8-9 august – Pomenirea martirului pentru credință și neam MIHAI VITEAZUL

8-9 august – Pomenirea martirului pentru credință și neam MIHAI VITEAZUL

Image result for mihai viteazul icoane

Deși oficial istoria reține data de 9 august, sunt unele surse istorice care precizează 8 august ca dată a morții voevodului martir. 

Reiau un articol din 2016:

Asasinarea lui MIHAI VITEAZUL – 8 august 1601

Descrierea uciderii mişeleşti şi soarta rămăşiţelor pământeşti ale Bravului Mihai în cronici interne şi externe, în corespondenţe purtate între personalităţi ale vremii precum şi în alte documente:
Uciderea lui Mihai Viteazul
1) „Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la Împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o.” (1601 Giorgio Basta, într-o scrisoare adresată Arhiducelui Mathia, viitorul împărat habsburg).
Asasinul lui Mihai Viteazul: Rudolf al II

Asasinul lui Mihai: Gheorghe Basta !

2) „A fost trimisă o mare trupă de valoni în tabăra valahului Mihai, în urma unui sfat de taină ţinut de Basta György şi căpitanii săi în noaptea de 8 august 1601, cum să-şi desfăşoare trupele pentru o confruntare cu valahul … Unul din căpitani cu numele Bori (Beaury) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: „Eşti prins!”, Mihai i-a zis:” Ba!” şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată. Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort ţi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp.” („Istoria Transilvaniei” de István Szamosközi (1565 – 1612) – istoric maghiar din Transilvania).
Mihai Viteazul – o poza mai putin cunoscuta !
3) „O vreme mijlocitorul (Beaury) lui Basta cercetează aici şi acolo şi, pe neaşteptate, trupa valonilor înconjoară cortul lui Mihai, Beaury şi alţi câţiva subalterni ai săi au intrat în cortul lui Mihai pe care l-au găsit liniştit şi stând întins. Beaury, adresându-se acestuia, spune: „Eşti prizonier !”, la care acesta răspunde: „Nicidecum !” şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia care era atârnată de propteaua cortului în timp ce era lovit de Beaury cu halebarda şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia. Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort … corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului public …După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de căini, câţiva sârbi l-au înmormântat din ordinul lui Basta, într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului să fie dus la Alba-Iulia …” („Cronica Transilvaniei” – Wolfgang Bethlen istoric maghiar, cancelar al Transilvaniei (1639-1679).
4) „Basta a trimis două companii de valoni şi două companii de soldaţi germani, împreună cu alţii călări, să înconjure cortul lui Mihai şi să-l prindă viu. Care ordin, transmis de Basta s-a executat cu supunere şi la sosirea lor au declarat voievodului că este prizonierul majestăţii sale imperiale romane şi trebuie să se predea de bunăvoie. Când însă voievodul a chemat în ajutor pe locotenentul său şi a apucat o sabie atârnată în cort, punându-se în poziţie de apărare şi după izbirea unui căpitan neamţ, căpitanul valon s-a înfuriat împotriva lui şi l-a străpuns cu lancea, în timp ce căpitanul neamţ i-a tăiat capul. Voievodul … a căzut pe loc iar corpul său mort a zăcut o întreagă zi neînmormântat sub cort.” („Cronologia …”, Hieronymus Ortelius (1543 – 1614) – istoric flamand).
5) „… valonul (Beaury), fiind gata să înfăptuiască ceeace a promis, merge în tabăra voievodului însoţit de circa 60 de oameni şi, găsindu-l în cortul său, intrând la el îndrăzneţ, l-a somat să se predea ca prizonier al împăratului: Mihai fiind pe cale să-şi întindă mâna spre iatagan, căpitanul valon l-a lovit cu o halebardă în piept şi în aceeaşi clipă un altul, cu spada, printr-o lovitură i-a tăiat capul de pe umeri. O moarte nedemnă pentru un căpitan atât de valoros …” („Istoria generală a Turciei”, Richard Knolles (1550 ? – 1610) – istoric englez).
6) ”În afara cortului se aflau aproximativ 17 slujitori ai Domnului care, dându-şi seama de ce se petrece, au sărit să-şi apere stăpânul. S-a încins o luptă aprigă în care au pierit peste 30 de oameni ai lui Mihai. Calul Voievodului, care aştepta gata înşeuat la intrarea în cort, a fost împuşcat şi trupul lui Mihai a fost aşezat pe cadavrul calului şi lăsat astfel în timpul zilei, până la căderea serii. Nişte ostaşi din vechii slujitori ai lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns, şi mulţi l-au plâns cu prisosinţă.” (Gheorghe Palamede, grec contemporan cu Mihai Viteazul).
7) „… Basta trimise asupra lui Mihai două steaguri de valoni şi alte două de germani, cu ordin de a pune mână pe el. La vederea lor, (Mihai) s-a înspăimântat, dar fără a-şi pierde curajul, strigă după ajutor oamenilor săi şi apucă sabia în mână, dar deodată sări asupra-i valonul Beaury, comandantul Turdei, împreună cu alţii, şi-l tăie de moarte cu securea. Mihai era , pe atunci, în vârstă de 43 de ani, bărbat strălucit şi în norocire şi în nenorocire, după chiar judecata inamicilor săi. Trupul lui dezbrăcat fu aruncat să zacă ruşinos la malul râului, până seara, în chip înspăimântător.. Iar noaptea fu înmormântat în acel loc, din ordinul lui Ioan Schneckenhaus, comandant al trupelor sileziene.”(„Istorii”, Jacques Augustin de Thou (1553-1617) – istoric francez)
8) „După uciderea lui Mihai s-a ţinut un consiliu la care au participat ambele armate, imperială şi valahă… Aici s-a hotărât trimiterea corpului lui Mihai în Ţara Românească, socotindu-se că dacă nu l-ar fi trimis boierii valahi n-ar alege alt domn. … Capul a fost îmbălsămat şi încredinţat comisului lui Mihai , care l-a cerut în cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Valahia.” („Istoria Transilvaniei” de Ciro Spontani – secretarul generalului Basta).
9) ”Basta … tot plănuia cum să-l prindă ori să-l suprime (pe Mihai); în cele din urmă, alungând îndoiala din suflet, hotărî să pună mâna pe el cu forţa. Aşadar, chemând doi conducători ai valonilor le înfăţişă, în taină, ceeace voia să facă, iar aceia, mergând … în cortul acestuia, îl iau pe neaşteptate în timp ce stătea de vorbă cu Ludovic Rákóczy, comandantul pedeştrilor unguri; îi spun că au să-i comunice ceva în numele lui Basta şi, în timp ce acela (Mihai) se străduia să asculte vorbele unuia, este străpuns, fără veste, de celălalt cu ascuţişul unei halebarde puternice prin pântece şi intestine şi se prăbuşeşte pe dată. … Batjocurile aduse celui neînsufleţit au fost atât de crude încât capul acestuia, desprins de trup, a fost expus toată ziua pe cadavrul unui cal alb în faţa cortului celui ucis; totuşi, după aceea, fu înmormântat, din încuviinţarea lui Basta, împreună cu trupul”. („Istoria Ungariei” , Nicolaus Istvánffy – comisar imperial al lui Rudolf al II-lea).
10) „Trei zile şi trei nopţi corpul lui Mihai a rămas aşezat pe un cal al său ucis în învălmăşeală, iar trupul a rămas neîngropat. Mulţi valahi se strângeau acolo, priveau cu jale şi clătinându-şi capetele plângeau, apoi adresau injurii generalului Basta. După trei zile şi trei nopţi, nişte valahi de-ai lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns şi tare mult l-au plâns.” (1601 Stavrinos – vistiernicul lui Mihai).
11) „… Basta alese două steaguri dintre cei mai aprigi valoni şi germani şi, după ce-i îndemnă să uite de toată primejdia, având înaintea ochilor numai binele majestăţii împărăteşti, îi trimise la cortul voievodului cu însărcinarea să-l prindă. Soldaţii plecară fără întârziere. Iar voievodul Mihai văzând mulţimea oştenilor lui Basta, înţelese îndată ceeace îi spunea şi mintea: că asupra capului său se va dezlănţui furtuna fatală, dacă nu-i va ieşi numaidecât în întâmpinare. Înălţându-şi vocea, începu să strige către ai săi: „Valahi !Valahi ! Alergaţi iute ! Forţa, duşmanul, violenţa ne ameninţă !” În vreme ce striga scoţându-şi sabia din teacă, se repezi asupra a doi dintre centurionii germani, pentru a-i tăia în bucăţi pe oricare dintre ei. Însă în acea clipă un valon, aruncându-se cu securea sa cu două tăişuri, abătu lovitura lui Mihai şi-l lovi peste coaste dintr-o parte în alta rănindu-l. Atunci care mai de care, valoni şi germani, fără deosebire, îl copleşiră cu toată puterea lor, îl aruncară la pământ şi până nu-şi dăduse încă suflarea din urmă îi desprinseră capul de trup şi-l duseră lui Basta care, aflat în sfat împreună cu ceilalţi, aştepta în cel mai mare neastâmpăr rezultatul negocierilor, iar trupul său a rămas în pielea goală şi neîngropat o zi întreagă.” („Medulla Historica” de Joannis Bisselius (!601 – 1677), istoric iezuit).
12) „Basta puse ca unii germani şi valoni să-l împresoare în cort cu ordinul de a-l prinde viu sau mort. Mihai descoperi intenţia rea a agresorilor, apucă sabia şi răni un ofiţer, dar un altul îl străpunse cu lancea în burtă răsturnându-l şi tăindu-i în acelaşi timp capul.” (Istoria monarhilor otomani” de Giovanni Sagredo – ambasador al Rep. Veneţia, sec. XVII).
13) „Iar Mihai, socotind că asemenea cuvinte blânde nu ascund niciun vicleşug, ascultă de Basta şi trimise oştenii la locul amintit (cetatea Făgăraşului) iar el rămase în tabăra sa. Şi, într-o dimineaţă, văzând Mihai din cortul său grăbind un pâlc de oşteni crăieşti, călări şi pedeştri, socoti că erau trimişi, după făgăduiala lui Basta, pentru strajă, neaşteptând nimic rău de la ei, că îşi puse toată încrederea în Basta. Ieşi dar Mihai înaintea valonilor, întrebând de pricina venirii lor şi ce vor ei, iar aceia răspunseră scoţându-şi spăngile şi paloşele, de-l răniră, deoarece nu avea arme la sine şi-l tăiară”. („Încercare de Istorie a Valahiei” de Johann Filstich (1684 – 1743) – rector al Gimnaziului Johann Honterus din Braşov).
14) ”Între timp, Basta nu-l putea îngădui pe Mihai drept concurent şi privea toate faptele sale cu bănuială, nutrind speranţa că situaţia Transilvaniei va fi lăsată într-o nesiguranţă veşnică. Cei doi au plecat, între timp, de la Cluj la Turda şi au stabilit tabăra acolo, pentru a ţine dieta ţării. Pe când Mihai se odihnea în cortul său, a fost omorât de câţiva centurioni trimişi de Basta; capul său tăiat a fost pus pe cadavrul unui cal; corpul însă, a zăcut neîngropat timp de două zile …” („Scurtă istorie a Transilvaniei” de Johannes Tsetsi (1689 – 1769) – istoric maghiar).
15) ”Basta trimise două companii de germani şi tot atâtea de valoni la el (Mihai), să-l aducă cu forţa. Aceştia îl găsiră într-o conversaţie cu Ludovic Rákóczy, comandantul infanteriei sale ungare. Şi în timp ce unul dintre ofiţerii lor îi spuse ceva la ureche, cel de-al doilea sau căpitanul valon îl străpunse şi îl lovi cu halebarda în burtă, încât s-a prăbuşit aproape mort. Căpitanul german îi retează atunci capul, iar oamenii de rând au jefuit o parte din tabăra valahă, târând un cal mort în faţa cortului voievodului şi îi puseră capul pe gâtul calului pentru a-i adresa cele mai rele sudălmi … În noaptea următoare asasinatului, colonelul silezienilor, Ioan Schneckenhaus a îndrăznit să pună să fie înmormântat cadavrul şi capul voievodului pe locul cortului său, probabil, deoarece pe el l-au impresionat numeroasele acţiuni mari şi înţelepte ale acestui erou abia de 43 de ani, prin moartea căruia dispăreau speranţele de a smulge în mod durabil Valahia de sub jugul turcesc, şi i-au inspirat respect, pe care a căutat să-l manifeste, pe deplin, prin această înmormântare.” („Istorie universală…” de Ludewig Albrecht Gebhardi (1735 – 1802) – istoric german).
16) ”…(Basta) se înţelege cu Jacques Beaury, căpitanul valonilor şi cu un alt căpitan german şi, la 19 august, la ivirea zorilor, se duc fiecare cu câte 300 de oameni în tabăra de la Turda, unde Mihai rămăsese aproape singur. Atunci, în timp ce Basta puse să fie împresurate corturile, Beaury şi căpitanul german pătrunseră cu câţiva soldaţi în cel în care se odihnea voievodul, anunţându-l că îl arestează din ordinul împăratului. „Nu mă veţi aresta în viaţă”, strigă el, împlântând sabia în pieptul căpitanului german şi, în timp ce o scotea pentru a-l lovi şi pe Beaury, acesta îi dădu de la distanţă o lovitură de halebardă în inimă. Căzu. Soldaţii se aruncară asupra lui, îi smulseră sabia cu care-i tăiară capul. Ca şi cum această crimă n-ar fi fost suficientă, adăugară şi bătaia de joc. Aşezară nobilul său cap pe un schelet de cal şi fiecare îşi tăie o curea din pielea lui, ca amintire a acestei infamii… Astfel pieri, la 43 de ani, victimă a unui asasinat laş, acest om mare, care n-are egal …”. („România”, de Jean A. Vaillant (1804 – 1886) – istoric francez).
Solii Turci aducand daruri lui Mihai Viteazul , respect din partea Turcilor, dispret din partea Europenilor !
17) ”Basta, pentru a se debarasa de rivalul său nu se dădu înapoi din faţa unei crime. Din ordinul lui, la 9 august 1601, Jacques Beaury, căpitan al valonilor, însoţit de un căpitan german, de 300 de valoni şi de tot atâţia germani şi de câţiva cavaleri, pătrunse în zori în tabăra lui Mihai de la Turda. Voievodul nu avea lângă el decât câţiva valahi. „În numele împăratului vă arestez”, îi strigă Beaury. „Nu mă veţi prinde viu”, răspunse eroul şi înfipse spada în pieptul căpitanului german. Nu avu timp să o retragă; izbit în inimă de o lovitură de halebardă căzu scoţând un strigăt de durere şi furie. Asasinii îi tăiară capul şi-l puseră pe un schelet de cal … Astfel pieri, la vârsta de 43 de ani, acest mare bărbat care va rămâne de-a pururi gloria poporului Român.” (Provincii româneşti” de Jean Henry Abdolonyme Ubicini (1818 – 1884) – istoric italian).
18) ”… ofiţerul a intrat repede în cort şi apropiindu-se de Domnul care se odihnea, i s-a adresat ca unui prizonier al său. Mihai a strigat că nu i se va preda viu, dar înainte de a pune stăpânire pe spada sa ca să se apere, celălalt i-a străpuns corpul cu halebarda. Această faptă murdară … se spune că asasinii i-au tăiat capul şi mâna cu propria spadă a lui Mihai …Astfel a căzut Mihai, impetuos, curajos, diplomat, ambiţios, patriot …” (1882 „România – trecut şi prezent”, de James Samuelson ).
19) ”Vă mai înştiinţăm cu siguranţă cum că Mihai Vodă pieri ieri la Turda, în 9 ale lunii august 1601, ucis din ordin împărătesc. Înainte a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, iar corpul său a fost expus pe câmp deasupra unui cal mort. Basta nu a permis să fie înhumat” (Ieremia Movilă, scrisoare adresată cancelarului Lituaniei, Leon Saphiena).
20) „Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie şi pe neaşteptate pe săracul voievod Mihai, fără nici un motiv. Numai din invidie profundă l-a ucis pe acest Domn renumit, celebru, de care se temea însuşi sultanul”. („Cronică ungară”, Petthö Gergely (1565 – 1629) – cronicar maghiar).
21) ”Oamenii bătrâni, contemporani cu acele vremi, au afirmat că lui Mihai Vodă i-au tăiat capul şi l-au dus la Basta, iar trupul său până a treia zi a stat neîngropat la vederea tuturor.” (Miron Costin – Letopiseţul Ţării Moldovei).
22) ”Atunci au fost legat Mihai Vodă cu Turturea Paharnicul jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi de se va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase oasele acolo ci să le ducă în Ţara Românească şi să le îngroape. De aceea, dacă văzu Turturea Paharnicul că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul luat ca să ducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul şi l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la Mănăstirea Dealu de la Târgovişte.” (Anonim, adăugire la „Istoriile domnilor Ţării Româneşti” a lui Radu Popescu.)
23) ”… pentru multă şi bună şi credincioasă slujbă cu care a slujit domnia lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă, încă şi în alte ţări străine până în Ţara Nemţească. Postelnicul Turturea el a furat capul Lui Mihai Vodă şi l-a adus aici în Ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un adevărat Domn” (7 decembrie 1612, Radu Mihnea, Domn al Ţării Româneşti).

Iată și detalii despre descoperirea, foarte probabilă a moștelor sale și de ce este considerat sfânt: 

Sfântul voievod Mihai Viteazul, mucenic al neamului şi mărturisitor al ortodoxiei 

Fapte care îl recomandă ca sfânt 

  • Înainte de a fi înscăunat, a convocat, în august 1594, un Sinod la Iași cu ierarhii din ambele țări române pentru stoparea propagandei catolice ce luase avânt, mai ales în Moldova, înființând cu acest scop Episcopia de Huși. Tot în acest sens, convoacă un alt Sinod, în aprilie 1596, la Târgoviște. Însăși Voievodul Mihai a îndemnat clerul să vegheze cu strictețe la respectarea dogmelor și canoanelor rânduite de cele 7 Sinoade Ecumenice.
  • În 4 iunie 1585 (1595 – n. adm.), a reușit în urma deselor cereri către Dieta din Ardeal, asemeni Sf. Constantin cel Mare în Imperiul Roman, să obțină un decret dat de Dietă ce recunoștea religia ortodoxă (până atunci tolerată) în rândul religiilor constituționale, trecerea Mitropoliei Ardealului direct sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște și scutiri de dări pentru preoții ortodocși, asemenea celor catolici. Deoarece sub influența calvină s-a aprobat într-un Sinod la Aiud în 1551, recăsătorirea preoților ortodocși, a obținut prin decretul din 4 iunie 1595 și o lege care sancționa satul al cărui preot se recăsătorea, iar enoriașii nu anunțau ierarhul de această fărădelege, cu o amendă de 200 de florini. Vedem de aici că Voievodul era conștient că numai un cler cu o adevărată viață spirituală putea călăuzi corect poporul și face față propagandei calvine și catolice.
  • A fost numit: “Steaua lor de la răsărit” şi “Cavaler al lui Hristos și Apărător al creștinătății” 
  • Domnitorul Sfânt Mihai Viteazu a fost călăuzit și de visul de veacuri al românilor, acela de unitate națională și spirituală. Astfel, în urma luptei de la Șelimbăr din 18-28 octombrie 1598 (1599 – n. adm.) împotriva lui Andrei Batory, cucerește Ardealul, înfăptuind Unirea celor două principate. Intrarea triumfală în Alba-Iulia are loc la 1 noiembrie 1599, dată la care Mihai hotărăște construirea unei catedrale ca sediu al Mitropoliei Ardealului. Bine înțeles că nobilimea și clerul catolic nu a văzut cu ochi buni această inițiativă. Protestând, s-a iscat o discuție ce a degenerat în cearta dintre catolici și clerul ortodox, obligând pe domnitor să intervină, arătându-și credința dreaptă, mărturisitoare, de care era călăuzit, spunându-le catolicilor că ei nu au nici Har, nici Taine și, ca să se vadă aceasta, propune ambelor părți să facă câte o aghiazmă separat, după care cele două vase să fie puse într-o biserică ce a fost sigilată cu pecetea domnească, iar după 40 de zile să fie deschisă spre a se vedea în ce stare se află fiecare. În urma unei descoperiri avută de Sf. Ioan de la Prislop (se pare însă că părintele care a scris aici se înşeală; mitropolit in Transilvania in vremea lui Mihai Viteazu era un alt Ioan, tot de la Prislop, fost stareţ), s-a deschis biserica în a douăzecea zi, cu ambele părți de față, constatându-se că aghiazma ortodoxă era nestricăcioasă, iar cea catolică era împuțită. Rușinați, unii dintre catolici au trecut la ortodoxie, iar ceilalți, fără să se îndrepte din erezia lor, au acceptat construirea unei catedrale în Alba-Iulia închinată Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. (Ar fi bine să ia aminte la această întâmplare și ecumeniștii din B. O. R. de astăzi).
  • Cea mai importantă mărturie despre sfințenia Sfântului Mărturisitor Mihai Viteazu o dă Sf. Paisie de la Neamț, care consemnează în anul 1751 pe marginea unei Psaltiri descoperită de Vasile Alecsandri în 1850, următoarele cuvinte: “Mihai Viteazu, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”. În anul 2000, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu a alcătuit dosarul de canonizare al Voievodului, dar părăsind viața pământească chiar în acel an, din rânduială Dumnezeiască, dosarul a stagnat. Eu spun că Dumnezeu a vrut ca odată cu capul să fie cinstit și trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată. În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, județul Teleorman, la o distanță de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori au dat foc la niște hârtii și surcele pe locul menționat. Fratele părintelui stareț Protos. Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul pentru că o să-i certe starețul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopețile spre a stinge focul prin înnăbușire și, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit și părintele stareț, care a spus să fie îndepărtat pământul spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.Indiciile care au dus la concluzia că acesta este trupul lui Mihai Viteazul sunt următoarele:
    • mănăstirea este singura din România care, deși își serbează hramul pe 8 noiembrie, are ca patron doar pe Sf. Arh. Mihail;
    • mănăstirea a fost începută a se construi de soția voievodului, doamna Stanca, retrasă în pribegie pentru puțin timp aici, în pădurile Teleormanului, imediat după ce voievodul Mihai a fost asasinat; lipsa unui însemn asupra mormântului se datorează probabil fricii de a nu fi profanat.
  • Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că de va vrea Dumnezeu și Sfântul Mihai Viteazu să primesc ca dar pentru Biserica “Învierea Domnului” din Rădăuți o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt cum este, biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunși aici împreună cu șoferul mașinii cu care am fost, împreună cu părintele stareț Teoctist, am desfăcut racla din biserică cu osemintele Voievodului și am rămas uluit de mireasma care a ieșit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru biserica din Rădăuți și atunci am constatat că claviculele și coastele lipsesc – încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părțile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu și rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova după 410 ani și mai bine.Încă o faptă vrednică de laudă a mărturisirii și statorniciei în credință a Sf. Voievod o constituie răspunsul la o scrisoare din 29 aprilie 1600, în care papa Clement al VIII-lea îi cere să se convertească la catolicism, însă Voievodul îi răspunde papei să se facă el ortodox. 
  • Din viața Domnitorului învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el în toată viața sa, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia atacată azi și din interior și din afară, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să murim creștinește cu rugăciunea pe buze și în inimă. Avem nădejde în rugăciunile Sfântului Mihai Viteazu că nu va lăsa dușmanii țării să-și ducă la capăt planul de dezbinare uneltit, iar noi, urmând viața și credința înaintașilor noștri, să putem da răspunsul cel bun la Tronul de Judecată a lui Dumnezeu.

Amin.

Pr. Ghe. Anițulesei, Rădăuți
Cuvânt la aducerea unei părți din osemintele Sf. Mihai Viteazu – rostit în Biserică

Mai multe citiți aici: Martirul şi mărturisitorul voievod Mihai Viteazu

Anunțuri

Să ne amintim: 27 mai UNIREA LUI MIHAI VITEAZUL

„De la 1600 nici un român n-a mai putut gîndi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată si desăvîrşită poezie tragică.”  (N.Iorga).

Nu mai repostez articolele. Le puteți citi aici: 

27 mai – Unirea lui Mihai Viteazul 

Aniversarea UNIRII LUI MIHAI VITEAZUL de la 1600 – 27 mai

Citiți și: 

Sfântul voievod Mihai Viteazul, mucenic al neamului şi mărturisitor al ortodoxiei 

Asasinarea lui MIHAI VITEAZUL – 8 august 1601

Asasinarea lui MIHAI VITEAZUL – 8 august 1601

Asasinarea lui MIHAI VITEAZUL – 8 august 1601

Iată mai multe relatări și variante ale uciderii voevodului martir:

ASASINII LUI MIHAI VITEAZUL,….. ULTIMELE CLIPE DE VIAŢA ALE MARELUI DOMN AL ŢĂRILOR ROMÂNE ! 

Descrierea uciderii mişeleşti şi soarta rămăşiţelor pământeşti ale Bravului Mihai în cronici interne şi externe, în corespondenţe purtate între personalităţi ale vremii precum şi în alte documente:
Uciderea lui Mihai Viteazul
1) „Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la Împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o.” (1601 Giorgio Basta, într-o scrisoare adresată Arhiducelui Mathia, viitorul împărat habsburg).
Asasinul lui Mihai Viteazul: Rudolf al II

Asasinul lui Mihai: Gheorghe Basta !

2) „A fost trimisă o mare trupă de valoni în tabăra valahului Mihai, în urma unui sfat de taină ţinut de Basta György şi căpitanii săi în noaptea de 8 august 1601, cum să-şi desfăşoare trupele pentru o confruntare cu valahul … Unul din căpitani cu numele Bori (Beaury) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: „Eşti prins!”, Mihai i-a zis:” Ba!” şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată. Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort ţi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp.” („Istoria Transilvaniei” de István Szamosközi (1565 – 1612) – istoric maghiar din Transilvania).
Mihai Viteazul – o poza mai putin cunoscuta !
3) „O vreme mijlocitorul (Beaury) lui Basta cercetează aici şi acolo şi, pe neaşteptate, trupa valonilor înconjoară cortul lui Mihai, Beaury şi alţi câţiva subalterni ai săi au intrat în cortul lui Mihai pe care l-au găsit liniştit şi stând întins. Beaury, adresându-se acestuia, spune: „Eşti prizonier !”, la care acesta răspunde: „Nicidecum !” şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia care era atârnată de propteaua cortului în timp ce era lovit de Beaury cu halebarda şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia. Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort … corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului public …După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de căini, câţiva sârbi l-au înmormântat din ordinul lui Basta, într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului să fie dus la Alba-Iulia …” („Cronica Transilvaniei” – Wolfgang Bethlen istoric maghiar, cancelar al Transilvaniei (1639-1679).
4) „Basta a trimis două companii de valoni şi două companii de soldaţi germani, împreună cu alţii călări, să înconjure cortul lui Mihai şi să-l prindă viu. Care ordin, transmis de Basta s-a executat cu supunere şi la sosirea lor au declarat voievodului că este prizonierul majestăţii sale imperiale romane şi trebuie să se predea de bunăvoie. Când însă voievodul a chemat în ajutor pe locotenentul său şi a apucat o sabie atârnată în cort, punându-se în poziţie de apărare şi după izbirea unui căpitan neamţ, căpitanul valon s-a înfuriat împotriva lui şi l-a străpuns cu lancea, în timp ce căpitanul neamţ i-a tăiat capul. Voievodul … a căzut pe loc iar corpul său mort a zăcut o întreagă zi neînmormântat sub cort.” („Cronologia …”, Hieronymus Ortelius (1543 – 1614) – istoric flamand).
5) „… valonul (Beaury), fiind gata să înfăptuiască ceeace a promis, merge în tabăra voievodului însoţit de circa 60 de oameni şi, găsindu-l în cortul său, intrând la el îndrăzneţ, l-a somat să se predea ca prizonier al împăratului: Mihai fiind pe cale să-şi întindă mâna spre iatagan, căpitanul valon l-a lovit cu o halebardă în piept şi în aceeaşi clipă un altul, cu spada, printr-o lovitură i-a tăiat capul de pe umeri. O moarte nedemnă pentru un căpitan atât de valoros …” („Istoria generală a Turciei”, Richard Knolles (1550 ? – 1610) – istoric englez).
6) ”În afara cortului se aflau aproximativ 17 slujitori ai Domnului care, dându-şi seama de ce se petrece, au sărit să-şi apere stăpânul. S-a încins o luptă aprigă în care au pierit peste 30 de oameni ai lui Mihai. Calul Voievodului, care aştepta gata înşeuat la intrarea în cort, a fost împuşcat şi trupul lui Mihai a fost aşezat pe cadavrul calului şi lăsat astfel în timpul zilei, până la căderea serii. Nişte ostaşi din vechii slujitori ai lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns, şi mulţi l-au plâns cu prisosinţă.” (Gheorghe Palamede, grec contemporan cu Mihai Viteazul).
7) „… Basta trimise asupra lui Mihai două steaguri de valoni şi alte două de germani, cu ordin de a pune mână pe el. La vederea lor, (Mihai) s-a înspăimântat, dar fără a-şi pierde curajul, strigă după ajutor oamenilor săi şi apucă sabia în mână, dar deodată sări asupra-i valonul Beaury, comandantul Turdei, împreună cu alţii, şi-l tăie de moarte cu securea. Mihai era , pe atunci, în vârstă de 43 de ani, bărbat strălucit şi în norocire şi în nenorocire, după chiar judecata inamicilor săi. Trupul lui dezbrăcat fu aruncat să zacă ruşinos la malul râului, până seara, în chip înspăimântător.. Iar noaptea fu înmormântat în acel loc, din ordinul lui Ioan Schneckenhaus, comandant al trupelor sileziene.”(„Istorii”, Jacques Augustin de Thou (1553-1617) – istoric francez)
8) „După uciderea lui Mihai s-a ţinut un consiliu la care au participat ambele armate, imperială şi valahă… Aici s-a hotărât trimiterea corpului lui Mihai în Ţara Românească, socotindu-se că dacă nu l-ar fi trimis boierii valahi n-ar alege alt domn. … Capul a fost îmbălsămat şi încredinţat comisului lui Mihai , care l-a cerut în cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Valahia.” („Istoria Transilvaniei” de Ciro Spontani – secretarul generalului Basta).
9) ”Basta … tot plănuia cum să-l prindă ori să-l suprime (pe Mihai); în cele din urmă, alungând îndoiala din suflet, hotărî să pună mâna pe el cu forţa. Aşadar, chemând doi conducători ai valonilor le înfăţişă, în taină, ceeace voia să facă, iar aceia, mergând … în cortul acestuia, îl iau pe neaşteptate în timp ce stătea de vorbă cu Ludovic Rákóczy, comandantul pedeştrilor unguri; îi spun că au să-i comunice ceva în numele lui Basta şi, în timp ce acela (Mihai) se străduia să asculte vorbele unuia, este străpuns, fără veste, de celălalt cu ascuţişul unei halebarde puternice prin pântece şi intestine şi se prăbuşeşte pe dată. … Batjocurile aduse celui neînsufleţit au fost atât de crude încât capul acestuia, desprins de trup, a fost expus toată ziua pe cadavrul unui cal alb în faţa cortului celui ucis; totuşi, după aceea, fu înmormântat, din încuviinţarea lui Basta, împreună cu trupul”. („Istoria Ungariei” , Nicolaus Istvánffy – comisar imperial al lui Rudolf al II-lea).
10) „Trei zile şi trei nopţi corpul lui Mihai a rămas aşezat pe un cal al său ucis în învălmăşeală, iar trupul a rămas neîngropat. Mulţi valahi se strângeau acolo, priveau cu jale şi clătinându-şi capetele plângeau, apoi adresau injurii generalului Basta. După trei zile şi trei nopţi, nişte valahi de-ai lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns şi tare mult l-au plâns.” (1601 Stavrinos – vistiernicul lui Mihai).
11) „… Basta alese două steaguri dintre cei mai aprigi valoni şi germani şi, după ce-i îndemnă să uite de toată primejdia, având înaintea ochilor numai binele majestăţii împărăteşti, îi trimise la cortul voievodului cu însărcinarea să-l prindă. Soldaţii plecară fără întârziere. Iar voievodul Mihai văzând mulţimea oştenilor lui Basta, înţelese îndată ceeace îi spunea şi mintea: că asupra capului său se va dezlănţui furtuna fatală, dacă nu-i va ieşi numaidecât în întâmpinare. Înălţându-şi vocea, începu să strige către ai săi: „Valahi !Valahi ! Alergaţi iute ! Forţa, duşmanul, violenţa ne ameninţă !” În vreme ce striga scoţându-şi sabia din teacă, se repezi asupra a doi dintre centurionii germani, pentru a-i tăia în bucăţi pe oricare dintre ei. Însă în acea clipă un valon, aruncându-se cu securea sa cu două tăişuri, abătu lovitura lui Mihai şi-l lovi peste coaste dintr-o parte în alta rănindu-l. Atunci care mai de care, valoni şi germani, fără deosebire, îl copleşiră cu toată puterea lor, îl aruncară la pământ şi până nu-şi dăduse încă suflarea din urmă îi desprinseră capul de trup şi-l duseră lui Basta care, aflat în sfat împreună cu ceilalţi, aştepta în cel mai mare neastâmpăr rezultatul negocierilor, iar trupul său a rămas în pielea goală şi neîngropat o zi întreagă.” („Medulla Historica” de Joannis Bisselius (!601 – 1677), istoric iezuit).
12) „Basta puse ca unii germani şi valoni să-l împresoare în cort cu ordinul de a-l prinde viu sau mort. Mihai descoperi intenţia rea a agresorilor, apucă sabia şi răni un ofiţer, dar un altul îl străpunse cu lancea în burtă răsturnându-l şi tăindu-i în acelaşi timp capul.” (Istoria monarhilor otomani” de Giovanni Sagredo – ambasador al Rep. Veneţia, sec. XVII).
13) „Iar Mihai, socotind că asemenea cuvinte blânde nu ascund niciun vicleşug, ascultă de Basta şi trimise oştenii la locul amintit (cetatea Făgăraşului) iar el rămase în tabăra sa. Şi, într-o dimineaţă, văzând Mihai din cortul său grăbind un pâlc de oşteni crăieşti, călări şi pedeştri, socoti că erau trimişi, după făgăduiala lui Basta, pentru strajă, neaşteptând nimic rău de la ei, că îşi puse toată încrederea în Basta. Ieşi dar Mihai înaintea valonilor, întrebând de pricina venirii lor şi ce vor ei, iar aceia răspunseră scoţându-şi spăngile şi paloşele, de-l răniră, deoarece nu avea arme la sine şi-l tăiară”. („Încercare de Istorie a Valahiei” de Johann Filstich (1684 – 1743) – rector al Gimnaziului Johann Honterus din Braşov).
14) ”Între timp, Basta nu-l putea îngădui pe Mihai drept concurent şi privea toate faptele sale cu bănuială, nutrind speranţa că situaţia Transilvaniei va fi lăsată într-o nesiguranţă veşnică. Cei doi au plecat, între timp, de la Cluj la Turda şi au stabilit tabăra acolo, pentru a ţine dieta ţării. Pe când Mihai se odihnea în cortul său, a fost omorât de câţiva centurioni trimişi de Basta; capul său tăiat a fost pus pe cadavrul unui cal; corpul însă, a zăcut neîngropat timp de două zile …” („Scurtă istorie a Transilvaniei” de Johannes Tsetsi (1689 – 1769) – istoric maghiar).
15) ”Basta trimise două companii de germani şi tot atâtea de valoni la el (Mihai), să-l aducă cu forţa. Aceştia îl găsiră într-o conversaţie cu Ludovic Rákóczy, comandantul infanteriei sale ungare. Şi în timp ce unul dintre ofiţerii lor îi spuse ceva la ureche, cel de-al doilea sau căpitanul valon îl străpunse şi îl lovi cu halebarda în burtă, încât s-a prăbuşit aproape mort. Căpitanul german îi retează atunci capul, iar oamenii de rând au jefuit o parte din tabăra valahă, târând un cal mort în faţa cortului voievodului şi îi puseră capul pe gâtul calului pentru a-i adresa cele mai rele sudălmi … În noaptea următoare asasinatului, colonelul silezienilor, Ioan Schneckenhaus a îndrăznit să pună să fie înmormântat cadavrul şi capul voievodului pe locul cortului său, probabil, deoarece pe el l-au impresionat numeroasele acţiuni mari şi înţelepte ale acestui erou abia de 43 de ani, prin moartea căruia dispăreau speranţele de a smulge în mod durabil Valahia de sub jugul turcesc, şi i-au inspirat respect, pe care a căutat să-l manifeste, pe deplin, prin această înmormântare.” („Istorie universală…” de Ludewig Albrecht Gebhardi (1735 – 1802) – istoric german).
16) ”…(Basta) se înţelege cu Jacques Beaury, căpitanul valonilor şi cu un alt căpitan german şi, la 19 august, la ivirea zorilor, se duc fiecare cu câte 300 de oameni în tabăra de la Turda, unde Mihai rămăsese aproape singur. Atunci, în timp ce Basta puse să fie împresurate corturile, Beaury şi căpitanul german pătrunseră cu câţiva soldaţi în cel în care se odihnea voievodul, anunţându-l că îl arestează din ordinul împăratului. „Nu mă veţi aresta în viaţă”, strigă el, împlântând sabia în pieptul căpitanului german şi, în timp ce o scotea pentru a-l lovi şi pe Beaury, acesta îi dădu de la distanţă o lovitură de halebardă în inimă. Căzu. Soldaţii se aruncară asupra lui, îi smulseră sabia cu care-i tăiară capul. Ca şi cum această crimă n-ar fi fost suficientă, adăugară şi bătaia de joc. Aşezară nobilul său cap pe un schelet de cal şi fiecare îşi tăie o curea din pielea lui, ca amintire a acestei infamii… Astfel pieri, la 43 de ani, victimă a unui asasinat laş, acest om mare, care n-are egal …”. („România”, de Jean A. Vaillant (1804 – 1886) – istoric francez).
Solii Turci aducand daruri lui Mihai Viteazul , respect din partea Turcilor, dispret din partea Europenilor !
17) ”Basta, pentru a se debarasa de rivalul său nu se dădu înapoi din faţa unei crime. Din ordinul lui, la 9 august 1601, Jacques Beaury, căpitan al valonilor, însoţit de un căpitan german, de 300 de valoni şi de tot atâţia germani şi de câţiva cavaleri, pătrunse în zori în tabăra lui Mihai de la Turda. Voievodul nu avea lângă el decât câţiva valahi. „În numele împăratului vă arestez”, îi strigă Beaury. „Nu mă veţi prinde viu”, răspunse eroul şi înfipse spada în pieptul căpitanului german. Nu avu timp să o retragă; izbit în inimă de o lovitură de halebardă căzu scoţând un strigăt de durere şi furie. Asasinii îi tăiară capul şi-l puseră pe un schelet de cal … Astfel pieri, la vârsta de 43 de ani, acest mare bărbat care va rămâne de-a pururi gloria poporului Român.” (Provincii româneşti” de Jean Henry Abdolonyme Ubicini (1818 – 1884) – istoric italian).
18) ”… ofiţerul a intrat repede în cort şi apropiindu-se de Domnul care se odihnea, i s-a adresat ca unui prizonier al său. Mihai a strigat că nu i se va preda viu, dar înainte de a pune stăpânire pe spada sa ca să se apere, celălalt i-a străpuns corpul cu halebarda. Această faptă murdară … se spune că asasinii i-au tăiat capul şi mâna cu propria spadă a lui Mihai …Astfel a căzut Mihai, impetuos, curajos, diplomat, ambiţios, patriot …” (1882 „România – trecut şi prezent”, de James Samuelson ).
19) ”Vă mai înştiinţăm cu siguranţă cum că Mihai Vodă pieri ieri la Turda, în 9 ale lunii august 1601, ucis din ordin împărătesc. Înainte a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, iar corpul său a fost expus pe câmp deasupra unui cal mort. Basta nu a permis să fie înhumat” (Ieremia Movilă, scrisoare adresată cancelarului Lituaniei, Leon Saphiena).
20) „Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie şi pe neaşteptate pe săracul voievod Mihai, fără nici un motiv. Numai din invidie profundă l-a ucis pe acest Domn renumit, celebru, de care se temea însuşi sultanul”. („Cronică ungară”, Petthö Gergely (1565 – 1629) – cronicar maghiar).
21) ”Oamenii bătrâni, contemporani cu acele vremi, au afirmat că lui Mihai Vodă i-au tăiat capul şi l-au dus la Basta, iar trupul său până a treia zi a stat neîngropat la vederea tuturor.” (Miron Costin – Letopiseţul Ţării Moldovei).
22) ”Atunci au fost legat Mihai Vodă cu Turturea Paharnicul jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi de se va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase oasele acolo ci să le ducă în Ţara Românească şi să le îngroape. De aceea, dacă văzu Turturea Paharnicul că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul luat ca să ducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul şi l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la Mănăstirea Dealu de la Târgovişte.” (Anonim, adăugire la „Istoriile domnilor Ţării Româneşti” a lui Radu Popescu.)
Mihai Viteazul si celebra lui amanta, Velica !
23) ”… pentru multă şi bună şi credincioasă slujbă cu care a slujit domnia lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă, încă şi în alte ţări străine până în Ţara Nemţească. Postelnicul Turturea el a furat capul Lui Mihai Vodă şi l-a adus aici în Ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un adevărat Domn” (7 decembrie 1612, Radu Mihnea, Domn al Ţării Româneşti).

Aniversarea UNIRII LUI MIHAI VITEAZUL de la 1600 – 27 mai

Sigiliul cu stema lui Mihai Viteazul din 1600. Fotografie a exponatului de la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia. 

– 1600 –

Domnul Mihai Viteazul realizează prima unire politică a celor trei principate româneşti 

Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, a deschis în istoria poporului român o nouă epocă, care va avea drept scop unirea celor trei principate române. Acesta a venit la tronul Ţării Româneşti într-o situaţie de cumpănă, într-o conjunctură internaţională complexă, cînd presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român.

Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un bun organizator şi comandant militar, parcurgînd între 1588-1593 întreaga ierarhie administrativ-politică a ţării. Domnia sa (1593-1601), prin evenimentele care au avut loc, cunoaşte două perioade distincte – dar strîns legate între ele: lupta de eliberare de sub dominaţia otomană (1594-1598),respectiv unirea politică a celor trei ţări române (1599-1601) .

Întru realizarea primului obiectiv Mihai-Viteazul a întreprins o serie de acţiuni: a făcut însemnate comenzi de armament în Transilvania, a refăcut atelierele de tunuri şi pulberăriile de la Tîrgovişte, a crescut dotarea artileristică, a dotat infanteria cu arme de foc portabile, a restructurat instituţiile tradiţionale în consens cu obiectivele politice şi cerinţele militare ale epocii, în fruntea unităţilor sale armate a numit oameni apropiaţi, persoane de nădejde, buni profesionişti, potriviţi locului şi momentului şi, nu în ultimul rînd, a ştiut să-şi apropie masele largi populare, fără al căror aport nu şi-ar fi putut atinge obiectivele sale, cărora le-a dedicat totul, inclusiv viaţa.

Mai multe, aici: 27 mai – Unirea lui Mihai Viteazul

 

Sfântul voievod Mihai Viteazul, mucenic al neamului şi mărturisitor al ortodoxiei

Mihai Viteazul a trăit între anii 1558 – 1601 , anii de domnie fiind 1593-1601.

Domn al Munteniei (Valahiei), a Transilvaniei (Ardeal) şi a toată Ţara Moldovei (Principatului Moldova, Voievodatului Moldova)

  Mihai Viteazul, domn al Munteniei, Ardealului şi a toată Ţara Moldovei, portret       Mihai Viteazul, domn al Munteniei, Ardealului şi a toată Ţara Moldovei, 1600

Drapelul Munteniei pe timpul lui Mihai Viteazul

Drapelul Munteniei pe timpul lui Mihai Viteazul

Stema lui Mihai Viteazul dupa Unirea Principatelor româneşti

Stema lui Mihai Viteazul dupa Unirea Principatelor româneşti

Harta Principatelor româneşti sub Mihai Viteazul, mai - septembrie  1600

Asasinarea lui Mihai Viteazul la Turda, gravură realizată la Leiden, Olanda, 1703

Asasinarea lui Mihai Viteazul la Turda, gravură realizată la Leiden, Olanda, 1703

 

Mihai Viteazul a fost ucis

în urma unei conspiraţii?

Generalul Basta György şi-a atras asupra sa oprobriul contemporanilor şi al posterităţii, pentru mişeleasca crimă a eroului de la Călugăreni.

Numeroase relatări trimise la Viena şi la Praga au descris în fel şi chip asasinarea lui Mihai Viteazul.

Basta György, autorul crimei, recunoaşte într-o scrisoare trimisă Arhiducelui Mathias, viitorul împărat habsburg, în care se consemnează: „Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la Împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o”.

Szamoskozi Istvan şi G. Beduccino ambii contemporani ai evenimentelor relatează: „A fost trimisă o mare trupă de valoni în tabăra valahului Mihai, în urma unui sfat de taină ţinut de Basta György şi căpitanii săi în noaptea de 18 august 1601, cum să-şi desfăşoare trupele pentru o confruntare cu valahul”.

Ieremia Movilă, într-o scrisoare din 28 august 1601 relatează: „La sosirea armatei imperiale la cortul lui Mihai, s-a ajuns chiar la o luptă înverşunată între cele două tabere”.

În ceea ce priveşte rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazul, relatările provenite din tabăra imperialilor, apoi cele provenite din informaţiile ambasadorilor străini acreditaţi la Praga, cât şi din Raportul trimis împăratului Rudolf al II-lea şi cele ale căpitanilor din Ungaria Superioară, nu amintesc nimic despre soarta rămăşiţelor pământeşti ale lui Mihai. De remarcat este faptul că toate sursele au înregistrat actul criminal şi consecinţele sale politice, refuzând în corpore să se refere la rămăşiţele pământeşti.

Pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat cu rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazu, voi prezenta câteva surse, după care cititorii îşi vor putea face o părere despre acest eveniment tragic, din Istoria Românilor.

1. Ieremia Movilă într-o altă scrisoare adresată la 1 septembrie 1601, Cancelarului Leon Saphiena din Lituania se arată: „Vă mai înştiinţăm cu siguranţă cum că Mihai Vodă pieri la Turda în 19 ale lunii august 1601, ucis din ordin împărătesc. Înainte a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, iar corpul său a fost expus pe câmp deasupra unui cal mort. Basta György nu a permis să fie înhumat.”

2. Szamosközy Istvan în versiunea lui arată: „Ucigaşii lui Mihai au târât trupul afară din cort şi a zăcut trei zile în pielea goală la marginea drumului. Capul lui cu barbă, l-au aşezat pe hoitul unui cal, iar în cele din urmă l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică.”

3. Ciro Spontani secretarul generalului Basta György, relatează în memoriile sale sub titlul „Historia della Transilvania”, apărută la Veneţia în anul 1638: „După uciderea lui Mihai s-a ţinut un consiliu la care au participat conducătorii ambelor armate – imperială şi valahă – ele au declarat supunere faţă de ordinele generalului Basta György. Aici s-a hotărât trimiterea corpului lui Mihai în Ţara Românească, socotindu-se că dacă nu l-ar fi trimis, boierii valahi n-ar alege alt domn. Capul a fost îmbălsămat şi încredinţat Comisului lui Mihai, care l-a cerut în cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Ţara Românească”.

4. Iacob Thon – istoric, analizând izvoarele franceze contemporane evenimentelor din anul 1601 scria: „Trupul lui Mihai a fost aruncat în pielea goală să zacă spre oroare, pe malul râului, până de cu seară, într-un mod nedemn. Noaptea a fost înmormântat în acelaşi loc din ordinul lui Iohan Schneckenhaus, tribun al miliţiei sileziene.”

5. Palma Cayet istoric, în lucrarea sa „Chronologie septenaire”, Paris, 1905 descrie cam aceleaşi fapte, despre uciderea lui Mihai cum arată şi Iacob Than. Tot la Paris au mai apărut şi alte lucrări despre viaţa şi moartea lui Mihai. În luna decembrie 1601, a apărut şi lucrarea numită: „Discovers de la mort de Michael”.

6. Vistierul Stavrinos în anul 1601 şi Palamide în anul 1607, greci de origine, descriu şi ei despre soarta rămăşiţelor pământeşti a lui Mihai. Palamide scria: „Trei zile şi trei nopţi corpul lui Mihai a rămas aşezat pe un cal al său ucis în învălmăşeală, iar trupul a rămas neîngropat. Mulţi valahi se strângeau acolo, priveau cu jale şi clătinându-şi capetele plângeau, apoi adresau injurii generalului Basta György. După trei zile şi trei nopţi, nişte valahi de-a lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns şi tare mult l-au plâns„.

7. Brancovics în „Cronica sârbească” arată: „Am petrecut mulţi ani pe lângă Mitropolia Română din Alba Iulia. După uciderea lui Mihai, Basta György a îngăduit ca atât capul şi trupul să fie îngropate împreună la Mitropolia din Bălgrad”.

8. Bisselius – istoric iezuit, a prezentat poziţia imperială. În anul 1675 şi-a spus părerea: „Capul lui Mihai a fost dus de Basta György, care, în Şedinţa Consiliului, aştepta în cel mai mare neastâmpăr rezultatul negocierilor, iar trupul său a rămas în pielea goală şi neîngropat o zi întreagă”.

9. Szamosközy, Simigianus, Wolfgang, Bethlen, se inspiră din izvoarele ungureşti, destul de târzii, dar ele se referă la anul 1601 şi toţi trei relatează: „Trupul lui Mihai a fost dus în Biserica Românească de la Alba Iulia”.

10. Miron Costin în Letopiseţul său, analizând cronicile româneşti, privind aducerea în mare taină în Ţara Românească a capului lui Mihai arată: „Oamenii bătrâni, contemporani cu acele vremi, au afirmat că lui Mihai Vodă i-au tăiat capul şi l-au dus la Basta György, iar trupul său până a treia zi a stat neîngropat le vederea tuturor”.

11. Radu Popescu în Cronica sa nu spune nimic despre soarta trupului lui Mihai. Un anonim a adăugat la sfârşit: „De aceia să povestim despre un boier care a fost la Mihai Vodă, anume Turturea Postelnicul. Atunci au fost legat, Mihai Vodă cu Turturea Postelnicul, jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi de să va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă Ţară, să nu-i lase oasele acolo ci să le aducă în Ţara Românească. Iar de se va prinde să pieie acest Postelnic Turturea într-altă ţară, să nu-i lase Mihai Vodă oasele, ci să le aducă în Ţara Românească să le îngroape creştineşte. Drept aceea, dacă văzu Postelnicu Turturea că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul luat ca să aducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci a luat numai capul de l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la Mănăstirea Dealu, de la Târgovişte. Şi au făcut milă mare care au fost lăsat Mihai Vodă să le dea acelei mănăstiri”.

12. Radu Mihnea, Domnul Ţării Româneşti, la 11 ani de la uciderea lui Mihai Vodă, a atribuit Postelnicului Turturea satul Găuriciul… „pentru multă şi bună şi credincioasă slujbă cu care a slujit domnia lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă, încă şi în alte ţări străine până în Ţara Nemţească. Postelnicul Turturea el a furat capul lui Mihai Vodă şi l-a adus aici în Ţară, de la slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un adevărat Domn”.

Istoria Poporului Român a înregistrat mai multe cazuri în care au fost asasinaţi pe nedrept conducătorii de ţară, de către unele cercuri interne în cârdăşie cu cele externe. Vă rog stimaţi cititori să reflectaţi cu profunzime şi să vă întrebaţi: de ce românii îşi ucid conducătorii?

Ne punem pe bună dreptate întrebarea: oare unde au fost românii? Pentru a înţelege mai bine sensul acestei întrebări şi mai ales la uciderea mişelească a lui Mihai Viteazul la Câmpia Tordei, am să prezint o poezie cutremurătoare din marea operă a poetului, gazetarului şi a omului de excepţie Adrian Păunescu:

„Capul lui Mihai Viteazu la Turda se ridică,

Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică

Şi Câmpia Turdei tristă îi răspunde lui cu jale:

„Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale!”

Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii,

Că intimidează Ţara cu guverne provizorii

Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul:

Totuşi unde au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?

Nu voi consuma otravă pentru nici un fel de Basta,

Totuşi unde-au fost ai noştri, şi atunci, şi-n vremea asta?

Cum se-ajunge pân’ la gâtul Voievodului de Ţară,

Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?

Capul lui Mihai Viteazu ne-a lăsat numai cu trupul,

Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul,

Eu, de-o singură-ntrebare, mă scârbesc şi mă mânii

Totuşi unde-au fost, românii? Totuşi, unde sunt românii?”

Prof. dr. Ion CORNEANU

Sursătext:http://www.dacoromania-alba.ro/nr31/mihai_viteazul_a_fost_ucis.htm 

Din cele relatate mai sus, găsim suficiente motive să credem că, nu numai capul voievodului a fost adus în Ţara Românească, ci şi trupul. Şi cum el fiind un martir al neamului şi un mărturisitor al ortodoxiei, Dumnezeu, se pare l-a învrednicit a avea sfinte moaşte, după cum aflăm:

… în 2010, în apropierea Bisericii, a fost descoperit un schelet fără cap, clavicule şi coaste.
„Un preot din Rădăuţi, părintele Gheorghe Aniţulesei, care a ajuns la Plăviceni împins de acelaşi tulburător impuls care mă adusese şi pe mine, împreună cu câţiva prieteni la fel de «nebuni» – scrie Miron Manega, în «Predoslovia unui pelerin» (prefaţa la volumul «Mănăstirea Plăviceni, importantă vatră de spiritualitate» – lucrarea de licenţă a părintelui stareţ Teoctist Moldovanu) – este mult mai înflăcărat în credinţa că aceste oseminte aparţin Voievodului, ba chiar desluşeşte un înţeles dumnezeiesc în această descoperire: «Eu spun că Dumnezeu a vrut ca, odată cu capul, să fie cinstit şi trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată.» (…). «În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, judeţul Teleorman, la o distanţă de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori a dat foc la nişte hârtii şi surcele pe locul menţionat. Fratele părintelui stareţ Protosinghel Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul, pentru că o să-i certe stareţul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopeţile, spre a stinge focul prin înnăbuşire, şi, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit şi părintele stareţ, care a spus să fie îndepărtat pământul, spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.» Mai spune părintele Gheorghe Aniţulesei, în cuvântul rostit în Biserică, la aducerea unei părţi din osemintele celui presupus a fi Mihai Viteazu: «Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că, de vor vrea Dumnezeu şi Sfântul Mihai Viteazu, să primesc ca dar pentru Biserica «Învierea Domnului» din Rădăuţi o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt, cum este, Biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunşi aici, împreună cu şoferul maşinii cu care am fost, împreună cu părintele stareţ Teoctist, am desfăcut racla din Biserică, în care erau osemintele Voievodului şi am rămas uluit de mireasma care a ieşit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru Biserica din Rădăuţi şi atunci am constatat că claviculele şi coastele lipsesc: încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părţile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu şi rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova, după 410 ani şi mai bine».”

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/credinta/view/reintregirea-trupului-lui-mihai-viteazu-o-sansa-istorica-pentru-reintregirea-spiritului-identitar

Moghilău, oraş fondat dincolo de Nistru de Ieremia Movilă, rivalul lui Mihai Viteazul

ROMANIA_MAI_1942-transnistria-550x518

Oraşul Moghilău a fost creat pe o moşie care îi aparţinea voievodului Moldovei, Ieremia Movilă

În istoriografia românească, voievodul Moldovei, Ieremia Movilă, are o imagine preponderent negativă, în ciuda numeroaselor sale ctitorii bisericeşti şi cu toate că el a fost considerat unul dintre cei mai străluciţi principi vasali regatului polon. Motivul acestei imagini negative este legat de faptul că Ieremia Movilă a fost unul dintre cei mai neînduplecaţi adversari ai lui Mihai Viteazul. De fapt, Ieremia Movilă şi Mihai Viteazul au avut aceleaşi scopuri. Atât Mihai Viteazul, cât şi Ieremia Movilă au încercat să realizeze unirea ţărilor române pe cont propriu. Dacă Mihai Viteazul l-a instalat pe fiul său pe tronul Valahiei după ce şi-a mutat capitala la Alba Iulia, Ieremia Movilă l-a instalat pe fratele său, Simion, pe tronul principatului român de la sud de Carpaţi, în dauna lui Mihai Viteazul. Un alt membru al dinastiei Movilă, Petru, a ajuns mitropolit al Kievului şi s-a făcut remarcat drept unul dintre cei mai rafinaţi intelectuali ai lumii ortodoxe din perioada sa.

De asemenea, cei doi rivali, Mihai Viteazul şi Ieremia Movilă, au acordat o atenţie sporită şi românilor de dincolo de Nistru. În timp ce Mihai Viteazul a devenit, după cum atestă unele cronici, suveran al cetăţii Oceakov, Ieremia Movilă a fondat, pe una dintre moşiile sale de dincolo de Nistru un oraş care îşi trage numele de la cel al dinastiei sale. Este vorba de Moghilău. Dacă unii dintre contemporanii săi vedeau în Mihai Viteazul un vasal al Austriei, lui Ieremia Movilă unii dintre istoricii din perioada romantică i-au reproşat vasalitatea faţă de coroana polonă. Marea diferenţă dintre cei doi rivali constă în faptul că, în timp ce Mihai Viteazul a reuşit să unească ţările române, Ieremia Movilă a eşuat.

Oraş din 1595

Însă rămâne în urma sa povestea fondării Moghilăului, o adevărată colonie moldovenească. Prima atestare documentară a oraşului este din 1595, când el se afla pe moşia lui Ieremia Movilă. Domnitorul Moldovei, care era acceptat şi sprijinit de nobilimea poloneză, avea numeroase domenii în afara principatului român, iar pe vremea aceea teritoriile de dincolo de Nistru aparţineau Poloniei. Oraşul Moghilău a obţinut, din 1743, dreptul de Magdenburg, adică privilegii care îi confereau o autonomie consistentă faţă de puterea centrală. Colonia fondată de Ieremia Movilă a fost oferită mai târziu ca zestre pentru fiica sa, care s-a căsătorit cu un membru al puternicei familii de cnezi Potocki, care au jucat un rol important în istoria regatului polon. Moghilău a făcut parte din Polonia până în anul 1793, când, împreună cu alte teritorii din Ucraina de azi, a ajuns sub stăpânirea Imperiului Ţarist. În decursul secolelor, Moghilăul devenise unul dintre cele mai importante centre urbane din Podolia. Oraşul fondat de voievodul Ieremia Movilă s-a mai aflat sub stăpânire românească doar în timpul celui de‑al doilea război mondial. Până în anul 1944, Moghilăul a fost reşedinţa unui judeţ din guvernământul românesc al Transnistriei. De atunci, el a ajuns în componenţa Ucrainei.

Acum, Moghilăul are circa 30.000 de locuitori şi este reşedinţă de raion în regiunea Viniţa. Text Box:

Nepotul lui Petru Rareş

Fondatorul Moghilăului, Ieremia Movilă, era nepot, din partea mamei sale, Maria, al voievodului Petru Rareş, deci pe această linie era strănepot al lui Ştefan cel Mare. Ieremia Movilă a fost instalat pe tron de cancelarul polonez Zamoyski, în locul lui Ştefan Răzvan, aliatul lui Mihai Viteazul. Detronarea lui Ştefan Răzvan a fost tocmai sămânţa conflictului care i-a opus pe cei doi mari rivali. Ieremia Movilă a fost urmat, la moartea sa, intervenită în anul 1606, de către fratele său, Simion Movilă, care pierduse de două ori tronul Munteniei, pe care urcase tot cu sprijinul polonezilor. După moartea lui Simion Movilă, descendenţii săi şi cei ai lui Ieremia Movilă au fost implicaţi într-un adevărat război civil.

Sursa: http://www.romanialibera.ro/

Oceakovul, cetate a Moldovei

Reproduc articolul:

Cum a ajuns Oceakovul colonia Moldovei 

Oceakovul+a+fost+cel+mai+important+t%C3%83%C2%A2rg+al+Moldovei_284117

Oceakovul a fost cel mai important târg al Moldovei

Una dintre cele mai interesante istorii este cea a cetăţii Oceakov, de pe actualul litoral ucrainean al Mării Negre. Este vorba de o aşezare cu o populaţie majoritar ucraineană, dar care în trecut a fost locuită de români.

O perioadă, această cetate a fost în stăpânirea domnitorilor Moldovei. Cetatea este cunoscută în literatură sub trei nume: Oceakov, Lerici şi Vozia (Oceac sau Oceakiv acum). A se vedea poziţia oraşului aici: http://ro.wikipedia.org/wiki/Oceac

Ctitorie genoveză

Cetatea Lerici a fost ctitorită de către coloniştii genovezi în secolul al XIV-lea şi a servit drept loc de comerţ între negustorii italieni şi autohtonii români şi slavi care locuiau în regiunea din jurul cetăţii.

De asemenea, cetatea Lerici era una dintre haltele pe care le făceau călătorii care navigau spre colonia genoveză Caffa din Crimeea. Pentru că regiunea era nesigură şi ameninţarea tătarilor era permanentă, genovezii din Lerici au căutat protecţia domnitorilor Moldovei, principat care devenea tot mai puternic.

Drept urmare, încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, seniorii genovezi ai acestei cetăţi au deveni vasali ai domnitorilor din Suceava.

Însă, în contextul tulburărilor dinastice din Moldova, genovezii din Lerici au devenit ostili voievozilor moldoveni, pentru că negustorii din Cetatea Albă începeau să concureze cu cei genovezi în porturile Mării Negre.

Ca urmare a unui conflict generat de rivalităţile comerciale, în anul 1455, piraţii moldoveni din Cetatea Albă au atacat prin surprindere şi au cucerit cetatea care era stăpânită de fraţii Senarega.

Conducătorii genovezi ai cetăţii au fost luaţi prizonieri şi trimişi la curtea voievodului Petru Aron, căruia i s-au închinat noii stăpâni ai oraşului. Lerici sau Oceakovul a devenit unul dintre cele mai importante porturi moldoveneşti, în contextul în care Cetatea Albă şi Chilia au avut de suferit de pe urma repetatelor asedii şi conflicte. Mai mult, de pe vremea lui Bogdan Vodă, tatăl lui Ştefan cel Mare, în Chilia se afla o garnizoană ungurească, pentru că cetatea îi fusese cedată lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul român care conducea Regatul maghiar.

În timpul lui Ştefan cel Mare, cetatea Oceakov a fost întărită, iar importanţa sa strategică a crescut, după ce domnitorul moldovean s-a căsătorit cu principesa bizantină Maria de Mangop, descendenta stăpânitorilor unei mici posesiuni bizantine din sudul Crimeii, o familie înrudită cu dinastiile imperiale din Constantinopole şi din Trapezunt. Oceakovul era cea mai importantă fortificaţie dintre Moldova şi principatul bizantin de Mangop şi, de asemenea, domina litoralul Mării Negre. Mai mult, după ce Imperiul Otoman a reuşit, în anul 1484, să cucerească Cetatea Albă şi Chilia, Oceakovul a devenit principala poartă a comerţului moldovenesc la Marea Neagră. Teritoriul dintre Oceakov şi Nistru era slab populat, iar controlul asupra lui era împărţit între tătari, Uniunea Polono-Lituaniană şi Moldova.

Călătorii italieni ai vremii care au trecut prin Oceakov menţionează faptul că, în majoritate, cetatea de la Marea Neagră avea locuitori români. În anii care au urmat pierderii Cetăţii Albe şi a Chiliei, Oceakovul era considerat drept cel mai mare târg moldovenesc.

Pierderea lui Petru Rareş

Cetatea a rămas în posesia domnitorilor Moldovei până în timpul primei domnii a lui Petru Rareş. Vreme de câteva decenii, Oceakovul a fost o veritabilă colonie a românilor. Însă, în timpul conflictului dintre domnitorul moldovean Petru Rareş şi Imperiul Otoman, aliat cu tătarii, hanii din Crimeea au asediat şi au cucerit Oceakovul. Ulterior, tătarii au cedat această cetate turcilor, după constituirea raialei din Tighina. Însă moldovenii, care au rămas majoritari în Oceakov, au continuat să facă negustorie prin intermediul acestei cetăţi.

Mai mult, domnitorul Petru Şchiopul a trimis 15.000 de salahori, care au muncit pentru refacerea fortificaţiei, aflată sub stăpânire otomană. Însă se pare că Oceakovul a revenit sub stăpânire românească în timpul lui Mihai Viteazul. Istoricii sunt de părere că stăpânirea efectivă a domnitorului român asupra cetăţii a durat puţin, iar apoi Oceakovul a revenit sub stăpânirea turcilor.

Dominaţia otomană a durat până când Rusia a căpătat controlul asupra acestei porţiuni a litoralului Mării Negre. Ocea­kovul şi-a pierdut, treptat, importanţa în favoarea Odessei.

Românii au continuat să fie o prezenţă importantă în fosta posesiune a lui Ştefan cel Mare. Potrivit recensămintelor efectuate de funcţionarii ţarişti, în jurul anului 1900, românii reprezentau un sfert din totalul populaţiei cetăţii.

În prezent, Oceakovul este un orăşel neînsemnat din Ucraina, cu o populaţie mai mică de 15.000 de locuitori. Cei mai mulţi dintre ei sunt ucraineni, iar românii nu mai reprezintă decât o mână de oameni.

Sursa: http://www.romanialibera.ro/

ROMANIA_MAI_1942-transnistria-550x518