Aducerea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

După Sfânta Cuvioasă Paraschiva de la Iaşi (14 Octombrie), unul dintre sfinţii cei mai veneraţi în Moldova este Sfântul Ion cel Nou de la Suceava, ale cărui moaşte se află în ţara noastră de 600 de ani.
Era originar din Trapezunt, în Asia Mică, şi negustorea cu tatăl său făcând comerţ cu cetăţile de pe malul Mării Negre. Într’una din călătoriile spre Cetatea Albă, pe Nistru, a avut o dispută cu un neguţător veneţian care, din răzbunare, a minţit pe stăpânul mongol al cetăţii că Ioan vrea să devină musulman. În confruntarea cu acesta, tânărul creştin i-a spus că nu are motive să-şi schimbe credinţa, ceea ce a declanşat furia eparhului, sau mai marelui cetăţii, care a poruncit ca Ioan să fie chinuit. A suportat cu credinţa şi stoicism torturi înfricoşătoare între care legarea de coadă unui cal sălbatic şi târârea pe caldarâmul cetăţii – iar în final i s-a tăiat capul. Era 2 Iulie 1330.
Eparhul cetăţii, iniţial, n-a permis creştinilor să-l îngroape, dar o minune – apariţia unor îngeri şi împietrirea mâinii unui tătar care a tras cu arcul asupra lor – l-a determinat să-şi schimbe atitudinea. Trupul lui Ioan a fost dus în procesiune în biserica Cetăţii Albe şi depus acolo.
Vestea despre minunile care se săvârşeau la moaştele sale s-a răspândit în toată Moldova. Evlaviosul domn Alexandru cel Bun (1400-1432), cel care obţinuse în 1401 recunoaşterea canonică a mitropolitului Iosif al Moldovei de la Patriarhia Ecumenică a reuşit să pecetluiască acest act bisercesc prin aducerea moaştelor Sfântului Ioan de la Cetatea Albă la Suceava, la 24 Iunie 1402, şi aşezarea lor în biserica Mirăutilor, atunci catedrală mitropolitană. Sfintele moaşte au fost însoţite de ieromonahul Grigorie Tamblac şi au fost întâmpinate de Alexandru cel Bun şi de mitropolitul Iosif la locul numit „Poiana Vlădicii” de lângă Iaşi. La puţin timp, racla a fost îmbrăcată în argint, iar pătimirea Sfântului Ioan redată în 12 scene sculptate pe raclă. Eruditul monah Grigorie Tamblac a rostit o cuvântare despre viaţă şi patimile Sfântului Ioan, care – tipărită în slavonă este considerată prima operă originală cunoscută în Moldova.
Multe minuni s-au săvârşit la racla Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Una dintre cele mai cunoscute s-a petrecut la 2 Iunie 1662, când Suceava era asediată de tătari. Locuitorii au vrut să se refugieze şi să ia cu ei racla sfântului, dar n-au fost capabili s’o mişte din loc, era un semn ceresc că protectorul Moldovei nu voia să-şi părăsească reşedinţa. La rugăciunile mitropolitului şi preoţilor, Dumnezeu a trimis o ploaie torenţială care a învolburat apele râului Suceava încât tătarii n’au putut să intre în cetate.
După depresurarea Vienei (1688), craiul polon Ioan Sobietki a jefuit Moldova, a dat foc la mânăstiri şi a prădat odoare sfinte. L’a luat cu sila pe mitropolitul Dosoftei împreună cu racla Sfântului Ioan cel Nou ducându-i în captivitate la Zolkiev. Ocrotitorul Moldovei a rămas acolo o sută de ani, până la 13 Septembrie 1783, când au fost repatriate moaştele Sfântului Ioan şi depuse cu cinste în biserica catedralei mitropolitene din Suceava.
Peregrinările moaştelor Sfântului Ioan nu s-au oprit. În timpul primului război mondial – spre a fi ocrotite – au fost duse în capela română din Viena unde au rămas până la 25 Iulie 1918, când au fost readuse în ţară. Ele se află astăzi în biserica mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, redevenind ocrotitorul Moldovei, alături de Cuvioasa Paraschiva.
Cea mai veche zi de pomenire a Sfântului Ioan cel Nou este 24 Iunie, naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, numită în Moldova „La Sânziene”, când – cu evlavia cunoscută – mii şi mii de creştini din Moldova şi Transilvania vin să se închine moaştelor făcătoare de minuni ale Ocrotitorul Moldovei.
La propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 Februarie 1950, între sfinţii cu moaşte din România al cărui cult a fost generalizat în toată Biserica, a fost şi Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, înscriindu-se ca zi de pomenire data martiriului, adică 2 Iunie. Generalizarea cultului s’a făcut în 1955. Este cinstit prin cântări şi imne liturgice. Primul cuvânt de laudă sau panegiric i-a fost închinat de Grigorie Tamblac intitulat : „Mucenicia sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou care a fost martirizat la Cetatea Albă”, reeditat de Melchisedec Ştefănescu în 1884. Un alt panegiric i-a dedicat mitropolitul Varlaam, iar Dosoftei, în „Viaţă şi petrecerea sfinţilor”, îi închină un sinaxar (rezumat al vieţii).
Vindecările miraculoase petrecute la racla Sf. Ioan cel Nou de la Suceava sunt redate în lucrarea „Pateric Românesc” de monahul Ioanichie Bălan, publicată în 1990.
Sărbătoarea hramului Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava are loc, prin tradiţie, la 24 Iunie, având un profund caracter autohton ortodox. Miile de credincioşi, în frumosul port naţional, aduc spice de grâu, flori de câmp, crengi de tei şi de brad. Pelerinajul începe în dimineaţa zilei de 23 Iunie, când Sfintele Moaşte sunt scoase din biserică şi depuse pe un baldachin în curtea mânăstirii. Credincioşii se închină cu evlavie, iar seara se face slujbă privegherii, moaştele fiind veghiate toată noaptea. Dimineaţa se sfinţeşte aghiazma, apoi se face Sfânta Liturghie arhierească de către Mitropolitul Moldovei şi Arhiepiscopul Sucevei, în fruntea unui sobor de preoţi şi diaconi. Spre orele patru după amiază, Sfintele Moaşte sunt duse din nou în biserică, purtate pe mâini de maramureşeni, care 24 de ore veghează moaştele şi nu mănâncă nimic, conform unei tradiţii ancestrale.
Hramul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, alături de cel al Sfintei Cuvioase Paraschiva de la Iaşi, constituie unul din cele mai importante sărbători religioase ale românilor din ţinutul Moldovei.

Sursa: doxologia.ro

Reclame

Sfântul voievod Mihai Viteazul, mucenic al neamului şi mărturisitor al ortodoxiei

Mihai Viteazul a trăit între anii 1558 – 1601 , anii de domnie fiind 1593-1601.

Domn al Munteniei (Valahiei), a Transilvaniei (Ardeal) şi a toată Ţara Moldovei (Principatului Moldova, Voievodatului Moldova)

  Mihai Viteazul, domn al Munteniei, Ardealului şi a toată Ţara Moldovei, portret       Mihai Viteazul, domn al Munteniei, Ardealului şi a toată Ţara Moldovei, 1600

Drapelul Munteniei pe timpul lui Mihai Viteazul

Drapelul Munteniei pe timpul lui Mihai Viteazul

Stema lui Mihai Viteazul dupa Unirea Principatelor româneşti

Stema lui Mihai Viteazul dupa Unirea Principatelor româneşti

Harta Principatelor româneşti sub Mihai Viteazul, mai - septembrie  1600

Asasinarea lui Mihai Viteazul la Turda, gravură realizată la Leiden, Olanda, 1703

Asasinarea lui Mihai Viteazul la Turda, gravură realizată la Leiden, Olanda, 1703

 

Mihai Viteazul a fost ucis

în urma unei conspiraţii?

Generalul Basta György şi-a atras asupra sa oprobriul contemporanilor şi al posterităţii, pentru mişeleasca crimă a eroului de la Călugăreni.

Numeroase relatări trimise la Viena şi la Praga au descris în fel şi chip asasinarea lui Mihai Viteazul.

Basta György, autorul crimei, recunoaşte într-o scrisoare trimisă Arhiducelui Mathias, viitorul împărat habsburg, în care se consemnează: „Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la Împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o”.

Szamoskozi Istvan şi G. Beduccino ambii contemporani ai evenimentelor relatează: „A fost trimisă o mare trupă de valoni în tabăra valahului Mihai, în urma unui sfat de taină ţinut de Basta György şi căpitanii săi în noaptea de 18 august 1601, cum să-şi desfăşoare trupele pentru o confruntare cu valahul”.

Ieremia Movilă, într-o scrisoare din 28 august 1601 relatează: „La sosirea armatei imperiale la cortul lui Mihai, s-a ajuns chiar la o luptă înverşunată între cele două tabere”.

În ceea ce priveşte rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazul, relatările provenite din tabăra imperialilor, apoi cele provenite din informaţiile ambasadorilor străini acreditaţi la Praga, cât şi din Raportul trimis împăratului Rudolf al II-lea şi cele ale căpitanilor din Ungaria Superioară, nu amintesc nimic despre soarta rămăşiţelor pământeşti ale lui Mihai. De remarcat este faptul că toate sursele au înregistrat actul criminal şi consecinţele sale politice, refuzând în corpore să se refere la rămăşiţele pământeşti.

Pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat cu rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazu, voi prezenta câteva surse, după care cititorii îşi vor putea face o părere despre acest eveniment tragic, din Istoria Românilor.

1. Ieremia Movilă într-o altă scrisoare adresată la 1 septembrie 1601, Cancelarului Leon Saphiena din Lituania se arată: „Vă mai înştiinţăm cu siguranţă cum că Mihai Vodă pieri la Turda în 19 ale lunii august 1601, ucis din ordin împărătesc. Înainte a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, iar corpul său a fost expus pe câmp deasupra unui cal mort. Basta György nu a permis să fie înhumat.”

2. Szamosközy Istvan în versiunea lui arată: „Ucigaşii lui Mihai au târât trupul afară din cort şi a zăcut trei zile în pielea goală la marginea drumului. Capul lui cu barbă, l-au aşezat pe hoitul unui cal, iar în cele din urmă l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică.”

3. Ciro Spontani secretarul generalului Basta György, relatează în memoriile sale sub titlul „Historia della Transilvania”, apărută la Veneţia în anul 1638: „După uciderea lui Mihai s-a ţinut un consiliu la care au participat conducătorii ambelor armate – imperială şi valahă – ele au declarat supunere faţă de ordinele generalului Basta György. Aici s-a hotărât trimiterea corpului lui Mihai în Ţara Românească, socotindu-se că dacă nu l-ar fi trimis, boierii valahi n-ar alege alt domn. Capul a fost îmbălsămat şi încredinţat Comisului lui Mihai, care l-a cerut în cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Ţara Românească”.

4. Iacob Thon – istoric, analizând izvoarele franceze contemporane evenimentelor din anul 1601 scria: „Trupul lui Mihai a fost aruncat în pielea goală să zacă spre oroare, pe malul râului, până de cu seară, într-un mod nedemn. Noaptea a fost înmormântat în acelaşi loc din ordinul lui Iohan Schneckenhaus, tribun al miliţiei sileziene.”

5. Palma Cayet istoric, în lucrarea sa „Chronologie septenaire”, Paris, 1905 descrie cam aceleaşi fapte, despre uciderea lui Mihai cum arată şi Iacob Than. Tot la Paris au mai apărut şi alte lucrări despre viaţa şi moartea lui Mihai. În luna decembrie 1601, a apărut şi lucrarea numită: „Discovers de la mort de Michael”.

6. Vistierul Stavrinos în anul 1601 şi Palamide în anul 1607, greci de origine, descriu şi ei despre soarta rămăşiţelor pământeşti a lui Mihai. Palamide scria: „Trei zile şi trei nopţi corpul lui Mihai a rămas aşezat pe un cal al său ucis în învălmăşeală, iar trupul a rămas neîngropat. Mulţi valahi se strângeau acolo, priveau cu jale şi clătinându-şi capetele plângeau, apoi adresau injurii generalului Basta György. După trei zile şi trei nopţi, nişte valahi de-a lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns şi tare mult l-au plâns„.

7. Brancovics în „Cronica sârbească” arată: „Am petrecut mulţi ani pe lângă Mitropolia Română din Alba Iulia. După uciderea lui Mihai, Basta György a îngăduit ca atât capul şi trupul să fie îngropate împreună la Mitropolia din Bălgrad”.

8. Bisselius – istoric iezuit, a prezentat poziţia imperială. În anul 1675 şi-a spus părerea: „Capul lui Mihai a fost dus de Basta György, care, în Şedinţa Consiliului, aştepta în cel mai mare neastâmpăr rezultatul negocierilor, iar trupul său a rămas în pielea goală şi neîngropat o zi întreagă”.

9. Szamosközy, Simigianus, Wolfgang, Bethlen, se inspiră din izvoarele ungureşti, destul de târzii, dar ele se referă la anul 1601 şi toţi trei relatează: „Trupul lui Mihai a fost dus în Biserica Românească de la Alba Iulia”.

10. Miron Costin în Letopiseţul său, analizând cronicile româneşti, privind aducerea în mare taină în Ţara Românească a capului lui Mihai arată: „Oamenii bătrâni, contemporani cu acele vremi, au afirmat că lui Mihai Vodă i-au tăiat capul şi l-au dus la Basta György, iar trupul său până a treia zi a stat neîngropat le vederea tuturor”.

11. Radu Popescu în Cronica sa nu spune nimic despre soarta trupului lui Mihai. Un anonim a adăugat la sfârşit: „De aceia să povestim despre un boier care a fost la Mihai Vodă, anume Turturea Postelnicul. Atunci au fost legat, Mihai Vodă cu Turturea Postelnicul, jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi de să va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă Ţară, să nu-i lase oasele acolo ci să le aducă în Ţara Românească. Iar de se va prinde să pieie acest Postelnic Turturea într-altă ţară, să nu-i lase Mihai Vodă oasele, ci să le aducă în Ţara Românească să le îngroape creştineşte. Drept aceea, dacă văzu Postelnicu Turturea că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul luat ca să aducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci a luat numai capul de l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la Mănăstirea Dealu, de la Târgovişte. Şi au făcut milă mare care au fost lăsat Mihai Vodă să le dea acelei mănăstiri”.

12. Radu Mihnea, Domnul Ţării Româneşti, la 11 ani de la uciderea lui Mihai Vodă, a atribuit Postelnicului Turturea satul Găuriciul… „pentru multă şi bună şi credincioasă slujbă cu care a slujit domnia lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă, încă şi în alte ţări străine până în Ţara Nemţească. Postelnicul Turturea el a furat capul lui Mihai Vodă şi l-a adus aici în Ţară, de la slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un adevărat Domn”.

Istoria Poporului Român a înregistrat mai multe cazuri în care au fost asasinaţi pe nedrept conducătorii de ţară, de către unele cercuri interne în cârdăşie cu cele externe. Vă rog stimaţi cititori să reflectaţi cu profunzime şi să vă întrebaţi: de ce românii îşi ucid conducătorii?

Ne punem pe bună dreptate întrebarea: oare unde au fost românii? Pentru a înţelege mai bine sensul acestei întrebări şi mai ales la uciderea mişelească a lui Mihai Viteazul la Câmpia Tordei, am să prezint o poezie cutremurătoare din marea operă a poetului, gazetarului şi a omului de excepţie Adrian Păunescu:

„Capul lui Mihai Viteazu la Turda se ridică,

Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică

Şi Câmpia Turdei tristă îi răspunde lui cu jale:

„Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale!”

Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii,

Că intimidează Ţara cu guverne provizorii

Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul:

Totuşi unde au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?

Nu voi consuma otravă pentru nici un fel de Basta,

Totuşi unde-au fost ai noştri, şi atunci, şi-n vremea asta?

Cum se-ajunge pân’ la gâtul Voievodului de Ţară,

Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?

Capul lui Mihai Viteazu ne-a lăsat numai cu trupul,

Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul,

Eu, de-o singură-ntrebare, mă scârbesc şi mă mânii

Totuşi unde-au fost, românii? Totuşi, unde sunt românii?”

Prof. dr. Ion CORNEANU

Sursătext:http://www.dacoromania-alba.ro/nr31/mihai_viteazul_a_fost_ucis.htm 

Din cele relatate mai sus, găsim suficiente motive să credem că, nu numai capul voievodului a fost adus în Ţara Românească, ci şi trupul. Şi cum el fiind un martir al neamului şi un mărturisitor al ortodoxiei, Dumnezeu, se pare l-a învrednicit a avea sfinte moaşte, după cum aflăm:

… în 2010, în apropierea Bisericii, a fost descoperit un schelet fără cap, clavicule şi coaste.
„Un preot din Rădăuţi, părintele Gheorghe Aniţulesei, care a ajuns la Plăviceni împins de acelaşi tulburător impuls care mă adusese şi pe mine, împreună cu câţiva prieteni la fel de «nebuni» – scrie Miron Manega, în «Predoslovia unui pelerin» (prefaţa la volumul «Mănăstirea Plăviceni, importantă vatră de spiritualitate» – lucrarea de licenţă a părintelui stareţ Teoctist Moldovanu) – este mult mai înflăcărat în credinţa că aceste oseminte aparţin Voievodului, ba chiar desluşeşte un înţeles dumnezeiesc în această descoperire: «Eu spun că Dumnezeu a vrut ca, odată cu capul, să fie cinstit şi trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată.» (…). «În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, judeţul Teleorman, la o distanţă de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori a dat foc la nişte hârtii şi surcele pe locul menţionat. Fratele părintelui stareţ Protosinghel Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul, pentru că o să-i certe stareţul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopeţile, spre a stinge focul prin înnăbuşire, şi, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit şi părintele stareţ, care a spus să fie îndepărtat pământul, spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.» Mai spune părintele Gheorghe Aniţulesei, în cuvântul rostit în Biserică, la aducerea unei părţi din osemintele celui presupus a fi Mihai Viteazu: «Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că, de vor vrea Dumnezeu şi Sfântul Mihai Viteazu, să primesc ca dar pentru Biserica «Învierea Domnului» din Rădăuţi o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt, cum este, Biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunşi aici, împreună cu şoferul maşinii cu care am fost, împreună cu părintele stareţ Teoctist, am desfăcut racla din Biserică, în care erau osemintele Voievodului şi am rămas uluit de mireasma care a ieşit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru Biserica din Rădăuţi şi atunci am constatat că claviculele şi coastele lipsesc: încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părţile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu şi rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova, după 410 ani şi mai bine».”

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/credinta/view/reintregirea-trupului-lui-mihai-viteazu-o-sansa-istorica-pentru-reintregirea-spiritului-identitar

Pomenirea, pe 2 iulie şi a Sfântului Ierarh Ioan Maximovici – Moaşte ale sale (o părticică) au fost aduse în România – Viaţa sfântului

Pe lângă pomenirea punerii cinstitului veştmânt al Preasfintei de Dumnezeu Nascătoarei în sfânta racla şi a sfinţilor: Sf. Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului şi Sf. Mucenic Coint, precum şi Sfântului Voievod  al nostru, Stefan cel Mare, astăzi Biserica pomeneşte şi pe Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. 

O părticică din moştele sale a fost adusă în oraşul Vălenii de Munte, judeţul Prahova, la parohia „Mânăstirea”. Biserica aceasta va avea şi ca al doilea hram pomenirea Sfântului Ierarh.

Imagine1958 Imagine1959 Imagine1956 Imagine1953

Biserica unde se gasesc moastele Sf. Ioan Maximovici are adresa: 6210 Geary Boulevard, San Francisco CA, 94121-1822, U.S.A. Moastele se gasesc intr-o cripta special amenajata la subsolul bisericii:

Mai multe la: http://sfioanmaximovici.wordpress.com/moaste/

Viața Sfântului ierarh Ioan Maximovici „unul dintre ultimii adevărați apostoli 

Marele ierarh şi făcător de minuni, cel ce a ținut aprinsă flacăra Ortodoxiei mărturisitoare întrunul dintre cele mai prigonite veacuri ale Creştinătății, cel ce avea să umple întreg pământul cu minuni, Sf. Ioan Maximovici, s-a născut în pământul Rusiei în ziua de 4 iulie a anului 1896, în satul Adamvka din Gubernia Harkov. Provenind din vestita familie nobilă Maximovici, din părinții Boris şi Glafira, acesta a primit numele de Mihail, în cinstea Sf. Arhanghel Mihail. Familia Maximovici era vestită în toată Rusia pentru cucernicia şi patriotismul ei. Cu siguranță tânărul Mihail avea să păşească pe urmele celui mai vestit membru al acestei familii, Sf. Ioan Maximovici, mitropolit de Tobolsk.

Copilăria


Tânărul Mihail sau Mişa, după cum i se zicea, a fost un băiat deosebit încă din copilărie. Era foarte blând şi tăcut; se străduia să fie împăcat cu toată lumea, dar nu avea niciun prieten apropiat. Singurii lui prieteni erau animalele, îndeosebi câinii. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase ale copiilor, ci prefera să mediteze la probleme existențiale, numai de el ştiute. Era bolnăvicios şi mânca puțin; ca frate mai mare, avea grijă de patru frați şi o soră mai mică. Îi plăcea să se joace de-a mănăstirea şi adeseori îi îmbrăca pe soldăței în haine negre ca ale călugărilor. Copilăria lui nu a fost una obişnuită ci încă de pe atunci, Mişa purta în sine trăsături nobile, evlavioase, ce ascundeau o adâncă gândire şi idealuri înalte. Copil fiind, îndeletnicirea lui de seamă era să colecționeze icoane şi să lectureze cărți bisericeşti sau istorice.
Despre aceşti ani ai copilăriei Sf. Ioan avea să mărturisească în predica de la hirotonia sa întru episcop: „Din primele zile în care am început să fiu conştient de mine, am dorit să slujesc adevărului şi dreptății. Părinții au aprins în mine dorința de a apăra neclintit adevărul şi sufletul meu a fost fermecat de sufletul celor care-şi dăduseră viața pentru el”. Noaptea petrecea îndelung în rugăciune şi în citirea Sfintelor Scripturi. Din primii săi ani a fost un patriot rus înflăcărat astfel încât insufla şi celor din jurul lui respect pentru sfânta Rusie. Evlavia şi respectul pe care le impunea au determinat-o şi pe guvernanta sa, o franțuzoaică papistaşă, să se convertească la Ortodoxie. Mergea adesea cu familia la Mănăstirea Sviatogorsk. Aici, tânărul Mihail avea să deprindă virtuțile călugăreşti „postul, înfrânarea, ascultarea şi îndelunga rugăciune. La vârsta de 11 ani, Mişa a fost trimis la şcoala de cadeți din Poltava (Academia militară), unde învățase şi tatăl său. Era un elev conştiincios şi bun la toate materiile.
Aici l-a cunoscut pe Sfântul episcop Teofan de Poltava, pe care l-a iubit cu tot sufletul său şi l-a slujit cu dăruire. În această perioadă Mişa s-a remarcat printr-o serioasă „abatere” disciplinară. Adesea cadeții mărşăluiau prin oraşul Poltava, iar în anul 1909 a fost o ocazie deosebit de solemnă, datorită celei de-a 200-a aniversări a victoriei ruseşti în bătălia de la Poltava. Pe când treceau prin fața catedralei din Poltava, cadetul Mihail s-a întors spre ea şi şi-a făcut semnul crucii. Băieții au râs şi l-au defăimat, lucru pentru care a şi fost sancționat de către autorități. Aflând însă marele prinț Constantin Constantinovici de fapta sa, a dat ordin să nu fie mustrat şi l-a lăudat ca pe un erou pentru o astfel de faptă vrednică.

Student revoluționar şi nesupus ateismului

În 1914, Mihail a absolvit şcoala de cadeți şi apoi, urmând dorința părinților săi, a urmat cursurile Facultății de Drept din Harkov. Deşi era un student foarte bun, Mihail petrecea cel mai mult timp studiind viețile sfinților ortodocşi şi în rugăciune. „În vreme ce studiam ştiințele lumeşti, spunea el într-una din predici, m-am adâncit şi mai mult în cercetarea ştiinței ştiințelor, în cercetarea vieții duhovniceşti”. Începe prigonirea Ortodoxiei, iar familia sa avea cu atât mai mult de suferit, fiind credincioasă cu înflăcărare țarului ortodox, căci în 1917, începe înfricoşata revoluție şi are loc căderea monarhiei. Curajosul Mihail a protestat vehement împotriva măsurilor antihristice de demolare a bisericilor, lucru pentru care a fost arestat în repetate rânduri. Eliberat însă, familia hotărăşte să părăsească Rusia şi împreună cu mulți alții s-au exilat la Belgrad. Hi rotonia În 1921, în timpul războiului civil, împreună cu familia, a plecat la Belgrad. În 1925 a absolvit şi Facultatea de Teologie. În 1924 a fost hirotesit citeț în Biserica Rusă din Belgrad de către Mitropolitul Antonie.


În 1926 Mitropolitul l-a tuns în monahism şi l-a hirotonit ierodiacon în mănăstirea Milkov, dându-i numele Ioan, după ruda sa îndepărtată, Sfântul Ioan Maximovici din Tobolsk. În acelaşi an, pe 21 noiembrie, a fost hirotonit ieromonah. La vârsta de 38 de ani este hirotonit intru episcop de Shanghai de către mitropolitul Antonie (Hrapovițki). Încredințându-i cârja episcopală, Vlădica Antonie i-a zis, adresându-se mai multor arhierei: „Este foarte simplu; încercați să împliniți doar două porunci: Slujeşte cum trebuie şi nu-ți da aere. Mai presus de toate să iubiți slujbele dumnezeieşti şi, de vreme ce nu veți ridica niciun fel de pretenții, veți fi capabili să împliniți aceste făgăduințe la măsură deplină. Nu e nevoie de calități administrative la un ierarh. Dacă va privi rugăciunea ca pe prima lui datorie, administrația va avea grijă de ea şi totul din jurul său se va îmbunătăți de la sine”.


La hirotonirea episcopului Ioan, pe lângă ierarhii ruşi a participat şi renumitul teolog şi predicator sârb, Nicolae Velimirovici, cel care avea să-i devină mai târziu profesor şi prieten. Profesor la Semina rul din Vito lia , Iugoslavia Din 1924 şi până în 1927 Vlădica a predat religia la Şcoala Sârbă de Stat, iar din 1929 până în 1934 a fost profesor şi îndrumător la Seminarul sârb Sfântul Ioan Teologul din Vitolia. Aici slujea Sfânta Liturghie în limba greacă pentru comunitatea greacă şi cea macedoneană, care-l prețuiau foarte mult.
Oraşul Vitolia se afla în eparhia Ochrida, al cărui episcop era Nicolae Velimirovici. Acesta, la fel ca şi mitropolitul Antonie, l-a prețuit şi l-a iubit pe Vlădica Ioan şi a avut o înrâurire bună asupra lui. Nu o dată a fost auzit spunând: „Dacă vreți să vedeți un sfânt în viață, mergeți la Vitolia la Părintele Ioan”. Avea o deosebită grijă față de studenții lui, care-l iubeau ca pe propriul lor tată. Mergea noaptea prin dormitoare, ridica păturile care aluncaseră şi-i acoperea pe cei ce dormeau, făcând semnul Crucii asupra lor. Studenții au dat mărturie că Vlădica Ioan nu dormea aproape deloc, niciodată în pat, ci doar o oră sau două în scaun sau jos în fața icoanelor. După mulți ani chiar el a recunoscut că nu mai dormise în pat de când intrase în monahism. Blândețea şi smerenia sa erau asemenea celor din viețile celor mai mari asceți şi trăitori în pustie. Mânca numai atât cât îi era absolut necesar, ca să-şi întrețină trupul. Pregătirea sa pentru Sfânta Liturghie era cu totul deosebită. Începând de joi mânca mai puțin. Vineri şi sâmbătă nu mânca aproape deloc, până când Duminică slujea Liturghia. Orice rugăciune de-a sa era vibrantă; le ştia pe de rost şi le spunea cu o intonație deosebită. Avea o memorie neobişnuită, recita oricând din Sf. Evanghelie pasaje întregi; cunoştea personalitatea şi trăsăturile oricărui student, aşa încât putea spune fără întârziere când şi cum a răspuns, ce a ştiut şi ce nu a ştiut. Despre el studenții aveau să mărturisească: „Ne-a devenit atât de apropiat, încât îl socoteam un frate mai mare, iubit şi prețuit. Nu era nicio sfadă, personală sau publică, pe care să nu o poată rezolva. Nu era întrebare căreia să nu-i poată da răspuns. Zi şi noapte se ruga pentru noi. În fiecare noapte avea grijă de noi ca un înger păzitor. Unuia îi aranja perna, altuia pătura”.

Episcop de Shanghai


În 1934, Sfântul Ioan a fost trimis să conducă turma ruşilor din Shanghai. Aici s-a făcut repede cunoscut ca un păstor iubitor care se dăruia în întregime turmei sale, ajutându-i pe toți, şi ca un om sfânt a cărui rugăciune săvârşea minuni. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să refacă unitatea Bisericii. A restabilit legăturile cu sârbii, cu grecii, cu ucrainienii. A devenit imediat ocrotitorul a diferite societăți de caritate şi binefacere şi a luat parte în mod activ la munca acestora, cu deosebire după ce a văzut cât de strâmtorați erau cei mai mulți dintre păstoriții săi, refugiați din Uniunea Sovietică. Nu s-a dus niciodată la ceai la cei bogați, dar putea fi văzut oriunde erau oameni în nevoie, indiferent de oră sau de vreme. A întemeiat o casă pentru orfani şi pentru copiii cu părinți nevoiaşi, încredințând-o ocrotirii cereşti a unui sfânt pe care-l prețuia foarte mult, Sfântul Tihon din Zadonsk, care iubea copiii. Vlădica însuşi aduna copiii bolnavi şi înfometați de pe străzile şi aleile întunecoase ale mahalalelor din Shanghai.
Cu opt copii la început, orfelinatul a adăpostit mai târziu până la 100 de copii o dată şi în total cam 3500. Când au venit comuniştii, Vlădica a mutat întregul orfelinat, mai întâi pe o insulă din Filipine, apoi în America. Miezul ascezei sale erau rugăciunea şi postul. Mânca o dată pe zi, la ora 12 noaptea. În prima şi ultima săptămână din Postul Mare, nu mânca deloc, iar în restul acestui post şi în cel al Crăciunului, mânca numai pâine de la altar. Din pricina postului aspru se spune că avea şi acel defect la maxilar, defect ce se accentua în timpul posturilor, lucru pentru care şi pronunța mai greu cuvintele. Slujea în catedrală în fiecare dimineață şi seară, chiar şi când era bolnav. Săvârşea zilnic Sfânta Liturghie, aşa cum avea să facă tot restul zilelor sale, şi, dacă dintr-un motiv oarecare nu putea, tot primea Sfânta Împărtăşanie. „Odată, după cum mărturiseşte cineva, piciorul lui Vlădica era îngrozitor de umflat şi consiliul de medici, temându-se de o cangrenă, i-a prescris o spitalizare imediată, ceea ce Vlădica a refuzat categoric.
Membrii Consiliului parohial, după ce l-au rugat îndelung să aibă milă şi l-au amenințat că-l iau cu forța, l-au silit pe Vlădica să accepte şi a fost trimis la Spitalul Rusesc în dimineața zilei dinaintea praznicului Înălțării Sfintei Cruci. La ora 6 însă Vlădica a venit la catedrală pe jos, şchiopătând şi a slujit. Într-o zi umflătura i-a dispărut în întregime”. Vlădica purta haine din cel mai ieftin material chinezesc şi papuci sau sandale moi, totdeauna fără şosete, indiferent de vreme. Adeseori mergea desculț, uneori după ce-şi dăduse sandalele unui sărac. Chiar şi slujea desculț, lucru pentru care era criticat cu asprime.

Vindecă pe cei bolnavi


Lui Vlădica îi plăcea foarte mult să cerceteze pe cei bolnavi, lucru pe care-l făcea în fiecare zi, spovedind şi împărtăşind oameni. Dacă starea vreunui pacient devenea critică, Vlădica se ducea la el, la orice oră din zi şi din noapte, ca să se roage la căpătâiul lui. În cele ce urmează redăm una din minunile neîndoielnice săvârşite prin rugăciunile lui Vlădica; aceasta a fost notată în arhiva Spitalului regional din Shanghai: „L.D. Sadcovskaia era foarte pasionată de sportul curselor de cai. Odată a fost aruncată jos de pe cal; s-a lovit cu capul de o piatră şi şi-a pierdut cunoştința.
A fost adusă la spital în stare de inconştiență. Un consiliu de medici a declarat în unanimitate că nu mai are nicio speranță şi că este puțin probabil să mai trăiască până dimineața. Aproape nu mai avea puls; craniul era fracturat în mai multe locuri, astfel încât bucățelele din el apăsau pe creier. Într-o astfel de stare ar fi murit pe masa de operație. Chiar dacă inima ei ar fi rezistat unei operații şi dacă aceasta ar fi reuşit, tot ar fi rămas surdă, mută şi oarbă. Sora ei, după ce a auzit toate acestea, a alergat la episcopul Ioan disperată, implorându-l să o salveze.
Vlădica a ascultat-o: a venit la spital şi le-a poruncit tuturor să iasă din cameră, unde s-a rugat timp de vreo două ore. Apoi l-a chemat pe medicul şef şi i-a cerut să o examineze din nou. Ce uimit a fost doctorul să descopere că pulsul era normal! El a fost de acord să o opereze imediat, însă numai în prezența episcopului Ioan. Operația a reuşit şi doctorii au fost uluiți când pacienta şi-a căpătat cunoştința şi a cerut ceva de băut. Acum vede şi aude foarte bine. Încă trăieşte şi poate vorbi, poate vedea şi auzi”. Astfel de minuni au fost nenumărate şi nu credem că este carte să le încapă.

Milostenia desăvârşită


Vlădica a cercetat şi închisoarea unde săvârşea Sfânta Liturghie pentru condamnați, pe o masă mică. Însă cea mai înaltă faptă de milostenie a Vlădicăi considerăm că a fost cercetarea celor bolnavi mintali şi a celor îndrăciți, pe care-i deosebea limpede de ceilalți. În afara oraşului Shanghai se găsea un spital de boli mintale şi numai Vlădica avea puterea spirituală de a-i vizita pe aceşti oameni, îngrozitor de bolnavi. Le dădea Sfânta Împărtăşanie, iar ei, uimitor, o primeau liniştiți şi-l ascultau. Întodeauna aşteptau cu nerăbdare vizitele sale şi-l întâmpinau cu bucurie. Pildă de jertfă şi curaj Vlădica nu se temea de nimic. În timpul ocupației japoneze autoritățile din Japonia au încercat în toate chipurile posibile să subjuge colonia rusească. Această colonie a fost cuprinsă de confuzie şi de teroare, şi-n acel moment Vlădica Ioan, deşi prevenit de ruşii care colaborau cu japonezii, s-a declarat căpetenia vremelnică a coloniei ruseşti.
S-au făcut presiuni şi încercări de a-i convinge pe preoții ruşi de pretutindeni să se supună „patriarhului” nou ales al Bisericii Sovietice. Cinci dintre cei şase ierarhi din Extremul Orient s-au supus; numai episcopul Ioan, rezistând oricărei încercări de convingere şi oricărei amenințări, a rămas credincios Bisericii Ruse de peste hotare. Iar în 1946 a fost înălțat la rangul de arhiepiscop al tuturor credincioşilor ruşi din China. Odată cu venirea comuniştilor, ruşii din China au fost siliți iarăşi să fugă, cei mai mulți prin insulele Filipine. În 1949, aproximativ 5 000 de refugiați din China trăiau într-o tabără pe insula Tubabao din Filipine aşezată în fața taifunurilor sezoniere.
În timpul celor 27 de luni, cât a fost ocupată tabăra, insula a fost amenințată numai o dată de un taifun, care în cele din urmă şi-a schimbat cursul şi a ocolit-o. Aceasta numai datorită rugăciunilor episcopului Ioan, care în fiecare noapte binecuvânta tabăra din cele patru direcții. După ce tabăra a fost evacuată aproape în întregime împreună cu episcopul Ioan, insula a fost măturată de un taifun îngrozitor, care a distrus în întregime tabăra. Vlădica s-a zbătut şi-a ajuns la Washington D.C. pentru a mijloci şi a-şi aduce oamenii în America. Şi aproape toată tabăra a venit în lumea nouă din nou mulțumită lui Vlădica.

Arhiepiscop la Paris şi Apostol al Apusului


În 1951, episcopul Ioan a fost numit arhiepiscop în Arhiepiscopia Europei de Apus, a Bisericii Ruse din-afara Rusiei, scaunul episcopal fiind la Paris şi apoi la Bruxelles. Vlădica a primit în jurisdicția sa biserici ortodoxe locale, cum ar fi cea olandeză şi cea franceză, oferindu-le grija sa păstorească. Şi-a manifestat un interes deosebit pentru descoperirea şi cinstirea Sfinților apuseni dinaintea schismei romano-catolicilor, printre care mulți erau necanonizați. Vlădica a devenit cunoscut pentru sfințenia lui nu numai ortodocşilor, ci şi neortodocşilor.
Într-una dintre bisericile catolice din Paris, un preot a încercat să-i inspire pe tineri cu aceste cuvinte: „Cereți dovezi, spuneți că în zilele noastre nu mai sunt nici minuni, nici sfinți. De ce v-aş da dovezi teoretice, când astăzi umblă pe străzile Parisului un sfânt „Sfântul Ioan cel Sfânt?”. Rezumând ceea ce înseamnă diaspora rusă, Vlădica Ioan scria: „Pedepsind poporul rus, Domnul i-a arătat în acelaşi timp calea spre mântuire, făcându-l propovăduitor al Ortodoxiei în întreaga lume”. În 1962, marele prieten al Vlădicăi, arhiepiscopul Tihon, îmtâistătătorul scaunului de San Francisco, s-a retras la mănăstire, pe motiv de boală. În lipsa lui, din pricina unui conflict care a împărțit în două enoriaşii din San Francisco, este întreruptă construcția unei noi catedrale. Ca răspuns la cererile miilor de enoriaşi din San Francisco, Sinodul îl numeşte pe Vlădica Ioan ca întâistătător al acestei imense eparhii a Bisericii Ruse din diaspora. Lui i-a revenit sarcina să stingă incendiul.

Episcop de San Francisco


Sfântul Ioan ajunge în San Francisco pe 21 noiembrie 1962, de sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Biserica în care a intrat Vlădica era neterminată, dar în scurt timp, sub îndrumarea sa, pacea a fost restabilită într-o oarecare măsură şi catedrala a fost terminată. Acest lucru avea să stârnească invidii şi Vlădica este atacat cu multe acuzații şi defăimări. A fost silit să apară în fața unui tribunal pentru a răspunde unor acuzații fără noimă, că ar fi ascuns înşelăciuni financiare ale Consiliului parohial. Toți cei implicați au fost achitați, însă astfel ultimii săi ani au fost plini de amarul defăimării şi prigonirii, cărora el le-a răspuns mereu fără a se plânge, fără să judece pe nimeni, cu o pace netulburată.
Pentru cei ce l-au cunoscut în ultimii săi ani, Vlădica era exigent atât cu sine însuşi cât şi cu ceilalți. Stăruia asupra comportării cuviincioase în altar, neîngăduind nici măcar vorbitul. Expert în sfintele slujbe, corecta imediat greşelile şi scăpările din tipic. Femeilor nu le îngăduia să sărute crucile sau icoanele dacă aveau ruj pe buze. Vorbea împotriva spurcării ajunurilor şi zilelor de duminică sau de sărbătoare prin organizarea de baluri sau altfel de distracții. Le-a interzis preoților să participe la întâlniri ecumeniste. Cel mai sever era cu privire la sfânta învățătură ortodoxă. Nimeni din cei care l-au văzut, nu pot uita privirea sa înfricoşătoare din momentul pronunțării Anatemelor împotriva ereticilor din Duminica Ortodoxiei.

Opreşte balul de Halloween


Un grup de ruşi organizaseră într-o noapte de sâmbătă un bal de Halloween. Spre marea durere a Vlădicăi, din catedrala din San Francisco au lipsit mai mulți enoriaşi. După slujbă Vlădica s-a dus la locul unde balul încă mai continua. A urcat treptele şi a intrat în sală, spre uluirea totală a participanților. Muzica s-a oprit şi Vlădica, în tăcere desăvârşită, s-a uitat fix, cu asprime, la oamenii zăpăciți, făcând înconjurul întregii săli încet, dinadins, cu cârja episcopală în mână. Nu a spus niciun cuvânt şi nici nu trebuia să o facă; numai vederea lui a stârnit mustrări de conştiință tuturor. Vlădica a plecat în tăcere, iar a doua zi la biserică a tunat cu indignare sfântă şi cu râvnă înflăcărată, chemându-i pe toți la viața creştină cucernică. Şi totuşi păstoriții săi nu şi-l aduc cel mai bine aminte pentru asprimea sa, ci mai degrabă pentru blândețea, veselia sa, chiar pentru ceea ce este cunoscut ca nebunie pentru Hristos.
După slujbă surâdea şi glumea cu băieții care-l ajutau să slujească, lovindu-i uşor, în joacă, pe cei neascultători cu cârja în cap. Copiii îi erau cu desăvârşire devotați, în ciuda faptului că de obicei era foarte sever cu ei. Nebun pentru Hristos Vlădica era criticat uneori pentru că răsturna rânduiala obişnuită a lucrurilor. Adesea întârzia la slujbă (nu din cauza lui, ci pentru că vizitase vreun bolnav sau muribund) şi nu îngăduia să se înceapă fără el, iar când slujea el, slujbele durau destul de mult, căci nu îngăduia prescurtări în tipic. Obişnuia să apară neanunțat, în diferite locuri şi la ore neaşteptate; adeseori vizita spitalele noaptea târziu şi întodeauna i se îngăduia să intre.
Din momentul în care mitropolitul Anastasie şi-a anunțat retragerea în 1964, arhiepiscopul Ioan a devenit cel mai important candidat care să-i urmeze ca mitropolit şi căpetenia Bisericii Ruse din afara Rusiei. La al doilea scrutin el a fost unul dintre cei doi candidați, diferența dintre ei fiind doar de un vot. Pentru a rezolva împărțirea egală a episcopilor, în noaptea aceea Vlădica l-a chemat pe cel mai tânăr dintre ierarhi, episcopul Filaret, în camera sa, unde l-a convins să primească responsabilitatea înfricoşătoare a acestei slujiri. A doua zi şi-a retras candidatura şi a recomandat alegerea episcopului Filaret, pe care episcopii l-au ales în unanimitate, văzând în această răsturnare de situație harul Duhului Sfânt.
Îşi prevede „sfârşitul”


În vreme ce alții aşteptau de la el încă mulți ani de slujire a Bisericii lui Hristos „căci era un ierarh relativ tânăr „el se pregătea pentru un sfârşit pe care-l prevăzuse cu cel puțin câteva luni înainte, cunoscându-şi pare-se chiar şi ziua. Astfel, îi spusese directoarei orfelinatului unde stătea, care vorbea în primăvara lui 1966 de o întrunire a eparhiilor ce urma să fie ținută acolo, trei ani mai târziu: „Nu voi fi aici atunci”. De asemenea, în mai 1966 o femeie care-l cunoştea de 12 ani, a fost uimită să-l audă spunând: „Voi muri curând, la sfârşitul lui iunie „nu în San Francisco, ci în Seattle”. Pe când slujea încă în Paris, sora Zinaida Julem, o ucenică apropiată Vlădicăi, povesteşte: „Cunoşteam o doamnă, care avea probleme foarte serioase cu picioarele. După slujbe stătea mereu pe treptele cele mai de jos ale scării, aşteptându-l pe Fericitul Ioan să iasă din Biserică. Şi o dată i-a spus: „O, preasfinția voastră, o să mor în curând”.
La care el a zâmbit şi a răspuns: „Nu, o să mor eu înaintea dumitale”. Şi exact aşa s-a şi întâmplat. Vlădica a murit pe 19 iunie/ 2 iulie 1966, iar ea la numai câteva zile după aceea”. În data de 2 iulie, după ce a săvârşit Sfânta Liturghie, a petrecut 3 ore rugându-se în altar, şi s-a îndreptat spre camera sa, din casa parohială de lângă biserică, fără semne premergătoare de boală sau de suferință. S-a auzit că a căzut şi, fiind aşezat într-un scaun de cei care au alergat să-l aducă, şi-a dat ultima suflare cu pace şi foarte puțină durere vizibilă, în prezența icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk, la care avea mare evlavie. „Dac ă au zi că am murit , să ştii că am fost uci s” Era bine cunoscut de toți faptul că Vlădica Ioan era foarte invidiat şi stânjenea pe mulți. Nu de puține ori a fost prigonit chiar de frații săi co-liturghisitori.
Odată, după liturghia de Paşti, a rămas mult timp în altar. Iar când în sfârşit a ieşit, era alb ca varul şi a început să verse. Preşedinta Comitetului de femei al catedralei din Shanghai a adus repede o farfurie şi i-a dat-o. Au săpat o groapă şi au îngropat-o acolo. Episcopul fusese otrăvit de un preot, care mai târziu a locuit în Los Angeles şi a scris articole foarte josnice la adresa Vlădicăi, în ziarele ruseşti.
Mai apoi, când era pe moarte, suferind de cancer, arhiepiscopul Ioan s-a dus la el la spital ca să-i dea dezlegare de păcate, iar el s-a pocăit şi a reuşit să mărturisească fapta înainte să moară. Tot sora Zinaida povesteşte că Vlădica Ioan, după ce a părăsit comunitatea din Paris, continua să corespondeze cu ucenicii care-i plângeau plecarea. Unul dintre fiii săi duhovniceşti a primit o scrisoare de la el, în care spunea: „Dacă auzi că am murit, să ştii că am fost ucis”. Şi la puțin timp după aceea am auzit trista veste că dragul nostru, fericitul Ioan s-a mutat la Domnul „relatează sora Zinaida. Iarăşi, în seara dinainte de a pleca din Seattle, l-a uimit pe un om pentru care tocmai făcuse o slujbă cu cuvintele: „De acum nu o să-mi mai săruți mâna”.

Arătări minunate


La puțină vreme după moartea sa, un student de-al său de odinioară, părintele Ambrozie, a avut într-o noapte un vis: Vlădica purtând veşmintele de Paşti, plin de lumină, strălucind, tămâia catedrala şi i-a spus cu bucurie doar un cuvânt în timp ce-l binecuvânta: „Fericit”. Multe alte persoane l-au văzut pe Vlădica în vise neobişnuite. Directoarea căminului Sfântul Tihon din Zadonsk, de mult timp o slujitoare credincioasă a lui Vlădica, a avut un vis vrednic de luat în seamă. O mulțime de oameni îl purtau pe Vlădica în coşciug la biserică; Vlădica a înviat şi s-a aşezat în fața uşilor împărăteşti, miruind oamenii; el atunci i-a spus următoarele: „Spune-le oamenilor: Deşi am murit sunt viu”.

Trupul său, depus în catedrala din San Francisco, a fost prohodit în psalmi şi în cântări, trei zile şi trei nopți, neîncetat, de mulțime mare de ucenici care înțelegeau pierderea marelui păstor. Episcopii care slujeau, plângeau aşa de tare, încât lacrimile li se scurgeau pe obraz. În chip ciudat, era un simțământ de bucurie tăcută „după cum mărturisesc ucenicii, chiar dacă întreaga obşte, ca într-un glas, scotea valuri de suspine puternice.
Ucenicul care avea cu adevărat să-i urmeze învățătura, Părintele Serafim Rose, zdruncinat de moartea Arhiepiscopului, a exclamat: „Unul dintre ultimii adevărați Apostoli a părăsit acest pământ şi cine oare ar putea să-i ia locul?”. Preasfințitul Ioan a fost canonizat de Sinodul din America în 2 iulie 1994, după ce mai înainte i-au fost examinate sfintele moaşte din cripta de sub catedrala diocezană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Bucuria tuturor celor necăjiți, din San Francisco. Sfintele sale moaşte întregi şi binemirositoare izvorăsc în toată vremea tămăduiri tuturor celor care aleargă cu credință la ajutorul Sfântului Ioan Maximovici, spre slava Dumnezeului nostru, care şi astăzi lucrează prin sfinții Săi, pentru că Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evr. 13:8).

Bibliografie:
Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoşenski, „Fericitul Ioan Maximovici, Viața şi minunile”, Editura Sofia.
„Noi minuni ale Sfântului Ioan de San Francisco, Arhiepiscopul cu moaşte întregi”, Editura Egumenița.
Sfântul Ioan Maximovici, „Predici şi îndrumări duhovniceşti”, Editura Sofia.
publicat in Atitudini, nr. 13

Sursa: http://www.atitudini.com/2011/07/viata-sfantului-ierarh-ioan-maximovici-%E2%80%93-unul-dintre-ultimii-adevarati-apostoli/

Moaşte ale Sfântului Ierarh Ioan Maximovici se mai află în catedrala din Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, aduse în ianuarie 2012.

Mânăstirea Petru Vodă, în loc să-l apere pe monahul Teodot, în aceste zile când este atacat, se dezice în continuare de el, cu privire la unele fapte din trecut (dezgroparea trupului părintelui Gheorghe Calciu)

Pe site-ul oficial al Mânăstirii Petru Vodă a fost postat pe 29 iunie un articol de susţinere a canonizării părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa.

Printre motivele pentru care îl consideră sfânt (obştea şi stareţul) găsim şi faptul ca ei îl cred prooroc, împlinindu-se ceea ce părintele ar fi proorocit in scrisoarea-testament de dinainte de trecerea la Domnul. Adică, printre altele, neputrezirea trupului său ar fi înşelăciune diavolească.

Iată un fragment din articol:

2. a. Una dintre cele mai concludente dovezi pentru canonizare este testamentul Părintelui Gheorghe, care conţine câteva prorocii care s-au împlinit punct cu punct, demonstrând astfel sfinţenia, darul prorocirii fiind o dovadă evanghelică a sfinţeniei.

Dată fiind amploarea pe care o are evenimentul în conştiinţa întregii lumi, este de datoria Mănăstirii noastre să-l lămurim aici.

În noiembrie 2006 testamentul părintelui Gheorghe a fost validat, acceptat şi respectat de Prea Fericirea Sa Patriarhul Teoctist, de Prea Fericirea Sa Patriarhul Daniel – pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei –, de Prea Sfințitul Episcop Vicar Irineu de la Washington, de Prea Sfințitul Episcop Vicar Varsanufie, apoi, în contextul evenimentelor din ultimul an, şi de Înalt-Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei, de comunitatea preoţilor şi a mirenilor parohi din Washington, de preoteasa Adriana Calciu şi de avocatul Andrei Calciu, de egumenul Gherasim cu obştea Mănăstirii Platina – California, de Părintele Arhimandrit Justin Pârvu cu obştea Mănăstirii Petru Vodă, de Schimonahia Justina cu obştea Mănăstirii Paltin-Petru Vodă, de Monahia Evloghia cu obştea Mănăstirii Diaconeşti şi cu Părintele Protosinghel Amfilohie Brânză, de Preotul Prof. Dr. Mihai Valică şi Dr. Pavel Chirilă, de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, de scriitorul Răzvan Codrescu, şi de toţi fiii duhovniceşti ai Părintelui Gheorghe din întreaga lume.

Pe lângă acestea, autenticitatea actului testamentar este susţinută de însuşi faptul împlinirii prorociilor din text.

Deci până la urmă ei consideră acea scrisoare un testament în toată regula, cu valoare aproape juridică şi nu o manifestare a smereniei sfântului.

Mai jos găsim şi incriminarea celor care l-au dezgropat, implicit a părintelui Teodot:

d. Înainte de a se fi parcurs etapele unei contestări canonice, cu argumente dogmatice şi dezbătute soborniceşte, testamentul a fost încălcat în noiembrie 2013, fiind ad-hoc considerat metaforic şi interpretat neortodox, iar trupul părintelui a fost dezhumat în secret de către două persoane, vieţuitori ai Mănăstirii noastre, motivând că ar fi mânaţi de o evlavie descrisă de unul dintre ei ca „simţirea unui sentiment aparte”[2]. Sinaxele noastre au respins şi interpretarea lor, şi fapta aferentă, şi mediatizarea, care a constituit o a doua încălcare a testamentului.

Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Teofan al Moldovei şi Bucovinei a constatat canonicitatea Sinaxei, a validat hotărârile ei, a re-confirmat autoritatea testamentului, iar făptaşii au fost iertaţi, primind cel mai uşor canon posibil – să vieţuiască 30 de zile la un schit. După acea perioadă, o persoană s-a reîntors în Mănăstire şi continuă să susţină public că nu a greşit, ci toată Biserica greşeşte în acest caz, iar cea de a doua persoană a renunţat la viaţa monahală şi ne acuză în continuare prin presă.

Atitudinea celor ce contestă cuvintele testamentare ale Părintelui Gheorghe Calciu, exprimându-se de acord cu faptele amintite mai sus, afirmă o concepţie ateo-materialistă asupra trupului său şi neagă astfel sfinţenia sa, pretinzând că o apără. Întrucât aceştia nu primesc argumentele ortodoxe care li s-au prezentat, atunci conform poruncii Mântuitorului (Matei 18:15-18) lăsăm lămurirea lor în seama soborului Bisericii, revenindu-ne datoria sfântă de a ne ruga unii pentru alţii, cu dragoste.

Întreg textul articolului la:

http://manastirea.petru-voda.ro/2014/06/29/instiintare-cu-privire-la-sustinerea-demersurilor-de-canonizare-parintelui-gheorghe-calciu/

N-am înţeles la care „toată Biserica” se face referire aici. Nu cred că toată Biserica a fost de acord să fie grabnic reînhumat trupul părintelui Calciu şi nici cu maniera în care au fost aruncate moaştele în mormânt nu cred ca a fost de acord toată lumea!

Reamintesc că Biserica o constituie totalitatea membrilor ei: episcopi, preoti, monahi, credincioşi.

Părintele Teodot de la Petru Vodă: lămuriri cu privire la reîngroparea moaştelor părintelui Gheorghe Calciu

Deşi mai multe bloguri ortodoxe au postat acest film, pentru a fi informaţi şi cititorii acestui blog, îl preiau şi eu. Consider că sunt binevenite lămuririle părintelui monah Teodot atât pentru a clarifica, cât de cât, ce s-a întâmplat acolo, cât şi pentru a ne dumiri cu privire la poziţia sa actuală faţă de acest eveniment.

Din nou, la Iaşi, un craniu de mucenic de la Aiud a izvorât mir

Mărturisesc şi eu că am văzut cu ochii mei cum moaştele unui sfânt mucenic de la Aiud, adus la conferinţa anuală care se ţine de fiecare dată pe 19 martie la Iaşi, transpirau mir. Am fost în sală şi deşi nu am văzut momentele în care a izvorât mai mult, totuşi se vedea clar cum osul craniului transpira mir! 

Mai mult decât atât, mirul avea o puternică şi frumoasă mireasmă, asemănătoare, dacă nu identică cu mireasma mirului care a izvorât la Mogoşoaia, anul trecut în octombrie. Craniul era altul decât cel de la Mogoşoaia, pentru că se vedea că avea o gaură în partea stângă (probabil o gaură provenită de la o lovitură care i-a provocat moartea mucenicului). 

Imagine1845

Imagine1839

Imagine1848

Imagine1841

Imagine1840

Imagine1846

SAM_8359

SAM_8361

Chiar dacă in imaginile de mai sus nu se observă prea clar mirul, căci n-am avut un aparat foto cât de cât performant, totuşi rămâne mărturia mea şi a altora, precum şi alte fotografii, mai clare, pe alte bloguri. 

http://www.apologeticum.ro/2014/03/minunea-sfintilor-inchisorilor-s-a-repetat-si-anul-acesta-la-conferinta-de-la-iasi-prin-mijlocirea-sfantului-parinte-justin-si-a-sfantului-ilie-lacatusu/#.Uy2

Sfinţilor români ai închisorilor, rugaţi-vă pentru noi, pentru neamul românesc!

Conferinţa care se ţine în fiecare an din 2009 încoace, pentru cinstirea Sfinţilor Închisorilor, Iaşi 19 martie, ora 19

Vă invităm miercuri, 19.03. 2014, ora 19.00 la conferința de la Iași dedicată Avvei Justin și Sfinților Închisorilor

Vor vorbi: Danion VasileCiprian Voicilă și alți invitați. Se vor lansa volumele: Avva Justin Pârvu – Mărturii. Amintiri. Minuni și Ciprian Voicilă – Sfinții de lângă noiMiercuri, 19. 03. 2014, ora 19.00, Teatrul Luceafărul- Iași. Intrarea liberăPS. Vă rog să îi anunțați despre conferință pe toți creștinii din Iași care au evlavie la Sfinții Închisorilor. (Ciprian Voicilă)

Sursa: http://ciprianvoicila.blogspot.ro/
Amintesc ca această conferinţă s-a ţinut din anul 2009 (19 martie – data de pomenirea a mărturisitorului Virgil Maxim).  Şi pentru că, atunci în 2009, la sfârşitul conferinţei, a izvorât mir, în chip minunat, din moaştele unui sfânt mucenic de la Aiud, ca o pomenirea a acestui eveniment, organizatorii s-au hotarât să se ţină din nou o conferinţă în 2010. Din nou au izvorât mir moştele. S-au făcut conferinţe şi în 2011, 2012 şi 2013. În ultimii doi ani fiind aduse şi alte sfinte moşte ale noilor mucenici şi mărturisitori, unele izvorând din nou mir bine mirositor.
Cel mai puţin generoşi au fost sfinţii anul trecut, când au izvorât doar câteva picături de mir.
Să ne rugăm la Dumnezeu ca de data aceasta să ne dea mai multe semne minunate aceşti sfinţi, spre întărirea noastră, a celor slabi. 
Iată imagini din anii trecuţi: 
Sfinţilor mucenici şi mărturisitori din închisorile comuniste, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi şi pentru tot neamul românesc!