Dreptul la replică solicitat de OrtodoxInfo pentru domnul Mihai Silviu Chirilă

Image result for aparati romania

Foto: Pinterest

În cursul zilei de ieri mi s-a spus că am primit două comentarii la articolul acesta:

Greșeală a lui Mihai Silviu Chirilă în scrisoarea către Președinte

Comentariile nu le văzusem pentru că intraseră automat la spam. Probabil din cauza lungimii lor.

Unul, trimis de domnul M. S. Chirilă cred că l-am sters din greșeală, dar nu a fost o problemă, căci trimiseseră altul cu același conținut și cei de la OrtodoxInfo.

Acum am primit un e-mail în care spun că vor să știe dacă am publicat dreptul la replică, la comentarii. L-am publicat și iată îl public și aici, însoțit de un alt răspuns al meu.

Deși… nu mi se pare corect cum au făcut ei! Au șters legăturile de la rubrica de comentarii de pe portalul lor către blogul meu, ca nu cumva să ajungă cititorii (lor) la articolul meu (comentariul în care pusesem link către ce am scris, și pingback-ul în care se vedea că am preluat titlul scrisorii domnului Chirilă).

Dar în sfârșit, nu merită să facem atâta caz pentru un schimb de replici…

Răspuns lui Daniel Vla la articolul Greșeală a lui Mihai Silviu Chirilă în scrisoarea către Președinte

Scrisoarea deschisa este adresata Președintelui României, iar paragraful referitor la „legile care reglementeaza buna organizare a vietii sociale” in tara se refera in primul rand la inoportunitatea unei noi legi si la riscul juridic al suprareglementarii, atunci cand ai legislatie deja facuta pe o anumita tema. Scrisoarea urmareste sa il convinga pe Presedinte, printre altele, ca aceasta lege nu mai este necesara, in conditiile in care mai sunt deja doua pe aceeasi tema.

Inoportunitatea si suprareglementarea sunt doua motive juridice foarte bune pentru care o lege sa fie considerata ca neavenita si anulata si ar putea fi doua argumente foarte serioase in mana unui Presedinte care sa doreasca sa se implice in aceasta chestiune.

Expresia „buna organizare a vietii sociale” se refera la categoria de legi in care se inscriu cele doua legi (adica sunt legi din categoria celor care guverneaza in general buna organizare a vietii sociale, alaturi de alte legi citate, cum ati vazut, legea adunarilor publice Constitutia Romaniei, Codul Penal etc., spre deosebire de alte legi care reglementeaza de exemplu dreptul de proprietate sau drepturile contractuale etc.), nu la faptul ca cele doua legi incriminate reusesc sau nu sa organizeze corect si constitutional viata sociala.

Eu am dorit sa ii explic Presedintelui ca in categoria legilor care reglementeaza buna organizare a vietii sociale deja exista legi pe tema reglementata de legea care tocmai s-a votat si nu mai era nevoie sa se mai faca inca una, care, oricum, le reia aproape in intregime pe celelalte doua.

Scrisoarea este adresata Presedintelui pentru a-l convinge sa intoarca legea in Parlament si pentru acest motiv, ca deja exista doua legi votate pe aceasta tema, bune sau nu, si ca suprareglementarea nu se impune.

IN NICIUN CAZ NU AM VRUT SA SPUN CA CELE DOUA LEGI SUNT CONSTITUTIONALE SAU CA REGLEMENTEAZA CORECT BUNA DESFASURARE A VIETII SOCIALE DIN ROMANIA, PENTRU CA NICI NU SUNT CONSTITUTIONALE, NICI NU REGLEMENTEAZA CORECT BUNA DESFASURARE A LUCRURILOR, dar din pacate in aceasta scrisoare deschisa opinia mea despre acele legi nu avea nicio importanta, deoarece Presedintele putea interveni doar asupra legii care asteapta promulgarea de la el, nu asupra celor doua care produc deja efecte de ani de zile si pe care, din pacate, nu a reusit pana acum nimeni sa le desfiinteze la CCR.

Din punctul de vedere al Presedintelui cele doua legi nu au nicio problema, deoarece NIMENI DIN SOCIETATEA ROMANEASCA NU A REUSIT PANA ACUM JURIDIC SA LE MODIFICE SAU DESFIINTEZE. Faptul ca noi le consideram neconstitutionale, asa cum si sunt, nu inseamna ca si sistemul juridic le considera neconstitutionale, pana cand ele vor fi declarate neconstitutionale de CCR. Faptul ca noi nu le acceptam nu inseamna ca sistemul juridic nu le accepta sau ca nu ar mai produce efecte, pana in clipa in care ele vor fi desfiintate. Sistemul juridic reactioneaza doar la actiuni juridice de modificare a legilor neconstitutionale, nu la opinia noastra despre ele.

Scrisoarea mea incerca sa ii transmita Presedintelui realitati juridice pe care sa le foloseasca in favoarea noastra, nu starea mea de constiinta cu privire la acele doua legi anterioare, care nici nu l-ar fi interesat.

Credeti ca in conditiile in care sansele sunt minime ca Presedintele actual sa reactioneze la cererea noastra de retrimitere a acestei legi in Parlament spre revizuire, din motivele pe care bine le-ati surprins, ar fi fost de ajutor daca i-as fi spus ca toata legislatia care reglementeaza aceasta problema este neconstitutionala, in conditiile in care pana acum niciuna dintre institutiile juridice nu a spus acest lucru?

Credeti ca daca i-as fi spus Presedintelui: „Nu promulgati o noua lege neconstitutionala asa cum au facut predecesorii Excelentei Voastre, atunci cand au promulgat ordonanta de guvern si legea antilegionara”, Presedintele ar fi fost impresionat si ar fi trimis de urgenta legea in Parlament? Eu cred ca nu.

Credeti ca daca in loc sa contestam punctual legea aceasta, la care Presedintele mai poate face inca ceva, am fi deschis un front in care sa vorbim despre neconstitutionalitatea, inca neacceptata juridic, a legilor anterioare, Presedintele ne-ar fi dat dreptate, sau ar fi avut motive sa spuna: „Vedeti, tocmai pentru ca cele dinainte sunt legi neconstitutionale trebuie sa mai dam altele, care sa fie mai bune decat acelea si sa acopere greselile din acelea”. Eu asa cred ca ar fi spus.

Din acest motiv, m-am referit la realitati juridice din perspectiva Presedintelui si a sistemului juridic, nu din perspectiva mea, care, desigur, este asemanatoare cu punctul dumneavoastra de vedere despre cele doua legi.

Sigur, argumentarea motivelor pentru care OUG 31/2001 si Legea 217/2015 sunt neconstitutionale este corecta, dar ea trebuie facuta in fata CCR, de unde trebuie obtinuta anularea prevederilor neconstitutionale. Pana cand nu se intampla acest lucru si cei direct vizati de aceste legi nu le desfiinteaza sau modifica, pentru Presedinte acele legi sunt constitutionale, chiar daca pentru noi sunt nedrepte, lucru pe care eu cred ca l-am specificat in text (cu privire la Legea 217/2015 am facut o specificare expresa ca are prevederi abuzive).

In privinta retragerea legii cu totul, chiar daca mi-as fi dorit sa ii cer acest lucru Presedintelui, si mi-as fi dorit, nu ar fi avut niciun rost, deoarece Presedintele nu are atributia de a retrage o lege cu totul, ci doar de a o retrimite spre rediscutare in Parlament. Parlamentul poate sa o reia in discutie sau nu, putand sa i-o retrimita spre promulgare Presedintelui in aceeasi forma.

Avocatul Poporului mai poate face inca ceva pe langa CCR, inainte de promulgarea legii, motiv pentru care l-am sesizat si i-am cerut sa reclame neconstitutionalitatea legii.

Daca nici Avocatul, nici Presedintele nu vor face nimic, iar legea va trece si se va publica in Monitorul Oficial, atunci Patriarhia si cetatenii pot face o initiativa legislativa cetateneasca de modificare a acestei legi in Parlament. Daca nici Patriarhia, nici cetatenii nu vor face acest lucru, atunci legea continua sa produca efecte si e bine sa ne pregatim de marturisire si de adevarata prigoana impotriva credintei noastre.

Acesta este cadrul juridic al problemei. Ne place sau nu, juridic asa se pune problema. Sta in puterea noastra sa incercam sa intervenim juridic pentru a schimba si cele doua legi deja existente si care sunt evident dictatoriale si neconstitutionale. Este singurul lucru care ar putea ajuta. Altminteri, legea produce efecte indiferent ce credem si marturisim noi public despre ea si va continua sa produca efecte, chiar daca toata tara ar contesta-o, pana cand vointa populara se va manifesta politic, printr-un partid parlamentar, care sa o abroge, sau juridic, prin actiune la CCR care sa o abroge sau macar modifice.

Iată și răspunsul meu:

Chiar daca expresia „buna organizare a vietii sociale” se referă la o categorie anume de legi, totusi atunci cand citeste cineva acel pasaj nu poate sa nu presupuna ca le considerati bune si pe cele doua acte legislative mai sus amintite. Iar cand spuneti „mai multe legi care combat eficient antisemitismul” se intareste aceasta presupunere.
Si chiar daca aveti convingerea ca nu sunt constitutionale si morale, dar oficial va adresati presedintelui ca si cum ar fi, nu faceti decat sa ii vorbiti lui Iohannis pe limba lui. Cu alte cuvinte il „mintiti frumos”.

Dupa parerea mea, ar fi trebuit gasita o formula mai eficienta si mai neutra, daca se poate spune asa. Sa nu para nici ca le acceptati pe cele doua ca fiind normale si sa i se sugereze si voalat ca promulga legi anticonstitutionale si abuzive.
Menajarea excesiva a acestor alogeni, antiromani, ne-a adus unde suntem – o natie asuprita de tot felul de parveniti si profitori.
A cam venit timpul ca romanii sa nu mai fie blanzi si ingaduitori cu toti strainii care isi manifesta pretentiile fara limita in aceasta tara (inca a noastra).

Si daca scopul scrisorii are rolul sa-l convinga pe presedinte ca legea antimitismului nu mai este necesara, el nu va putea s-o desfiinteze, asa cum spuneti. Asadar, intr-o forma sau alta, tot va trebui sa o promulge.
Asa ca, de ce mai este nevoie de menajamente? Dimpotriva, ar trebui ajutat sa constientizeze (presupunand ca am avea un sef de stat cu bune intentii) ca e o lege impotriva principiilor din Constitutie, ca nu trebuie promulgata, ci declarata ca atare – necostitutionala – și retrasa definitiv și ca trebuie sa revina si asupra precedentului din 2015, cand tot domnia sa a promulgat Legea 217 (asa-numita Lege Antilegionara).
Dar ar putea sesiza si presedintele Curtea Constitutionala, prin intermediul Avocatului Poporului. Asta daca ar avea constiinta constitutionalitatii legilor.

Mai presus de inoportunitate si suprareglementare este NECONSTITUTIONALITATEA!
Nu poti da legi impotriva Legii fundamentale a statului!
Pentru asta trebuie sa luptam, caci altfel inseamna ca traim intr-o dictatura; de data asta nu comunista sau de alt fel, ci a alogenilor.

Spuneti ca presedintele ar putea replica: „Vedeti, tocmai pentru ca cele dinainte sunt legi neconstitutionale trebuie sa mai dam altele, care sa fie mai bune decat acelea si sa acopere greselile din acelea”.

Daca ar accepta ca cele dinainte sunt neconstitutinale s-ar incrimina si pe sine insusi, caci a semnat impotriva Constitutiei (in 2015). Si daca ar face-o din nou, cu aceasta lege a antisemitismului, cu atat mai mult ar incalca Legea fundamentala.
Insa probabil ca asa va face, caci deocamdata n-are cine sa-l traga la raspundere, nici pe el nici pe cei care fac aceste legi.

Reclame

Greșeală a lui Mihai Silviu Chirilă în scrisoarea către Președinte

Related image

Foto: basarabia.md

Domnul Mihai Silviu Chirilă a formulat o scrisoare către președintele Klaus Iohannis cerându-i să nu promulge Legea Antisemitismului și să o retrimită în Parlament pentru o dezbatere serioasă.

Scrisoare deschisă către Președintele României pentru a trimite legea antisemitismului la Parlament spre revizuire

Gestul este lădabil dar nu știu cât de eficient, având în vedere statutul de slugă al președintelui, pe care l-a recunoscut de altfel (AICI). Din punctul  meu de vedere ar fi trebui să se ceară retragerea definitivă a acestei legi aberante și părtinitoare față de o singură etnie, cea evreiască.

Din păcate, poate din graba cu care a scris autorul, s-a strecurat în text o exprimare nefericită și cu totul incorectă!

Mă refer la acest pasaj:

„În legislația română există mai multe legi care combat eficient antisemitismul. Principiul combaterii antisemitismului este stipulat în Constituția României, în care se vorbește despre interzicerea instigării la ură și discriminare pe criterii etnice sau religioase, și este prevăzut în detaliu de legile care guvernează buna organizare a vieții sociale în această țară: Legea 60/1991, OUG 31/2002, Legea nr. 217/2015 etc.). De altfel, aproape toate prevederile legii nou-votate de Parlament se regăsesc deja în OUG 31/2002, preluate apoi în Legea nr. 217/2015 și în Noul Cod Penal.”

Avem deci mai multe legi care combat eficient antisemitismul. În primul rând avem Constituția României care prevede la Articolul 30, aliniatul (7):

Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

Această prevedere împreună cu reglementarile din Codul Penal (Art. 368, 369 și cele cu privire la infracțiuni contra libertății religioase) ar fi trebuit să fie suficientă! N-ar trebui să existe legi care să combată antisemitismul ca fiind ceva aparte față de infracțiunile contra altor etnii sau rase. Evreii nu sunt mai presus de alte popoare/etnii! Incriminarea prin lege a unor fapte antievreiesti nu face altceva decât să recunoască caracterul superior al acestei neam, ce caută să-și impună voința asupra celorlalte popoare.

Din păcate, domnul Mihai Silviu Chirilă, autorul scrisorii către președinte, include în lista legilor care combat eficient antisemitismul și controversatele și ANTICONSTITUȚIONALELE OUG 31/2002 și Legea nr. 217/2015.

Ambele conțin prevederi împotriva Constituției României și deci n-ar avea ce căuta în legislația noastră! Mai ales cea de-a doua, Legea nr. 217/2015, a fost intens criticată de opinia publică ce mai are cât de cât o atitudine națională, deși nu s-a făcut suficient pentru desființarea ei.

Deci cum poate domnul Chirilă să afirme că acestea două controversate legi guvernează buna organizare a vieții sociale în această țară”???!!!

Șterge domnia sa toată lupta organizațiilor naționaliste și ortodoxe și a tuturor personalităților  care au luat atitudine în anul 2015 în contra Legii 217?? Recunoaște caracterul „bun” al acestei Legi??

Cum poți critica legiferarea antisemitismului prezumând că sunt bune aberațiile constituționale, și morale la urma urmei, din legislația (din păcate) în vigoare??

Degeaba recunoaște domnia sa mai jos, în text:

„… altminteri existând riscul interzicerii prin lege a unor idei, fapte sau realități care se pot fixa numai prin dezbatere publică academică, nu prin reglementarea prin lege a unei versiuni oficiale de interpretare a lor (așa cum din păcate s-a întâmplat și în cazul unor prevederi ale Legii 217/2015).”

Din moment ce mai nainte afirmă caracterul bun al acestor „legi” care combat antisemitismul…

Poate scrisoarea a fost întocmită în grabă și autorul nu a fost suficient de atent. În acest caz, textul ar trebui modificat în sensul denunțării exprese al celor trei aberații legislative!

Iată de ce sunt neconstituționale legile mai sus amintite:

OUG 31 2002 actualizată prin:

Legea 278/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi din 4 iulie 2006, Monitorul Oficial 601/2006 ;

Legea 107/2006 – pentru aprobarea OUG 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii din 27 aprilie 2006, Monitorul Oficial 377/2006 ;

Art. 6

Negarea, contestarea, aprobarea sau justificarea, prin orice mijloace, în public, a Holocaustului, genocidului sau a crimelor contra umanităţii ori a efectelor acestora se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă.

Detalii: https://legeaz.net/text-integral/oug-31-2001-interzicerea-organizatiilor-si-simbolurilor-cu-caracter-fascist-rasist

Așadar se pedepsește cu închisoare negarea, a ceva sau  contestarea. Nu contează ce. Important e că imi interzici când să spun da sau nu sau când și dacă pot să contest ceva.

Cu alte cuvinte, tu, ca legiuitor atentezi la conștiința mea, la libertatea mea de expresie și mă cenzurezi!

Iată ce prevede Constituția:

ARTICOLUL 29
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

 

ARTICOLUL 30
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

În privința Legii 217/2015, (AICI) cea care completează, într-adevăr „eficient” Ordonanța de Urgență a Guvernului 31/2002 s-a scris destul de mult în anul 2015, dar fără un rezultat concret.

În primul rând se remarcă prin introducerea în textul Legii a cuvântului „legionar” asociat termenilor de oganizații fasciste, xenofobe etc și asta în condițiile în care nu există nici o condamnare națională sau internațională a Mișcării Legionare pentru crime împotriva umanității. Nici măcar la Tribunalul internațional de la Nuremberg nu a fost incriminată Mișcarea Legionară.

Apoi promovează aceleași interdicții ca și Ordonanța de bază, extinzând cenzura și asupra cultului  personalităților istorice, legionare sau nu, condamnate de diferite regimuri din preajma celui de-al doilea război mondial, intrând sub incidența acelorași articole din Constituția României.

Un comentariu amănunțit al acestei legi puteți citi aici:

Tânărul istoric Silvian Emanuel Man comentează legea „antilegionară” pe articole. Va fi interzisă Poliția Română?

Despre actuala Lege privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului

https://www.senat.ro/Legis/PDF/2018/18L300FG.pdf

s-a scris și se va mai scrie.

 

Video – Predica lui Mihai Silviu Chirilă la Duminica Sfintei Cruci, a treia din Postul Mare

Video – Predica lui Mihai Silviu Chirilă la Duminica Sfintei Cruci, a treia din Postul Mare

Predica lui Mihai Silviu Chirilă la Duminica Sfintei Cruci, a treia din Postul Mare (11 martie 2018). Predica de după Sfânta Liturghie ce a precedat conferința și lansarea cărților „Promovarea ecumenismului la nivel panortodox de către pseudosinodul din Creta” de Mihai Silviu Chirilă și „Îngrădirea nu este schismă” de pr. prof. Teodor Zisis – la București.

Pentru că unii invocă interdicția stabilită de canonul 64 de la  Sinodul 6 Ecumenic, aceea de a nu predica mirenii în biserică, redau un fragment din tâlcuirea acestui canon:

Tâlcuire la canonul 64 de la Sin. 6 Ecumenic

„….. De va fi insă vreun mirean iscusit în cuvânt, și cu chip cucernic, nu se oprește de a răspunde și a învăța îndeosebi pe cei ce îl întreabă, precum zice Zonara, și capul 32 a cărții a 8-a din Apostoleștile așezământuri; că vor fi zice toți învățați de Dumnezeu; în ce chip grăia și Apolos, și învăța cele pentru Domnul, cu toate că numai botezul lui Ioan știa (Fapte 18, 25) și Achila și Prișcila, cei ce au învățat pe acesta și Apolos mai cu scumptate calea lui Dumnezeu (acolo).”

Vor urma filmări de la Conferința/Lansarea de carte.

Actualizare:

Video – Mihai Silviu Chirilă – Conferință/Lansare de carte la București în Duminica Sfintei Cruci

Carte utilă: Promovarea ecumenismului la nivel panortodox de către pseudosinodul din Creta

Patriarhia Română a editat în vara acestui an o broșură numită Despre Sfântul și Marele Sinod din Creta (16-26 iunie 2017). Întrebări și răspunsuri, prin care urmărește (dez)informarea tuturor credincioșilor ortodocși de pe cuprinsul Patriarhiei Române cu privire la sinodul din Creta, desfășurat cu un an înainte. Potrivit editorilor săi, “broșura, alcătuită din 53 de întrebări şi răspunsuri, se adresează tuturor credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta a fost editată cu scopul de a oferi membrilor Bisericii noastre un răspuns la întrebările, nelămuririle sau neliniștile care se ridică în legătură cu Sfântul și Marele Sinod și documentele aprobate”1.

Demersul Patriarhiei pune în aplicare articolul 13, alin. 2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Sfântului și Marelui Sinod, care prevede că, după acceptarea deciziilor sinodului din Creta, “deciziile sinodale semnate, ca și Mesajul Sfântului și Marelui Sinod sunt trimise prin scrisori patriarhale ale Patriarhului Ecumenic către toți Întâistătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care trebuie să le comunice Bisericilor lor. Aceste texte au o autoritate panortodoxă2 (s.n.).

Prin această broșură, Patriarhia face o “receptare” a sinodului în duhul celor stabilite la Creta, urmând ca deciziile acestuia să capete o autoritate panortodoxă și să fie puse în practică, lucru care se vede din ce în ce mai clar din multele relatări de presă despre evenimente ecumeniste la care ierarhi și preoți români se fac părtași sau din persecuția fără scrupule contra celor ce se opun sinodului din Creta, aplicată în duhul art. 22 din documentul despre relațiile cu ansamblul lumii creștine” și cu ajutorul complice al puterii seculare, devenită brusc foarte favorabilă ierarhiei BOR.

Textul broșurii patriarhale prezintă punctul de vedere oficial al BOR, potrivit căruia sinodul din Creta a fost un succes și o mărturisire a ortodoxiei, iar delegația română și-a adus o contribuție esențială la acest succes. Stilul lucrării este manipulator, mizând pe necunoașterea de către publicul larg a problematicii teologice, riscând să creeze un atașament deplin al populației ortodoxe față de deciziile acestui sinod eretic.

Lucrarea Promovarea ecumenismului la nivel panortodox de către pseudosinodul din Creta. Răspuns la “minicatehismul ecumenist” editat de către Patriarhia Română sub numele Despre Sfântul și Marele Sinod din Creta. Întrebări și răspunsuri a apărut la sfârșitul verii ca un răspuns la această broșură a BOR, pe care autorul o numește “minicatehism ecumenist”, deoarece este scrisă sub formă de întrebări și răspunsuri, asemenea unui catehism3.

Motivul acestei apariții editoriale a fost dorința de a oferi publicului larg posibilitatea de a se informa corect în legătură cu deciziile eretice ale pseudosinodului din Creta, cu reacția clericilor și credincioșilor ortodocși care au respins aceste decizii, întrerupând pomenirea ierarhilor fideli acestora, și cu calea de urmat de către cei ce doresc să nu se facă părtași la erezia ecumenistă, ci să continue să trăiască în curăția învățăturii ortodoxe, așa cum au făcut generațiile de ortodocși dinainte.

Lucrarea a fost publicată spre dezbatere publică pe data de 8 septembrie, pe siteul OrtodoxINFO4, fiind trimisă spre studiu și analiză și părinților care au întrerupt pomenirea ierarhilor responsabili pentru acceptarea deciziilor din Creta de către BOR. Cei mai mulți dintre părinți prezenți la întâlnirea de la Beiuș, din 11-12 septembrie 2017, au fost de acord ca textul să fie publicat sub formă de carte și să fie dat spre lectură publicului larg.

Publicarea acestui răspuns în format neelectronic devine o necesitate, în condițiile în care, în ciuda asigurărilor pe care le dădea cineva părinților nepomenitori că știe din surse sigure de la Patriarhie că broșura BOR nu va fi publicată niciodată sub formă de carte și nu va fi distribuită în teritoriu, pentru că Patriarhia nu dorește să irosească foarte mulți bani și se va mulțumi numai cu publicarea pe internet, broșura BOR a fost deja distribuită aproape în toate parohiile din țară, fidelizându-i pe preoți și pe credincioși față de teologia ecumenistă pe care aceasta o conține și devenind cea mai concretă formă de propovăduire publică în masă, din fața Sfântului Altar, a ereziei ecumenismului de către întregul sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Răspunsul la broșura BOR are 130 de pagini și este structurată în cinci capitole: „Despre sinodul ecumenic și sinodul panortodox”, Despre «sfântul și marele sinod» din Creta”, “Despre erezia aprobată de pseudosinodul din Creta”, „Despre documentele «sfântului și marelui sinod» din Creta, “Despre întreruperea pomenirii ierarhului eretic”. Este alcătuită sub forma de întrebări și răspunsuri, ca și broșura căreia îi dă răspuns, și încearcă să dea răspunsuri corecte și oneste teologic la multe dintre întrebările formulate de către autorii scrierii BOR.

Încercând să cuprindă în cele cinci capitole cele mai multe dintre aspectele foarte complexe pe care atitudinea față de erezie le presupune în Biserica Ortodoxă, având un limbaj accesibil chiar și celor ce nu au o instrucție teologică solidă, lucrarea se adresează în primul rând preoților și credincioșilor care nu au avut posibilitatea să se informeze corect în legătură cu ceea s-a întâmplat în Creta anul trecut, în speranța că, odată ce vor afla adevărul care le este sistematic ascuns de către autoritățile bisericești, vor reacționa față de erezia ecumenistă promovată de sinodul din Creta, așa cum au făcut creștinii de-a lungul istoriei, în situații de infestare a Bisericii cu erezie, întrerupând pomenirea ierarhilor și comuniunea bisericești cu cei ce rămân în ascultarea ierarhilor eretici.

Din acest motiv, îi rugăm pe toți cei ce vor achiziționa cartea să o dea mai departe spre lectură și altora, în așa fel încât ea să se difuzeze cât mai mult la cât mai mulți. Suntem conștienți că nu putem să facem față resurselor și dispozitivului de difuzare ale Patriarhiei Române, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu lucrarea asiduă a celor ce doresc ca Biserica Ortodoxă Română să nu fie pătată de erezia ecumenismului, cei interesați să știe adevărul despre ce s-a decis în Creta anul trecut vor avea acces la informațiile necesare lecturând această carte.

Mulțumim tuturor celor care și-au exprimat puncte de vedere pertinente în legătură cu conținutul lucrării. Autorul a încercat să țină seama în forma finală a textului, adăugită și îmbunătățită față de cea publicată pe site, de cât mai multe dintre sugestiile și criticile formulate.

Cartea a apărut sub patronajul Asociației Sfinților Martiri ai Închisorilor –Bucovina”, din resursele proprii ale editorilor, și are prețul de 7 lei, urmând ca banii încasați din vânzarea acesteia să fie reinvestiți în tipărirea altor exemplare, în așa fel încât ea să poată ajunge de cât mai mulți cititori.

Lectură plăcută și cu folos duhovnicesc!

1 http://basilica.ro/ebook-intrebari-si-raspunsuri-despre-sfantul-si-marele-sinod-din-creta/.

2 http://basilica.ro/regulamentul-de-organizare-si-functionare-a-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/.

3 Un catehism care să înglobeze hotărârile pseudosinodului din Creta și alte concepte ecumeniste a pregătit și Biserica Ortodoxă Rusă, chiar dacă nu a participat la acest sinod: https://stranaortodoxa.wordpress.com/2017/11/27/ps-longhin-va-fi-sf-sinod-al-bisericii-au-pregatit-un-catehism-nou-eretic-se-vor-discuta-lucruri-grele-rugati-va-rugati-va-fierbinte/.

4 Coincidență sau nu, la scurt timp după apariția acestei lucrări pe siteul nostru, asupra autorului ei s-a dezlănțuit în mediul online o campanie furibundă de denigrare, dusă cu o ură viscerală, urmărindu-se discreditarea sa ca teolog și luptător împotriva ecumenismului.

Sursa: ortodoxinfo.ro

“Părtășia la erezie” – expresie biblică și patristică

“Părtășia la erezie” – expresie biblică și patristică

Image result for sinod ortodox icoane

Studiul de față nu este o pledoarie pentru aplicarea iconomiei în probleme dogmatice, ci o încercare de încadrare teologică corectă a responsabilității celor care, în 2016, în Creta, au fost de acord să semneze documentele sinodului ce a oficializat participarea Bisericilor Ortodoxe locale la erezia ecumenismului, a celor care, în sinodul BOR din București, au susținut deciziile luate în Creta și a celor care le-au primit ca fiind ortodoxe și în conformitate cu principiile misionare ale Bisericii Ortodoxe. Scopul demersului este acela de a oferi, în baza experienței Sfinților Părinți ai Bisericii, o poziționare cât mai corectă față de cei ce au adus erezia în Biserica Ortodoxă Română,pentru a se evita căderea în cele două extreme: pe de o parte, laxitatea morală, care presupune acceptarea ereziei și conviețuirea cu ea, și, pe de altă parte, radicalismul, care poate devia în atitudini schismatice.

Lucrarea nu are pretenția de a trata exhaustiv tematica, ci de a fi un răspuns la o problemă actuală, folosindu-se în cea mai mare parte de experiența Sfântului Teodor Studitul, cel care elaborează, în epistolele sale, diferitele aspecte ale părtășiei la erezie.

Dacă din perspectiva raportării la adevărul de credință, la modul general, eretic se poate numi oricine are o cugetare contrară învățăturii drepte a Bisericii Ortodoxe, atât timp cât nu se leapădă de aceasta și nu revine la cugetarea dreaptă, ortodoxă, din perspectiva manierei în care o erezie se răspândește în viața Bisericii, părtășia la erezie reprezintă strict modul în care s-au contaminat cu erezia toți cei care nu sunt creatorii propriu-ziși ai acesteia, ci au acceptat-o, în diferite forme: de bună voie, de frică, sub amenințare, fără amenințare, din comoditate sau din neștiință.

Din acest punct de vedere, părtășia este începutul căderii spirituale la capătul căreia cel ce s-a făcut părtaș la erezie ajunge să o propovăduiască cu deplină convingere, devenind eretic complet, în gândire și în faptă. Cel ce se face părtaș la erezie este, în ochii lui Dumnezeu, la fel de vinovat ca și ereticul de la care s-a contaminat cu această boală sufletească; dacă rămâne în comuniune cu acesta până la ultima suflare a vieții, va avea parte de același tratament la judecata lui Dumnezeu ca și ereticul propriu-zis, iar dacă rămâne până după pronunțarea unei condamnări oficiale sinodale a ereziei și ereziarhilor acesteia, va fi tăiat prin afurisire de la trupul Bisericii împreună cu aceia, împărtășind soarta lor.

Un aspect deosebit ce trebuie luat în considerare atunci când ne raportăm la cei care s-au contaminat cu erezia este starea canonică a ereticului și a părtașului la erezie. Condamnarea oficială de către un sinod ecumenic a ereziei și a ereziarhilor acesteia, în mod nominal, creează o realitate canonică, în care ereticii condamnați și cei ce se află în părtășie cu ei sunt tăiați de la trupul Bisericii, pierd harul mântuitor și tainele, devenind străini față de Biserica lui Hristos cât timp persistă în erezia respectivă. Din acel moment, orice contact al credincioșilor ortodocși cu cei condamnați de Biserică este interzis de către sfintele canoane, participarea la rugăciune cu aceștia fiind aspru pedepsită, cu caterisirea pentru clerici și cu afurisirea pentru mireni. Până în momentul condamnării ereziei și a celor aflați în comuniune cu ei, este un drept și o datorie a episcopilor, preoților și credincioșilor de a întrerupe comuniunea cu aceștia, mai ales comuniunea liturgică cu preoții și cu episcopii eretici sau părtași la erezie, însă se pot face și trebuie să se facă toate eforturile pentru convingerea acestora să revină de pe calea eretică, pentru a curăți Biserica Ortodoxă de erezie.

Aplicate la situația ereziei ecumeniste aprobate de către sinodul din Creta, aceste aspecte ne arată cum a pătruns în Biserica Ortodoxă Română legiferarea ereziei ecumeniste la nivel panortodox. Ierarhii români, care s-au făcut părtași la erezia din Creta fie prin semnătură directă, fie prin aprobarea acesteia la sinodul din București, fie prin acordul tacit față de cele două sinoade, au devenit propovăduitorii ecumenismului în Biserica noastră și prigonitori ai preoților care mărturisesc adevărul de credință, iar din acest punct de vedere, pot fi considerați eretici, deoarece s-au făcut începători și propovăduitori ai ereziei în Biserica Ortodoxă Română. Prin atitudinea lor, au împlinit condițiile opririi pomenirii lor la slujbele bisericești, prevăzute de canoanele 31 apostolic și 15 I-II, dar în atitudinea față de ei nu trebuie uitat că, deși nu mai pot fi considerați învățători demni de urmat și nu li se mai datorează ascultare canonică, devenind potrivit canonului 15 I-II, pseudo-învățători și pseudo-episcopi, nu sunt condamnați încă de un sinod ecumenic, nu sunt caterisiți și scoși în afara Bisericii, având în orice moment șansa de a reveni la Ortodoxie, prin lepădarea de semnătura din Creta, și de repunere în cinstea pe care au avut-o înainte de sinodul de anul trecut, așa cum s-a mai petrecut în istorie (la sinodul al VII-lea ecumenic, după sinodul din Ferrara-Florența etc.).

Eretici pot fi considerați și toți cei care au acceptat din toată inima hotărârile sinodului din Creta, fie că este vorba de ierarhi, de clerici, de monahi sau de mireni, deoarece ei au parcurs deja toate treptele căderii în erezie. Există în Biserica noastră oameni din toate stările menționate mai sus care au o cugetare ecumenistă cu mult înainte de sinodul din Creta. Pentru aceștia, sinodul din Kolimbari nu a făcut decât să parafeze ceea ce ei credeau și propovăduiau deja din tot sufletul.

Cei care au acceptat hotărârile din Creta din frică, din comoditate, din ignoranță, din dorința de a nu produce o scindare în Biserică, din dezinformare, se află într-o părtășie periculoasă cu cei ce le-au primit din convingere și le propovăduiesc ca adevăruri ortodoxe, iar datoria celor care au întrerupt pomenirea este de a-i convinge să iasă din această părtășie, pentru a nu se face împreună-responsabili cu ereticii ecumeniști în ziua judecății sau în ziua unui sinod ecumenic ortodox.

Una dintre cursele în care pot cădea cei ce au întrerupt pomenirea ierarhilor părtași la erezia ecumenistă este aceea a considerării tuturor celor rămași în comuniune cu ierarhii ca eretici și tratarea lor după regulile canonice după care trebuie tratați ereticii deja condamnați de un sinod ecumenic. O astfel de mentalitate deja a părăsit Biserica Ortodoxă Română în favoarea ereziei, cei ce o au gândind și vorbind deja despre Biserica noastră ca despre o entitate străină lor. Acesta este începutul unei gândiri schismatice și trebuie evitată cu orice preț.

Studiul propune un răspuns și celor care consideră că erezia ecumenistă, datorită întinderii sale în viața Bisericii, nu va mai fi condamnată de niciun sinod ecumenic, deoarece șansele ca un astfel de sinod să se țină ar fi minime. În condițiile în care nu va mai exista un sinod ecumenic, cei ce au pornit pe calea ecumenismului își vor continua drumul, până când, la un moment dat, vor realiza așa-numita “unire a tuturor creștinilor. În acel moment, ei vor ieși din Biserica Ortodoxă prin aderarea la o organizație eretică străină cu totul Ortodoxiei, după modelul greco-catolicismului,împlinind prin această lucrare condamnarea pe care ar trebui să le-o dea un sinod ecumenic ortodox.

Mai jos puteți citi varianta integrală a studiului realizat de teologul Mihai Silviu Chirilă.

„Părtășia la erezie” – expresie biblică și patristică

Tașca, 2017

“Dar nu trebuie mai mult iscodit și cercetat dacă cineva a mâncat cu cel ce a mâncat împreună cu un eretic și altul cu acesta, căci atunci, dacă mergem așa cu înlănțuirea, trebuie să ne despărțim de toți. Iar acest lucru este al celor ce-și iubesc voia proprie, iar nu al sfinților.”

(Sfântul Teodor Studitul, Epistola 49. Fiului Navcratie)

Argument

Sfântul Teodor Studitul ne dă o definiție lapidară a ereziei, pe care o numește “depărtarea de la cugetarea cea dreaptă”[1], adică de la dreapta credință mărturisită de Biserica Ortodoxă. Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare spune: “eresuri au numit pe cei ce cu totul s-au lepădat și s-au înstrăinat chiar de la credință”[2]. Explicând modul în care a evoluat erezia, Sfântul Teodor ne spune că la început ereziile combăteau Evangheliile pe față, dar, după aceea, înmulțindu-se harul și diavolul fiind alungat, acesta a început să strâmbe semnificațiile cuvintelor evanghelice. Văzând că lumea îl ascultă și urmează, către sfârșitul lumii, pentru a pregăti venirea lui antihrist, diavolul va ataca din nou direct Evanghelia, pentru a produce necredința față de aceasta[3].

Întrebându-se retoric “cine este începătorul și învățătorul tuturor ereziilor”, sfântul Amfilohie de Iconium răspunde: “Începătorul și [învățătorul] tuturor ereziilor este diavolul”[4]. În istoria Bisericii, diavolul a ispitit diferiți oameni să se ridice împotriva învățăturii drepte a credinței și să încerce să o altereze prin cugetări omenești pierzătore de suflet. Aceștia s-au făcut începători ai ereziilor respective, ereziarhi, și au fost condamnați de către sinoadele ecumenice adunate de către Sfinții Părinți pentru a-i combate pe aceștia și mai ales învățătura lor greșită și a curăți Biserica de erezia lor. Ereziile care au apărut în Biserică sunt de obicei numite cu numele ereziarhilor care le-au făcut cunoscute. Odată cu condamnarea lor nominală de către un sinod, aceștia au fost scoși în afara Bisericii, și toți cei care au continuat să fie în comuniune cu ei au ieșit din acel moment[5] în afara Bisericii, fiind numiți eretici. Lucrările lor liturgice nu au fost recunoscute ca fiind taine valide și orice comuniune a ortodocșilor cu aceștia a fost interzisă de sfintele canoane și de cugetarea Sfinților Părinți. Din momentul condamnării lor a început să opereze “principiul vaselor comunicante” aplicat la pomenirea ierarhului, pentru a-i scoate în afara Bisericii pe toți cei ce mențin comuniunea cu ereticii excluși din Biserică prin caterisire și excomunicare. Despre importanța condamnării de către un sinod a ereticilor și a ereziei lor ne vorbesc clericii care i-au răspuns împăratului unionist, în 1443, la întrebarea de ce nu acceptă unirea de la Ferrara: “Toate tâlcuirile care s-au făcut la cuvintele Sfinților Părinți și care se sprijină pe temelia cea bună pe care a așezat-o Hristos le ținem ca pe o «piatră» (Mt. 6,18) sigură a credinței, pe care ne zidim și noi, după putința noastră. Dar nu primim cu niciun chip deșănțatele tălmăciri și răstălmăciri aduse de unii cuvintelor vieții, mânați de propriile lor cugete și de «nebuna înțelepciune» a filosofilor morți cu trupul și cu sufletul. De altfel, nici Biserica nu le-a primit vreodată, ci i-a dat anatemei, tăindu-i de la trupul ei pe cei care le-au scris. La fel și noi, îi socotim străini de învățătura sănătoasă și nu avem împărtășire cu cei ce se slujesc de ele până astăzi”[6].

Dacă sub aspectul raportării la adevărul de credință oricine cugetă o învățătură străină predaniei ortodoxe este eretic în cugetare până când revine la cugetarea ortodoxă, sub aspectul realității canonice create prin acceptarea ereziei la un nivel bisericesc local sau panortodox sunt necesare precizări referitoare la modul în care se răspândește erezia și se aderă la ea, mai ales în vederea stabilirii unei raportări canonice corecte față de cei căzuți și față de eforturile de a-i recupera.

Din această perspectivă, expresia “părtășie la erezie” desemnează, pe de o parte, modul în care aderă la o erezie toți cei care nu sunt începătorii propriu-ziși ai ereziei, iar, pe de altă parte, asumarea de către cel ce se face părtaș la erezie a răspunderii de a se face “vrăjmaș al lui Dumnezeu”[7] ca și cel ce s-a ridicat prin cugetarea eretică împotriva dreptei credințe. Dintre cei ce se fac părtași unei erezii, unii ajung propovăduitori direcți ai acesteia, fiind convinși de doctrina ei, adică ajung eretici propriu-ziși, alții o acceptă din diferite motive (frica, comoditatea, ignoranța etc.), fără a o propovădui deschis.

Expresia se găsește atât în Sfânta Scriptură, cât și în gândirea unor Sfinți Părinți, referindu-se la la modul în care începe căderea unui ortodox într-o erezie. În Scrisoarea 452, Sfântul Teodor Studitul face o explicare a termenului spunând că “împărtășire (metalepsis) și părtășie (koinonia) sunt același lucru, una trăgându-și numele de la a avea parte împreună de ceva (metechesthai), iar alta de la a face părtași pe cei ce au împreună ceva”[8]. În cazul nostru, părtașii la erezie au parte de aceeași judecată cu cei ce sunt propovăduitori ai ereziei, dacă îi prinde moartea în această stare, și au împreună învățătura eretică și împărtășirea cu propovăduitorii ereziei[9]. Diferența în ceea ce privește împărtășirea aceleiași învățături eretice este dată de modul și de nivelul de însușire și conștientizare a celui ce s-a făcut părtaș la erezie. În același loc, Sfântul Teodor completează definiția spunând: “a arătat și aici lumina lumii [apostolul Pavel] că părtășia este participare”. Participare înseamnă modelarea minții, a mărturisirii și a viețuirii după învățătura eretică la care cineva se face părtaș.

Contextul biblic

În cea de-a doua sa epistolă sobornicească, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan învaţă: “Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu îi ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (2In. 1,10-11; s.n.). Părtășia la faptele cele rele ale ereticilor înseamnă atât asumarea vinovăției înaintea lui Dumnezeu pentru împărtășirea învățăturii acestora, cât și însușirea acestei învățături și transpunerea ei în practică, adică dobândirea unei cugetări și trăiri eretice, străine evangheliei propovăduite de Apostolul neamurilor. Din același motiv, în epistola către Romani, Sfântul Pavel recomandă: “Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei” (Rom. 16,17; s.n.). În epistola întâi către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel numește părtășia cu faptele cele rele ale păcătoșilor “amestecare”: “Eu v-am scris să nu vă amestecați cu vreunul care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau bețiv, sau răpitor…” (1Cor. 5,11).

Sfântul Irineu de Lyon, în Adversus haereses[10], consideră că îndemnul dat de Sfântul Apostol Pavel: “De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10) reprezintă un îndemn de a ne păzi de părtășia cu ereticii, deoarece, spune Sfântul Irineu: “Atâta evlavie aveau apostolii și ucenicii, ca nici măcar prin cuvânt să nu aibă părtășie (koinonia) cu careva care falsifica adevărul (parachorasso)”[11].

Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează cuvintele Sfântului Iacov, din epistola sobornicească a acestuia, ca referindu-se la părtășia cu ereticii: “Iacov a zis: „Cel care se arată că este prieten al lor [al ere­ticilor] vrăjmaş al lui Dumnezeu este” (cf. Iac. 4, 4)”[12].

Sfântul Ghenadie Scholarios interpretează un pasaj din Sfânta Evanghelie după Ioan în sensul fugii de părtășia cu erezia și cu ereticii: “Dar mai presus de toate și Domnul nostru grăiește că «după un străin nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor (In. 10,5)”[13].

Îndemnuri de a evita părtășia cu ereticii ne face Sfântul Apostol Pavel și în Epistola a doua către Timotei, unde spune: “Oamenii răi și amăgitori vor înainta spre mai rău, înșelând și fiind înșelați” (2Tim. 3,13), de unde se vede că și ereticii au o cădere continuă, din rău în mai rău, nu doar cei ce se află în părtășie cu ei. Corintenilor sfântul le spune: „Nu vă înjugaţi la alt jug cu cei necredincioşi. Căci ce părtăşie este între lumină şi în­­tuneric?” (2Cor. 6, 14)”, de unde se vede că părtășia la erezie este considerată o împreună lucrare cu ereticii.

Contextul patristic

Expresia este folosită și de către unii Sfinți Părinți, în special de către Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Teodor Studitul. În epistolarul Sfântului Teodor Studitul apare de foarte multe ori, definind diferite aspecte ale asocierii la învățătura eretică.

De-a lungul vieții sale, Sfântul Ioan Gură de Aur i-a combătut, în special în scrierea Contra anomeilor, pe arienii anomieni, care activau în timpul său. Anomienii erau ramura radicală a arienilor, numiți și eunomieni, condamnați de către sinodul al II-lea ecumenic, erezia lor fiind considerată atât de diferită de învățătura creștină, încât s-a dispus rebotezarea lor, atunci când doreau să se reîntoarcă la credința ortodoxă. La părtășia cu astfel de eretici face referire sfântul și în scrierea sa despre proorocii mincinoși.

În scrierea sa contra profeților mincinoși, Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând pasajul de la Iacov 4,4, afirmă: “Iacov a zis: „Cel care se arată că este prieten al lor [al ere­ticilor] vrăjmaş al lui Dumnezeu este” (cf. Iac. 4, 4). Au­ziţi toţi care mâncaţi împreună cu ereticii hotărâre du­reroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; şi nu se învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi suferă şi mai rele[14] (s.a.). În Scrisoarea către Taleleu, Sfântul Teodor Studitul afirmă că în această privință “hotărârea este a lui Gură de Aur, însă și a fiecărui sfânt”[15], adică în acest sens există un consensum Patrum[16].

În Epistola către Iacov monahul, Sfântul Teodor Studitul citează cuvântul Sfântului Atanasie cel Mare către monahi, în care acesta spune că “nu numai că nu trebuie să avem părtășie cu ereticii, dar nici măcar cu cei ce au părtășie cu cei necredincioși”[17]. Sfatul se aplica practic la părtășia cu ereticii arieni, condamnați de sinodul I ecumenic. Sfântul Ghenadie Scholarios citează într-o epistolă cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare, adresate celor care se îndeletnicesc cu viața singuratică, în care acesta spune: “se cuvine să fugim de cei de a căror cugetare ne scârbim”[18].

Vorbind în sinodul unionist de la Ferrara, după 13 ședințe ținute fără vreun rezultat concret, la 8 decembrie 1438, Mitropolitul Marcu Eugenicul, insuflat de Duhul Sfânt, a reîntărit poziția ortodoxă, spunând: “Eu nu primesc și nu recunosc aceste mărturii ale Părinților și dascălilor apuseni ce vorbesc despre purcederea Duhului Sfânt de la Fiul, căci bănuiesc că sunt măsluite. În cele ce țin de credință, nu poate fi vorba de pogorământ… Nu îi primiți în părtășie cu voi, atât cât rămân în această înnoire”[19].

Scriind ieromonahului Teofan din Evia, Sfântul Marcu Eugenicul îl sfătuiește să fugă de părtășia cu unirea săvârșită de către unioniștii de la Ferrara, prin care Ortodoxia a fost unită cu erezia papistașă, condamnată încă din vremea Sinodului al VIII-lea Ecumenic, condus de către Sfântul Fotie: “Fraților, fraților! Fugiți de părtășia cu cele de neîmpărtășit și de pomenirea celor de nepomenit. Iată, eu, Marcu, păcătosul, vă spun că oricine pomenește pe Papa ca pe un ierarh ortodox este vinovat. Iar cel ce cugetă dogmele latinilor, cu latinii se va judeca și se va socoti vânzător al credinței”[20]. În altă parte: “Fraților, fugiți de ei și de părtășia cu ei!”[21]. Pentru a nu exista nicio îndoială în privința Ortodoxiei gândirii sale, și pentru ca patriarhul și clericii să nu încerce să păcălească poporul că ar fi avut vreo părtășie cu ereticii, “înaintea unor oameni de încredere, a spus fără ocolișuri că niciodată nu a primit părtășia cu prounioniștii și că leapădă unirea și dogmele latine. Apoi a spus: «Cu cât stau mai departe de el [de Patriarh], cu atât sunt mai aproape de Dumnezeu și de toți Sfinții»”[22].

Părtășia la erezie are, în multe dintre scrisorile Sfântului Teodor, o circumstanță agravantă și una atenuantă. În Scrisorile sale, sfântul tratează două mari probleme:

  1. „disputa miheiană”[23], adică scandalul creat de decizia luată, în 795, de împăratul Constantin al VI-lea cel Orb de a-și repudia soția și de a se recăsători, de aprobarea acestei decizii de către un sinod ținut în 806 și de condamnarea celor ce se opun acestei decizii, de către “sinodul adulter” din 809[24];
  2. reizbucnirea crizei iconoclaste, în 813, odată cu aducerea la tron a împăratului Leon Armeanul.

Atunci când vorbește despre criza miheiană, Sfântul Teodor se referă la părtășia la o “erezie pe față, nedogmatică și ușor de priceput pentru un copil”[25], așa cum o numește, adică la o faptă eretică ce constă în reinterpretarea și batjocorirea Sfintei Scripturi și a Sfintelor Canoane cu privire la căsătorie, necondamnată de un sinod ecumenic[26]. Sfântul îi consideră episcopi ortodocși[27] doar pe cei care nu au participat la sinodul adulter și îl denunță ca adunătură mincinoasă, pe ceilalți numindu-i în text „eretici”, în sensul că prin decizia lor comună s-au făcut începători ai acelei înșelăciuni în popor.

Când vorbește despre părtășia la iconoclasm, circumstanța agravantă este părtășia cu o erezie deja condamnată de un sinod ecumenic împreună cu ereziarhii acesteia[28], în speță erezia iconomahă, condamnată de către Sinodul al VII-lea Ecumenic în 787, reizbucnită în vremea sfântului, în anul 813, odată cu înscăunarea împăratului bizantin Leon Armeanul. Circumstanța atenuantă este aceea că părtășia la erezie se face într-o perioadă de persecuție oficială cruntă, când ortodocșii erau obligați să adere la erezie, inclusiv prin semnătură, după cum se poate vedea în două dintre epistole. Aceste circumstanțe sunt inversate în cazul situației create în lumea ortodoxă după sinodul din Creta, deoarece circumstanța agravantă a părtășiei cu eretici condamnați se transformă în circumstanța atenuantă a părtășiei cu eretici necondamnați încă, iar circumstanța atenuantă a persecuției brutale se transformă, în cazul nostru, în circumstanța agravantă a lipsei de persecuție sau a persecuției mai blânde decât cea pe care au îndurat-o iconodulii în primele decenii din secolul al IX-lea. Termenul “eretic” din scrisorile Sfântului îi desemnează, cu diferențele canonice specifice, atât pe cei ce au acceptat căsătoria împăratului adulter, și care nu erau condamnați, caterisiți și excomunicați oficial de un sinod ecumenic, cât și pe iconomahi, condamnați de către Sinodul al VII-lea Ecumenic.

De un mare folos în înțelegerea motivului pentru care sfinții recomandă atât de stăruitor evitarea părtășiei cu ereticii, dar și modul în care operează această părtășie asupra credinciosului care o acceptă, este o explicație dintr-o notă de subsol a traducătorului, ce însoțește scrierea Sfântului Ioan Gură de Aur contra profeților mincinoși din volumul Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, editată de editura Sofia din București: “Dogmele eretice nu sunt simple enunţuri, ci puteri, care, odată ac­­­ceptate, se dezvoltă şi transformă încet-încet omul, fără ca acesta să‑şi dea seama. De aceea interziceau sfinţii orice părtăşie, fie şi ba­na­­lă, cu ereticii, mai ales pentru cei neîntăriţi în dreapta credinţă[29] (s.n.). Această explicație foarte pertinentă ne arată în primul rând motivul pentru care Sfinții Părinți și sfintele canoane au interzis nu doar părtășia dogmatică și liturgică cu ereticii condamnați de sinoadele ecumenice și scoși în afara Bisericii, dar chiar și pe cea socială (împreună-mâncarea, de exemplu), iar în al doilea rând, surprinde un aspect esențial pentru înțelegerea procesului de părtășie la erezie a celor ce au acceptat sinodul mincinos din Creta: părtășia la erezie este un proces de cădere continuă, care începe prin acceptarea, într-o formă sau alta, a învățăturii eretice și poate degenera, dacă cel ce a devenit părtaș nu se leapădă, prin întreruperea pomenirii ierarhului care o propovăduiește, de erezia respectivă, până la momentul în care cel ce s-a făcut părtaș la erezie a devenit eretic sub toate aspectele.

Pentru a înțelege corect ce spun sfinții de opera cărora ne ocupăm aici, se cuvine să remarcăm din capul locului că, atunci când vorbesc despre răspândirea ereziei, îi împart în mod evident pe cei ce sunt afectați de aceasta în două categorii: eretici, în cazurile analizate, atât în înțelesul de eretici necondamnați (adepții adulterului imperial), cât și de eretici condamnați de sinod ecumenic și excluși din trupul Bisericii Ortodoxe (iconomahii), și părtași la erezie, despre care Sfântul Teodor ne spune că pot reveni la Ortodoxie (inclusiv în cazul clericilor căzuți) printr-o pocăință sinceră și un canon de pocăință. De remarcat că și în cazul celor care se află pe pragul morții sau chiar dincolo de ea, sfântul păstrează această distincție: “dar dacă nimic din acestea nu s-a întâmplat[[30]], ci era în părtășie cu erezia și nu a ajuns să se împărtășească cu trupul și sângele Domnului (…) nu trebuie să se îndrăznească a face liturghii pentru el… nu este rânduit cu ortodocșii cel ce nu are părtășie cu ortodoxia, chiar dacă este în ultimul ceas”[31](s.a.).

În Scrisoarea 40 către Navcratie, Sfântul Teodor spune că preotul ortodox poate merge în casa cuiva să cânte cu el, “dacă ortodocși sunt cei ce-l cheamă și psalții și dacă amândoi [gazda și psalții] se păzesc de părtășia cu ereticii[32]. Contextul se referă la erezia adulterului, necondamnată sinodal.

În Scrisoarea 49 către fiul Navcratie, întrebat dacă se cuvine să există comuniune cu preotul care are o viață fericită, dar pomenește de frică un episcop eretic (necondamnat sinodal), sfântul spune că trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtășanie, dar că poate fi acceptat să binecuvânteze și să cânte cu noi “dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conștient părtășie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul”[33] (s.n.). În Scrisoarea 40către același Navcratie, Sfântul conchide că “asemenea preot, care să nu fie amestecat și să nu aibă părtășie cu ereticii, rar se găsesc acum”[34] (s.n.).

În Scrisoarea 223, adresată tot fiului Navcratie, de data aceasta despre iconoclasm[35], sfântul Teodor numește “părtășie cu ereticii” însușirea ideilor și a practicilor eretice ale acestora: “Au avut părtășie [cu ereticii] pe baza tăgăduirii lui Hristos, a Născătoarei de Dumnezeu, a tuturor sfinților. Căci acest lucru înseamnă cu totul lepădarea icoanei”[36].

Este foarte important de observat că atunci când vorbește de depărtarea de preotul care pomenește episcopul părtaș la erezia miheiană, necondamnată de un sinod ecumenic, sfântul Teodor recomandă depărtarea de “dumnezeiasca împărtășanie” a aceluia, pe când atunci când vorbește despre participarea la împărtășania episcopilor și preoților neoiconoclaști eretici, deja condamnați la Niceea, în 787, sfântul este tranșant și spune: “ai ales bine să pătimești pentru Hristos decât să te împărtășești de împărtășania eretică ce desparte de Hristos. Căci cel ce se împărtășește cu ea străin este de moștenirea lui Hristos, precum Iuda, și părtaș cu cei ce l-au dat pe Domnul să fie răstignit. Căci prigonitori și răstignitori ai lui Hristos sunt cei ce defaimă și disprețuiesc icoana lui Hristos, asemenea și a Născătoarei de Dumnezeu și a fiecăruia dintre sfinți”[37]. Aceeași distincție o face și în scrisoarea către soția unui spătar al cărei nume era Mahara, în care, spunându-i aceleia că “acum erezia care stăpânește în Biserica noastră este cea a adulterilor”, continuă: “ce să-ți spun acum despre acest lucru nu văd[38], decât că întinare are împărtășania din singurul fapt că îl pomenește [pe ereziarh], chiar dacă ortodox ar fi cel ce face Sfânta Liturghie”[39]. Prin urmare, nu numai că îl numește ortodox pe preotul care slujește Sfânta Liturghie pomenind un episcop eretic, dar și împărtășania sa continuă să fie împărtașanie, chiar dacă este întinată de părtășia la erezie, iar cel ce o ia și cel ce o dă o fac cu nevrednicie, spre a lor osândă.

În Scrisoarea 384 către fiul Navcratie, Sfântul Teodor vorbește despre “părtășia totală cu erezia”. Expresia este folosită în contextul în care vorbește despre un ortodox care, chemat să se împărtășească de la un eretic, promite că o va face, dar în gând spune că o va face la un preot ortodox. Pentru această înșelăciune “epitimia [pentru unul ca acesta] este jumătate decât cea dată celui care are părtășie totală cu erezia[40] (s.n.). Spre deosebire de sfatul dat Maharei, de data aceasta “preot ortodox” înseamnă preotul care nu are nicio părtășie cu ereticii condamnați.

Din acest exemplu vedem că există mai multe niveluri de părtășie la erezie: există o părtășie la erezie prin acceptarea ei din lașitate (cazul celui care a spus că se va împărtăși la eretici, dar gândea să o facă la ortodocși), dar există o părtășie la erezie totală, realizată de cei care acceptă întrutotul învățătura eretică sau participă de bunăvoie și din convingere teologică la pseudotainele ereticilor afurisiți de Biserică. În acest din urmă caz, părtășia totală cu erezia este starea de eretic propriu-zis.

În Scrisoarea 294, adresată egumenului Macarie, sfântul vorbește despre un preot care “a subscris la necredința eretică”, adică s-a făcut părtaș la erezie printr-o semnătură, aplicată pe un document în care arată că este de acord cu erezia. Pentru această trădare a Ortodoxiei, mai gravă decât acceptarea inconștientă a ereziei, dar mai puțin gravă decât împărtășia propriu-zisă cu pseudotainele ereticilor (condamnați), sfântul recomandă ca acest preot să se pocăiască, să întrerupă slujirea și să aștepte un sinod ortodox care să decidă în privința sa. Iar dacă s-a făcut părtaș la erezie prin luarea împărtășaniei, “să se țină departe de Sfintele Taine până la unul sau doi ani”[41]. Că este vorba despre tainele ereticilor condamnați și scoși din Biserică vedem și din denumirea de “paharul dracilor” sau “masa dracilor”, dar și din analogia cu frecventarea bisericilor în care slujesc ereticii, condamnată de Sfântul Sinod invocat de Sfântul Teodor, care s-a ținut la Constantinopol, sub președinția Sfântului Nichifor. Canonul 46 al acelui sinod decretează că “în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca într-o casă simplă și să se cânte numai de nevoie, așezându-se o cruce la mijloc, iar la altar să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvârșească rugăciune, nici să se aprindă candele sau lumânare”[42].

În Scrisoarea 340 către Taleleu, Sfântul Teodor Studitul arată că cel părtaș la erezie, indiferent de faptul că se face părtaș de bunăvoie sau de frică este vrăjmaș al lui Dumnezeu, nu prieten al Lui, adică se află în pericolul de a fi condamnat de către Dumnezeu ca și ereticul cu care se află în părtășie: “Dacă ar da cineva toți banii lumii și are părtășie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaș”[43]. Aici sfântul arată că expresia părtășie la erezie în acest context se referă la participarea la aceleași Sfinte Taine sau rugăciune cu ereticul (condamnat sinodal), dar adaugă că vinovat este și cel ce mănâncă și bea cu ereticul (condamnat)[44], așa cum prevăd și sfintele canoane, care interzic atât rugăciunea cu ereticii (10, 11, 45, 46, 64 ap., 2,4 sin. III ec., 6, 9, 32-34, 37 Laod., 9 Tim. Alex.), primirea pseudotainelor acestora (46, 47, 68 ap. 19 sin. I ec., 7 sin. II ec., 95 Trulan, 7, 8 Laod., 1, 47 Vasile cel Mare), dar și părtășia în cele obștești (7, 45, 64, 70-71 ap., 11 Trulan, 1 Antioh., 6, 29, 33, 37-38 Laod.). Constatările sunt determinate de relatarea referitoare la un preot ortodox care mânca împreună cu un episcop eretic. Sfântul spune că pentru această cădere, preotul, dacă se oprește de la împreună mâncarea cu ereticul, poate fi repus în slujire, după ce își face o perioadă de pocăință și se oprește de la slujire pentru o perioadă. De asemenea, în dialogul cu Taleleu, Sfântul Teodor arată, pe de o parte, că nu este o scuză faptul că cineva are cugetarea ortodoxă, dacă se face părtaș la erezie, deoarece cel ce face acest lucru o face de bunăvoie, iar pentru acest lucru se face vinovat înaintea lui Dumnezeu.

Lui Serghie ipatul și vărul primar, Sfântul Teodor îi recomandă “dar mai presus de orice lucru să fugi de părtășia cu erezia luptătoare împotriva lui Hristos, căci împărtășirea de ea înnegrește și pierde sufletul”[45].

În Scrisoarea 500 către Isihie protonotarul, Sfântul Teodor spune că este interzis a mânca, a bea și a cânta cu ereticii (condamnați[46]), nefiind de acord cu rânduiala unor monahi care fuseseră prigoniți pentru credință, dar se limitau în relațiile cu ereticii la a se feri de binecuvântarea lor, la a cânta cu mai-marii lor și a se împărtăși de la ei[47].

În Scrisoarea 531, adresată fiului Dorotei, Sfântul sfătuiește ca dacă cel ce a fost în părtășie (împărtășire) cu erezia a mărturisit acest lucru înainte de moarte și s-a pocăit și a primit împărtășania ortodoxă, atunci el să poată fi pomenit la slujbele de pomenire a morților, dar dacă a murit în părtășie cu erezia (iconoclastă) să nu se facă slujbe, deoarece “ereticească este pâinea aceea, iar nu trupul lui Hristos”[48]. Ideea este reluată în discuția cu monahul Simeon, în care spune: “cu care împărtășanie [au murit], de aceea u și parte” , deoarece “pâinea [ereticească] și paharul ereticesc este împărtășire cu potrivnicul”[49].

Contextul ereziei ecumenismului după pseudosinodul din Creta

În cazul ereziei ecumenismului, începătorii ereziei sunt toți teologii și ierarhii ortodocși care, participând la activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor, și-au adus o contribuție directă la alterarea învățăturii eclesiologice ortodoxe și/sau au încălcat sfintele canoane ale Bisericii, ce interzic comuniunea de rugăciune și de orice fel cu ereticii, participând la diferite manifestări cultice de tip ecumenist.

În cazul pseudosinodului din Creta, începătorii ereziei sunt cei ce au conceput direct documentele eretice care au fost semnate de către ierarhii prezenți acolo (patriarhul ecumenic Bartolomeu, episcopul Ioannis Zizioulas și toți membrii comisiilor dogmatice care au participat la elaborarea acestor documente). Toți ierarhii care au semnat acele documente, fie direct în Creta, fie ulterior, s-au făcut părtași la erezia ecumenistă prin semnătura pusă pe acele documente. Din acest motiv, în toate documentele pe care le-am prezentat ierarhilor români participanți la acel sinod, i-am numit “părtași la erezie”, ținând cont și de relatărilor unor ierarhi străini, precum IPS Ierotheos Vlachos, contestatar deschis al documentelor cretane, care a susținut că delegația română a susținut doctrina ortodoxă în dezbateri, dar că a cedat la un moment și a semnat documentele în forma lor finală.

Prin semnătura pusă și prin acceptarea publică ulterioară a acestor documente ca ortodoxe, s-au făcut propovăduitori pe față ai ereziei eclesiologice din documentele cretane, întrunind condiția necesară întreruperii pomenirii lor la sfintele slujbe, situația fiind oarecum similară celei a “sinodului adulter” din 809, deosebirea făcându-o erezia mult mai gravă propovăduită de semnatarii din Creta.

Prin analogie cu modul în care i-a catalogat Sfântul Teodor Studitul pe ierarhii participanți la sinodul din 809, se poate considera că ierarhii români, fie semnând direct documentele eretice din Creta, fie aprobându-le în sinodul local de la București, fie neluând poziție publică împotriva lor, propovăduindu-le poporului ca ortodoxe și persecutându-i pe preoții și credincioșii ortodocși care se opun acestor documente, s-au făcut începătorii ereziei în Biserica Ortodoxă Română, pe care au importat-o, prin părtășia la semnarea actelor sinodale cretane, putând fi considerați, din acest punct de vedere[50], eretici (condamnabili[51], însă necondamnați sinodal încă, ca și cei de la “sinodul adulter”). Aceeași analogie se poate aplica și celorlalți ierarhi semnatari ortodocși din întreaga lume, care, făcându-se prin propria semnătură părtași în sinod la documentele respective, au legiferat erezia la nivel panortodox, implementându-o ulterior la nivel local.

În ceea ce îi privește pe cei ce au rămas în comuniune cu ierarhii participanți la sinodul din Creta, ei s-au făcut părtași la erezia ecumenistă, legiferată în Creta, prin faptul că nu au întrerupt pomenirea cu episcopii care au acceptat într-o formă sau alta acel pseudosinod, deoarece pomenirea ierarhului înseamnă mărturisirea învățăturii pe care acesta o propovăduiește, după cum ne învață Sfântul Ghenadie Scholarios: “părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire. Sinoadele, ca și ceilalți Părinți, statornicesc că «se cuvine să fugim de părtășia cu cei de a căror cugetare ne scârbim»[52][53](s.n.).

Aici se impun câteva distincții obligatorii, operate și de către Sfântul Teodor Studitul, foarte importante pentru stabilirea comportamentului pe care trebuie să îl avem față de cei rămași în comuniune cu cei ce au adoptat deciziile din Creta.

Când vorbește despre acceptarea ereziei iconoclaste, condamnate deja sinodal, Sfântul Teodor identifică șase categorii de părtășie la erezie (pe care în această epistolă o numește “plecare [în fața] ereziei”), cărora le corespund șase tipuri distincte de epitimie, pentru cei ce se leapădă de aceasta. Iată cele șase categorii[54]:

  1. “Unii s-au plecat ereziei de bunăvoie, fără să-i silească cineva[55].
  2. Alții în urma bătăilor.
  3. Alții numai prin amenințare.
  4. Alții fără amenințări și chinuri, doar din frică.
  5. Alții ca să nu cadă din ale lor.
  6. Unii din neștiință”.

Pentru recuperarea acestora, Sfântul recomandă abținerea de la Sfânta Împărtășanie timp de trei ani, pentru cei ce au acceptat erezia de bună voie, trei pentru cei ce au cedat bătăilor, doi pentru cei ce au cedat amenințărilor, fricii sau comodității, și un an, pentru cei neștiutori. Celor căzuți dintre preoți, Sfântul le recomandă repunerea în tagma preoțească, dacă încetează să se mai împărtășească din tainele necredincioșilor, iar dacă au semnat o adeziune față de erezie să fie opriți de la slujire, până când un sinod ortodox va decide dacă sunt vrednici să mai fie preoți. Situația preotului este discutată și în epistola către Macarie egumenul.

Vedem din acest pasaj că modul în care s-a produs părtășia la erezie (căderea) este important și în ceea ce privește stabilirea gradului de vinovăție și a epitimiei prin care cel vinovat se poate curăți de vina sa și se reîntoarce în sânul comunității ortodoxe. Sfântul Teodor ia în calcul și circumstanța agravantă a comuniunii cu ereticii condamnați deja de un sinod și pe cea atenuantă a aderării la erezie ca urmare a persecuției.

Atunci când recomandă ruperea comuniunii cu cei ce au aprobat sinodal adulterul împăratului Constantin al VI-lea, după ce stabilește criteriile potrivit cărora episcopul ortodox care nu a participat la sinod și îl denunță ca tâlhăresc, dar pomenește de frică mitropolitul eretic, poate fi frecventat, la fel și preoții săi, în timp ce preotul ortodox care pomenește de frică episcopul eretic trebuie chemat doar la binecuvântarea mesei și la psalmodiere, dacă nu a slujit cu ereticii, sfântul interzice mâncarea împreună cu cei ce s-au însoțit în chip nepăsător cu cel ce a binecuvântat adulterul imperial sau cu alți eretici (probabil dintre cei ce l-au aprobat sinodal), dar adaugă un sfat esențial din care putem deprinde și noi modul în care s-ar cuveni să ne comportăm în toate situațiile ce nu țin de comuniunea liturgică față de cei ce acceptă sinodul din Creta: “Dar nu trebuie mai mult iscodit și cercetat dacă cineva a mâncat cu cel ce a mâncat împreună cu un eretic și altul cu acesta, căci atunci, dacă mergem așa cu înlănțuirea, trebuie să ne despărțim de toți. Iar acest lucru este al celor ce-și iubesc voia proprie, iar nu al sfinților. Până la acesta [la cel ce mănâncă cu ereticii] rămâi și nu trece mai departe. Nu cumva din neștiință [sfinții] nu au cercetat și nu ne-au vestit nouă acestea? Nicidecum. De aceea, nu te lupta să treci dincolo de hotarele pe care le-au pus Părinții noștri”[56] (s.n.). În această recomandare, Sfântul are în vedere ruperea comuniunii numai cu cei ce se fac direct părtași cu promotorii ereziei, fără să le pese că fapta lor este o încălcare evidentă a legii lui Dumnezeu, nu însă și cu restul oamenilor, care intră în comuniune, într-un fel sau altul cu ei. Dar și cu aceștia care stau la masa ereticilor, adică în comuniune strânsă cu ei, numai după ce se constată neînduplecarea lor, la capătul unui efort de a le explica o dată sau de două ori: “iar de la cei cu care nu mâncăm, nici darul nu trebuie primit, dacă, învățat o dată sau de două ori, el rămâne indiferent și nu se lasă înduplecat de noi”[57].

Ținând cont de toate aceste distincții, trebuie să observăm, aplicat la situația în care ne aflăm, că există ierarhi români care au semnat acele documente din convingere ecumenistă, aceia fiind în cuget, predică și acțiune eretici cu mult înaintea sinodului din Creta, manifestându-se astfel, de-a lungul timpului, prin diverse acțiuni (participări la întrunirile ecumeniste ale CMB[58], afirmații scandaloase cu caracter eretic[59], semnarea unor documente ecumeniste eretice[60], intercomuniune euharistică[61] sau împreună-slujire a unor Taine și ierurgii cu ereticii[62]); există ierarhi care au semnat acele documente cu rezerve și cu mustrare de conștiință (mitropolitul Olteniei a ținut să facă precizarea sub semnătura pusă că înaltpreasfinția sa crede cu tărie într-una singură sfântă, sobornicească Biserică Ortodoxă[63]); există episcopi care nu au semnat direct acele documente, dar care au luat act de ele în timpul ședinței de sinod din 28 octombrie 2016. Unii dintre aceștia din urmă au făcut-o cu cuget ecumenist eretic, alții după ce au criticat anterior documentele (cum a fost cazul episcopului Alexandriei, despre care există o relatare de presă[64] că s-ar fi declarat, cu câteva luni înainte de sinod, contra acestuia, episcopul Macarie din Europa de Nord, care ar fi criticat acele documente la un moment dat[65]). Există episcopi care nici nu au participat la ședința sinodului din octombrie 2016 (cum e cazul arhiepiscopului Sucevei), dar și aceștia s-au făcut părtași la documentele din Creta, prin faptul că nu au luat poziție deschisă contra acestora. Indiferent de modul în care s-au făcut părtași la erezia ecumenistă, toți episcopii români sunt în comuniune cu aceasta prin faptul că niciunul dintre ei nu a luat o poziție clară contra acelui sinod, așa cum învață sfântul Teodor Studitul, care spune că, pentru a fi considerat ortodox, episcopul trebuie să nu fi participat „la sinodul adulter și să îl numească adunătură mincinoasă”[66]. Prin atitudinea lor au permis intrarea ereziei în Biserica Ortodoxă Română, devenind începătorii ei la nivel local. Niciunul dintre ei nu este nevinovat pentru faptul că s-a făcut părtaș la erezie, ci, în cuvintele Sfântului Teodor Studitul, “dacă mintea celui ce s-a împărtășit nu este de acord cu fapta [împărtășirii], acest lucru este și mai mult o lepădare, fiindcă – de vreme ce știa că face un lucru străin [de credință] – a păcătuit întru cunoștință, netemându-se de Dumnezeu, Care ucide și sufletul și trupul, prin azvârlirea în gheenă, ci [înfricoșându-se] de cel care bate trupul doar pe lumea asta (cf. Mt. 10,28)”. Există doar doi episcopi ortodocși români care nu au acceptat în niciun fel documentele de la Creta: preasfințitul Iustinian Sigheteanul, care a trecut la Domnul în ziua acceptării documentelor de către sinodul local, considerându-le neortodoxe, și preasfințitul Vasile Someșanul, pe care starea gravă de sănătate l-a împiedicat să se pronunțe în vreun fel asupra acestui sinod.

Această vinovăție trebuie stabilită precis, în raport cu etapa căderii în care se află, cum precis trebuie stabilită și atitudinea corectă față de ierarhi, pentru a nu cădea într-o cugetare sau acțiune schismatică. Din acest punct de vedere, se impune a se ține seama de faptul că toți ierarhii care s-au făcut părtași ereziei din Creta (sau eretici, în sensul arătat mai sus) sunt condamnabili, dar nu sunt încă condamnați de către un sinod ecumenic, în mod nominal, alături de întemeietorii acestei erezii. Sunt nefrecventabili, în sensul în care preoții și credincioșii au dreptul și datoria[67] de a întrerupe pomenirea lor, dar nu sunt încă caterisiți și scoși în afara Bisericii, prin urmare nu operează sancțiunea canonică aspră a caterisirii sau afurisirii pentru toți cei ce păstrează comuniunea cu ei. Și nu în ultimul rând, mai au încă timp să se pocăiască și să se lepede de erezia la care s-au făcut părtași și pe care o impun în Biserica noastră, așa cum au făcut-o alți episcopi de-a lungul istoriei, care au recunoscut greșeala și s-au întors. Este foarte relevantă poziția unor capi ai ereziei iconoclaste, precum Grigore al Neocezareei, care a cerut să fie reprimit în comuniunea ortodoxă în ce-a de-a treia ședință de la Niceea, din 787. Sub conducerea Sfântului Tarasie, sinodul ecumenic i-a reprimit cu multă iubire de oameni pe toți episcopii care au recunoscut greșeala și i-a reașezat în scaunele lor[68]. Reprimirea lor în treapta episcopală a fost disputată la sinod, dar în cele din urmă chiar și monahii rigoriști au acceptat acest lucru: “Precum îi primeau Sfintele Sinoade a toată lumea pe cei ce se întorceau de la erezie, așa îi primim și noi”[69].

La rândul lor, clericii și credincioșii s-au făcut părtași la erezie prin comuniunea cu episcopii lor, participanți sau de acord cu sinodul din Creta. Și în ceea ce îi privește, există diferențe în privința modului în care s-au contaminat cu ecumenismul, foarte importante mai ales din perspectiva pastorală a recuperării lor, în lupta de curățire a Sfintei Biserici de erezie.

Există clerici și credincioși care au o cugetare eretică ecumenistă formată cu mulți ani înainte de sinodul din Creta. Este cazul unor preoți, ieromonahi, monahi, monahii, stareți, starețe, teologi, profesori universitari din facultăți de teologie sau profesori din învățământui liceal teologic, funcționari eparhiali, protopopiali, intelectuali laici, credincioși obișnuiți, mai ales din spații de confluență confesională, care au trăit împreună cu ereticii atât de mult, încât sunt incapabili de distincții teologice și dogmatice. Aceștia sunt adepții ideii că între Ortodoxie și ereziile de extracție creștină nu există diferențe semnificative, ci doar mici disensiuni teologice, care trebuie depășite prin dialogul ecumenist, pentru a se “reface unitatea pierdută a creștinilor”. O deviză sub care i-am putea aduna este expresia uzitată adesea “toți ne închinăm Aceluiași Dumnezeu”, pe care o aplică chiar și în relațiile interreligioase, nu doar în cele intercreștine. La modelarea conștiinței acestor oameni au contribuit intens încălcările canoanelor care opresc cu strășnicie comuniunea cu ereticii, dar și “ecumenismul practic”, propovăduit intens în această societate globalistă, care tinde să șteargă toate hotarele dintre oameni și religii (inclusiv pe cele dogmatice). Ei sunt cei mai fervenți luptători contra celor ce au întrerupt pomenirea ierarhilor, deoarece, având o gândire eretică deja conturată, pur și simplu nu pricep mobilul luptei celor care contestă sinodul din Creta.

În condițiile în care aceștia acceptă hotărârile sinodului din Creta ca fiind în perfect acord cu ceea ce își închipuie că este imperativul misionar al Bisericii Ortodoxe actuale și le consideră ortodoxe, iar ecumenismul îl consideră ca “o atitudine de dialog și cooperare cu ceilalți creștini”, ei pot fi considerați eretici, deoarece au parcurs întregul proces al formării unui cuget eretic. Față de aceștia poate opera direct sfatul apostolului că “după întâia și a doua mustrare se cuvine să ne depărtăm” (Tit 3,10), mai ales în ceea ce privește comuniunea bisericească (împreuna participare la slujire trebuie evitată, cu precădere în privința clericilor), dar nu încă și prevederile canoanelor care sancționează împreună-rugăciunea și împreună-viețuirea cu ereticii (cei ce continuă să aibă legături neliturgice cu ei, după întâia și a doua mustrare, cu speranța recuperării lor, nu pot fi condamnați ca atunci când ar avea legături cu ereticii din afara Bisericii, dar dacă rămân în comuniune bisericească cu ei se fac părtași la erezie), deoarece nu au fost încă condamnați de către un sinod ecumenic ortodox.

Există preoți care rămân în comuniune cu ierarhul și în părtășie cu erezia din inerție, pentru că au fost educați că ascultarea față de episcop este cel mai important lucru din activitatea unui preot. Mulți dintre aceștia contestă deciziile luate în Creta, dacă le înțeleg, sau consideră că ele nu sunt atât de grave încât să determine “păcatul capital” al ruperii comuniunii cu ierarhul. Unii au gândire și chiar kerygma ortodoxe, dar păstrează comuniunea cu episcopul pentru că s-au învățat cu simulacrul de luptă care s-a practicat timp de generații în BOR, în care preoții, mai ales ieromonahii, contestau, mai mult sau mai puțin public, deciziile ecumeniste ale ierarhiei, dar continuau să fie în comuniune cu ea, amăgindu-se că sunt luptători contra ecumenismului și că într-o zi acest tip de luptă va da roade. Roadele au fost, din păcate, documentele din Creta.

Există preoți care nu știu și nu înțeleg mare lucru despre ce s-a întâmplat în Creta, preferând să creadă versiunea oficială despre situația creată. La aceste motive de a rămâne în părtășie la erezie se mai pot adăuga indiferența, lașitatea, comoditatea, ignoranța, frica.

Niciunul dintre aceste motive nu îi apără pe preoții pomenitori de pericolul pe care îl impune părtășia și nici de vina de a se alătura unei gândiri eretice, cu care sunt de acord, prin pomenirea ierarhului (chiar dacă, în cazul unora, în mod superficial, formal) și de a ține în ignoranță și în părtășie la erezie poporul pe care îl păstoresc.

Riscul pe care îl impune rămânerea poporului în părtășie la erezie este ilustrat de Sfântul Vasile cel Mare într-o scrisoare a sa adresată episcopilor din Galia și Spania, cărora le descrie ravagiile pe care le făcea în rândul poporului arianismul, erezia condamnată la sinodul I ecumenic, dar revitalizată de domnia împăratului Valens: “Urechile celor simpli au fost amăgite și obișnuite cu înșelăciunea ereziei. Copiii cei mici din Biserică sunt deprinși cu învățăturile stricate – dar ce ar putea face? Botezurile sunt săvârșite de eretici, la fel și prohodirea celor adormiți, cercetarea suferinzilor, mângâierea celor întristați, sprijinirea celor în necazuri și ajutorările cele de tot felul , ca și săvârșirea Sfintelor Taine. Prin toate acestea se naște o legătură cu ei în popor și ajung să fie cu toți într-un cuget, încât în scurtă vreme, chiar de ni s-ar da o oarecare libertate, nu va mai fi nicio nădejde ca pe cei prinși în această înșelăciune îndelungată să îi putem întoarce din nou la cunoștința adevărului”[70].

Observăm că Sfântul Vasile îi numește pe “copiii cei mici ai Bisericii” pe credincioșii obișnuiți, care, rămânând mult timp în legătură cu erezia și cu ereticii (condamnați sinodal), “se naște o legătură cu ei în popor și ajung să aibă același cuget”, sau o “legătură de armonie”, cum o numește versiunea oficială a colecției PSB. Procesul de părtășie la erezie este unul dinamic, care începe prin acceptarea, de bunăvoie sau nu, a ereziei și se continuă prin expunerea îndelungată la conviețuirea liturgică și socială cu ereticii.

Există foarte mulți credincioși care se opun acordării statutului de bisericitate ereziilor papistașă sau protestantă, dar care rămân în ascultarea preoților lor din diferite motive. Cei mai mulți dintre ei nu au înțeles ce s-a petrecut în Creta sau au primit varianta oficială a ierarhiei, transmisă prin intermediul preoților. Mulți nu au auzit niciodată despre ecumenism. Foarte mulți sunt preocupați de cele ale vieții cotidiene și nu își dedică timpul necesar cercetării celor sufletești. Unii tratează problemele duhovnicești și bisericești cu aceeași superficialitate cu care sunt tratate cele politice sau mondene. Mulți nu au instrucția teologică și pregătirea duhovnicească necesare pentru a înțelege situația și a se poziționa corect față de ea.

Indiferent de motivul pentru care episcopii, clericii și poporul s-au făcut părtași la erezie, realitatea este că se află în comuniune cu erezia și riscă ca, în viața veșnică, să aibă aceeași soartă cu cei ce au creat erezia respectivă și o propovăduiesc, dacă nu se eliberează de aceasta prin întreruperea comuniunii cu ecumenismul și cu cei ce îl propovăduiesc. Despre acest lucru, Sfântul Teodor Studitul scrie, într-o scrisoare adresată patriarhului Teodor al Ierusalimului: “Alții au naufragiat deplin în privința credinței; alții, măcar că nu s-au scufundat de la cugetele eretice, dar din pricina părtășiei lor cu ereticii, au pierit și ei odată cu aceia”[71]. Nu pot fi considerați părtași la deciziile din Creta cei care efectiv nu au avut posibilitatea să ia cunoștință de acestea, din diverse motive (sunt prea bătrâni, sunt prea tineri, sunt prea bolnavi, sunt în incapacitate medicală de a înțelege, locuiesc izolați și alte situații care i-au împiedicat în mod obiectiv, nu din cauza delăsării, să se informeze, nu au instrucția și capacitatea intelectuală să înțeleagă ce se întâmplă, au fost păcăliți de propaganda oficială și nu au avut capacitatea de a vedea înșelăciunea dintr-un exces de bunăcredință etc.).

Cât timp sunt în comuniune cu erezia, împărtășania cu Sfintele Taine administrate de episcopi și preoți părtași la erezie se face spre osânda celor ce le iau, așa cum se întâmplă cu cei ce se împărtășesc cu nevrednicie din diverse motive (nespovedanie, spovedanie iresponsabilă, neîmplinirea canonului etc.), după spune Sfântul Apostol Pavel: “Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși, și bolnavi, și mulți au și murit” (1Cor. 11,29-30).

Nu în ultimul rând, cei ce se află în părtășie cu erezia riscă condamnarea de către un sinod ecumenic ortodox și scoaterea în afara Bisericii, împreună cu cei ce propovăduiesc deschis și convins erezia și cu cei ce sunt începătorii ei. În acest moment, ei sunt condamnabili, dar nu încă condamnați de către un sinod. Din acest motiv, din punct de vedere canonic, nu li se poate aplica tratamentul care se aplică ereticilor condamnați de un sinod și care au fost deja scoși în afara Bisericii, interzicându-li-se celor ce au rămas în interiorul acesteia să aibă vreo legătură cu ei, sub sancțiunea caterisirii sau a afurisirii[72].

Foarte mulți dintre cei preocupați de evoluția situației din Biserică după sinodul din Creta consideră că cei ce s-au făcut părtași la erezia ecumenistă prin acceptarea deciziilor sinodului nu mai au nevoie să fie condamnați, deoarece sinodul ROCOR a condamnat deja ecumenismul și ei sunt implicit condamnați de acea condamnare.

Într-adevăr, sinodul local al ROCOR a dat anatemei în 1983 la Vancouver la modul general ecumenismul și pe cei ce îl propovăduiesc și au legături conștiente cu ereticii [membrii protestanți și catolici ai CMB][73], dar nu a condamnat nominal și nu au caterisit și pe începătorii ereziei și pe cei ce rămân în comuniune cu aceștia. Numai după o condamnare oficială a ereziarhilor și a celor ce se află în comuniune cu ei aceștia ies în afara Bisericii și devin eretici în sensul în care sfintele canoane interzic orice legătură cu ei. Până atunci, datoria noastră este să ne îngrădim de cei ce sunt în comuniune cu erezia, dar să încercăm să îi determinăm și pe ei să ia decizia de a se îngrădi de erezie (în cazul ierarhilor, de a o lepăda cu totul).

Cei care i-au catalogat deja pe toți membrii Bisericii Ortodoxe Române rămași în comuniune cu ierarhia ca eretici și se comportă față de ei de ca și când aceștia ar fi deja cu totul în afara Bisericii se raportează la Biserica Ortodoxă Română ca la ceva străin, ca la altceva decât Biserica strămoșească, pe care avem datoria să o curățim de erezie, pentru a ne relua într-o bună zi viața bisericească împreună cu credincioșii, cu preoții și cu episcopii care acum sunt părtași la erezie, dar pe care sperăm să-i recuperăm printr-un efort pe care trebuie să-l facem până în ultimul moment. A-i cataloga pe toți ca eretici și a gândi Biserica Ortodoxă Română ca ceva străin este începutul gândirii schismatice. Dacă Sfântul Teodor Studitul a făcut distincția între eretici și părtași la erezie, nenumindu-i pe toți la grămadă eretici, chiar dacă admite că sunt părtași la gândirea eretică, dar și la vrăjmășia cu Dumnezeu ce derivă din aceasta, de ce să ștergem noi, în acest stadiu al luptei, această distincție, lăsând loc interpretărilor și atitudinilor greșite față de cei ce au acceptat, într-o formă sau alta, ecumenismul în Biserica noastră?

Unii spun că nu mai trebuie să așteptăm un sinod ecumenic, deoarece acesta nu va mai veni niciodată, pentru că ecumenismul este atotstăpânitor. Istoria Bisericii a cunoscut erezii care au dominat viața bisericească zeci de ani, pentru ca la un moment dat Dumnezeu să se îndure de poporul său și să le aducă izbăvirea. Cei ce cred că nu va mai putea fi făcut un sinod ortodox se grăbesc să facă ei lucrarea lui Dumnezeu, ignorând faptul că prin canonul 15 I-II suntem chemați să ne îngrădim de erezie și să așteptăm, nu să dăm anateme, să-i caterisim și să-i afurisim din postura de clerici sau mireni pe eretici.

Dacă nu va mai exista un sinod ecumenic care să îi scoată în afara Bisericii pe cei ce vor rămâne fideli ecumenismului, atunci ecumeniștii își vor continua mișcarea centrifugă la care s-au angajat la sinodul din Creta și vor ajunge la un moment dat în punctul în care vor realiza mult dorita lor “unitate a creștinilor”, adică se vor uni propriu-zis cu ereticii, ieșind de la sine din Biserica Ortodoxă și aderând la o structură religioasă străină Ortodoxiei dimpreună cu toți cei ce îi vor urma, împlinind ei condamnarea și scoaterea în afara Bisericii pe care nu le-a mai putut face un sinod ecumenic (așa au făcut greco-catolicii, când au ieșit din Biserica Ortodoxă). Oprirea pomenirii ierarhilor care s-au făcut părtași la erezia ecumenismului în acest moment are ca scop tocmai evitarea punctului în care ei ar ajunge la “potirul comun”, când ar fi deja eretici cu totul și nu s-ar mai putea salva. Un semnal de alarmă similar ar fi și un sinod ecumenic, care ar opri ierarhia ortodoxă și pe cei ce o urmează din drumul înspre în afara Bisericii, pe care merg acum.

Din toate cele spuse până acum, rezultă că nu se cuvine ca toți cei ce se află în Biserica Ortodoxă Română să fie numiți fără niciun fel de distincție eretici. Este adevărat că toți cei ce acceptă părtașia la erezia ecumenistă sunt în comuniune cu aceasta, dar motivele diferite pentru care o fac îi determină pe unii să nu aibă o cugetare și o acțiune eretică, chiar dacă toți poartă riscul și responsabilitatea asocierii cu erezia, de care trebuie să se lepede neîntârziat. Îl putem considera eretic propriu-zis pe preotul care propovăduiește și crede că papistașii și protestanții nu au taine[74] și că ecumenismul este erezia tuturor ereziilor, dar rămâne în comuniune cu episcopul său din frică, din neînțelegerea corectă a deciziilor luate în Creta, din neînțelegerea exactă a prevederilor canonice care îi permit să se despartă de episcopul său sau din alt motiv decât adeziunea conștientă și asumată la erezia propovăduită? Dar pe creștinul care se află în comuniune cu episcopul său, dar nu știe nimic despre erezia ecumenistă, despre ecumenism în general? Ce fel de mărturisire eretică face acesta?

Datoria noastră este să îi avertizăm pe cei ce continuă legătura cu ierarhii propovăduitori ai învățăturilor ecumeniste (și chiar și pe ierarhii care s-au asociat ereziei din frică sau comoditate) că rămânerea în comuniunea cu ei îi expune riscului de a deprinde învățăturile și practicile ecumeniste eretice ale acestora și de a continua căderea începută prin acceptarea părtășiei la erezie până în punctul în care, pe nesimțite, vor cugeta, vor mărturisi și se vor comporta în mod eretic, ajungând la ceea ce Sfântul Teodor numește “părtășie totală” cu erezia, adică devenind la fel cu cei cu care se află în părtășie. În rest, nu este al nostru să îi catalogăm ca eretici, să îi tratăm ca eretici, să ne comportăm de ca și când noi suntem singurii ortodocși rămași pe lume. Smerenie, dragoste, durere, nădejde și răbdare[75]– acestea trebuie să fie trăsăturile atitudinii noastre față de cei ce sunt încă în legătură cu erezia.

Cum trebuie să facem lucrarea noastră, atât față de cei ce sunt deja eretici în gândire și faptă, cât mai ales față de cei ce sunt părtași la această erezie, ne învață chiar Sfântul Ioan Gură de Aur, care ne spune, în altă parte, că părtașul la erezie și ereticul sunt împreună vrăjmași ai lui Dumnezeu: “De aceea vă rog, pe voi toţi, ca pe ereticii aceştia, care discută cu voi, să încercaţi să-i îngrijiţi cu blândeţe şi bunătate ca pe nişte oameni care sunt cuprinşi de nebunie. Că învăţătura aceasta greşită a lor s-a născut din mândria lor fără de margini. Şi mare le este îngâmfarea minţii! Rănile cele umflate nu suferă să pui mâna pe ele, nici să le atingi cât de cât. Din pricina aceasta, doctorii cei pricepuţi dezinflamează astfel de răni slujindu-se de un burete moale. Aşadar, pentru că şi anomeii au o rană umflată în suflet, să ne slujim de cuvintele spuse aici ca de un burete moale muiat în apă bună şi alinătoare, să încercăm să le potolim mândria şi să le doborâm toată trufia. De te ocărăsc, de aruncă din picioare, de scuipă, orice-ar face, nu înceta să-i tămăduieşti, iubite! Trebuie să îndure multe de acest fel cei care-l îngrijesc pe un om cuprins de furii. Cu toate acestea, nici de suferi atât nu trebuie să te depărtezi de ei; ci mai cu seamă pentru aceasta trebuie să-i plângi şi să-i socoteşti nefericiţi, pentru că aşa este boala lor.

Aceste cuvinte le spun celor tari în credinţă, celor ce nu pot fi ispitiţi, celor ce sunt în stare să nu sufere vreo vătămare din vorbirile cu aceşti eretici. De este însă cineva mai slab, să fugă de tovărăşia cu ei; să se depărteze de adunările lor, ca nu cumva prietenia să ajungă pricină de necredinţă”[76].

Mihai-Silviu Chirilă

[1] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 36. Lui Euprepian și celor [aflați] dimpreună cu el, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. I, Editura Sofia, București, 2006, p. 35.

[2] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 373.

[3] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 36. Lui Euprepian și celor [aflați] dimpreună cu el, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, ed. cit., pp. 35-36.

[4] Sfântul Amfilohie de Iconium, Împotriva apotactiților și ghemeliților, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. I, Editura Sofia, București, 2006, p. 215.

[5] “De acum înainte”, conform deciziei canonului I al sinodului al III-lea ecumenic, adică din momentul condamnării de către sinod.

[6] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Editura Egumenița, Galați, 2015, pp. 449-450.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre proorocii mincinoși și despre dascălii mincinoși și lipsiții de Dumnezeu eretici și despre semnele veacului acestuia, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. I, ed. cit., p. 172.

[8] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 452. Lui Nichita egumenul, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. I, ed. cit., p. 131.

[9] În cazul celor adormiți, cu care împărtășanie au [murit], de aceea au și parte (Scrisoarea 534. Lui Simeon Monahul, ed. cit., p. 156)

[10] III,5

[11] Ibidem.

[12] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre proorocii mincinoși și despre dascălii mincinoși și lipsiții de Dumnezeu eretici și despre semnele veacului acestuia, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. I, ed. cit., p. 172.

[13] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, ed. cit., 2015, p. 455.

[14] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre proorocii mincinoși și despre dascălii mincinoși și lipsiții de Dumnezeu eretici și despre semnele veacului acestuia, în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, ed. cit., p. 172.

[15] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 340, Fiului Taleleu, în ed. cit., p. 97.

[16] Ibidem, nota 4.

[17] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 466. Lui Iacov monahul, ed. cit., p. 137.

[18] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, ed. cit., 2015, p. 455.

[19] Sf. Marcu al Efesului (Marci Evgenici, Metropolitae Ephesi), Opera anti-unionistica, ed. ab. L. Petit, vol. X, fasc. II, Roma,pp. 127(8-9), 130(18-24), 132(5-8, 34-35), 133(1-6); Vasilide,pp. 102-103; PG 160, 69C, 97C, în Stâlpii Ortodoxiei. Viața și nevoințele celui întru sfinți părintelui nostru Marcu Evghenicul, mitropolitul Efesului, Editura Egumenița, Galați, f.a., p. 79.

[20] Epistola lui Kir Marcu al Efesului către Theofan, PG, 160, 1096-1100, în Stâlpii Ortodoxiei. Viața și nevoințele celui întru sfinți părintelui nostru Marcu Evghenicul, mitropolitul Efesului, ed. cit., p. 151.

[21] Stâlpii Ortodoxiei, p. 160.

[22] Ibidem, p. 167.

[23] “În acea vreme, împăratul Constantin, fiul cel neasemenea maicii celei bune şi iubitoare de Hristos, adică împărăteasa Irina, a izgonit pe aceasta de la împărăţie şi a început a domni singur. Şi fiind tânăr şi cu obiceiuri rele, s-a dedat la patimi fără măsură şi la desfrânare. Pentru aceea a izgonit şi pe soţia sa Maria, pe care a făcut-o de s-a tuns cu sila în cinul monahicesc, iar în locul ei şi-a luat altă femeie cu numele Teodotia, care era rudenie tatălui său. Preasfinţitul Patriarh Tarasie n-a voit să binecuvânteze cununia lor, dar un preot oarecare cu numele Iosif, care era iconomul bisericii, defăimând dumnezeieştile legi şi neascultînd de patriarhul, s-a făcut părtinitor şi săvârşitor acelei nunţi fărădelege… Deci o fărădelege ca aceea începându-se de la casa împărătească, s-a întins pretutindeni, nu numai prin cetăţile dimprejur, ci prin hotarele cele mai îndepărtate. Aşa au început a face domnii şi stăpânii care erau în Bosfor şi Gothii şi cei care stăpâneau şi prin alte părţi, despărţindu-se de femeile lor, şi cu sila ţinându-le în chip călugăresc, luând în locul lor altele.” (Viața Sfântului Cuvios Teodor Studitulhttps://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-teodor-studitul).

[24] Interpretând disputa miheiană, arhimandritul Vasilios Papadakis, în Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei (ed. cit., p. 292), avertizează: “În sfârșit, alții, din rândul iubitorilor de dezbinări și schisme în Biserică au dat despărțirilor sale temporare de Sfinții Tarasie și Nichifor caracter de lege bisericească și canon inviolabil, susținând, în dezacord cu sfintele canoane [13-15 I-II, vezi nota 524] și cu Sfânta Tradiție că avem datoria de a înceta comuniunea cu episcopii noștri nu numai din motive de ordin dogmatic, ci și pentru încălcarea unor canoane ale Bisericii”.

[25] Scrisoarea 36, Lui Euprepian și celor [aflați] dimpreună cu el, ed. cit., p. 38. Există totuși o oarecare întrepătrundere între erezia miheiană și iconoclasm, deoarece viața Sfântului Teodor ne spune că împăratul Constantin l-a amenințat pe patriarhul Tarasie cu reînvierea iconoclasmului, dacă nu acceptă decizia sa. Astfel se încearcă o justificare a deciziei sinodului din 806 de a accepta căsătoria împăratului, pe considerentul că astfel se evită riscul uriaș al reînvierii iconoclasmului. Un detaliu foarte important este acela că începătorul ereziei miheiene, preotul Iosif, care l-a cununat pe împăratul adulter, este și călăuzitor al luptei celor care au reînviat lupta contra icoanelor: “Însă plaga cea veche, răul cel dinlăuntrul sânului, Iosif, cel numit mai de demult cununător al însoțirii adulte, iar acum batjocoritor al lui Hristos, însuși s-a făcut călăuzitor celor pe care i-a avut mai înainte în grijă” (Scrisoare 223, Fiului Navcratie, ed. cit., p. 85).

[26] “Prin acceptarea celui ce a cununat în chip adulter, au hotărât sinodal o dogmă împotriva Evangheliei și a Mergătorului înainte și a canoanelor, întărind fărădelegea ca iconomie și dând anatemei și izgonind pe preoții și ierarhii care voiau să aibă autoritate canoanele și pe cei ce nu cugetă același lucru [cu adulterul acceptat de ei], precum știți” (Scrisoarea 53, Citețului Ștefan și celor împreună cu el (ed. cit., p. 68). Disputa s-a terminat o dată cu moartea împăratului și cu caterisirea definitivă a preotului Iosif, care îl cununase pe împărat.

[27] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 40. Fiului Navcratie, ed. cit., p. 58.

[28] „În cea de-a șasea și a șaptea ședință a sinodului au fost anatemizați trei patriarhi ai Constantinopolului și alți episcopi iconoclaști” (Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei Editura Egumenița, Galați, 2015, p. 268). “Și s-a adunat sinodul acesta împotriva păgânilor și prihănitorilor de creștini luptători [iconomahi] ai Sfintelor Icoane, pe care anatematisindu-i, și mai ales pe Anastasie, pe Constantin și pe Nichita, care în vremea luptătorilor de iconae au stătut minciuno-patriarhi ai Constantinopolului…” („Prolegomena despre Sfântul și Ecumenicul al Șaptelea Sinod”, Pidalion. Cârma Bisericii Ortodoxe, f.l., Editura Credința strămoșească, 2007, p. 320). La cei trei patriarhi eretici face referire sfântul în Scrisoarea 53, Citețului Ștefan și celor împreună cu el (ed. cit., p. 65).

[29] Ibidem, p. 169, nota 1.

[30] Dacă nu s-a pocăit sincer.

[31] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 531. Fiului Dorotei, ed. cit., p. 154.

[32] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 40. Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 50.

[33] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 48. Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 60.

[34] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 40, Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 49.

[35] Distincția dintre cele două teme pe care le abordează o face sfântul în această epistolă, când vorbește despre căderea lui Flubutus: “nemărturisind ei în prima lor înfângere – cea pentru adulter și însoțire adulteră – s-au comportat exact pe dos în situația de față”.

[36] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 223. Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 85.

[37] Scrisoare 244, Unei egumene, ed. cit., p. 89.

[38] Despre faptul că s-a temut să îi ceară preotului să nu îl pomenească pe ereziarh la liturghie (Scrisoarea 553, către soția unui spătar al cărei nume era Mahara, ed. cit., p. 159).

[39] Scrisoarea 553, către soția unui spătar al cărei nume era Mahara, ed. cit., p. 159.

[40] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 384. Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 111.

[41] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 294, Lui Macarie egumenul, ed. cit., p. 91.

[42] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. cit., p. 511.

[43] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 340, Fiului Taleleu, în ed. cit., p. 97.

[44] Interdicția este reiterată în Scrisoarea 393, în care la întrebarea dacă se poate mânca, la vreme de mare nevoie, cu cei întrutotul necredincioși sau cu cei ce au părtășie cu ei, sfântul răspunde “sub nicio formă, nicidecum decât dacă este un caz extrem și nu în chip indiferent, ci numai dacă e vreo adevărată trebuință, [dar și atunci] o dată sau de două ori” (Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 393, Sfinților mei părinți duhovnicești, care sunt alungați pentru Domnul, Teodor, cel mai mic preot și egumen al celor din Studion, bucurați-vă în Domnul, ed. cit., p. 121).

[45] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 144, Lui Serghie, ipatul și vărul primar, ed. cit., p. 79.

[46] Că vorbește despre ereticii condamnați vedem din referirea la închisoarea imperială din Smirna, unde îl aruncase Leon Armeanul.

[47] Scrisoarea 500. Lui Isihie protonotarul, ed. cit., pp. 152-153.

[48] Scrisoarea 531. Fiului Dorotei, ed. cit., p. 155.

[49] Scrisoarea 534. Lui Simeon monahul, ed. cit., p. 156.

[50] Al realității canonice create prin facilitarea apariției ereziei în Biserică.

[51] Condamnarea de către un sinod ecumenic nu înseamnă că cei condamnați devin eretici doar din momentul condamnării sau că devin mai eretici din momentul condamnării, ci că din acel moment ei și învățătura lor sunt despărțiți total de cugetarea dreaptă a Bisericii, această tăiere din trupul Bisericii creând o nouă realitate canonică, cei îi obligă pe toți cei ce doresc să rămână în Ortodoxie să întrerupă orice legătură cu cei condamnați sinodal.

[52] Sfântul Atanasie cel Mare, Către cei ce se îndeletnicesc cu viața singuratică.

[53] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, ed. cit., p. 455.

[54] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 393, Sfinților mei părinți duhovnicești, care sunt alungați pentru Domnul, Teodor, cel mai mic preot și egumen al celor din Studion, bucurați-vă în Domnul, ed. cit., p. 121.

[55] Adică au devenit prin părtășia de bunăvoie, din convingere, eretici, acceptând învățătura eretică și crezând în ea.

[56] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 49. Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 60.

[57] Ibidem.

[58] La diferite întruniri, la adunări generale CMB, cum au fost cele de la Porto Alegre sau Busan.

[59] De genul aceleia potrivit căreia s-a pierdut unitatea Bisericii și niciuna dintre comunitățile creștine actuale nu poate spune că este adevărata una, sfântă, apostolească și sobornicească Biserică; că Biserica era una doar în primul mileniu și că Biserica Ortodoxă și papismul sunt aproape același lucru; că musulmanii cred și ei în Hristos; că se impune o redefinire a dogmelor Bisericii; că sfintele canoane sunt perimate sau valabile pentru o anumită epocă istorică și trebuie “contextualizate” etc.

[60] Acordurile de la Busan, acordurile de recunoaștere a monofiziților ca ortodocși, acordurile de la Ravenna sau Chieti, prin care se recunoaște primatul papal etc.

[61] Împărtășirea cu greco-catolicii, primirea ereticilor la împărtășire în biserici ortodoxe etc.

[62] Diferite sfințiri, sfințirea Agheasmei mari cu greco-catolicii etc.

[63]https://sinodultalharesc.tk/20-33-de-ierarhi-nu-au-semnat-documentele-sinodului-din-creta-singurii-care-au-semnat-cu-totii-au-fost-luptatorii-ierarhi-bor/.

[64]https://www.aparatorul.md/episcopul-galaction-de-la-alexandria-se-dezice-de-sinodul-talharesc-din-creta/.

[65]https://www.atitudini.com/2016/07/cinste-lui-p-s-macarie-al-europei-de-nord-se-opune-hotararilor-sinodului-din-creta-sa-dea-domnul-sa-duca-pana-la-sfarsit-lupta-cea-buna/.

[66] Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 40. Fiului Navcratie, ed. cit., p. 58. Pe această temă, Sfântul Paisie Aghioritul spune: “Atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul [episcop] nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta: este vinovat. În timp ce dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu” (Cuvinte duhovniceştiI. Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 344). Raționamentul are un corespondent secular în principiul juridic Qui tacet consentire videtur si loqui debuisset ac potuisset, “Se consideră că cel ce tace este de acord, dacă ar fi trebuit și s-ar fi putut exprima”.

[67] Arhidiacon Ioan N. Floca, op. cit., p. 346; Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. II, partea I, traducere de dr. Nicolae Popovici și Uroș Kovincici, Tipografia Diocezană, Arad, 1934, p. 323.

[68] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, ed. cit., p. 267.

[69] Ibidem, 265.

[70] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, ed. cit., p. 63. Traducerea colecției PSB a Patriarhiei Române dă următoarea versiune: “Urechile oamenilor simpli au fost amăgite și obișnuite cu nelegiuirile ereziei. Copiii Bisericii sunt educați cu învățăturile stricate. Ce trebuie să facem? Ereticii botează, dau muribunzilor merindea pentru drumul veșniciei, îi vizitează pe bolnavi, mângâie pe cei în suferință și lipsuri, dau ajutor de tot felul și împart darul Sfintelor Taine. Prin toate aceste lucruri săvârșite de ei, se naște în aceste popoare o legătură de armonie cu ei, așa că în scurtă vreme, chiar de ni s-ar da libertate, n-ar mai fi nicio nădejde ca pe cei prinși în această îndelungată înșelăciune să-i mai putem întoarce din nou pe calea adevărului” (Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București 2010, p. 396).

[71] Epistola 15, cartea a doua, în Arhim. Vasilios Papadakis, op. cit., p. 279.

[72] Această distincție a încercat să o facă în cursul verii părintele Claudiu Buză, apărându-se după ce a fost acuzat că, prin participarea la rugăciune împreună cu membrii Consistoriului Mitropolitan din București, s-ar fi făcut… părtaș la erezie. Sfinția sa a încercat să demonstreze că starea celor ce s-au făcut părtași la erezia din Creta nu este identică celei a ereticilor condamnați de un sinod ecumenic și scoși în afara Bisericii, în sensul că cei ce s-au făcut părtași la erezie sunt condamnabili, dar nu sunt încă condamnați de un sinod ecumenic și, prin urmare, sfinția sa nu poate fi judecat ca și când ar fi călcat canoanele care interzic rugăciunea împreună cu ereticii condamnați deja de Biserică (can. 45, 46 ap. ș.a.). În sensul acesta a afirmat că sunt „nevinovați” (în sensul juridic în care cineva se bucură de prezumția de nevinovăție, chiar dacă evidențele îl încriminează în ochii tuturor, până în momentul rămânerii definitive și executive a deciziei de condamnare a sa) cei care s-au făcut părtași la erezia din Creta, nu pentru că ar fi în realitate nevinovați de participarea la erezie. Întrebat de către părinții prezenți la întâlnirea de la Beiuș dacă este de acord că, indiferent de modul în care s-au făcut părtași la erezie, cei ce rămân în comuniune (din motivele enumerate mai sus de către Sfântul Teodor Studitul, care determină și gradul lor de vinovăție) cu erezia și cu ierarhii care o propovăduiesc se fac vinovați și riscă să aibă același tratament cu aceia, părintele Claudiu Buză a fost de acord, motiv pentru care părinții întruniți la Beiuș au considerat că nu se găsesc motive pentru care sfinția sa să fie considerat începătorul unei noi învățături eretice (o stare intermediară de nevinovăție a celor ce s-au făcut părtași la erezie). Este de la sine înțeles că părintele Claudiu nu este de acord cu nevinovăția celor ce s-au făcut părtași la erezie, altfel, pentru ce ar fi sacrificat totul pentru a rupe comuniunea cu aceia? Pentru ce ar fi riscat să fie numit “cel de-al doilea Iuda” de către episcopul locului, dacă ar fi crezut că părtașii la erezie nu riscă nimic în privința mântuirii?

[73] “Anathema to Ecumenism – Those who attack the Church of Christ by teaching that Christ’s Church is divided into so-called „branches” which differ in doctrine and way of life, or that the Church does not exist visibly, but will be formed in the future when all „branches” or sects or denominations, and even religions will be united into one body; and who do not distinguish the priesthood and mysteries of the Church from those of the heretics, but say that the baptism and eucharist of heretics is effectual for salvation; therefore, to those who knowingly have communion with these aforementioned heretics or who advocate, disseminate, or defend their new heresy of Ecumenism under the pretext of brotherly love or the supposed unification of separated Christians, Anathema!”;

(https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2012/09/30/anatema-oficiala-a-bisericii-impotriva-ecumenismului/).

[74] Un astfel de preot a fost chiar unul dintre consistorialii care au mărturisit acest lucru în fața părintelui Claudiu Buză, la judecarea apelului sfinției sale.

[75] Despre limitele răbdării în această lucrare, recomand studiul părintelui ieromonah Grigore Sanda, egumenul de la Lacu Frumos, publicat în urmă cu câteva săptămâni pe această temă.

[76] https://ioanguradeaur.wordpress.com/category/cuvantari-impotriva-anomeilor-catre-iudei/.

http://ortodoxinfo.ro/2017/11/06/partasia-la-erezie-expresie-biblica-si-patristica/

https://saccsiv.wordpress.com/2017/11/06/teolog-mihai-silviu-chirila-studiu-despre-partasia-la-erezie/#more-31759

Via: ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com

Cuvântarea teologului Mihai-Silviu Chirilă, care va fi citită la Sinaxa Ortodoxă din Grecia, pe 4 aprilie

Foto – ortodoxinfo.ro 

Noi informații despre Sinaxa Ortodoxă din Grecia, de pe 4 aprilie

Preiau de pe ortodoxinfo.ro

Înaltpreasfinţiile Voastre, Preasfinţiile Voastre,
Preacuvioşiile Voastre, Preacucerniciile Voastre,
Distinşi Domni Profesori,
Fraţi şi surori întru Hristos,

Dintre ideologiile care au apărut în lume în secolul XX, poate cea mai periculoasă este globalizarea, planul de inspiraţie francmasonică ce vizează desfiinţarea graniţelor statale, culturale, economice, lingvistice şi religioase şi contopirea întregii umanităţi într-o entitate unică, planetară, cu o conducere politică, economică şi religioasă unică. Din punct de vedere spiritual, acest construct este periculos pentru că, pe de o parte, pare a fi o reluare a planului de sfidare a lui Dumnezeu descris în episodul Turnului Babel din prima carte a Sfintei Scripturi (Facerea 11), iar pe de altă parte, pare a pregăti popoarele pentru episodul final al istoriei umanităţii, venirea lui antihrist.

Globalizarea este rezultatul direct al descreştinării societăţii occidentale, produsă ca urmare a căderii din har a Bisericii Apusului, prin ruperea sa de Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului, la mijlocul secolului al XI-lea, şi a căderilor succesive în diferite erezii şi filosofii anticreştine în secolele ce au urmat: papismul, umanismul, protestantismul, iluminismul, evoluţionismul, secularismul, ateismul, comunismul, capitalismul, consumerismul, new-agismul şi altele. Omul european apostat, dominat de un spirit luciferianist, care promovează răzvrătirea de tip demonic împotriva lui Dumnezeu, a căutat transpunerea în viaţa sa a unor promisiuni eshatologice ale Bisericii, într-o formă pervertită, dezbrăcată de orice caracter spiritual. Aşa se face că aşteptarea eshatologică a Împărăţiei cereşti a fost caricaturizată în încercarea de realizare a paradisului terestru, prin mijloace tehnologice, într-o societate distopică, dominată de un iubirism lumesc, ce încearcă, la rândul său, să imite iubirea creştină, liantul Trupului lui Hristos, Biserica, adunarea celor ortodocşi, care, după modelul vieţuirii treimice, trăiesc în comuniune de iubire unii cu alţii şi cu Dumnezeu.

Pentru că globalismul nu se poate realiza decât prin crearea unui stat planetar, a unei economii planetare şi a unei religii planetare, sub aspect religios a apărut în lume ecumenismul. Nevoia de a avea o religie mondială, într-o lume a scepticismului religios şi a agnosticismului radical, poate fi înţeleasă doar prin prisma scopului final al globalizării: pregătirea lumii pentru venirea lui antihrist. Dacă acesta ar veni într-o lume cu desăvârşire ateistă, cine l-ar mai recunoaşte ca dumnezeu şi l-ar mai venera ca atare? O religie mondială contrafăcută, în care în locul Adevărului coexistă diferite“adevăruri” produse de mintea căzută a omului, poate crea liantul pseudospiritual care să îi aducă pe toţi cei ce s-au lepădat de Dumnezeu în situaţia de a accepta domnia antihristică.

O definire simplă a ecumenismului, dintr-o perspectivă mai mult politică decât religioasă, ne-ar ilustra faptul că acesta este o încercare de unire a tuturor religiilor lumii într-una singură, care să slujească scopului declarat politic al “unificării umanităţii”. Din punct de vedere teologic, ecumenismul este o erezie eclesiologică ce postulează ideea sincretistă că toate religiile sunt părţi ale aceleiaşi revelaţii divine, pe care o divinitate nedefinită clar a dat-o umanităţii, pentru ca aceasta să progreseze spre autoperfecţionarea spirituală. Dogma ecumenistă a “acceptării celui de lângă tine” postulează o religie universală produsă dintr-o unire federativă a tuturor religiilor existente, care să funcţioneze după principiul relativizării adevărului de credinţă până la dispariţia sa totală din conştiinţa umană.

Ecumenismul aplicat la nivel creştin poate fi definit ca o erezie eclesiologică creată cu scopul de a produce unirea tuturor creştinilor într-o entitate religioasă, care să aibăla bază o doctrină rezultată din coexistenţa, în baza principiului minimalismului dogmatic şi neutralităţii eclesiologice, a tuturor ideologiilor eretice ale membrelor mişcării ecumeniste, puternic ajustate nevoilor ideologice ale noii lumi pe care globalizarea o pregăteşte.

Din această perspectivă trebuie privită mişcarea ecumenistă şi organul său executiv, Consiliul Mondial al Bisericilor, şi trebuie înţeles scopul declarat al CMB de realizare a unităţii văzute a creştinilor. Nu trebuie uitat că în spatele organizaţiilor ecumeniste se află aceiaşi ideologi care construiesc şi piaţa economică planetară comună şi Noua Ordine Mondială politică planetară.

Sub aspect istoric, Consiliul Mondial al Bisericilor a apărut la mijlocul secolului trecut, în anul 1948, când în oraşul Amsterdam a avut loc prima Adunare Generală, care a motivat apariţia acestei organizaţii planetare prin nevoia de a “da o mărturie creştină comună” popoarelor necreştine. Alcătuit din foarte multe comunităţi protestante, CMB şi-a păstrat până în ziua de astăzi aspectul de federaţie protestantă şi, în ciuda neutralităţii eclesiologice postulate de către Declaraţia de la Toronto, ratificată şi de către Sinodul din Creta anul trecut, a îmbrăţişat o viziune eclesiologică protestantă despre ce fel de “refacere a unităţii creştinilor” se urmăreşte prin demersul ecumenist. Ca să cităm opinia a cinci episcopi greci, care au protestat faţă de ultimele evoluţii eclesiologice ale CMB, de la cea mai recentă Adunare Generală, de la Busan, 2013, “la consiliul mondial al bisericilor, sau mai bine zis al ereziilor, care s-a întrunit la Busan… a fost formulată dogma protestantă despre unitatea eclesiologică nevăzută a Bisericii, care ar fi, chipurile, «multidogmatică»”1..

Definit du percepţia impactului său asupra conştiinţei bisericeşti ortodoxe, ecumenismul are două direcţii: una teologică, ce urmăreşte o unire sincretistă la nivelul doctrinelor teologice, prin practicarea minimalismului dogmatic, a relativizării importanţei dogmelor ortodoxe ale Bisericii, transmise prin revelaţie divină, cugetare a Sfinţilor Părinţi şi formulare a Sfintelor Sinoade, prin considerarea lor, încă din vremea Adunării Generale de la Porto Alegre, 2006, ca simple “tradiţii”, “varietăţi ale expresiei evanghelice” şi punerea lor pe acelaşi plan axiologic cu învăţăturile eretice, iar cealaltă direcţie, practică, ce constă în nivelarea conştiinţei teologice ortodoxe prin împreună-lucrarea, împotriva Sfintelor Canoane ale Bisericii, între ortodocşi şi eretici, cu scopul de a crea impresia că trăirea unui fel superficial de comuniune intercreştină la nivel strict uman este mai importantă decât trăirea în adevăr în cadrul strict delimitat de graniţele dogmatice ale Bisericii Ortodoxe.

Cele două direcţii amintite mai sus sunt reflectate atât în organizarea CMB, cât şi în principiile eclesiologice cuprinse în Declaraţia de la Toronto, din 1950. Sub aspect organizatoric, CMB este alcătuit dintr-o comisie dogmatică, numită Credinţă şi Constituţie, şi dintr-una “diaconală”, numită Viaţă şi Ordine, iar sub aspectul principiilor trasate de Declaraţia de la Toronto, realizarea convergenţei teologice este surprinsă de Premisa IV.6, Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se consulte pentru a încerca să afle de la Domnul Iisus Hristos ce mărturisire doreşte ca ele să facă lumii în numele Său”, care postulează împreuna-mărturisire între ortodocşi şi eretici, iar nivelarea conştiinţei teologice prin împreună lucrarea cu ereticii este surprinsă de Premisa IV.7: “O mai profundă colaborare între membrele Consiliului înseamnă şi faptul că bisericile membre trebuie să recunoască solidaritatea reciprocă, să-şi dea ajutorul una alteia în caz de nevoie şi să se abţină de la acţiuni incompatibile cu dragostea frăţească”.

În ciuda deciziei luate de către Bisericile Ortodoxe participante la Conferinţa Ortodoxă de la Moscova din 1948 de a nu participa la Mişcarea Ecumenică şi la prima Adunare Generală de la Amsterdam a CMB, cu ocazia celei de-a treia Adunări Generale, de la New Delhi, din 1961, cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe au aderat la acest club religios protestant, cu rezultate pe care le simţim în viaţa bisericească ortodoxă până în zilele noastre. În anul 1961 a aderat la CMB şi Biserica Ortodoxă Română.

Pentru a înţelege lupta împotriva ecumenismului şi a sinodului din Creta din România, se cuvine să facem câteva referiri la implicaţiile participării la ecumenism a Bisericii Ortodoxe din ţara noastră.

Manualele de istorie a Bisericii Ortodoxe Române spun despre patriarhul Iustinian Marina, în timpul căruia s-a produs aderarea Bisericii Ortodoxe Române la CMB, că “a îndrumat îndeaproape participarea Bisericii noastre la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, Consiliului Bisericilor Europene etc. În ţară a contribuit la promovarea «ecumenismului local». În felul acesta, prin toate realizările sale, patriarhul Iustinian rămâne în istorie ca o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii, ca un militant de seamă pe tărâm ecumenic2. Poate nu întâmplător, Patriarhia Română, promotoare în zilele noastre a “ecumenismului lucid”, a declarat anul acesta an omagial al Patriarhului Iustinian Marina.

Aceeaşi viziune triumfalistă o au manualele de istorie a Bisericii Române, care au format timp de generaţii întregi preoţi, care, la rândul lor, au dus ideologia ecumenistă învăţată în şcoală până în cele mai îndepărtate cătune ale ţării, şi în privinţa participării BOR la mişcarea ecumenistă de-a lungul deceniilor. Citez câteva paragrafe relevante: “Biserica Ortodoxă Română a luat parte la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Ecumenic. […] Alţi ierarhi şi teologi români ortodocşi activează în diferite comisii ale Consiliului Ecumenic, unii dintre ei fiind membri în comitetele executive ale acestora. […] Biserica Ortodoxă Română îşi aduce o contribuţie preţioasă la promovarea dialogului intercreştin şi în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene. […] Toate aceste contacte… au dus nu numai la promovarea ecumenismului, ci şi la creşterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în faţa întregii creştinătăţi. […] Între toate aceste 14 Biserici şi culte3 [recunoscute legal în România – n.n.] a existat un climat ecumenist şi de colaborare. […] În felul acesta, s-a creat în România un veritabil «ecumenism local», care constituie o contribuţie importantă la eforturile lumii actuale de realizare a unei atmosfere de bună înţelegere şi colaborare între oameni şi popoarele lumii4.

Există opinia, acceptată de mulţi teologi, că participarea Bisericii Ortodoxe Române la mişcarea ecumenistă ar fi ajutat Biserica noastră să supravieţuiască în perioada de represiune comunistă, pentru că ar fi deschis-o spre colaborarea cu confesiunile occidentale, care, la rândul lor, ar fi făcut presiuni asupra regimului comunist să slăbească persecuţia creştinismului în ţară. Cu toate acestea, în 1989, la Moscova, în cadrul întâlnirii Comitetului Central al Consiliului European al Bisericilor, delegaţia română a criticat acest for internaţional pentru că nu a denunţat încălcările drepturilor omului din România, preferând o politică a “diplomaţiei tăcerii”, critică asumată de organismul ecumenist internaţional5.

“Ecumenismul local”, văzut ca o formă de convieţuire religioasă paşnică între diferite confesiuni ale căror doctrine sunt divergente, a fost propovăduit intens unui popor care, în decursul istoriei sale, nu a înregistrat nici măcar o singură dispută religioasă sângeroasă importantă. Sub masca necesităţii păstrării unei păci sociale, existente în România prin tradiţie istorică oricum, s-a acreditat ideea ecumenistă că nu există deosebiri fundamentale între populaţia majoritară ortodoxă şi celelalte confesiuni că“Dumnezeu este acelaşi”, că “ne închinăm unui singur Dumnezeu cu toţi”, concepţii ce au slăbit conştiinţa dogmatică ortodoxă a populaţiei până într-atât încât pentru mulţi dintre români idealul propus de CMB a ajuns să fie perceput ca o aspiraţie absolut normală, împlinind cuvintele teologului grec Alexandros Kalomiros, care explică faptul că cei ce visează unirea creştinilor în maniera în care o predică ecumenismul au o viziune utopistă strict umană, pe care o atribuie lui Hristos.

Cea mai gravă consecinţă a “ecumenismului local” a fost judecarea în 2008 a doi ierarhi pentru intercomuniune euharistică, respectiv liturgică cu greco-catolicii. Cei doi au fost iertaţi6 de către Sfântul Sinod pentru pocăinţă. Unul dintre ei a promulgat în luna martie 2017 caterisirea unui preot care a întrerupt pomenirea sa pentru participarea la erezia din Creta.

Mentalitatea ecumenistă a fost, în România, dublată de propaganda globalistă, care a predicat agresiv necesitatea abandonării valorilor naţionale şi a însuşirii valorilor cosmopolite pe care se întemeiază Noua Ordine Mondială. Din această simbioză a rezultat un etos nou, profund străin spiritului ortodox şi naţional, care a produs, la un moment dat, o culpabilizare a Bisericii Ortodoxe, văzută ca factor reacţionar pe calea integrării politice şi religioase europene.

Pentru a se apăra de aceste acuzaţii, autorităţile eclesiale române au simţit nevoia să se adapteze noilor mentalităţi. La nivelul liturgic, cărţile de cult au fost “curăţite” de rugăciuni, imnuri sau chiar ritualuri care nu sunt în consonanţă cu gândirea corectă politic a omului european (au fost modificate şi edulcorate în spirit ecumenist rugăciunile de primire la Ortodoxie a ereticilor şi schismaticilor şi ale necreştinilor, au fost scoase unele imnuri din slujbele pascale, pentru a nu ofensa unele sensibilităţi, a fost eliminat Sinodiconul din Duminica Ortodoxiei, pentru a nu mai aminti românilor că în afara Bisericii există numai eretici şi schisme, nu “fraţi creştini”, a fost abandonată chiar şi citirea Molitvelor Sfântului Vasile).

La nivel omiletic, predicile rostite din faţa altarului reflectă mai mult mentalitatea ecumenistă decât rigurozitatea dogmatică şi morală ortodoxă: se fac concesii mari căderilor morale ale lumii, în detrimentul preceptelor canonice ale Bisericii; există opinia, din ce în ce mai larg răspândită în rândul teologilor, că sfintele canoane sunt perimate sau că ele se referă la o situaţie endemică, existentă în secolele în care au fost scrise, dar fără niciun corespondent în realitatea contemporană; odată cu această idee îşi face loc în cugetarea teologică şi viziunea eretică postpatristică; s-au abandonat predicile în care se face distincţie dogmatică între învăţăturile ortodoxe şi cele ale ereticilor; se fac din ce în ce mai dese referiri la “biserica soră” romano-catolică şi la “fraţii noştri creştini”.

În şcolile teologice se predă ecumenismul ca materie, alături de misiologie, iar elevii şi studenţii teologi sunt pregătiţi de noua mentalitate pentru a convieţui din punct de vedere dogmatic şi moral cu erezia în cei mai buni termeni. Un aspect foarte neliniştitor al învăţământului teologic românesc îl reprezintă pregătirea teologilor de elită români, dintre care se recrutează ierarhia ţării, în universităţi catolice şi protestante, de unde se întorc cu o mentalitate ecumenistă solid formată şi cu o conştiinţă ortodoxă foarte slăbită. Puţine, şi cu atât mai remarcabile, sunt cazurile de teologi educaţi în Occidentul eretic care să fi revenit în sânul Bisericii Ortodoxe Române mai întăriţi în credinţă decât au plecat.

În faţa acestei contaminări lente cu ecumenism, poporul credincios a avut o reacţie de respingere, mai ales acolo unde a avut duhovnici buni, proveniţi din marile mănăstiri ale ţării. Poporul credincios şi duhovnicii mari au fost principalii factori de opoziţie faţă de pătrunderea ecumenismului în fibra Bisericii Ortodoxe Române. Părinţi precum Sfântul Ioan Iacov de la Neamţ, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, profesorul academician preot Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii au contestat participarea Ortodoxiei la mişcarea ecumenistă, scoţând în evidenţă pericolele pe care le reprezintă aceasta pentru curăţia învăţăturii ortodoxe şi pentru mântuirea poporului credincios. Rămân de notorietate cuvintele profesorului Stăniloae: “Sunt de acord cu părintele Iustin Popovici că ecumenismul este panerezie” sau Ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. […] Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, deci o singură Biserică. Noţiunea de biserici surori este improprie7.

Odată cu ieşirea României din dictatura comunistă însă şi cu aderarea sa la Uniunea Europeană s-a produs o alienare spirituală a multor români, pe fundalul unei propagande mondialiste extrem de agresive, mai ales prin intermediul mass-media, a deschiderii aşa-zisei “pieţe religioase de idei”, a unei slabe catehizări a laicatului şi a mentalităţii ecumeniste a unora dintre slujitorii altarului. Astfel, s-a ajuns ca numărul celor care au rămas fideli tradiţiei ortodoxe să scadă dramatic, în contextul în care şi marii duhovnici au început să treacă la Domnul unul câte unul.

Aceasta este realitatea spirituală, creionată sumar, pe fundalul căreia a survenit sinodul din Creta şi deciziile sale. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost alcătuită din 25 de ierarhi care au votat în unanimitate documentele sinodului cretan, fără nici măcar o opoziţie. Relatările din cadrul sinodului spun că au existat dezbateri aprinse, că delegaţia română şi-a adus o contribuţie substanţială la formularea documentelor, după unii participanţi, ar fi ţinut piept partidei radicale ecumeniste, reprezentate în sinod de Mitropolitul Pergamului Ioannis Zizioulas. Cert este însă că în cele din urmă, din motive necunoscute publicului larg, întreaga delegaţie română a fost de acord cu formularea documentelor sinodului, pe care le-a semnat fără rezervă.

La întoarcerea în România, sinodul a fost prezentat ca o mare victorie a teologiei române, care a demonstrat forţa sa în lupta contra ecumenismului, prin teologii care au participat la sinod şi care au avut contribuţii apreciate de toţi ca foarte valoroase. Despre consecinţele teologice ale documentelor s-a păstrat o tăcere deplină la nivelul parohiilor şi al informării pliromei Bisericii.

La sfârşitul lunii octombrie s-a desfăşurat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prilej cu care s-a luat notă de contribuţia delegaţiei române la sinod, adică s-au acceptat documentele aşa cum sunt şi aşa cum şi cerea articolul 13 alRegulamentului de organizare a sinodului din Creta, fără a se interveni cumva asupra lor, s-a formulat concluzia că “Sfântul şi Marele Sinod nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos8. S-a luat act de faptul că textele pot fi „explicitate, nuanţate sau dezvoltate”de un viitor sinod mare şi sfânt. S-a mai precizat că explicitarea acestor documente şi redactarea altora noi nu trebuie să se facă sub presiunea timpului, ci atunci când va exista un consens ortodox.

În limba greacă, expresiile deciziei sinodale au fost traduse de aşa natură, încât Biserica Greacă a înţeles că Biserica Ortodoxă Română a recomandat explicitarea, corectarea şi schimbarea altor teme la un alt sinod9. Varianta în limba română nu vorbeşte nicăieri de corectarea textelor sau de schimbarea altor teme.

În luna decembrie a anului trecut, ca reacţie la întreruperea pomenirii de către unii preoţi şi ieromonahi din întreaga ţară şi a nemaiparticipării multor credincioşi la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii participanţi la sinodul din Creta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis un comunicat în care se declară adeptul ecumenismului lucid. Citez textul: “Din punct de vedere ortodox, ecumenismul lucid nu este o dogmă nouă de credinţă, ci o atitudine spirituală de dialog şi cooperare între creştini10. Comunicatul afirmă şi că ecumenismul nu a fost niciodată condamnat ca panerezie de către un sinod ortodox canonic.

Niciunul dintre ierarhii români nu a făcut opinie separată faţă de cele două comunicate, prin care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a receptat textele sinodului din Creta ca ortodoxe şi s-a declarat adeptul ecumenismului lucid.

Începând din luna august 2016, după discuţii cu ierarhii participanţi în Creta, în urma unor memorii în care aceştia erau rugaţi să se dezică de sinodul eretic, la care autorii nu au primit niciun răspuns pozitiv, în jur de 30 de preoţi din toate provinciile ţării au întrerupt pomenirea ierarhilor lor, îndemnându-i şi pe credincioşi să ia poziţie faţă de sinod.

În conformitate cu canoanele 31 apostolic şi 15 I-II, scopul nepomenirii nu este ruperea legăturii cu Sfânta Biserică, nici judecarea şi condamnarea episcopului de către cei ce nu îl mai pomenesc, pentru că acesta s-a condamnat pe sine prin părtăşie la erezie şi va fi judecat de către un sinod, care va lua măsurile canonice în ceea ce îl priveşte. Întreruperea pomenirii înseamnă îngrădirea de persoana episcopului care învaţă eretic şi determinarea unei reacţii la nivelul întregii Sfinte Biserici Ortodoxe, care să condamne erezia creată şi pe cei ce o propovăduiesc. Cei ce se îngrădesc prin nepomenire rămân în comuniune cu toţi cei din Biserica Ortodoxă care mărturisesc adevărul ortodox şi nu sunt, la rândul lor, părtaşi ereziei ecumeniste legiferate în Creta, rămân în comuniune cu Bisericile şi episcopii care au luat deja atitudine contra sinodului, cum ar fi Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Antiohiană, cu toţi episcopii ortodocşi care s-au pronunţat şi în timpul sinodului cretan, prin refuzul de a semna documentele, şi după aceea împotriva ereziei acelui sinod, chiar dacă, din diferite motive, nu au întrerupt încă comuniunea cu episcopii părtaşi la erezie şi cu sinoadele care au acceptat-o în unanimitate (cum e şi cazul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române).

Urmând îndemnurilor sfântului Teodor Studitul, care recomanda ca pe preotul care pomeneşte de frică ierarhul eretic să îl chemi la binecuvântarea mesei, dar să nu iei Sfintele Taine din mâna sa, şi pe cele ale sfântului Gherman al II-lea al Constantinopolului, care recomanda creştinilor ca mai curând să se roage acasă decât să stea în comuniune cu preoţii latinofroni, cei mai mulţi dintre credincioşii ortodocşi care au dorit să ia poziţia ortodoxă faţă de Creta au preferat să îi urmeze pe preoţii nepomenitori sau să se roage acasă, până când reuşesc să ajungă la preoţii nepomenitori, decât să continue să frecventeze bisericile unde slujesc preoţi pomenitori ai ierarhilor părtaşi la erezie.

Prin această atitudine, credincioşii nu contestă prezenţa harului în Biserică, ci doresc să nu se facă părtaşi sau să încurajeze erezia eclesiologică a sinodului din Creta prin comuniunea cu preoţii care continuă să îi pomenească pe ierarhii participanţi la acel sinod. Cei mai mulţi dintre credincioşii români care s-au poziţionat faţă de sinodul din Creta sunt de opinie că frecventarea bisericilor unde sunt pomeniţi ierarhii părtaşi la erezie nu este acceptabilă, preferând să meargă sute de kilometri pentru a găsi o biserică în care aceştia nu sunt pomeniţi. Ideea de a merge la preoţi care pomenesc ierarhii ecumenişti, dar au în general o cugetare ortodoxă, nu este agreată de către mulţi, deoarece cred că nu poate exista cugetare ortodoxă şi părtăşie la erezie în acelaşi timp. Este dezavuată şi ideea că episcopii români care nu au participat direct în Creta şi nu au semnat acolo documentele nu ar fi părtaşi la erezia ecumenistă a sinodului respectiv, întrucât niciunul dintre ei nu a denunţat până acum public erezia şi sinodul, nici nu a făcut opinie separată în sinodul local faţă de acestea.

Un rol deosebit de important în clarificarea unor detalii legate de lupta care se duce la nivelul întregii Biserici Române contra sinodului din Creta şi în evitarea unor derapaje posibile în astfel de situaţii l-au avut conferinţele Părinţilor Aghioriţi, membrii delegaţiei conduse de către Gheron Sava Lavriotul, căruia ortodocşii români antiecumenişti îi poartă profund respect şi recunoştinţă.

Preoţii, teologii şi credincioşii au adresat Sfântului Sinod şi ierarhilor în parte diferite petiţii, în care îşi expuneau obiecţiile faţă de sinodul din Creta, pe care îl consideră eretic. Sintetizând obiecţiile faţă de documentele sinodului din Creta, putem spune că opozanţii acestuia din România îl consideră eretic din următoarele motive:

  1. Nu a statornicit hotar între Ortodoxie şi erezie, a şters hotarul statornicit de către sinoadele mai vechi ale Bisericii, nu a condamnat nicio erezie, nicio cugetare omenească contrară învăţăturii lui Hristos, acceptându-le pe toate ca partenere de“dialog” ecumenic.

  2. S-a desfăşurat după principii care nu ţin seama de egalitatea în har a episcopilor, deoarece mulţi episcopi nu au avut drept de vot; sistemul de luare a deciziilor a fost conceput în aşa fel încât să existe siguranţa că orice încercare de apărare a Ortodoxiei nu va anula deciziile care urmau a se lua.

  3. A anulat dreptul Bisericilor Locale de a aproba sau respinge acest sinod, acestea putând, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod, să aducă la cunoştinţă credincioşilor deciziile luate, care au autoritate panortodoxă, fără a exista prevederi referitoare la vreo dezbatere, revizuire sau anulare a acestora de către sinoadele locale.

  4. A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, ratificând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii.

  5. A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox, în ciuda faptului că aceste documente au un conţinut eretic.

  6. A anulat mărturisirea că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească, prin faptul că a ratificat premisa din Declaraţia de la Toronto care spune că “din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (premisa IV.2), ceea ce înseamnă că sinodul din Creta şi-a impropriat teoria “bisericilor nedepline”, pe de o parte, şi a acceptat, pe de alta, faptul că partenerii de dialog protestanţi şi catolici din CMB nu sunt obligaţi, la rândul lor, să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca fiind Biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, cu atât mai puţin să recunoască faptul că “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, invalidând orice şansă a Bisericii Ortodoxe de a-şi face prezent mesajul mântuitor în rândul ereticilor şi schismaticilor, principiu misionar pe care îl proclamă cu atâta emfază, ca argumentare a participării la CMB.

  7. Prin acceptarea principiului conform căruia “nicio membră CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia”, sinodul din Creta a invalidat toată activitatea sa presupus misionară în cadrul CMB. Sub masca unei pretinse neutralităţi a CMB, a acceptat realitatea că acesta se îndreaptă spre scopul său final, propus înConstituţie, prin intermediul transformării diferenţei dogmatice esenţiale între ortodoxie şi cacodoxie într-o “tradiţie locală”, o aşa-zisă “varietate de expresie evanghelică”, cum a fost numită la Porto Alegre. Este greu de înţeles de ce şi-a schimbat Biserica Ortodoxă eclesiologia în Creta, de vreme ce principiul ecumenist spune că nu era obligată să o facă.

  8. Prin ratificarea premisei III.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul cretan a admis că Biserica Ortodoxă participă într-o organizaţie al cărei scop este un contact viu între biserici… studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii (art. 19). Să înţelegem că CMB lucrează pentru realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? Oare Biserica Ortodoxă nu este deja unitară şi are nevoie de CMB ca să-i asigure unitatea?

  9. Articolul 19 al Documentului 6 ratifică toate premisele eclesiologice eretice aleDeclaraţiei de la Toronto.

  10. Acceptarea “denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, potrivit teoriei eretice a “bisericilor nedepline”, de origine protestantă, rafinată de Conciliul II Vatican, preluată de mitropolitul Ioannis Zizioulas şi introdusă în cugetarea Bisericii de către sinodul din Creta, prin formulările Declaraţiei de la Toronto, care consideră că există creştini extra muros[în afara zidurilor Bisericii] şi chiar ecclesia extra ecclesiam [Biserică în afara Bisericii], contrazicând afirmaţia sfântului Ciprian al Cartaginei: extra Ecclesiae nulla salus [„în afara Bisericii nu există mântuire”].

  11. Ratificarea Constituţiei CMB statuează principiul minimalismului dogmatic, care este fundamental în realizarea constructului sincretist propus de CMB.

  12. Art. 22 al documentului despre relaţiile Bisericii cu lumea creştină pare a fi făcut special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului.El exclude de la procesul receptării hotărârilor sinodului pliroma Bisericii, prin faptul că cei ce s-ar opune deciziilor acestui sinod sunt catalogaţi apriori ca duşmani ai unităţii Bisericii şi schismatici.

  13. În documentul referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii se face elogiul ecologiei, care este o armă ideologică a religiei panteiste New-Age.

  14. Documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei.

  15. Prevederea potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii deschide calea (auto)obligării Bisericii de a oficia căsătorii” homosexuale sau măcar de a le accepta existenţa unor astfel de “căsătorii” la nivel civil.

  16. Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.

Acestor obiecţii pertinente li s-a răspuns într-o manieră neteologică, ce a evidenţiat lipsa de argumente a celor ce au fost chemaţi să dea socoteală pentru acceptarea ereziei eclesiologice a ecumenismului în Biserică. Până în acest moment, niciun ierarh dintre cei ce s-au confruntat cu nepomenirea din partea preoţilor şi credincioşilor nu a recunoscut oficial că eclesiologia sinodului din Creta este eretică sau că acele documente trebuie retrase din uz. Ignorându-se dreptul pliromei Bisericii de a invalida hotărârile eretice ale unui sinod, ierarhii români insistă asupra ideii că doar un nou “sfânt şi mare sinod” are dreptul să judece greşelile unui sinod anterior, nu poporul dreptcredincios sau clerul. Pentru a argumenta această idee s-a folosit chiar o comparaţie blasfematoare între sinodul al II-lea ecumenic şi primul sinod ecumenic, dând să se înţeleagă că cel de-al doilea ar fi corectat greşelile celui dintâi, în ciuda canonului 1 de la al doilea sinod, care întăreşte toate hotărârile de la primul sinod.

Cei care apără poziţia oficială a ierarhiei aduc diferite argumente împotriva întreruperii pomenirii ierarhului. Se spune că nu s-a schimbat nimic în viaţa Bisericii şi că nimeni nu este obligat să mărturisească doctrinele din Creta, uitându-se că preotul este delegatul în teritoriu al ierarhului şi că prin pomenire el mărturiseşte aceeaşi învăţătură cu ierarhul său. Se argumentează că pomenirea trebuie întreruptă doar atunci când se va impune împreună slujirea cu ereticii sau “potirul comun”, deturnându-se sensul canonul 15 I-II, care recomandă întreruperea pomenirii în momentul în care ierarhul este auzit predicând cuvânt eretic, nu doar în clipa în care va definitiva părtăşia la erezie prin intercomuniune.

Există opinia că ecumenismul nu a fost condamnat de niciun sinod, neţinându-se seama că învăţăturile ecumeniste sunt reluări ale unor erezii şi practici condamnate de către sinoadele ecumenice şi că ecumenismul a fost condamnat de către un sinod al unei Biserici, de către ierarhi ai Bisericii şi de către toţi sfinţii secolului XX. Ereziile de confesiune protestantă prezente în CMB sunt condamnate de către sinoadele ecumenice care au dat anatemei monofizismul, iconoclasmul, considerarea Fecioarei Maria ca născătoare de om, nu Născătoare de Dumnezeu, blasfemiile la adresa sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, iar papismul este condamnat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a dat anatemei ereziile pnevmatomahe, de către sinoadele ecumenice ale Sfântului Fotie şi Sfântului Grigorie Palama, care au condamnat Filioque şi doctrina despre energiile create. Ideile referitoare la existenţa Bisericii în afara Bisericii Ortodoxe sunt contrare articolului din Simbolul credinţei, proclamat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a statornicit că există o singură Biserică, iar acea Biserică este ortodoxă. Colaborarea cu ereticii în orice domeniu este interzisă de sfintele canoane şi de cugetarea Sfinţilor Părinţi. Recunoaşterea unor taine ereticilor este interzisă de sfintele canoane sub pedeapsa caterisirii preotului şi afurisirii mirenilor. Sfântul Ciprian al Cartaginei, în canonul emis de sinodul din 256 spune, în contextul discutării tainelor la eretici: “apărătorii ereticilor sunt datori sau să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul, dacă nu cumva să le atribuie şi biserică celor despre care susţin că au botez11. Exact acest lucru l-a făcut sinodul din Creta.

Conform teologiei sfântului apostol Pavel, ecumenismul s-a condamnat pe sine în ochii lui Dumnezeu încă din momentul în care a apărut: “Ştiind că unul ca acesta [omul eretic – n.n.] s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3,11). Pe acelaşi fir al argumentării pauline, sfintele sinoade locale canonice ale Bisericii Ortodoxe aveau obligaţia ca “de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10), nu să negocieze cu el la nesfârşit o cale de compromis între Adevărul lui Dumnezeu şi erezia oamenilor. În aproape un secol de participare ortodoxă la ecumenism, întâia şi a doua mustrare ar fi trebuit să se fi produs de mult.

Toţi ierarhii şi consistoriile care au judecat până în acest moment cazurile unor preoţi care au întrerupt pomenirea au negat sau manipulat valabilitatea şi aplicabilitateacanoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, dându-le interpretări cu totul diferite de semnificaţia reală a acestora, pierzându-se în argumentări neconvingătoare ce urmăresc să demonstreze că nu se îndeplinesc condiţiile cerute de acele canoane pentru întreruperea pomenirii. Procedând astfel împotriva canoanelor invocate, consistoriile şi ierarhii respectivi i-au acuzat pe preoţii nepomenitori de schismă, de neascultare faţă de ierarhie şi de contrazicerea poziţiei oficiale a Bisericii, caterisindu-i, în cadrul unor mascarade juridice în care cuvântul de apărare al preoţilor respectivi, documentat şi foarte pertinent, nu a contat în niciun fel.

Distinsă audienţă,

Lupta împotriva sinodului din Creta în România are câteva caracteristici care o deosebesc de acţiunile din toate celelalte ţări ortodoxe surori:

  1. Este cea mai viguroasă reacţie faţă de sinodul din Creta din partea pliromei ortodoxe.

  2. Este cel mai puternic reprimată de către autorităţile eclesiale.

  3. Se desfăşoară în condiţiile în care în România nu există nici măcar un singur arhiereu care să se dezică de sinodul din Creta.

Pe cât de răspândit este ecumenismul în rândul ierarhiei şi al clerului ortodox român pe atât de energică a fost reacţia populară faţă de acesta. Chiar dacă, din motivele invocate mai sus, majoritatea populaţiei ortodoxe din România încă nu a înţeles pericolul ecumenismului şi al oficializării sale prin sinodul din Creta, preoţii şi credincioşii care au decis să ia atitudine sunt determinaţi să apere dreapta credinţă cu orice preţ.

Până în prezent există cinci preoţi deja caterisiţi pe nedrept pentru oprirea pomenirii, patru dintre ei în provincia vestică Transilvania, unde populaţia ortodoxă a fost obligată de situaţia istorică să convieţuiască timp de secole cu cei de alte credinţe, iar tradiţia ecumenistă este foarte puternică în rândul ierarhilor, şi unul în sudul ţării. Preoţii nepomenitori din Moldova îşi aşteaptă procesul, în care şansele ca sentinţa să fie alta decât caterisirea sunt minime, deoarece consistoriile sunt puse într-o situaţie imposibilă: orice absolvire de acuza de schismă pentru nepomenire a preoţilor judecaţi ar însemna acuzarea propriilor ierarhi, care le-au trimis cauzele spre judecată, de părtăşie la erezie, deoarece s-ar admite că întreruperea pomenirii s-a făcut conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II, din motivele invocate de acele canoane. Pentru că acest lucru i-ar pune pe cei ce judecă procesele în situaţia de a fi trimişi ei înşişi în faţa consistoriilor, este de aşteptat ca toţi preoţii acuzaţi să fie caterisiţi.

Situaţia va deveni din ce în ce mai dificilă pe măsură ce preoţii caterisiţi nu vor mai putea sluji în bisericile de unde vor fi scoşi după caterisire. Va trebui ca ei să găsească locuri în care să poată sluji, case particulare, biserici clădite pe proprietăţi private etc. În acest moment, mulţi dintre ei şi credincioşii care îi urmează slujesc în paraclise private sau în spaţii amenajate special pe proprietăţi private.

Pe lângă persecutarea preoţilor, au fost izgonite din mănăstiri maici care au întrerupt participarea la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii, înregistrându-se chiar cazul unei eleve seminariste eminente care a trebuit să se transfere, deoarece refuză să participe la slujbele preoţilor pomenitori.

La rândul lor, credincioşii care îi urmează pe preoţii nepomenitori sunt supuşi oprobriului public, în primul rând de către preoţii din parohiile din care s-au retras, fiind acuzaţi că au devenit stilişti, sectanţi sau chiar romano-catolici.

Prin intermediul unei puternice propagande desfăşurate prin protopopiate contra celor ce contestă sinodul din Creta, ierarhia, care nu dă niciun semn de renunţare la erezia cretană, îi pregăteşte pe preoţii şi pe credincioşii care nu au întrerupt pomenirea pentru a percepe deciziile pe care le va lua această sinaxă şi cele ce se vor mai desfăşura ca fiind necanonice şi nelegitime, amestecuri în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe Române. La rândul lor, foarte mulţi dintre preoţii care nu au întrerupt pomenirea s-au statornicit oarecumva în ideea că ascultarea necondiţionată faţă de episcop este mai importantă decât apărarea adevărului de credinţă.

În rândul preoţilor şi credincioşilor români apărători ai Ortodoxiei împotriva sinodului eretic din Creta există o mare aşteptare de la această sinaxă şi de la cea programată a se desfăşura la Kiev. Sceptici că situaţia din România s-ar mai putea schimba considerabil, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe arhiereii participanţi la sinodul eretic de anul trecut, preoţii şi credincioşii nepomenitori români aşteaptă ca sinaxele antiecumeniste ce se desfăşoară acum să anatemizeze mai mult decât învăţătura eretică din Creta, pentru a se da cu adevărat un semnal de trezire celorlalţi ortodocşi, care nu înţeleg încă cât de gravă este situaţia. Există aşteptarea ca anatema să îi cuprindă şi pe cei care au creat ecumenismul, identificaţi de citatul redat mai sus din gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, ca parte a sistemului mai larg de înrobire a umanităţii în planul Noii Ordini Mondiale. Altminteri, odată cu eliminarea ecumenismului de pe scena istoriei, aceia vor crea pur şi simplu altă ideologie care să îi ia locul, după modelul politic prin care comunismul socialist a fost înlocuit cu unul capitalist şi consumerist, mult mai subtil şi mai periculos.

De asemenea, există aşteptarea ca, pe lângă tema ecumenismului, sinaxele să dea răspunsurile pe care au refuzat să le ofere cei prezenţi anul trecut în sinodul din Creta.

În Duminica Ortodoxiei, în toate bisericile preoţilor nepomenitori s-au citit anatemele, conform tradiţiei, inclusiv anatemele date învăţăturilor acceptate de sinodul din Creta.

Vă mulţumesc, în numele tuturor preoţilor şi credincioşilor români luptători împotriva ecumenismului, pentru ocazia de a vă adresa aceste cuvinte.

,,Sfântul” Sinod al BOR obligat doar să ia act de documentele semnate la Sinodul tâlhăresc din Creta, textele având ,,autoritate panortodoxă”!

sedinta

Un punct de vedere teologic, bine documentat, logic al lui Mihai Silviu Chirilă despre documentele semnate la Sinodul tâlhăresc din Creta, inclusiv de delegaţia română de ierarhi, şi acceptate apoi fără niciun fel de împotrivire în cadrul Sfântului Sinod al BOR întrunit la Bucureşti, în octombrie 2016, textele având dintru început ,,autoritate panortodoxă” potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. 

Citiţi aici întregul articol: 

Sfântul Sinod al BOR ia act de documentele din Creta

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat o declaraţie, publicată pe siteul oficial al Patriarhiei, în data de 29 octombrie, numită Concluziile Sfântului Sinod cu privire la desfăşurarea şi hotărârile Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta (16-26 iunie 2016)[1]. Aşteptată cu mare speranţă de către creştinii ortodocşi români care se opun deciziilor din Creta, întrunirea Sfântului Sinod şi mai ales această declaraţie au produs o puternică dezamăgire în rândul celor care credeau că documentele sinodului cretan vor fi respinse de către ierarhii români.

Documentul emis de sinodul BOR are trei părţi: una în care se evaluează participarea delegaţiei române la sinodul panortodox; una în care se ratifică documentele din Creta, una în care se fac recomandări pentru viitor.

Evaluarea participării delegaţiei române la sinod

Una dintre concluziile sinodului este că participarea şi implicarea membrilor delegaţiei române la sinod au fost substanţiale. Faptul că “se ia act” de prestanţa delegaţiei române înseamnă că sinodul este de acord cu maniera în care delegaţia a reprezentat interesele Bisericii Ortodoxe Române la acel sinod.

În legătură cu acest aspect, există o discrepanţă între modul în care este evaluată activitatea sinodalilor de către Sfântul Sinod şi cel în care este apreciată de către poporul credincios. Diferenţa o face faptul că sinodalii evaluează prezenţa la sinod din perspectiva modului în care acesta s-a desfăşurat, pe când poporul reţine doar rezultatul final al acestuia, deloc satisfăcător pentru dreapta credinţă ortodoxă.

O stare de frustrare există şi în rândul ierarhilor participanţi, despre care se spune că au avut contribuţii substanţiale la apărarea Ortodoxiei în acel sinod şi care, odată întorşi acasă, se confruntă cu o puternică critică din partea unei părţi a poporului credincios. Frustrarea se datorează percepţiei eronate asupra unui aspect important: în probleme de apărare a dreptei credinţe contează numai rezultatul final. Din perspectiva finalităţii, ştiinţa de carte a celor din delegaţia română şi contribuţia lor substanţială la definirea unor învăţături nu pot compensa faptul că, la sfârşit, delegaţia română a semnat nişte documente cu vădit caracter eretic. Exista  opţiunea respingerii acelor documente, sau cea a acordării măcar a câtorva voturi împotrivă (aşa cum au făcut-o cei din delegaţiile greacă sau sârbă), ca să nu mai vorbim de opţiunea neparticipării la un sinod despre care participanţii aveau ştiinţă că va avea un caracter puternic antiortodox, deoarece îi cunoşteau de mult pe ceilalţi participanţi, felul în care aceia gândeau şi ideile pe care le expuseseră în fazele preliminarii ale pregătirii sinodului.

Explicaţia că delegaţia română a luptat din răsputeri, dar atât s-a putut, nu este suficientă, deoarece sinoadele Bisericii nu sunt nişte bătălii politice oarecare, în care, dacă nu câştigi, nu e o tragedie. Într-un sinod ortodox, dacă partea ortodoxă pierde, credinţa ortodoxă poate fi puternic prejudiciată pentru generaţii întregi. Din acest motiv, participanţii ortodocşi sunt obligaţi să apere Ortodoxia până la sacrificiul suprem, dacă li se cere, dar în niciun caz nu au opţiunea de a lăsa adevărul ortodox de credinţă întinat de erezie sau de a pune în sarcina unui sinod ulterior rezolvarea greşelilor făcute la acesta.

O altă explicaţie care se propune este că delegaţii ortodocşi de la sinodul din Creta (cum de au existat şi delegaţi neortodocşi la un sinod panortodox la care au participat capii Ortodoxiei?) “au ales răul cel mic”, sau au “diminuat efectele negative mult mai mari” pe care sinodul le-ar fi produs, dacă nu ar fi fost intervenţia lor. Este o viziune riscantă, care poate fi catalogată fără prea mari eforturi ca o formă de serghianism. Delegaţii la un sinod ortodox trebuie să aleagă întotdeauna binele, nu răul, oricât de mic ar fi fost el.

Raportarea la documentele din Creta

Cea mai interesantă şi mai aşteptată este raportarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române faţă de documentele finale ale sinodului din Creta. Comunicatul este, din acest punct de vedere, lapidar, dar destul de sugestiv totuşi. Textul spune: “S-a luat act de conţinutul documentelor în forma aprobată în cadrul lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod din Creta, respectiv, Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană; Diaspora Ortodoxă; Autonomia și modul proclamării acesteia; Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta; Importanţa postului și respectarea lui astăzi; Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, la care se adaugă Enciclica și Mesajul Sinodului”.

Derutează expresia “s-a luat act de”, pe care unii o consideră doar o simplă luare la cunoştinţă, nu o decizie de punere în aplicare a textelor respective. Cei mai mulţi dintre cei prezenţi la sesiunea Sfântului Sinod al BOR erau deja familiarizaţi cu hotărârile sinodului încă din vară, când au participat la adoptarea acestora. Dacă prin această expresie s-ar înţelege o simplă aducere la cunoştinţă, ar fi trebuit ca actul sinodal să cuprindă precizări cu privire la o procedură ulterioară de aprobare a documentelor.  

În practica juridică şi parlamentară, a lua act de un document înseamnă a-l aproba şi a-i da forţă juridică în forma în care este el. În practica juridică există un timp de act procedoral numit hotărâre judecătorească de expedient, prin care instanţa ia act de învoiala părţilor, consfinţind-o. Un alt exemplu la îndemână este practica parlamentară de a lua act de decizii ale Curţii Constituţionale: “Procedura juridică spune că, președintele CCR, merge în plenul reunit al Camerei Deputaţilor și Senatului, unde va da citire deciziei finale… După ce Parlamentul ia act de această decizie, hotărârea ajunge în Monitorul Oficial și apoi produce efecte juridice”[2]. Decizia CCR este definitivă şi inatacabilă, dar ea produce efecte juridice doar după ce Parlamentul ia act de ea şi apoi o trimite la Monitorul Oficial. Alt exemplu: “Plenul Parlamentului ia act, marţi, de demisia lui… de la conducerea… Deputaţii şi senatorii vor vacanta astfel postul…”[3].  

Procedura prin care Sfântul Sinod a luat act de deciziile adoptate în Creta pare a avea o susţinere chiar în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, în care, la articolul 13, alin. 2 vedem că: „Deciziile sinodale semnate, ca şi Mesajul Sfântului Sinod, sunt trimise prin scrisori patriarhale ale Patriarhului Ecumenic către toţi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care trebuie să le comunice Bisericilor lor. Aceste texte au o autoritate panortodoxă”[4]. Din acest text înţelegem că deciziile sinodale au o autoritate panortodoxă, care începe să opereze după ce Întâistătătorii Bisericilor Autocefale le-au comunicat Bisericilor lor. Nu este consemnată procedura aprobării sau rediscutării şi modificării documentelor în cadrul sinoadelor locale. Dacă ar fi fost prevăzută astfel de procedură, ar fi existat riscul ca formele finale şi chiar numărul documentelor să fie aprobate diferit de la sinod local la sinod local, anulând practic caracterul panortodox al sinodului din Creta şi caracterul unitar al deciziilor aprobate. Prin urmare, speranţa că în sinodul local se putea întâmpla ceva care să modifice documentele de la Creta nu s-a întemeiat pe realitatea consemnată de acest articol al Regulamentului în baza căruia a funcţionat sinodul. Acelaşi lucru se poate spune şi despre termenul acordat sinodalilor pentru a rezolva problema caracterului eretic, înainte ca pliroma să reacţioneze după prevederile canonice şi după exemple din Sfânta Tradiţie referitoare la situaţii similare din istoria Bisericii.  

Din această perspectivă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act de nişte documente finale, care nu mai admiteau rediscutarea lor, pe care le-a transpus astfel în legislaţia bisericească internă, cu deplină forţă juridică. Procedura este asemănătoare oarecumva celei a transpunerii în legislaţia naţională de către Parlament a legislaţiei europene. În acelaşi spirit este şi Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Ciprului, care, deşi mai detaliată decât concluziile sinodului român, se rezumă doar la comunicarea deciziilor sinodului şi la argumentarea faptului că ele sunt obligatorii pentru toţi credincioşii. Siteul de ştiri al Patriarhiei Române informează că şi Ierarhia greacă se va întruni în cursul lunii tot pentru a discuta despre Sinod, iar unul dintre mitropoliţi va susţine un referat despre Informarea cu privire la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe[5]. Nu se menţionează proceduri de aprobare a documentelor.  

“Mărturisirea”

Cea mai controversată afirmaţie a acestui comunicat este precizarea că “Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos”.

Afirmaţia că sinodul cretan nu a formulat dogme noi este folosită ca formă de apărare contra tuturor celor care neagă acest sinod, pe considerentul că dacă nu s-au formulat dogme noi înseamnă că nu există motiv pentru a considera acest sinod eretic. În realitate însă, sinodul a prejudiciat dogme vechi, ceea ce echivalează cu inventarea de dogme noi. Mai precis, a schimbat viziunea eclesiologică a Bisericii Ortodoxe despre sine şi despre relaţia cu cei din afara sa, în primul rând cu grupările eretice şi schismatice creştine. Nu a fost stabilită nicio linie de demarcaţie între ortodoxie şi erezie, dimpotrivă, ştergându-se graniţele existente până acum, prin acceptarea denumirii de “biserică” pentru diferite comunităţi eretice şi, mai ales, prin acceptarea ecumenismului ca mod de a gândi misiunea Bisericii Ortodoxe în lume.

Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la canoane, unde, deşi nu s-au dat canoane noi, s-a adus atingere unor canoane mai vechi. Patriarhia georgiană a formulat obiecţia că acceptarea căsătoriilor mixte încalcă şi modifică conţinutul canonului 72 al Sinodului Quinisext[6]; afirmarea conlucrării cu ereticii şi schismaticii, pentru idealul aşa-numitei “refaceri a unităţii creştine”, încalcă câteva canoane ale Bisericii referitoare la modul în care se poate relaţiona cu cei ce resping ortodoxia învăţăturii creştine.

În ceea ce priveşte mărturisirea făcută de sinodul cretan cu privire la faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, apostolească şi sobornicească a lui Hristos se impun câteva consideraţii:

  1. Creştinii ortodocşi ştiu acest adevăr fundamental din anul 381 d.Hr., când l-a afirmat pentru prima oară Sinodul al II-lea Ecumenic. De atunci, în fiecare liturghie este mărturisit acest adevăr. Prin urmare, mărturisirea aceasta nu îi putea privi pe ortodocşi.
  2.   Dacă mărturisirea nu se adresează ortodocşilor, e clar că ea se adresează partenerilor din Mişcarea Ecumenică. Însă, aşa cum reiese din citarea unor premise din Declaraţia de la Toronto, ratificate în documentul Relaţia Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, “nicio biserică nu este obligată să-şi modifice eclesiologia după admiterea în Consiliu”[7], ceea ce înseamnă că niciunul dintre partenerii de CMB ai Bisericilor Ortodoxe nu este obligat să îşi modifice eclesiologia pentru a se raporta la Biserica Ortodoxă ca la adevărata Biserică a lui Hristos şi a se întoarce la Ortodoxie. Mai mult, premisa următoare citată în document afirmă că “din admitereaîn Consiliu nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului”[8]. Prin urmare, afirmaţia că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească, corectă în sine şi actuală de două mii de ani, nu obligă pe vreunul dintre partenerii din CMB să o ia în considerare, de vreme ce nu este obligat să considere Biserica Ortodoxă ca Biserică în adevăratul şi deplin sens al cuvântului. Încercând să justifice faptul că s-a recunoscut caracterul de “biserici” comunităţilor eretice, membrii sinodului cretan au inclus această prevedere din Declaraţia de la Toronto, prin care admit dreptul oricărui membru al CMB de a nu recunoaşte Biserica Ortodoxă ca fiind Biserică deplină şi în adevăratul sens al cuvântului, lucru care echivalează cu o contramărturisire a faptului că Biserica Ortodoxă este singura Biserică a lui Hristos şi, prin urmare, cu o erezie eclesiologică.
  3. Afirmaţia că s-a mărturisit Biserica Ortodoxă ca fiind singura Biserică a lui Hristos şi adevărata Biserică una, sfântă, sobornicească şi apostolească este infirmată şi de citarea altei premise din Declaraţia de la Toronto: “Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din proprie iniţiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii. La ce se referă expresia “unitatea Bisericii” din acest citat? La care Biserică? Să fie cumva scopul Consiliului Mondial al Bisericilor promovarea studiului şi dezbaterii problemelor ce privesc unitatea Bisericii Ortodoxe? Dacă nu, despre care Biserică este vorba în acest citat aprobat de către art. 19 al Documentului 6 şi considerat “de importanţă capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor”? Oare nu este cumva vorba despre acea “Sfântă Biserică Catolică a Crezurilor” (premisa IV.4) despre care vorbeşte altă premisă a Declaraţiei de la Toronto, despre acea “biserică” care este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial (premisa IV.3)? Despre acea Ecclesia extra Ecclesiam (Biserica din afara Bisericii) propovăduită în premisa IV.3 aDeclaraţiei de la Toronto? Şi atunci, cum se mai poate spune că “sfântul şi marele sinod” a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească, când a admis în mod implicit că este doar “o  parte a Bisericii adevărate, pe care încearcă să o“redescopere” Mişcarea Ecumenică prin unirea “vestigiilor” Bisericii primului mileniu?     

Explicitarea, nuanţarea şi dezvoltarea

Ultima prevedere a Comunicatului sinodului BOR prevede posibilitatea ca textele să poată fi “explicitate, nuanţate şi dezvoltate” de către un viitor sinod “mare şi sfânt”. Aici este foarte important de remarcat că în textul Comunicatuluisinodul BOR consideră că textele sinodului cretan pot fi doar explicitate, nuanţate şi dezvoltate, nicidecum corectate, îndreptate sau chiar anulate. Cu alte cuvinte, în opinia sinodalilor români, textele respective sunt bune aşa cum sunt, dar mai pot fi explicate, nuanţate şi adăugate. Este adevărat că atunci când textul Comunicatului a fost tradus în limba greacă, termenul “nuanţare” a fost redat prin cuvântul grecesc diaforopoiethun, care înseamnă “corectare, alcătuire diferită”. Publicul grec a fost informat, prin acest artificiu de traducere, că sinodul românesc a recomandat corectarea textelor din Creta, ceea ce nu se vede din termenii folosiţi în limba română. De asemenea, într-un articol recent publicat pe siteul de ştiri al Patriarhiei se spune că, într-o conferinţă la Iaşi, duminică 13 noiembrie 2016, mitropolitul Ierotheos Vlachos ar fi “reiterat poziţia Sinodului Bisericii noastre cu privire la documentele Sinodului din Creta: «Trebuie explicitate, diortosite şi schimbate şi alte aspecte, lucru pe care îl va face alt sinod»”[9]. Este interesat că Patriarhia Română îşi asumă termenii folosiţi de mitropolitul Vlachos, deşi termenii “diortosite” şi “schimbate şi alte aspecte” nu există în Comunicatul din 29 octombrie. De ce oare Comunicatul oficial nu a folosit aceşti termeni tranşanţi pentru a-i informa pe credincioşii ortodocşi români?

Potrivit DEX[10], “explicitarea” este “o clarificare, o exprimare limpede, desluşită, pentru a fi uşor de înţeles”;“nuanţarea” înseamnă “a exprima diferenţe fine, uşoare”, iar “dezvoltarea” înseamnă „expunerea amănunţită a unei idei, a unui subiect”. Cu alte cuvinte, sinodul BOR a considerat că textele sinodale sunt neclare, rigide şi generice, dar nicidecum eretice, contrare Sfinţilor Părinţi şi cugetării ortodoxe.

Se impun câteva întrebări: dacă iei un text eretic precum Documentul 6, cum poţi să îl explicitezi în aşa fel încât afirmaţiile ecumeniste din el să pară curat ortodoxe? Cât de multă nuanţare este necesară pentru a face o afirmaţie eretică să sune ortodox? La ce foloseşte expunerea amănunţită a unor idei atunci când acele idei sunt din start contrare spiritului ortodox? Unde s-a pomenit în istoria Bisericii creştine ca deciziile unui sinod ecumenic să aibă nevoie de precizări, clarificări şi nuanţări din partea sinodului ulterior?

Am putea oferi un model de “explicitare, nuanţare şi dezvoltare” din istoria Bisericii Ortodoxe. Pentru a face acceptabilă decizia Sinodului I Ecumenic de la Niceea, partida semiariană a propus în locul termenului omoousios, “de o fiinţă”, cuvântul omiousios, “de o fiinţă asemănătoare”. În acest fel, semiarienii încercau “să clarifice, să nuanţeze şi să expună amănunţit” doctrina despre consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl încât ea să fie acceptabilă ambelor părţi. Partea ortodoxă a respins această soluţie de compromis, rămânând consecventă cu afirmarea adevărului dogmatic.

 Autoritatea panortodoxă

Un argument des folosit de adepţii sinodului din Creta pentru a minimaliza importanţa sinodului este lipsa de importanţă a acestuia. Se acreditează ideea că, neîntrunindu-se unanimitatea de participare a Patriarhiilor la sinod, acesta nu poate fi considerat ca valid. În mod normal, aşa ar trebui să fie, însă sinodul din Creta s-a desfăşurat după reguli care nu se înscriu în ceea ce se ştia până acum despre sinoadele ecumenice şi panortodoxe.

O primă dovadă că acest sinod este considerat de către oficialităţile eclesiale valid, în ciuda neparticipării tuturor Patriarhiilor la el, este faptul că, dacă nu ar fi avut intenţia de a-l impune ca valid măcar Patriarhiilor participante, sinodalii din Creta ar fi încheiat şedinţele încă de la început, după constatarea lipsei de unanimitate. Or, şedinţele au continuat nestingherite.

Mai mult, potrivit şefului serviciului de presă al Patriarhiei Constantinopolului, preot Ioan Hrisavgisa, în care se spune: “Nicăieri în regulamente nu se spune că lipsa uneia dintre Biserici ar influenţa desfăşurarea Sinodului. Este important să se citeze cu precizie documentele oficiale. Conform regulilor, Sfântul și Marele Sinod poate fi convocat de către Sanctitatea Sa [Patriarhul Bartolomeu], cu consimţământul tuturor Bisericilor locale. S-a întâmplat asta, la Geneva, în ianuarie: toată Biserica Ortodoxă a participat la Sinaxa Întâistătătorilor și a confirmat decizia convocării Sinodului la Sărbătoarea Cincizecimii. Regulamentele nu spun nimic despre anularea Sinodului și a deciziilor sale, în cazul în care vreo Biserica nu ar fi în măsură să participe la el… Autoritatea Sinodului și cea a deciziilor nu au de suferit și nu sunt diminuate. Afirmaţia, conform căreia deciziile Sinodului ar fi nule, întrucât unele Biserici nu au participat la el, este lipsită de orice temei ecleziastic, teologic și logic…[11]. Punctul oficial de vedere al Patriarhiei este foarte clar şi ne indică faptul că acest sinod s-a desfăşurat dupăRegulamentul mai sus citat, nu după ceea ce se ştie din tradiţia bisericească despre astfel de întâlniri.

Ideea Patriarhiei Ecumenice a fost reluată şi de către Enciclica Sfintei Biserici a Ciprului, în care se spune: “Din nefericire, patru Biserici Ortodoxe au refuzat să vină şi să participe la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod.Neparticiparea lor nu diminuează cu nimic autoritatea hotărârilor lui, iar motivele absenţei lor, pe care le promovează, nu sunt deloc întemeiate din mai multe motive. În primul rând, după cum s-a observat înainte, toate Bisericile au participat activ de la început la procesul de pregătire a Sinodului. În al doilea rând, toţi Întâistătătorii sau reprezentanţii lor au hotărât împreună şi în unanimitate asupra convocării şi datei convocării Sinodului. În al treilea rând, au participat activ, prin reprezentanţii lor, până şi la ultima etapă a pregătirii, fie la Secretariatul Sinodului, fie la pregătirea Enciclicei către pleroma Bisericii. În al patrulea rând, au stabilit propriile delegaţii care aveau să participe la Sinod. În al cincilea rând, invocarea dezacordurilor în ceea ce priveşte conţinutul unor texte nu este fondată, întrucât exista posibilitatea modificării, pentru a răspunde greutăţilor şi sensibilităţilor tuturor Bisericilor. De altfel, accentul pus pe dezacordurile în ceea ce priveşte procedura sau scoaterea în evidenţă a unor probleme bilaterale dintre unele Biserici, drept motive pentru absenţa de la Sinod, nu sunt convingătoare… Ne exprimăm speranţa şi avem certitudinea, iar, ca Biserică Apostolică a Sfântului Apostol Barnaba, adresăm rugămintea frăţească către cele patru Biserici surori să ia decizia să semneze textele şi hotărârile Sfântului şi Marelui Sinod spre slava Dumnezeului Celui în Treime şi spre unirea Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21), conform rugăciunii arhiereşti a Domnului”[12]. Elementul de noutate al Enciclicei cipriote este speranţa că şi celelalte Patriarhii vor participa la deciziile cretane.

Academia Ortodoxă din Creta organizează zilele acestea un congres în care una dintre temele abordate este “sublinierea importanţei documentelor Sfântului şi Marelui Sinod pentru Biserică şi membrii săi, pentru societate şi întreaga lume”[13]. De ce s-ar desfăşura un astfel de congres sub binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice, dacă autorităţile eclesiale ar considera că sinodul din Creta nu valorează nimic?

Din toate aceste argumente oficiale ale Patriarhiei Ecumenice sau Bisericii Ciprului tragem concluzia că expresia “textele aprobate în unanimitate” se referă la unanimitatea delegaţiilor prezente la sinod, nu neapărat la unanimitatea Bisericilor Ortodoxe prezente în lume. Altminteri, aşa cum am mai spus, sinodul ar fi trebuit să fie întrerupt pentru “lipsă de cvorum”, lucru care nu s-a întâmplat.


[1]http://basilica.ro/concluziile-sfantului-sinod-cu-privire-la-desfasurarea-si-hotararile-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe-din-creta-16-26-iunie-2016/.

[2]http://www.exclusivnews.ro/politica/parlamentul-romaniei-se-reuneste-vineri-pentru-a-lua-act-de-decizia-ccr.html.

[3]http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/parlamentul-ia-marti-act-de-demisia-lui-george-maior-de-la-sri-366074.

[4]http://basilica.ro/regulamentul-de-organizare-si-functionare-a-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/.

[5]http://basilica.ro/ierarhii-bisericii-greciei-se-intrunesc-in-sedinta-extraordinara-pe-tema-sfantului-si-marelui-sinod/.

[6] Sinodul quinisext (al cinci-şaselea), ţinut la 692, a completat cu 102 canoane hotărârile sinoadelor al V-lea şi al-VI-lea ecumenice.

[7] Acest principiu face imposibil de înţeles motivul pentru care Biserica Ortodoxă şi-a modificat propria eclesiologie, de vreme ce documentul ecumenist susţine emfatic că nu trebuia să o facă.

[8]http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/.

[9]http://basilica.ro/ierarhii-bisericii-greciei-se-intrunesc-in-sedinta-extraordinara-pe-tema-sfantului-si-marelui-sinod/.

[10] http://dexonline.net.

[11]https://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22802-marele-sinod-ramane-unul-pan-ortodox-iar-deciziile-sale-vor-fi-valabile.html.

[12]http://basilica.ro/enciclica-sfantului-sinod-al-bisericii-ciprului-in-legatura-cu-sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe/.

[13]http://basilica.ro/academia-ortodoxa-din-creta-congres-de-teologie-cu-tema-convocarea-si-hotararile-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/.

Sursamihaisilviuchirila.blogspot.ro