prin tinuta lui starnea admiratia tuturor” (Amintiri din intuneric).

Pr. Liviu Branzas: „Virgil Maxim este unul dintre cei mai cunoscuti detinuti din inchisori. Este din categoria celor pentru care inchisoarea aceasta nesfarsita a devenit mediu de inaltare pe cele mai inalte culmi de traire religioasa… Putini sunt astazi, in Romania, care sa aiba dreptul moral de a vorbi poporului roman – si indeosebi tineretului – ca acest luptator pentru invierea neamului sau” (Raza din catacomba).

Mihai Radulescu: „A patrunde in trecutul lui Virgil Maxim prin mijlocirea memoriilor sale seamana cu a te strecura cu sfiala printre coloanele masive ale unei catedrale, simtindu-te treptat cotropit de un sentiment de raceala inerent unor atari cladiri inaltate ca un strigat impietrit catre un Dumnezeu tot mai abscons, cu cat rugaciunea urca mai sus, in inaltimi fara de sfarsit inecate in umbre dense pana la bezna… Virgil Maxim nu a fost un crestin ca tot altul, ci unul iesit din comun prin formarea sa profunda teologica, ca si prin acceptul hristic al incercarilor la care era supus” (www.literaturasidetentie.ro).

POET ISIHAST

Fara a intentiona de a face litertura, si cu atat mai putin poezie (dupa propria-i marturie), Virgil Maxim a creat in perioada detentiei niste „sinteze sub forma de metafora ale unor stari si stadii de viata duhovniceasca”. Pe toate le-a notat intr-un caiet, ascuns/zidit de teama unei rearestari intr-un perete de beton (cand lucra ca zidar la construirea unui camin de nefamilisti, la Brazi).

Dar dupa decembrie 1989 le-a putut reconstitui numai pe unele, cele complete fiind editate in 1992, din datoria de a aduce in fata lumii romanesti prinosul de har al suferintei: „cand te vei impartasi din potirul mistic al acestor poeme ale credintei, poate vei simti in adancul sufletului un impuls tainic de a ingenunchea. Nu te sfii s-o faci, caci poezia lui Virgil Maxim este o rugaciune profunda rostita pe Golgota unei tinereti martirizate!” (Pr. Liviu Branzas).

DE LA ELIBERARE LA LIBERTATE

Dupa eliberare, Virgil Maxim va duce o viata urmarita pas cu pas de securitate. Se va casatori si va convietui intr-o familie crestina cu Petruta Maxim, cu care va avea o fiica, Tatiana. Cativa ani va functiona ca profesor, dar va fi scos din invatamant, cand oamenii regimului nu ii vor mai tolera preocuparile pentru a da o educatie crestineasca elevilor.

Va munci ca necalificat, pana la calificarea in meseria de zidar, fiind mereu sicanat moral si psihic. La 48 de ani, abia, isi va lua bacalaureatul! Daca ar fi urmat o forma de invatamant superior, urcusul pe plan intelectual nu mai isi mai implinea menirea la varsta sa; astfel se va dedica educatiei fiicei sale.

Va trece cu bine peste toate incercarile si va iesi triumfator cu ceilalti fosti detinuti politici ai regimului comunist.

Dupa 1989, va fi incurajat de camarazii de suferinta si sustinut material pentru a edita doua lucrari aparte. Una izvorata din harul poetic pe care l-a fructificat, alta din calitatea de marturitor al temnitelor.

Este vorba de Nuntasul cerului – poeme crestine cu isihaste si Imn pentru crucea purtata – considerata printre primele carti de memorialistica despre inchisorile comuniste – in care „Virgil Maxim, in smerenia lui, ni se prezinta doar ca un mic si neinsemnat hagiograf, care a primit porunca nevazuta sa inscrie in veac un semn de lauda si multumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste incercari prin care a trecut neamul romanesc” (Pr. Ioan Negrutiu).

Spirit profetic al generatie sale, Virgil Maxim si-a indeamnat urmasii pe calea marturisirii Adevarului, prin articole pulbicate (in Gazeta de Vest) si scrisori de lamurire trimise camarazilor sai, pana a inchis ochii si a trecut la Domnul (19 martie 1997).

La inmormantarea sa, la Salciile-Prahova, s-au adunat cu satul intreg – unde era iubit; dupa ce iesire la pensie isi petrecea acolo cate o jumatate de an – si camarazii sositi din intreaga tara. Cu aceasta ocazie am auzit o consateanca mai in varsta afirmand despre el: „Cand intra domnu’ Gicu (de la Virgil) in biserica, se lumina biserica!”, care confirma tinuta de inalta traire creastineasca.

Faptul ca vocea lui, dintre toate cate s-au inaltat din mijlocul suferintei, are autoritate este de necontestat; marturisirea parintelui Arsenie (Papacioc) este concludenta: „Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, multi o intuiau, dar el o si prezenta cu toate virgulele, cu tot intelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenta ca e singurul care ar putea fi patriarhul tarii. Eu, care l-am cunoscut de tanar, am incuviintat” (monahul Moise, Sfantul inchisorilor – marturii despre Valeriu Gafencu). – Sursa: poezie.ro 

Citiți și: 

Pomenirea Mărturisitorului VIRGIL MAXIM – 19 martie – Audio: Virgil Maxim povestind despre suferințele din închisori și recitând din propriile poezii 

Azi, 19 martie, pomenirea mărturisitorului Virgil Maxim

Părintele IOAN MIRON din comuna Turdaș (județul Alba) este chemat la judecată de ecumeniști

 

img_20170210_1422171

Ați văzut vreodată ca un preot să se descalțe când intră în Sfântul Altar pentru a sluji Sfânta Liturghie și se încalță cu niște papuci speciali, pe care îi folosește doar în Sfântul Altar? Eu am văzut, pentru prima oară în viața mea, când am slujit cu părintele Ioan Miron.

Părintele Ioan este un foarte bun cunoscător al Pidalionului, al Sfintelor Canoane ale Bisericii, pe care le studiază zilnic și trăiește și slujește lui Hristos fără abatere de la ele. Vor avea mult de furcă cei de la Alba-Iulia, căci nu va accepta să fie anihilat în mod necanonic. Nu au argumente împotriva lui. El ferește Biserica de schismă, ar trebui lăudat. Însă ei vor să îl mazilească.

Părinte Ioane, îți transmit cuvântul Preasfințitului Longhin: ”toți cei care vor încerca să te caterisească nu vor reuși, ci ei vor fi caterisiți de Duhul Sfânt!”
Părintele Ioan a întrerupt pomenirea ierarhului ecumenist Irineu de multă vreme, dinainte de Sinodul din Creta, pentru multiplele abateri de la dreapta credință ale acestui ierarh. Acum părintele Ioan va merge să primească pe merit cununa de mărturisitor al lui Hristos.

Se vor afla față în față: trimișii ierarhului ecumenist Irineu și părintele Ioan (un om în care este viu Hristos-Domnul Cel prigonit și răstignit de ecumeniști).

Voi fi personal alături de el, cu ajutorul lui Dumnezeu.

pr. Ciprian Staicu 

Sursa: prieteniisfantuluiefrem.ro 

%d blogeri au apreciat asta: