Să nu ignorăm sfinţii români – Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului – 22 decembrie

Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului

Troparul: Apărătorule şi mărturisitorule al Ortodoxiei, luminătorule al neamurilor, fiule al Moldovei şi Părinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să ne apere credinţa şi să mântuiască sufletele noastre.

Acest Sfânt Ierarh de neam român s-a născut la Suceava, la 21 Decembrie 1596, ca fiu al lui Simion Movilă – mai târziu, domn în Muntenia şi în Moldova – şi al soţiei sale Marghita (Margareta). Petru era deci strănepotul lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), bunicul său Ioan, fiind căsătorit cu fiica lui Rareş. De mic copil a învăţat carte şi a fost educat în frica de Dumnezeu, mai ales că avea drept unchi pe Gheorghe, Mitropolitul Moldovei, care împreună cu un alt unchi al său – Ieremia, domn al Moldovei, au ctitorit Mănăstirea Suceviţa. Îi plăcea să meargă la mănăstirile bucovinene şi în special la moaştele Sfântului Ioan cel Nou – sfânt la care a avut evlavie toată viaţa.

După uciderea tatălui său în 1611 de către soţia fratelui său Ieremia (care-i râvnea tronul), a pribegit cu familia în Muntenia, aşezându-se definitiv în Polonia, unde familia viitorului ierarh avea multe cunoştinţe, dacă nu chiar rude. Aici el are posibilitatea să-şi continue studiile la şcoala ortodoxă a „Frăţiei” din Lvov (Lemberg) unde a avut drept îndrumător direct pe un diacon foarte iscusit de la care a învăţat nu numai teologia, ci şi multe limbi străine (slavonă, ucraineană, polonă, lituaniană şi franceză), dar în special limbile greacă şi latină de care era foarte pasionat. Nu se ştie exact, dar se pare că a studiat şi la Academia (laică) din Lvov, unde şi-a aprofundat cunoştinţele sale de limbi străine şi de filozofie, pentru că în altă parte nu le putea învăţa astfel de bine. În cele din urmă, după cum se ştie, a făcut cursuri şi la Sorbona unde se preda tot în limba latină.

După obiceiul vremii, ca fiu de nobil, a trebuit să facă şi studii militare devenind astfel, încă de tânăr, subofiţer în armata poloneză. Ca militar, participă în 1620 la lupta de la ţuţora-Iaşi, în care alianţa româno-turcească învinge alianţa moldo-poloneză, iar în 1622 ia parte la luptele de la Hotin. Totuşi, elanul său de tânăr ostaş nu-l va folosi prea mult în apărarea intereselor Regatului Polonez, urmând ca în scurt timp să se dovedească un şi mai iscusit ostaş în apărarea Ortodoxiei ameninţate de prozelitismul catolic şi calvin.

Situaţia ortodocşilor din Ucraina de atunci era foarte gravă mai ales în timpul fanaticului rege Sigismund al III-lea care a lipsit Ortodoxia de dreptul la existenţă, confiscând astfel multe biserici şi chiar averile personale ale ortodocşilor.

Nemaiputând suporta aceste lucruri, tânărul Petru se retrage în 1622 în partea de est a Regatului Poloniei, unde îşi cumpără o casă şi ceva pământ la Rubejovka, nu departe de Kiev, unde ctitoreşte o biserică de lemn cu hramul „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”. Deşi vizita destul de des Lavra Peşterilor, prefera să stea mai mult în acel sat unde se ruga şi citea foarte mult, ducând o viaţă contemplativă. După cinci ani petrecuţi în retragere şi studiu al Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi, intră în obştea Lavrei Pecerska unde, în noiembrie 1627 a fost călugărit cu acelaşi nume de Petru iar, după numai câteva luni, devine egumen, fiind ridicat la treapta de arhimandrit, având doar 31 de ani. Pe atunci, Ukraina de astăzi făcea parte din Regatul Catolic al Poloniei care era condus de regele Sigismund al III-lea care-i prigonea pe ortodocşi. Totuşi acesta a confirmat alegerea lui Petru Movilă ca stareţ la Kiev. Alegerea făcută de obştea Lavrei Pecerska care era pe atunci stavropighie a Patriarhiei Ecumenice a fost confirmată şi de Patriarhul Kiril Lukaris al Constantinopolului.

Acest mare stareţ, chiar din primii ani de călugărie la Mănăstirea Pecerska şi până în ultimul moment al vieţii sale a purtat în ascuns pe sub hainele obişnuite o cămaşă ţesută din păr foarte aspru ce avea presăraţi pe dinăuntru nişte nasturi de fier. Mai purta pe trup un brâu tot din fier cu dinţi ascuţiţi de la care a avut multe răni care deseori îi umflau trupul. Se ruga foarte mult, făcea multe metanii şi vărsa râuri de lacrimi. Cu toate acestea, nevoinţa nu l-a împiedicat de la activitatea cărturărească şi administrativă pe care se angajase să o facă spre binele Ortodoxiei. În doar cinci ani de stăreţie la Pecerska, Arhimandritul Petru a desfăşurat o bogată activitate bisericească şi culturală, continuând să tipărească mai multe cărţi care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în faţa prozelitismului catolic care a început să pustiiască aceste pământuri imediat după „Unirea de la Brest-Litovsk” din 1596. Pune bazele unui colegiu, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la Kiev în 1633. A pus la dispoziţia Academiei şi domeniile sale de la Rubejovka pe care le cumpărase încă înainte de călugărie.

Semnează la 16 august 1628 declaraţiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev în care erau condamnaţi clericii care au aderat la Uniaţia din 1596.

A sprijinit alegerea ca Rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului şi a menţinut „Frăţiile Ortodoxe”.

Murind bătrânul Mitropolit Iov Boreţki, Bunul Dumnezeu a rânduit ca Arhimandritul Petru să fie ales ca Mitropolit al Kievului, Haliciului (Galiţia) şi a toată Rusia (Mică, n.n.). Aceasta datorită originii sale voievodale, dar mai ales pregătirii sale teologice şi sprijinului celor care îl cunoşteau şi care vedeau în el salvarea Ortodoxiei ameninţată de iezuiţii latini. Hirotonia în arhiereu a avut loc la 28 aprilie 1633 având în fruntea soborului pe Patriarhul Teofan al Ierusalimului ca delegat al lui Kiril Lukaris, Patriarhul Ecumenic de atunci.

Ca Mitropolit al Bisericii Ortodoxe ucraino-ruse din Polonia, timp de 13 ani, a desfăşurat o intensă activitate bisericească şi culturală, mai ales în domeniul tipăririi de cărţi bisericeşti, cunoscându-se peste 50 de cărţi îngrijite de el.

Printre cărţile de slujbă, cea mai importantă este „Evhologhiul” sau „Trebnicul” (1646), care conţine o parte originală şi anume, explicarea sensurilor liturgice şi dogmatice ale slujbelor, precum şi felul cum să se pregătească preoţii pentru săvârşirea lor. Alte cărţi de slujbă, tipărite de el sunt: „Liturghierul” (1629), „Evangheliarul” (1636), „Apostolul” (1638), „Psaltirea” (1640), etc.

Dintre cărţile de apărare a Ortodoxiei amintim „Lithos” (1644) în care combate primatul papal şi Filioque printr-o expunere irenică şi obiectivă a dogmelor ortodoxe.

Cea mai importantă lucrare a acestui sfânt ierarh este desigur „Mărturisirea Ortodoxă” (Pravoslavnica Mărturisire), revizuită şi corectată de Meletie Sirigul, cel mai învăţat teolog grec al secolului al XVII-lea, prezent la Sinodul de la Iaşi, care s-a ţinut în trapeza Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi şi la care au participat delegaţi ai Patriarhiei Ecumenice, ai Bisericii din Kiev şi ai Bisericii Moldovei, în frunte cu Mitropolitul Varlaam. Recunoaşterea acestei lucrări de către Sinodul Constantinopolitan în 1643 a făcut din ea o Mărturisire a întregii Biserici Răsăritene. A fost semnată la început de Patriarhul Ecumenic Partenie I şi, ulterior, şi de Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. A fost tipărită în greaca populară în 1677, la Amsterdam şi pentru prima oară în româneşte, la Buzău, în 1691, tradusă de Radu şi Ştefan Greceanu. Mult timp a fost folosită ca manual în şcolile teologice din Rusia şi din ţările Române, iar unii ierarhi importanţi ai Bisericii de Răsărit cum sunt Patriarhii Nectarie al Ierusalimului sau Adrian al Moscovei i-au atribuit chiar un caracter inspirat.

Sub raport edilitar, acest mare Ierarh a restaurat Catedrala Sfânta Sofia din Kiev şi cele două mănăstiri care depindeau de ea, a reînnoit biserica mare a Lavrei Pecerska, a restaurat din temelie biserica Spasa, ctitorită de Cneazul Vladimir etc. A instituit vicari şi protopopi pentru a îndruma pe preoţi şi un „consistoriu” pentru a judeca abaterile clerului. Sub raport cultural a acordat o atenţie deosebită Academiei duhovniceşti din Kiev, corpul profesoral fiind recrutat din membrii Frăţiei Ortodoxe, această şcoală fiind cea mai veche instituţie de învăţământ universitar la slavii ortodocşi.

Deşi departe de plaiurile natale, marele Ierarh al Kievului n-a uitat de poporul român din care a provenit şi l-a ajutat ori de câte ori a fost nevoie. De pildă, el a trimis tipografii la Târgovişte, Câmpulung şi la Govora, iar la Iaşi, pe lângă tipografie a trimis şi patru profesori pentru noua Academie înfiinţată de dreptcredinciosul domn Vasile Lupu, după modelul celei de la Kiev. În 1645 vine la Iaşi şi binecuvintează căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu nobilul polonez Ianusz Radziwill.

Pe frontispiciul multora din tipăriturile sale se găseşte stema Movileştilor sau a ţărilor Române, unde domniseră membri ai familiei Movileştilor. El însuşi se intitula „fiu al voievodului ţării Moldovei” sau „fiu de domn moldovean”, ca expresie a dragostei faţă de neamul din care descindea.

A trecut la Domnul în ziua de 22 Decembrie 1646, fiind îngropat în biserica mare a Mănăstirii Pecerska. Întreaga avere a folosit-o pentru restaurarea de biserici, înfiinţarea de şcoli şi întreţinerea lor. Pentru deosebitele sale merite, Mitropolitul Petru Movilă al Kievului a fost canonizat de Biserica Ortodoxă din Ucraina în luna Decembrie 1996.

In anul 1997 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi-a însuşit această canonizare şi a solicitat Arhiepiscopiei Iaşilor să se ocupe de alcătuirea Slujbei şi pictarea icoanei Sfântului Ierarh Petru Movilă. în anul 2002, acelaşi Sfânt Sinod a hotărât ca ziua de pomenire a Sfântului Ierarh Petru Movilă, în calendarul ortodox român, să fie data de 22 decembrie, ziua trecerii sale la Domnul. In 13 octombrie 2002, cu prilejul împlinirii a 360 de ani de când s-a ţinut Sinodul de la Iaşi (1642-2002), a fost proclamată solemn canonizarea Sfântului Ierarh Petru Movilă în faţa mulţimilor de pelerini veniţi la hramul Cuvioase Parascheva din România şi de peste hotare. Icoana Sfântului a fost arătată clerului şi poporului în timp ce se cânta troparul său.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: Proloage

O mărturie privind adevărul ortodoxiei ne-a fost lăsată de acest strălucit ierarh:

Minunea cu agheazma din timpul lui Mihai Viteazul

Marturie a Sfantului Ierarh Petru Movila, Mitropolitul Kievului despre Dreptcredinciosul voevod Mihai Viteazul si adeverirea dreptei credinte

Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad, si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: „Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: „In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: „Bine, bine, sa fie asa!”.

Citiţi continuarea AICI.

în această zi, pomenirea Sfântului Cuviosului Părintele nostru Daniil Sihastrul

sfantul_cuvios_daniil_sihastrul_6

Sfântul Cuvios Daniil Sihastru – Doxologia

Acest cuvios părinte s-a născut din părinţi dreptmăritori creştini într-un sat nu departe de Rădăuţi. Din copilărie cuprins de o deosebită râvnă către cele duhovniceşti a părăsit casa părintească şi a trăit o vreme în obştea cuvioşilor părinţi de la biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi, nevoindu-se la sporirea credinţei şi a faptelor bune, iubind foarte mult rugăciunea şi privegherile de toată noaptea.

Îmbogăţindu-se în cunoştinţele teologice din citirea cărţilor de slujbă şi din sfinţii părinţi, arătând ascultare şi smerenie în toate cele încredinţate de stareţul acestei sfinte obşti călugăreşti de la Catedrala din Rădăuţi, a primit chipul îngeresc al vieţii călugăreşti, cu numele de David.

Râvna spre şi mai multe nevoinţe duhovniceşti l-a mânat la mănăstirea Sfântului Lavrenţie, aproape de satul Laura de astăzi. În acest loc de sihăstrie, ziua lucra împreună cu toţi ostenitorii sfintei mănăstiri, iar noaptea, în chilia sa, petrecea în necontenită rugăciune şi priveghere. Cunoscându-i râvna şi simţindu-i dorinţa neîncetată după Dumnezeu, la sfatul părintelui său duhovnicesc, stareţul acestei Lavre i-a dat schima cea mare, primind numele de Daniil.

Nu după multă vreme de la primirea stării de schimnic, cu binecuvântarea stareţului său, se retrage în locurile tainice ale codrului, lângă pârâul cu numele Viteu, localitatea Putna, unde cu ajutorul ciobanilor şi al altor iubitori de viaţă duhovnicească şi-a săpat într-o stâncă o chilie pe care o vedem şi astăzi, nu departe de Mănăstirea Putna.

Cunoscut ca mare nevoitor şi stăruitor în rugăciune, Cuviosul Daniil este cercetat de foarte mulţi credincioşi spre a-i cere sfat şi îndrumare de învăţătură şi trăire creştinească şi a se ruga lui Dumnezeu pentru vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti. Un alt loc unde a sihăstrit Cuviosul Daniil este şi stânca Şoimului, lângă Voroneţ, unde, de asemenea, era căutat de credincioşi pentru folosul lor duhovnicesc.

Între nenumăraţii săi fii duhovniceşti care-l cercetau adesea, pomenim pe dreptcredinciosul voievod Ştefan cel Mare, aşa cum arată cronicile şi multe alte însemnări din paginile de istorie a neamului şi Bisericii noastre strămoşeşti.

Cuvintele încrustate pe piatra de mormânt a cuviosului Daniil, pusă de Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil”, arată legătura duhovnicească a fiului cu părintele său duhovnicesc. De aici şi rânduiala statornicită de Biserica noastră ca aceşti doi mari bărbaţi preaiubitori de Dumnezeu să fie cinstiţi deopotrivă ca unii care au fost uniţi în rugăciune, în credinţa curată şi în iubire de Biserică şi neam.

După îngroparea sa, în biserica mănăstirii Voroneţ, unde a povăţuit multă vreme pe ostenitorii acelei obşti, Sfântul Cuvios Daniil a fost şi este cinstit ca părinte duhovnicesc, pomenit fiind împreună cu Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe, ca ocrotitori ai acelei Sfinte Mănăstiri. La mormântul său străjuieşte un sfeşnic cu lumânare aprinsă, iar credincioşii vin continuu spre a primi binecuvântare şi ajutor duhovnicesc, dobândind vindecări de bolile sufleteşti şi trupeşti, aşa cum se arată în diferite scrieri până în vremea noastră.

Chipul Cuviosului Părinte Daniil Sihastrul este zugrăvit alături de cel al Mitropolitului Grigore Roşca, alt fiu duhovnicesc al său, pe peretele exterior al Bisericii Voroneţ, deasupra uşii de intrare, pe latura de sud a acesteia. Pe pergamentul pe care Cuviosul Daniil îl ţine în mână stă scris: Veniţi fraţilor, de mă ascultaţi, învăţa-vă-voi frica Domnului…”.

Aceasta frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, să ne călăuzească în toate zilele vieţii noastre cu rugăciunile Sfântului Cuviosului Părintele nostru Daniil Sihastrul. Amin.

sfantul_cuvios_daniil_sihastrul

Basarabia Ţaristă şi colonizările de populaţii străine (1812 – 1918)

Harta Guberniei Ţariste Basarabia, 1883, reconstituire

Emigrări şi Colonizări în Basarabia Ţaristă

Principala preocupare a conducătorilor ruşi a fost schimbarea procentajului etnic al Basarabiei Ţariste, net favorabil românilor. Pentru aceasta, pe lîngă necontenita acţiune de rusificare prin limbă, administraţie, şcoală şi biserică, existau două căi principale şi, după cum s-a dovedit, mult mai eficiente: strămutarea unui număr cît mai mare de români din provincie şi înlocuirea lor cu tot atîţia venetici de toate naţionalităţile, sosiţi din imperiu.
În vederea obţinerii unui succes cît mai deplin, se folosea diversiunea, locuitorii români fiind momiţi să îşi părăsească locurile natale pentru a-şi găsi fericirea în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice colţuri ale imperiului.
Propaganda rusească îi îndemna pe români să migreze în Siberia, Caucaz, Amur, Turkestan etc., unde li se promiteau împroprietărirea cu pămînt şi ameliorarea traiului. Şi au existat nu puţini naivi care, sperînd că măcar aşa vor căpăta pămînt, au crezut minciunile propagandei.
Sute de familii din zona compact românească a centrului Basarabiei Ţariste îşi părăseau pentru totdeauna căminul, petecul de pămînt, prietenii, limba şi mormintele strămoşilor, pentru a merge spre noul „pămînt al făgăduinţei”.
Dar pe cei mai mulţi dintre aceşti pribegi îi aştepta o soartă cumplită. Din pricina drumului îngrozitor, în condiţii de neimaginat, şi a asprimii climei de prin locurile sărace, triste şi neospitaliere pe unde rătăceau, mulţi basarabeni, şi în special femei şi copii, mureau la mari depărtări de căminul părăsit.
Nu puţine erau cazurile cînd ţăranii cereau ei înşişi strămutarea pe întinsul Rusiei. Cei din satul Sîngerei trimiteau în acest sens o petiţie către ministrul de finanţe al imperiului.
În 1814, locuitorii din Larga cereau strămutarea în judeţul Cetatea Albă. Cei din Bahmut făceau cinci petiţii între anii 1832-1834 către guvernatorul civil al Basarabiei şi generalul guvernator al Novorusiei.
Mişcări asemănătoare erau frecvente în judeţele Hotin, Soroca sau Iaşi. Mişcarea ajunsese atît de intensă, încît la 24 aprilie 1829 guvernul regional al Basarabiei era obligat să emită o circulară către toţi ispravnicii de poliţie, cerîndu-le stoparea ei.
Ca urmare, ţăranii începeau să fugă în grupuri, acţiunea prelungindu-se pînă spre mijlocul secolului al XIX-lea. În 1834 de exemplu, au fugit 75 de familii din Larga şi 47 de familii din Plopi şi Ţaul, iar în 1836 încă 75 de familii din Bahmut.
Prin strămutarea ţăranilor români în Rusia, se pare că numai între anii 1812-1834 au dispărut 47 de sate din Basarabia.
Dar migraţia spre Rusia nu reprezenta nimic faţă de ceea ce se petrecea, mai ales în primii ani ai ocupaţiei ruseşti, la graniţa cu Moldova. Preferînd bejenia la fraţii lor din Moldova, ţăranii români luau cu asalt graniţa Prutului.
În acest sens, Kasso declara: „Martorul ocular rus, protopopul Kuniţki, a lăsat o descriere sfîşietoare de inimă a exodului ţăranilor noii noastre provincii, cuprinşi de panică, şi la distanţă de un veac stăruie o penibilă impresie a sentimentului de deznădejde de care au fost cuprinşi mii de locuitori paşnici.”
Ca să stăvilească cumva migraţia peste Prut, ruşii au răspîndit zvonul că dincolo, în Moldova, era ciumă, stabilind chiar o carantină pe malul rîului. În plus, spunea Nicolae Iorga, „cînd se tăie noua graniţă, cazacii trebuiau să păzească pentru a împiedeca pe ţărani de a veni dincoace de Prut.”
Între 1816, cînd Bahmetiev a efectuat recensămîntul populaţiei Basarabiei, şi 1818, cînd el a fost imitat de Kornilovici, populaţia regiunii scăzuse cu 51.000 de persoane.
Statisticienii ruşi, ca Skalkovski şi Zaşciuk, explicau micşorarea bruscă a populaţiei astfel: „Cauza, după toate probabilităţile, a fost destrăbălarea şi lipsa de cinste a administraţiei ispravnicilor, care siliră pe ţărani de a fugi în Turcia.” Chiar şi ruşi, veniţi de dincolo de Nistru, fugeau cu românii în Moldova.
Situaţia era dezastruoasă. În 1815 Svinin constata că plecaseră 3.359 de familii din judeţul Hotin şi 290 de familii din judeţul Codru, iar Batiuşkov aprecia că în 1817-1818 „numai din ţinutul Greceni au fugit peste 1.000 de familii.”
Numai în 1812 se refugiaseră 3.000 de ţărani. În acea vreme, conform raportului protopopului Maleavinski din 9 noiembrie 1812, satul Şaba din judeţul Cetatea Albă rămăsese numai cu patru familii.
Cîţi vor fi fugit în total, nu se va şti probabil niciodată cu precizie. Fuga ţăranilor a mai continuat pînă către mijlocul secolului, căci disperarea poporului cînd s-a aflat că anexarea era definitivă a fost de neimaginat.
Prin urmare, putem fi de acord cu Iorga, care arăta că în acest timp au părăsit Basarabia cel puţin 30.000 de suflete.
Creîndu-se „goluri” în populaţia Basarabiei Ţariste prin plecarea românilor în cele patru zări, guvernul rusesc s-a grăbit să le umple.
În acest scop s-a produs şi o mişcare de populaţie în sens invers, adică spre Basarabia. Aceasta a cuprins cele mai diferite naţionalităţi.
Primele valuri de colonişti au fost aduse în Bugeac, unde populaţia era rară după plecarea tătarilor nogai şi după anii de război pustiitor.
Însă continuitatea românească de locuire acolo nu s-a întrerupt niciodată. Încă pe vremea tătarilor, în Bugeac erau numeroase aşezări româneşti.
Unele se înşiruiau pe valea Nistrului, precum Talmaz, Ciubărciu, Răscăeţi, Purcari, Olăneşti, Tudorovo. Altele ocupau locurile cele mai prielnice din interiorul Bugeacului, ceea ce atesta fără nicio greutate faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai regiunii: Palanca, Căuşenii Vechi, Căinari, Ermoclia, Feşteliţa, Frumuşica Veche, Hancîşla, Valea Perjii, Furmanca, Chitai etc.
De asemenea, şi mai tîrziu, amestecaţi printre valurile migratorilor, au continuat să sosească români în Bugeac. Unii veneau din sud, din Imperiul otoman, odată cu bulgarii şi găgăuzii, în primul rînd români din Dobrogea.
Dar şi români din nordul şi centrul Basarabiei au emigrat spre acele locuri, astfel că după 1817 în Bugeac au apărut sate cu nume ca acestea: Spinoasa, Tambur, Căprioara, Frumuşica Nouă, Catargiu, Satu Nou, Bulboaca, Moldovanca, Moruzeni, Varatic, Răzleanca, Ialpugeni, Brezoaia, Grădina, Baba, Fîntîna Zînelor, Cişmeaua Văruită etc.
Prima grijă a noilor stăpîni ai Basarabiei a fost să favorizeze venirea coloniştilor.
La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că era chiar de acolo, fie că între timp venise să se stabilească acolo, cu condiţia de a depune jurămîntul de credinţă faţă de ţar.
Articolul XXII al statutului respectiv prevedea: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce vor veni să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol către stat.” Iar articolul XXIII completa: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce ar veni să se stabilească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul militar.”
Prin urmare, coloniştii din imperiu nu au întîrziat să-şi facă apariţia.
În cîţiva ani după anexare, în Basarabia, mai ales în sud, au apărut 16 colonii evreieşti, 24 nemţeşti, 42 bulgăreşti, una elveţiană, 7 căzăceşti, două ţigăneşti etc.
De asemenea, spunea Kruşevan: „Gurile Dunării i-au atras pe cazacii ruşi fugari.” Coloniştii germani au fost aduşi mai ales din regiunile poloneze şi baltice, în valuri nenumărate care au cuprins anii: 1814, 1816, 1817, 1833, 1834, 1836, 1839 şi 1842. Multe dintre satele coloniştilor căpătau numele localităţilor în care trupele ruseşti îl învinseseră pe Napoleon: Borodino, Tarutino, Maloiaroslaveţ, Krasnoe, Kulm, Leipzig, Katzbach. Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se aşeza în sudul Basarabiei.
Ei erau scutiţi de impozite şi prestaţii pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe cîte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul aşezării în Basarabia pînă la obţinerea primei recolte; erau scutiţi de orice prestaţie militară; le era asigurată deplina libertate a cultului.
În aceste condiţii, nu e de mirare că, pe lîngă coloniştii nemţi veniţi din Principatul Varşoviei, au preferat să vină în Basarabia şi locuitori din Germania, în special din Bavaria, Württemberg etc.
Înainte, în timpul şi după încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, sudul Basarabiei Ţariste a început să fie colonizat cu bulgari şi găgăuzi.
Primii erau partizani ai ruşilor în perioada războaielor ruso-turce şi se retrăgeau cu aceştia la încheierea păcilor, cînd se temeau de represiunile turcilor.
Ceilalţi erau nişte turci creştinaţi din Bulgaria şi Dobrogea, vorbind însă o limbă mai curată decît limba turcă propriu-zisă, amestecată cu elemente arabe.
Ei, din cauza traiului greu, îi însoţeau pe bulgari în peregrinările lor de la nordul Dunării. Emigrarea bulgarilor şi găgăuzilor s-a desfăşurat în anii 1769, 1774, 1787, 1791, 1806, 1812, 1828, 1830-1834, iar centrul ei a fost în jurul oraşului Bolgrad.
Colonişti mai puţin importanţi au fost polonezi, sîrbi, albanezi, francezi, ultimii aduşi din Elveţia şi aşezaţi în 1824-1828 în satul Şaba, părăsit de locuitorii săi români.
În cîţiva ani, Bugeacul a devenit un veritabil mozaic de naţionalităţi.
Deja în 1827, conform unei statistici, populaţia sa era repartizată astfel: români 33,58%, bulgari şi găgăuzi 22,78%, ucrainieni 19,45%, ruşi şi lipoveni 9,15%, germani 5,68%, polonezi 2,86%, evrei 2,36%, greci 1,93%, armeni 0,87%, alţii 1,84%.
În mare însă, proporţiile vor rămâne aceleaşi pe tot parcursul secolului, românii continuînd să deţină majoritatea relativă în regiune.
Colonizarea s-a făcut în mod haotic şi dezordonat.
De aceea, deja la 7 iunie 1820, ţarul Alexandru I îi dădea ordin guvernatorului Bahmetiev să reglementeze chestiunea refugiaţilor în şi din Basarabia.
În acelaşi scop fuseseră create birourile tutelare pentru colonişti, conduse de Comitetul Tutelar al coloniştilor regiunii de sud a Rusiei, iar pentru administrarea moşiilor şi terenurilor destinate colonizării a fost înfiinţat în 1838 Palatul domeniilor statului.
El avea în subordinea sa trei birouri, la Cetatea Albă, Tighina şi Hotin. Şeful Palatului a fost introdus în 1840 ca membru în componenţa Sfatului oblastiei.
Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor.
Prin colonizarea străinilor nu s-a urmărit decît un singur scop: modificarea procentajului etnic al Basarabiei.
Nu se urmărea nici progresul economic şi nici cel cultural al provinciei. De aceea, cu excepţia coloniştilor germani, noii veniţi au contribuit foarte puţin la dezvoltarea economică a regiunii.
Deja în 1827, guvernatorul Timkovski îi scria contelui Pahlen, guvernatorul general de la Odesa: „Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii băştinaşi şi vagabonzii, care s-au introdus în diferite reprize…” În Basarabia totdeauna legile au făcut loc unei largi toleranţe religioase, căci indiferent de motivele religioase pentru care fugiseră, noii veniţi erau primiţi cu ospitalitate.
Din păcate, de acest lucru au profitat tot felul de hoţi şi vagabonzi, care au mărit riscurile vieţii în provincie. Circulaţia poştală şi a diligenţelor, ca şi comunicaţiile între diferitele oraşe, nu se puteau face în unele puncte decît sub escortă militară. De aceea, guvernatorul Feodorov a trecut la expulzarea unui număr de 48.000 de asemenea vagabonzi. Iar guvernul rus a devenit din acel moment mult mai prudent în colonizarea Basarabiei.
Este interesant de remarcat că această colonizare, deşi a cuprins întreaga provincie, s-a răsfrînt totuşi mai mult asupra regiunilor de margine.
În sud ea a cuprins, după cum s-a văzut, zona Bugeacului, judeţele Ismail, Tighina şi Cetatea Albă.
Era o metodă specială, care urmărea ruperea Basarabiei în mai multe zone etnice. Numai centrul a rămas compact românesc.
În sud proporţia a devenit cea care a fost prezentată mai sus. În schimb, în nord, în judeţul Hotin, a avut loc o permanentă deplasare a populaţiei ucrainiene.
În scurt timp, românii din Hotin au fost covîrşiţi numeric. Nordul şi nord-vestul judeţului s-au rutenizat complet, dar în sud românii au păstrat supremaţia.
Ba mai mult, în zonele unde cele două etnii aveau contacte, ucrainienii se românizau.
Istoricul Berg recunoştea: „Trebuie de notat că rutenii hotineni, acolo unde vin în contact cu moldovenii, se românizează. Astfel, satul Colencăuţi este locuit de rusnaci românizaţi… Un şir de cercetători au remarcat această moldovenizare a populaţiei rutene care se întinde nu numai la limbă, ci şi la felul de viaţă.”
Nesterovski completa: „Se întîmplă să intri într-un sat de aici (din judeţul Hotin) şi să nu ştii unde te afli, între moldoveni sau între ruteni.
De jur-împrejur auzi limba ruteană, restul însă este moldovenesc.” Dacă totuşi ucrainienii, compact stabiliţi în judeţul Hotin, au reuşit să rutenizeze o parte a acestuia, nu aceeaşi soartă au avut-o cei stabiliţi în alte zone ale Basarabiei, care s-au românizat.
De exemplu, în judeţul Soroca la 1870 existau 26 de sate ucrainiene, dar în 1907 nu mai rămăseseră decît 16; în judeţul Chişinău, dintre cele două sate ucrainiene, într-unul locuitorii au fost „complet moldovenizaţi”, cum spunea Berg, care mai adăuga în legătură cu velicoruşii din judeţul Bălţi: „Aceştia din urmă s-au moldovenizat.”
În încheiere, să remarcăm că, deşi cu vremea intensitatea colonizării Basarabiei a scăzut, totuşi ea nu a fost niciodată sistată. Astfel, în 1885 era înfiinţată în Basarabia Ţaristă o „bancă ţărănească”.
Ea trebuia să cumpere proprietăţile boierilor prea ipotecaţi şi să ajute la împroprietărirea ţăranilor. Dar o mare majoritate a acestor proprietăţi a fost vîndută nu asociaţiilor moldoveneşti, ci asociaţiilor venite de dincolo de Nistru.

Colonizările în Basarabia Ţaristă (1812 – 1918)
Primele valuri de colonişti au fost aduse în Bugeac, unde populaţia era rară după plecarea tătarilor nogai şi după anii de război pustiitor.
Însă continuitatea românească de locuire acolo nu s-a întrerupt niciodată. Încă pe vremea tătarilor, în Bugeac erau numeroase aşezări româneşti.
Unele se înşiruiau pe valea Nistrului, precum Talmaz, Ciubărciu, Răscăeţi, Purcari, Olăneşti, Tudorovo. Altele ocupau locurile cele mai prielnice din interiorul Bugeacului, ceea ce atesta fără nicio greutate faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai regiunii: Palanca, Căuşenii Vechi, Căinari, Ermoclia, Feşteliţa, Frumuşica Veche, Hancâşla, Valea Perjii, Furmanca, Chitai etc.
De asemenea, şi mai târziu, amestecaţi printre valurile migratorilor, au continuat să sosească români în Bugeac. Unii veneau din sud, din Imperiul otoman, odată cu bulgarii şi găgăuzii, în primul rând români din Dobrogea.
Dar şi români din nordul şi centrul Basarabiei au emigrat spre acele locuri, astfel că după 1817 în Bugeac au apărut sate cu nume ca acestea: Spinoasa, Tambur, Căprioara, Frumuşica Nouă, Catargiu, Satu Nou, Bulboaca, Moldovanca, Moruzeni, Varatic, Răzleanca, Ialpugeni, Brezoaia, Grădina, Baba, Fântâna Zânelor, Cişmeaua Văruită etc.
Prima grijă a noilor stăpâni ai Basarabiei a fost să favorizeze venirea coloniştilor.
La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că era chiar de acolo, fie că între timp venise să se stabilească acolo, cu condiţia de a depune jurământul de credinţă faţă de ţar.
Articolul XXII al statutului respectiv prevedea: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce vor veni să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol către stat.”
Iar articolul XXIII completa: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce ar veni să se stabilească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul militar.” (1)
Prin urmare, coloniştii din imperiu nu au întârziat să-şi facă apariţia. În câţiva ani după anexare, în Basarabia, mai ales în sud, au apărut 16 colonii evreieşti, 24 nemţeşti, 42 bulgăreşti, una elveţiană, 7 căzăceşti, două ţigăneşti etc. De asemenea, spunea Kruşevan: „Gurile Dunării i-au atras pe cazacii ruşi fugari.” (2)
Coloniştii germani au fost aduşi mai ales din regiunile poloneze şi baltice, în valuri nenumărate care au cuprins anii: 1814, 1816, 1817, 1833, 1834, 1836, 1839 şi 1842. Multe dintre satele coloniştilor căpătau numele localităţilor în care trupele ruseşti îl învinseseră pe Napoleon: Borodino, Tarutino, Maloiaroslaveţ, Krasnoe, Kulm, Leipzig, Katzbach.
Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se aşeza în sudul Basarabiei. Ei erau scutiţi de impozite şi prestaţii pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe câte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul aşezării în Basarabia până la obţinerea primei recolte; erau scutiţi de orice prestaţie militară; le era asigurată deplina libertate a cultului.
În aceste condiţii, nu e de mirare că, pe lângă coloniştii nemţi veniţi din Principatul Varşoviei, au preferat să vină în Basarabia şi locuitori din Germania, în special din Bavaria, Württemberg etc.
Despre colonizarea ruşilor în Basarabia, Slavinski arăta: „Numai neînsemnate colonii ruseşti – mai cu seamă sub forma de funcţionari de diferite feluri -, sunt răspândite pe întreg imperiul. Coloniile acestea se concentrează cu deosebire în oraşele mari, din care cauză ele au în multe localităţi un aspect în mare măsură rusificat. Graniţa imperiului are linii născute din accidentele victoriilor şi înfrângerilor. La apus ea a trecut prin corpul viu al popoarelor: estoni, poloni, ucrainieni, români (moldoveni).” (3)
Înainte, în timpul şi după încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, sudul Basarabiei a început să fie colonizat cu bulgari şi găgăuzi.
Primii erau partizani ai ruşilor în perioada războaielor ruso-turce şi se retrăgeau cu aceştia la încheierea păcilor, când se temeau de represiunile turcilor.
Ceilalţi erau nişte turci creştinaţi din Bulgaria şi Dobrogea, vorbind însă o limbă mai curată decât limba turcă propriu-zisă, amestecată cu elemente arabe. Ei, din cauza traiului greu, îi însoţeau pe bulgari în peregrinările lor de la nordul Dunării.
Emigrarea bulgarilor şi găgăuzilor s-a desfăşurat în anii 1769, 1774, 1787, 1791, 1806, 1812, 1828, 1830-1834, iar centrul ei a fost în jurul oraşului Bolgrad.
Colonişti mai puţin importanţi au fost polonezi, sârbi, albanezi, francezi, ultimii aduşi din Elveţia şi aşezaţi în 1824-1828 în satul Şaba, părăsit de locuitorii săi români.
În câţiva ani, Bugeacul a devenit un veritabil mozaic de naţionalităţi. Deja în 1827, conform unei statistici, populaţia sa era repartizată astfel: români 33,58%, bulgari şi găgăuzi 22,78%, ucrainieni 19,45%, ruşi şi lipoveni 9,15%, germani 5,68%, polonezi 2,86%, evrei 2,36%, greci 1,93%, armeni 0,87%, alţii 1,84%. (4) În mare însă, proporţiile vor rămâne aceleaşi pe tot parcursul secolului, românii continuând să deţină majoritatea relativă în regiune.
Colonizarea s-a făcut în mod haotic şi dezordonat. De aceea, deja la 7 iunie 1820, ţarul Alexandru I îi dădea ordin guvernatorului Bahmetiev să reglementeze chestiunea refugiaţilor în şi din Basarabia.
În acelaşi scop fuseseră create birourile tutelare pentru colonişti, conduse de Comitetul Tutelar al coloniştilor regiunii de sud a Rusiei, iar pentru administrarea moşiilor şi terenurilor destinate colonizării a fost înfiinţat în 1838 Palatul domeniilor statului.
El avea în subordinea sa trei birouri, la Cetatea Albă, Tighina şi Hotin. Şeful Palatului a fost introdus în 1840 ca membru în componenţa Sfatului oblastiei.
Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor. Istoricul rus de origine română Nacco spunea: „Materialul necesar construirii caselor coloniştilor a fost adus din pădurea Orheiului de locuitorii (români) din Basarabia, care au muncit la construirea caselor şi au întreţinut pe propriile lor cheltuieli pe noii colonişti.” (5)
Prin colonizarea străinilor nu s-a urmărit decât un singur scop: modificarea procentajului etnic al Basarabiei.
Nu se urmărea nici progresul economic şi nici cel cultural al provinciei. De aceea, cu excepţia coloniştilor germani, noii veniţi au contribuit foarte puţin la dezvoltarea economică a regiunii.
Deja în 1827, guvernatorul Timkovski îi scria contelui Pahlen, guvernatorul general de la Odesa: „Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii băştinaşi şi vagabonzii, care s-au introdus în diferite reprize…” (6)
Iar rusul Zozulinov consemna: „Majoritatea coloniştilor erau fugari ruşi care voiau să scape, unii de sclavia boierilor, alţii de serviciul militar, alţii de pedeapsa că fuseseră condamnaţi pentru crime şi în sfârşit alţii de persecuţiile religioase.” (7)
În Basarabia totdeauna legile au făcut loc unei largi toleranţe religioase, căci indiferent de motivele religioase pentru care fugiseră, noii veniţi erau primiţi cu ospitalitate. Din păcate, de acest lucru au profitat tot felul de hoţi şi vagabonzi, care au mărit riscurile vieţii în provincie.
Circulaţia poştală şi a diligenţelor, ca şi comunicaţiile între diferitele oraşe, nu se puteau face în unele puncte decât sub escortă militară. De aceea, guvernatorul Feodorov a trecut la expulzarea unui număr de 48.000 de asemenea vagabonzi. Iar guvernul rus a devenit din acel moment mult mai prudent în colonizarea Basarabiei.
Este interesant de remarcat că această colonizare, deşi a cuprins întreaga provincie, s-a răsfrânt totuşi mai mult asupra regiunilor de margine.
În sud ea a cuprins, după cum s-a văzut, zona Bugeacului, judeţele Ismail, Tighina şi Cetatea Albă. Era o metodă specială, care urmărea ruperea Basarabiei în mai multe zone etnice. Numai centrul a rămas compact românesc. În sud proporţia a devenit cea care a fost prezentată mai sus. În schimb, în nord, în judeţul Hotin, a avut loc o permanentă deplasare a populaţiei ucrainiene.
În judeţul Hotin, ucrainienii au început să se aşeze încă din perioada anterioară anexării ruseşti.
„Se pomeneşte că în războiul din 1788 moşiile hotinene s-au întors la «pomeşcici, adică la stăpâni»; nu putem crede că în raia, boierii stăpâni, locuind în celelalte ţinuturi moldoveneşti, nu aveau niciun amestec în moşiile lor; oricum, legătura dintre dijmari şi stăpâni va fi fost foarte slabă, multe stăpâniri se vor fi socotit cu totul sfărâmate, şi lucrul acesta va fi înlesnit o însemnată trecere a fugarilor de peste Nistru, din Podolia şi Pocuţia, unde împrejurările de viaţă erau necumpănit mai grele ca în Moldova, în care ţăranul era liber şi unde, de moşie, nu-l lega – când îl lega – decât zilele boierescului.
Câţi ruteni de aceştia vor fi venit în vremea railâcului turcesc, nu se poate şti, căci numărătoarea din 1817 nu-i înseamnă într-un izvod deosebit de cel al localnicilor. Pare însă că numărul lor să fie însemnat.” (8) După 1812, ucrainienii veneau datorită deschiderii fostei graniţe a Nistrului.
Odată cu ei se aşezau în judeţul Hotin şi alte naţionalităţi, precum evrei sau armeni, astfel încât încă la 1816 ţăranii din Răchitna, Măliniţa, Chişcăuţi, Zarojani şi Burdufu se plângeau de „poposârea jidovilor”, foarte intensă dinspre nord şi vest. (9)
În scurt timp, românii din Hotin au fost covârşiţi numeric. Nordul şi nord-vestul judeţului s-au rutenizat complet, dar în sud românii au păstrat supremaţia. Ba mai mult, în zonele unde cele două etnii aveau contacte, ucrainienii se românizau.
Istoricul Berg recunoştea: „Trebuie de notat că rutenii hotineni, acolo unde vin în contact cu moldovenii, se românizează. Astfel, satul Colencăuţi este locuit de rusnaci românizaţi… Un şir de cercetători au remarcat această moldovenizare a populaţiei rutene care se întinde nu numai la limbă, ci şi la felul de viaţă.” (10)Nesterovski completa: „Se întâmplă să intri într-un sat de aici (din judeţul Hotin) şi să nu ştii unde te afli, între moldoveni sau între ruteni. De jur-împrejur auzi limba ruteană, restul însă este moldovenesc.” (11)
Dacă totuşi ucrainienii, compact stabiliţi în judeţul Hotin, au reuşit să rutenizeze o parte a acestuia, nu aceeaşi soartă au avut-o cei stabiliţi în alte zone ale Basarabiei, care s-au românizat.
De exemplu, în judeţul Soroca la 1870 existau 26 de sate ucrainiene, dar în 1907 nu mai rămăseseră decât 16; în judeţul Chişinău, dintre cele două sate ucrainiene, într-unul locuitorii au fost „complet moldovenizaţi”, cum spunea Berg, care mai adăuga în legătură cu velicoruşii din judeţul Bălţi: „Aceştia din urmă s-au moldovenizat.” (12)
Noii veniţi în Basarabia erau aşezaţi pe pământurile cele mai bune, formând categoria „ţăranilor statului”. Ei formau în 1861 aproximativ 10% din totalul ţăranilor Basarabiei. Din punct de vedere juridic, ei nu se prea deosebeau de ţăranii din aşezările ce aparţineau statului, aflate în celelalte gubernii ale Rusiei.
Dar în Basarabia, gospodăriilor ţăranilor de stat le reveneau mai mult pământ decât majorităţii altor grupuri de ţărani de stat din Rusia. În general, un lot în Basarabia era de trei ori mai mare decât unul din Rusia. (13)
În încheiere, să remarcăm că, deşi cu vremea intensitatea colonizării Basarabiei a scăzut, totuşi ea nu a fost niciodată sistată. Astfel, în 1885 era înfiinţată în Basarabia o „bancă ţărănească”.
Ea trebuia să cumpere proprietăţile boierilor prea ipotecaţi şi să ajute la împroprietărirea ţăranilor.
Dar o mare majoritate a acestor proprietăţi a fost vândută nu asociaţiilor moldoveneşti, ci asociaţiilor venite de dincolo de Nistru.
Făcând bilanţul acestei părţi a lucrării, vom analiza rezultatele rusificării urmărite prin atâtea căi în Basarabia, şi vom vedea cât a reuşit ea să schimbe caracterul etnic românesc al teritoriului.

Note:
1 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 115.
2 Ibidem, p. 116.
3 Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 7-8.
4 Petru Caraman, Românitatea Basarabiei văzută de ştiinţa oficială sovietică, în Basarabia, Chişinău, nr. 2/1992, p. 106.
5 Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 49.
6 Idem, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 8.
7 Idem, La Bessarabie sous le régime russe, p. 49.
8 Tudor Pamfile, Ţinutul Hotinului la 1817, Chişinău, 1920, p. 6.
9 Ibidem, p. 11.
10 Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 12/1991, p. 69.
11 Ibidem, p. 70.
12 Ibidem.
13 Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 41.
Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com

Nordul Bucovinei (Nordul Ţării de Sus a Moldovei), Ţinutul Herţa şi regiunile nordului extrem al Basarabiei

Astăzi, nordul Bucovinei face parte din regiunea din Ucraina, fiind parte istorică a regiunii Bucovina, din România, într-o situaţie similară cu ceea ce a  însemnat Maramureşul istoric şi Banatul istoric. Asemeni Basarabiei, Bucovina a fost locuită din timpuri străvechi de triburi ale dacilor liberi: carpi, tyrageţi, costoboci etc. care au hărţuit în permanenţă administraţia romană din provincia Dacia până au determinat retragerea acesteia începând cu anul 272. e.n., cunoscută drept retragerea aureliană, fiind apoi parte a întregului etnic, lingvistic, economic, cultural şi politic, ce a format poporul român şi pe care nu l-au putut modifica niciuna din seminţiile aduse de vânturile istoriei.

Teritoriul Bucovinei a făcut parte din voievodatul Moldovei, fiind apoi anexat de Austria în 1775. Devine Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior cu celelalte provincii româneşti în România Mare la 28 noiembrie, pentru ca, după cel de-Al Doilea Război Mondial, partea sa de nord să fie ocupată de U.R.S.S, ajungând, după destrămarea acesteia, parte a Ucrainei (regiunea Cernăuţi).

La confluenţa imperiilor

Până în 1774, nu putem vorbi de Bucovina, aceasta fiind înainte o parte din Ţara de Sus a Ţării Moldovei. Începând cu secolul al XVIII-lea, Bucovina a intrat în sfera de influenţă a trei imperii: Otoman, Austriac şi Rus. Această regiune nu şi-a putut constitui de-a lungul timpului o identitate politică reală, fiind succesiv parte componentă a Moldovei medievale (a doua parte a secolului al XIV-lea – 1774), a Imperiului Austriac (1774/1775-1918) şi a Regatului România (1918-1940; 1941-1944). Nordul acestei provincii a făcut parte din Uniunea Sovietică (1940-1941; 1944-1991). În prezent, provincia istorică Bucovina este divizată în două părţi, sudul acesteia fiind înglobat în Judeţul Suceava (8.555 km2) din România, nordul fiind integrat, începând cu 1991, în Regiunea Cernăuţi (8.100 km2) din Ucraina.

Ca realitate istorică şi ca nume de teritoriu, Bucovina începe să existe în cuprinsul Imperiului Habsburgic, dăinuind vreme de 144 ani, între 1774 şi 1918.

Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. Totuşi, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se şi utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: Ţara de Sus/Ţara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun şi Arboroasa. (Acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenţi români de la Cernăuţi (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Andreevici Morariu), care au înfiinţat societatea cu acelaşi nume în 1875.)

Recensământul din a reliefat faptul că Bucovina era slab populată, numărul de locuitori fiind de ca. 70.000, dintre care 85,33% români, 10,66% slavi şi 4% alţii. În 1918, a devenit una din regiunile dezvoltate ale Regatului Român. Până în anii 1940, în Bucovina trăiau membri ai multor etnii: germani, evrei, armeni, lipoveni, ucrainenii, polonezi etc., convieţuind într-o recunoscută armonie cu populaţia majoritar românească. Pe lângă acestea, a exista o vreme şi o minoritate secuiască importantă, aşezată în zona râului Suceava. După prigonirile din secuime din anul 1764, mii de secui au emigrat în Bucovina (ex. Dorneşti).

Evoluţia istorică

Intrarea pe scena istoriei a acestui spaţiu a început încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, perioadă în care acest teritoriu a constituit nucleul în jurul căruia s-a format statul medieval Moldova, dar şi regiunea unde s-a desfăşurat o viaţă spirituală activă, concentrată mai ales în jurul unor mănăstiri celebre (Putna, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Arbore, Solca, Dragomirna etc.). Partea de nord a ţării a cunoscut o dezvoltare economică puternică atât datorită stabilirii capitalei Moldovei la Suceava (începând cu anul 1387), cât şi articulării unei reţele de căi comerciale interne şi internaţionale şi puncte de apărare (cetăţile Suceava şi Hotin). Tradiţia bizantină şi influenţele venite din vestul Europei s-au regăsit materializate în splendidele monumente de arhitectură medievală, majoritatea fiind ridicate în secolele XV-XVI prin contribuţia financiară a domnilor şi boierilor moldoveni şi efortul populaţiei ţării. Mutarea capitalei la Iaşi (1564) a avut consecinţe nefaste asupra evoluţiei sociale şi economice a părţii de nord a Moldovei şi, în special, asupra ritmului de dezvoltare a Sucevei. Până spre sfârşitul veacului al XVIII-lea viaţa populaţiei din Bucovina s-a desfăşurat în tiparele unui feudalism întârziat, patriarhal, în cadrul unei societăţi marcate de prezenţa unor instituţii destul de rigide: Domnia şi Biserica, resimţind din plin efectele negative ale conflictelor dintre Poartă şi Regatul Poloniei sau Rusia.

Statutul de autonomie în imperiu

Din punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau doar 8 reprezentanţi din partea lor , deputaţi, în parlamentul de la Viena; aceştia aveau drepturi egale, participau la dezbateri, iar cuvântările celorlalţi parlamentari le erau traduse în limba română. La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum Vienei, o delegaţie a bucovinenilor cere mai multă autonomie prin unirea sub coroana Austriei şi crearea unui ducat românesc. Astfel, la 4 martie 1849, ei obţin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac. Este creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întruneşte pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituţii erau reprezentate toate minorităţile, iar românii deţineau majoritatea. Preşedintele dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine astfel mareşal al Bucovinei.

După prăbuşirea monarhiei austro-ungare, Consiliul Naţional al Bucovinei, întrunit la 28 noiembrie 1918, hotărăşte în majoritate unirea cu România. Voturile majoritare au venit din partea românilor, germanilor, evreilor şi polonezilor, iar cele împotrivă, doar din partea minorităţii ucrainiene. Trupele române intră în teritoriu, consfinţind actul şi zădărnicind manevrele militare ale Galiţiei ucrainiene. Unirea Bucovinei cu România este astfel recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de la Saint Germain.

În iunie 1940, nordul Bucovinei este ocupat de Uniunea Sovietică. În 1941, forţele române, aliate la Axă, recuceresc nordul Bucovinei. Acesta este reocupat însă de Armata Roşie în anul 1944, rămânând până astăzi în componenţa Ucrainei. Legătura dintre nordul Bucovinei, acum ucrainian, şi sudul său, rămas în componenţa României, se pierde treptat, din pricina reorientării demografice prin infuzia populaţiei slavofone, a scăderii populaţiei româneşti, rămasă doar în câteva zone compacte şi, în general, a vicisitudinilor istoriei de care acest teritoriu a avut parte.

Viaţa culturală

Viaţa culturală a românilor bucovineni este mai mult decât modestă. Sprijinul din partea statului român aproape că nu există, în timp ce statul ucrainian face tot posibilul pentru a împiedica păstrarea identităţii minorităţii româneşti.

De-a lungul timpului, românii de aici, deveniţi minoritate prin acţiunea susţinută a fostei URSS şi prin metode specifice, a încercat să reziste şi să-şi păstreze identitatea prin intermediul a diverse publicaţii culturale româneşti. Astfel, publicaţiile apărute nu au avut viaţă lungă din cauza lipsei de fonduri şi mai ales din cauza presiunii autorităţilor ucrainiene.

Cu un an înainte de proclamarea independenţei Ucrainei, în 1990, apare publicaţia Plai românesc”, prima publicaţie din Ucraina, scrisă cu grafie latină. Aceasta era tipărita la Chişinău, din cauza ca în Ucraina nu există o tipografie care să folosească grafie latină. Publicaţia apare lunar şi se distribuie doar în regiunea Cernăuţi.

În 1995 apare revista Arcaşul”, publicaţia independentă românească, care întâmpina aceleaşi probleme. La început a fost editată săptămânal şi se distribuia prin abonament, dar din lipsa de fonduri, din 1998 apare lunar.

O altă revistă care contribuie la păstrarea identităţii culturale a acestei comunităţi este Glasul Bucovinei”. Revista trimestriala de istorie şi cultură apare gratuit, în limba română, la Cernăuţi şi Bucureşti, cu sprijinul Fundaţiei Culturale Române.

Din anul 1992 , apare almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni Ţara Fagilor”.  Apare în limba română cu un tiraj de 1000 de exemplare. Publicaţia este editată cu sprijinul Uniunii „Vatra Românească”, filiala Târgu Mureş. Almanahul apare cu statutul de organ al Societăţii culturale „Arboroasa”, din Cernăuţi.

O altă revistă de literatură şi cultură românească este Septentrion literar”. Revista Scriitorilor Români din Cernăuţi apare lunar în limba română (are16 pagini), dar sunt şi cazuri când revista poate apărea în număr dublu (o dată la două luni, cu 32 de pagini). Se difuzează gratuit în regiunea Cernăuti. Are un tiraj de 1000 de exemplare şi se adresează intelectualitatii, elevilor, studenţilor şi tuturor celor interesaţi de cultura şi literatura românească.

În 2003, o dată pe lună, apare Familia”, revista privată de cultură, opinie şi divertisment. Fondatorii sunt redactorul-şef al „Gazetei de Herţa”, Vasile Bacu şi Maria Scripa, medic în orasul Herta. Este singura revistă culturală care se difuzează în regiunea Cernăuţi prin abonament. Are un tiraj de 2000 de exemplare.

Bibliografie selectivă:

1. Căpreanu, I., „Bucovina: Istorie şi cultură românească” (1775 – 1918) , pref.Gh.Buzatu, Iaşi, Moldova, 1995

2. Chiachir, N. – „Din istoria Bucovinei”, Bucureşti, 1993

3. Grigorovici, R. (ed.), „Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi democrafice”, Ediţie bilingvă, cu introduceri, postfeţe, note şi comentarii de acad. Radu Grigorovici, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1998

4. Grigorovici, R., „Bucovina între milenii: studii şi documente”; cuv. înainte D. Vatamaniuc; vol. îngrijit de Rodica Marchidan şi Rodica Iaţencu; Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006

Articol realizat cu sprijinul http://www.bucovinadenord.ro

Sursa: http://http://strabunii.wordpress.com/articole/

De asemenea, actuala Regiune Cernăuţi aflată în componenţa Ucrainei, include şi micuţul ţinut Herţa şi cea mai mare parte a fostului judeţ Hotin (aflat în componenţa României Mari).

Pentru rugăciunile tuturor sfinţilor români, Doamne, adună toate teritoriile româneşti, cu românii care mai există în ele, în interiorul graniţelor unei Românii cu adevărat Mare!

Despre bunăvoinţa „fraţilor” ortodocşi ruşi în istorie faţă de români

Pentru că unii dintre ortodocşii naţionalişti, români, îşi cam pun speranţele în ortodoxia rusească, trebuie să ne aducem aminte şi de ce s-a întâmplat în istorie. De altfel, ca şi la noi, creştinii practicanţi reprezintă un procent destul de mic în comparaţie cu majoritatea populaţiei. Faptul ca ruşii au mulţi sfinţi şi o tradiţie ortodoxa impresionantă nu ne avantajează cu nimic. Şi în trecut aveau. Nu-i vor obliga sfinţii pe militarii abrutizaţi să se poarte blând cu noi în eventualitatea unei alianţe sau, mai rău, a unei ocupaţii. Recentele conflicte din Transnistria, Cecenia, Georgia dovedesc ca poporul rus nu s-a schimbat deloc. E un popor prea putin creştin. Este un popor mai degrabă sălbatic şi răutăcios. Instinctele animalice ies mai repede la iveală la ruşi decât la alţii. Să ne bazăm pe ortodoxia lor în eventualitatea unei alianţe, e pur şi simplu o naivitate. Rusia e duşmanul nostru natural şi atâta timp cât va fi puternică, va fi o continuă ameninţare pentru noi.

Singura noastră alianţă trebuie să fie cu Dumnezeu!

Preiau articolul:

Suferinţele poporului român în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

În toţi aceşti ani dramatici, poporul din cele două principate a avut de îndurat cele mai grele condiţii de viaţă. Ele se datorau atât războiului, cât, mai ales, ocupaţiei ruseşti. A fost una dintre cele mai negre perioade din istoria principatelor. Dar despre ce au însemnat acest război şi ocupaţia rusă pentru ţările române nu se poate vorbi fără ajutorul mărturiilor contemporane evenimentelor, mărturii care înfiorează prin ororile la care fac referire.

Faţă de comportarea trupelor ruseşti cu locuitorii principatelor, autorităţile române atrăgeau des atenţia comandanţilor ruşi, dar fără niciun ecou. Astfel, în 1808, ispravnicul ţinutului Iaşi raporta comandantului armatei ruseşti că „toţi locuitorii, şi mai cu seamă acei care trăiesc pe lângă drumul mare, necontenit se plâng de purtarea din partea militarilor (ruşi).” Aceştia, se spunea în continuare, „se poartă cu locuitorii în cel mai nepermis mod.” (1) De asemenea, la 17 octombrie 1808, Divanul Moldovei se adresa astfel împuternicitului Rusiei, Kuşnikov: „Istovirea puterii locuitorilor săraci, soarta lor plină de oboseală, disperarea (de) a fi în situaţia de a suporta greutăţile puse pe ei şi hotărârea lor definitivă (de) a se refugia mai cu seamă în unele sate din judeţele Moldovei de jos, nu numai ne-au pus pe gânduri, dar ne-au adus la o scârbă sufletească.” (2)

Jefuirea ţărilor române era însă organizată prin grija specială a autorităţilor militare ruseşti. Astfel, comandantul suprem al armatei ruseşti a cerut de la principele Alexandru Ipsilanti 80 de pungi de aur. (3) Îngrozit, acesta a fugit de pe tron şi administrarea ţării a revenit astfel comandamentului general rus. Generalul Miloradović cerea lunar câte 4.000 de galbeni din vistieria statului pentru întreţinerea armatei ruse. (4) Alte sume considerabile erau cerute pentru organizarea spitalelor militare ruseşti. Pe deasupra, toţi negustorii români erau obligaţi să plătească un impozit special, sub ameninţarea deportării în Siberia. Alte sume plăteau boierii, aflaţi la bunul plac al comandanţilor militari ruşi. În special boierii erau trataţi de ruşi într-un mod foarte josnic şi jignitor (erau pălmuiţi, traşi de barbă etc.). Prin toate aceste măsuri, Moldova era silită să plătească ruşilor de trei ori mai mult decât plătise turcilor, iar Muntenia chiar de cinci ori! (5)

Alte suferinţe groaznice se cauzau poporului prin obligaţia de a roboti pentru armata rusă. În iarna 1810-1811, generalul rus Zass a cerut prefecţilor ţinutului Craiova salahori pentru săparea unui şanţ în jurul oraşului. Aceşti salahori lucrau sub biciul ruşilor, iar noaptea erau închişi în biserici sau în ocoale de vite pentru a nu fugi. Ca urmare, nu este de mirare că s-au înregistrat astfel mii de morţi. De asemenea, din cei 2.000 de lucrători întrebuinţaţi la fortificarea cetăţii Hotin, au pierit în câteva zile patru sute de oameni. (6)

Un calvar îngrozitor îl reprezenta efectuarea transporturilor pentru nevoile armatei ruseşti. În 1811 Kutuzov cerea Divanului Moldovei 15.000 de care, iar în aprilie 1812 cerea Munteniei 20.000, fiecare având câte patru boi şi doi ţărani. (7) Totodată, Moldovei i se mai cerură încă 15.000, măsură care, spunea consulul francez la Iaşi, Fornetty, „pune vârf deznădăjduirii locuitorilor, care se văd ameninţaţi pentru iarnă cu foamete, prin neputinţa în care se vor afla ţăranii luaţi la transporturi de a ara şi semăna ogoarele lor.” (8) Aceasta pe lângă că se cereau, bineînţeles, şi imense cantităţi de hrană. În acest timp, căruţele ţăranilor români, spunea Kasso, ajungeau la Marea de Marmara: „Nu e greu ca ţăranul român să-şi amintească că încă nu demult, el cu harabalele lui (căruţe trase de boi), încărcate cu alimente şi furaje, parcurgea în urma convoaielor ruseşti distanţa până la Marea de Marmara şi în apele acestei mări îşi scălda boii lui albi.” (9)

Nu e greu de ghicit că toate aceste înfiorătoare abuzuri erau patronate chiar de vârfurile ierarhiei militare ruseşti. De exemplu, iată ce spunea consulul francez Ledoulx despre o unitate rusească: „Divizia Suvorov a făcut grozăvii pe unde a trecut; ea a răpit, prădat, dărăpănat toate satele Munteniei care se găseau pe drumul ei”; şi iată ce părere avea despre aceasta şeful acelei unităţi, principele Suvorov: „Trupele mele fac bine ceea ce fac; eu le-am învoit.” (10)

Însuşi generalissimul Kutuzov, comandantul armatei ruse din principate, îi asigura pe ţăranii exasperaţi de noua situaţie ce le fusese impusă: „Vă vor rămâne ochii, ca să vărsaţi lacrimi.” (11) Iar când alt lider, generalul Jeltuhin, a aflat că boierii moldoveni şi munteni nu mai aveau boi de înjugat pentru nevoile veşnic nesatisfăcute ale trupelor ruseşti, a replicat” „Atunci să se înjuge boierii!” (12)

De altfel, nu sunt peste măsură de uluitoare aceste consemnări, dacă ne gândim că în vremea aceea „stăpânul” principatelor române nu era altul decât sus-menţionatul Kutuzov, care, la cei 70 de ani ai săi, era înconjurat de un harem de tinere dezmăţate şi de tot felul de aventurieri şi escroci.

În urma răspunsului incalificabil al lui Kutuzov, boierii români au hotărât să adreseze o plângere ţarului, arătând fărădelegile şi samavolniciile de neimaginat care s-au comis. Ţarul exclama, sincer sau nu, indignat că „asemenea neomenii nu sunt de suferit.” (13) Totodată, ordonă succesorului lui Kutuzov la comanda armatei din principate, amiralul Ciceagov, să ia măsurile necesare pentru a combate abuzurile comise. Ca urmare, starea principatelor s-a ameliorat în sfârşit întrucâtva. Cronicarul Manolache Drăghici arăta îmbunătăţirile intervenite, făcând comparaţie cu trecuta stare de lucruri: „Lipsea mulţimea cererilor de care, care topea dobitoacele, slujindu-se mai mult oştile cu carele şi caii lor, lipsiră oarecum şi jafurile ce se urmau în ţară de către dregători, se îndreptară judecătorii şi căuta dreptatea fiecăruia; cu un cuvânt străluci o părintească îngrijire asupra ticăloasei ţări.” (14)

Dar în istorie momentul a rămas întipărit definitiv. Nimic nu-l poate şterge. Iar nenumăratele mărturii nu fac decât să sporească indignarea celui ce are cel mai elementar sentiment uman.

Într-o corespondenţă de atunci se arăta: „Nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele (ruseşti) cu locuitorii ţării; pradă aşa de cumplit, încât nimeni nu mai e sigur de averea lui. Ţara e datoare să dea proviziile trebuitoare, dar comandanţii le vând şi locuitorii trebuie să dea hrană şi bani în locul ei.” Mai departe se spunea că cel care era bănuit a nu fi de partea ruşilor era considerat „trădător de ţară” şi executat pe loc. Până la urmă, ruşii au ajuns să ceară Divanului Moldovei „să caute în acest principat un călău, care este trebuitor pentru aducerea la îndeplinire a pedepsei cu moartea.” (15)

Nici observatorii străini nu puteau rămâne insensibili la aceste barbarii şi la secătuirea principatelor. În 1808 consulul Franţei de la Bucureşti, Lamare, arăta: „Această ţară (Muntenia) este distrusă cu desăvârşire, ruinată şi depopulată… Nu mai este în ţară nici fân, nici orz, de opt zile nu se mai găseşte pe piaţa Bucureştilor nici carne, nici pâine, nici lemne, nici verdeţuri. Ţăranii munteni vor pleca cu toţii fie în Turcia, fie în Transilvania, şi nu se vor mai întoarce niciodată.” (16)

Delegatul francez De Mériage scria într-un raport astfel: „Aceste ţări sunt de o rodire minunată. Ele erau acoperite de turme, dar armata rusească le-a mâncat aşa de rău, că la începutul lui 1809 ele nu mai înfăţişau decât închipuirea unui deşert, şi armata rusească era nevoită a-şi trage proviziile sale din ţările de la nordul Nistrului şi din Odesa.” (17)

Este lesne de înţeles în aceste condiţii care erau sentimentele populaţiei faţă de sângeroşii ocupanţi. Ele nu puteau scăpa unui observator străin imparţial, precum consulul francez: „Cred că nu mă înşel spunând că Rusia are foarte puţini partizani în cele două provincii. Vexaţiunile şi exacţiile revoltătoare, pe care autorităţile ruseşti le-au săvârşit în ultimele clipe, lasă amintiri prea amare pentru ca moldovenii şi muntenii să poată dori încă întoarcerea lor.” (18)

Iar la 1 octombrie 1811, consulul francez la Bucureşti arăta: „Ruşii au devastat cu o rară barbarie ţările pe care le-au ocupat militar în cealaltă parte a fluviului. Ei nu au lăsat nicio singură cabană în picioare, totul a fost incendiat.” (19)

Lucrurile acestea erau confirmate în 1821, deci la nouă ani de la încheierea păcii, de călătorul englez Walsh, care, ieşind din suburbiile Bucureştiului, arăta că a întâlnit „numeroase mari edificii în ruine, părând a fi fost devastate recent. Eu credeam că aceste ravagii au fost cauzate de turci, dar am aflat că din contră ele erau opera ruşilor în 1806.” (20)

În sfârşit, ultima categorie a mărturiilor aparţine înşişi comandanţilor ruşi. În 1810 ambasadorul la Constantinopol, Italinski, nota: „Punând piciorul pe pământul Moldovei, am fost lovit de starea de plâns a acestei ţări. Totul este părăsit aici la singură Pronia Cerească; drumurile sunt stricate, satele aproape pustii. Călătorul este lipsit de orice soi de mijloace; abia dacă poate găsi să-şi mulţumească cele mai neapărate nevoi. Cerul este nesănătos. Totul este cu un cuvânt rău în acestă ţară şi nu cred că-i în stare de a fi îndreptată. Trebuie părăsită în voia nenorocitei ei soarte.” (21)

De asemenea, în primăvara anului 1812, amiralul Ciceagov se declara „surprins de marele număr de sate pustii” pe care le-a întâlnit atât în Muntenia, cât şi în Moldova. (22) Tot el constata: „În această epocă, administrarea ţării a ajuns la atâta dezordine că foametea a izbucnit în Valahia, provincie care ar putea să fie cea mai fertilă din Europa. Ca consecinţă, s-au ivit bolile molipsitoare şi mortalitatea a devenit extremă.” (23)

Feldmareşalul prinţ Prozorovski se întreba: „În caz dacă hotarul Imperiului rusesc ar fi Dunărea, oare ar fi folositoare pentru împăratul pustiirea localităţilor din aceste ţări? Dacă aceste provincii iarăşi se vor întoarce la Turcia, atunci Poarta va avea mari pretenţiuni către Rusia pentru daunele pricinuite, iar popoarele care locuiesc aici niciodată nu vor fi binevoitoare intereselor Rusiei.” (24)

Cea mai bună concluzie a acestui şir nesfârşit de descrieri ale tabloului ocupaţiei ruseşti ne-o oferă juristul şi demnitarul rus Kasso, care releva ce a însemnat ea pentru ţările române: „Constrângerea băştinaşilor a continuat şi în timpul lui Kutuzov; vităritul, cândva foarte dezvoltat în principate, a dispărut; mulţi mari proprietari de pământuri, speriaţi, îşi părăseau conacurile şi plecau în Austria. Cei rămaşi în patrie sufereau de pe urma fărădelegilor militarilor şi deseori de pe urma zeflemelelor ofiţerilor noştri; iar pelerinii ce peregrinau pe malul Dunării contemplau localităţi pustiite, atât pe câmpurile de bătălie din Bulgaria, cât şi în locurile de cantonament al armatelor noastre din Valahia.” (25) De altfel, adăuga mareşalul Prozorovski, şi „Basarabia a fost transformată de trupele ruseşti într-un pustiu total.” (26)

Vezi şi…

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici…

Note:
1 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 3.
2 Ibidem, p. 4.
3 Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 163.
4 Ibidem.
5 Ibidem, p. 164.
6 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, Bucureşti, f.a., p. 288.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 8.
10 Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 290.
11 Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 108.
12 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 76.
13 Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 212.
14 Ibidem, p. 213.
15 Mihai Adauge, op. cit., p. 108.
16 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor…, vol. IX, p. 289.
17 Ibidem, p. 290.
18 Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158-159.
19 Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 58-59.
20 Ibidem, p. 58.
21 Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 290.
22 Ion G. Pelivan, op. cit., p. 58.
23 Basarabia. Monografie, p. 164.
24 Ibidem.
25 Mihai Adauge, op. cit., p. 107-108.
26 Ion G. Pelivan, op. cit., p. 58.

 

Sursa: http://www.istoria.md/

Totul despre Transnistria

Reproduc articolul:

Totul despre Transnistria

Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi litoralul de 150 km al Mării Negre1.Prin români transnistrieni înţelegem însă pe toţi cei de dincolo de Nistru,cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia.

Începuturile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza (sic!) dintre tyrageţi (geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista care la gurile Bugului stăpânea Olbia şi romanii ale căror urme se găsesc la tot pasul.

Din vremuri foarte vechi a început între români şi ruteni sau ucrainieni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior care sunt şi cei care îi vor preceda pe cazaci2. Istoricul ucrainian V.B.Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului ,,nu a aparţinut nici principilor halicieni nici altor principi ruşi”.3 Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec.XIV, principatul de la Baia alăturîndu-se altor aşezări româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia.4 Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia.5 Încă la debutul mileniului al II-lea, această romanitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezenţa ,,blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menţionează pe aceiaşi ,,volohove” în zonă.6 În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o ,,unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec.XV ,,ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie7, elementul românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diasporă.

La 25 mai 1455 orăşenii din Cetatea Albă nemulţumiţi de acţiunile piratereşti ale genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificaţie şi îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetăţii.87

Podolia epocii lui Ştefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparţinând ,,de fapt nimănui” deşi succesiv ţinuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei şi Polonia. Pe nesimţite s-a născut o Moldovă ,,nouă” dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.

Cazacii români

Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români.8 Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei.9 După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnişori” -fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă10, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 165411, iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în servicul Rusiei.12

Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria

După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de ,,ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii 13 vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 ,,Despot al Moldovei şi Ucrainei”14 împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman15 şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în româneşte.16 Dacă până acum doar hotarul etnic depăşise Nistrul, Duca va duce şi hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpaţi şi Nipru. După el au mai deţinut conducerea Ucrainei, Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici iar cu mari funcţii au fost şi Simeon Paliş şi Sandu Colţea.17

Consecinţă a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curţi domneşti la Ţicanova pe Nistru şi Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze şi malul stâng al Nistrului.18

Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruşi la Oceakov (la a cărei construcţie Petru Şchiopu participase cu 15.000 salahori şi 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cananău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriţă, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 şi apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din oraşele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru şi Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romăneşti.19

Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române

Ţinutul gravita şi bisericeşte spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotoniseşte pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov.20 Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: ,,mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului”.21 În câteva rânduri ţinutul dintre Nistru şi Bug a intrat sub jurisdicţia episcopiei Huşilor. După 1792 (dată la care ruşii ating Nistrul) Transnistria va aparţine bisericeşte de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeaşi mitropolie Chişinăul, Hotinul şi Oceacovul ,,fiindcă în ţinutul Oceacovului precum şi în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari şi colonişti de diferite neamuri, iar ruşi sunt foarte puţini”. Din 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odessa.22 Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezări în care fiinţau cam 100 de biserici moldoveneşti, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei.23

În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, atestă printr-un act o dăruire de moşie făcută peste Nistru lui Apostol Leca.24

Viorel Dolha

Totul despre Transnistria (II)

Capitala unei ţări poartă numele unui român transnistrean

Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea şansa să obţină clauze privind dreptul supuşilor creştini rămaşi sub suzeranitate turcească să se mute între graniţele ei pentru a-i coloniza. Ţarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel la 1739 Constantin şi Dumitraşcu Cantemir (urmaşi ai celui ce la 1711 a trecut cu sine Nistrul 4.000 moldoveni) conduceau voluntarii moldoveni în luptele cu turcii şi încheiau la 5 septembrie o convenţie cu Rusia obţinând recunoaşterea independenţei ţării.25 La retragerea ruşilor aceştia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.

Ecaterinei a II-a ne-ar fi mutat pe toţi la est de Nistru

La 1769-1774 la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de ,,transplantare a populaţiei amânduror Principatelor”, iar la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug ,,două treimi din locuitorii Moldovei” fiind vorba că acestei ,,Moldove Noi” să i se dea autonomie şi domn pe A.I.Mavrocordat.26 Acordând scutiri de serviciu militar şi dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică românească, magistraţi români, şcoală de limbă populară, tipărire de cărţi în limba română şi chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja români din principate şi Transilvania reuşeşte la 1783 să aşeze chiar dincolo de Bug 2.000 de familii cu 15 biserici româneşti.27 Se făceau colonizări chiar şi în jurul Kievului dar şi în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o aşezare. Ciobanii din Ardeal s-au aşezat în Crimeea, la Marea de Azov până în Caucaz sau în Dombas. Salariaţi din direcţia oficiului de studii sub conducerea lui A.Golopenţia în cercetările etnografice şi folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în oraşul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de Bucureşti. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 ha, două perechi de boi, scutiri pe 50 de ani, şi că sosiseră din sudul Basarabiei.28

Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortăreţe pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în faţa Tighinei şi Ovidiopol în faţa Cetăţii Albe.29 Marea majoritate a transnistrienilor fiind români, aceeaşi Erhani, Soltani, Buşilă, Codreanu, Munteanu, Braşoveanu, Ardeleanu, Eşanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odessei, dar şi printre fruntaşii locali. Bănulescu e cel care sfinţeşte temelia oraşului Odessa şi contribuie la planul de organizare al oraşului, iar Manole e menţionat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odessei apăreau ciobotarul Ştirbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia ,,Moldovanca” populată cu români va deveni un oraş întreg cu peste 40.000 de locuitori.30

Românii pun bazele culturii ruse

În 1796 la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română (versuri originale şi traduceri de I.Cantacuzino).31 În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt moldoveni.32

Cultura românească a influenţat şi cultura ucrainienilor şi ruşilor prin românii ce şi-au găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul Academiei ruseşti. Călugărul român Paul Berândă este întemeietorul lexicografiei ruseşti. Milescu Spătaru pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică a fost învăţătorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al împăratului. Herăscu (Hirăstov) a fost literat şi întâi curator al universităţii din Moscova.33 Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie ( trecut peste Nistru împreună cu cei peste 100.000 moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail Strilbiţchi din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor în ,,Istoria românilor din Transnistria” mai aminteşte de un român Turcu ca autor al codului penal rusesc, de Mihail Voloşaninov ca organizator al Ministerului de externe rus şi Grigore Voloşeninov (Românul) de asemenea diplomat al Rusiei.34 Literatura rusă recunoaşte că poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir. Prin D.Cantemir, prin Spătaru Milescu (care în China la popasuri dă comandă cazacilor să îi cânte ,,Dunăre,Dunăre”), prin Leon Donici şi alţii capătă nişte mari oameni de cultură.35

În 1737 se năştea în Rusia, Nic Bantânş Camenschi urmaş de boier moldovean ce va deveni membru de onoare al Academiei ruse şi universităţii.36 Mihai Frunză geniu militar al Armatei Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiză (Frunze) şi Academia militară a URSS. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări ale basarabenilor şi transnistrienilor în 1878 în regiune.37 În 1854 se stingea la Odessa Al.Sturza, filozof al religiilor. N.Donici a întemeiat în 1908 la Dubăsarii Vechi, Observatorul de astronomie fizică.38 Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba română la Universitatea din Odessa.

Academicianul sovietic L.S.Berg, afirma: ,,Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt români”, iar Take Ionescu privitor la Rusia ,,este duşmanul nostru natural”.39

Toponimia confirmă românitatea Transnistriei

Iată în continuare o serie de nume ale localităţilor de dincolo de Nistru: Singuri, Voloşovca, Cioban, Beseni, Voloşschie, Caracinţi-Valahi, Cotiujani, Uşiţa, Voloşcovţâ, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbaşi, Alexandria, Perepeliţino, Şantuia, Malai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsaţi, Curecni (între Cigirin şi Novomirgorod); Băbanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmeriţa, Şelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcaşi, Cantacuzinca, Moldovca Braşoveanovca, Pădureţ, Urâta, Şerbani, Arnautovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădiniţa, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coşuri, Guşa, Şura-Bondureni, Buda, Soroca, Chişleac, Bursuci, Odaeva, Şura (lângă Gaisân) etc.

Th. Burada înfăţişează din gubernia Cherson în 1893 următoarele sate moldoveneşti: Iasca, Grădiniţa, Sevărtaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăieşti, Floarea, Tei, Coşarca, Buturul, Perperiţa, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Taşlâc, Doroţcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca şi Cantacuzinovca. Acelaşi aromân Burada în 1906 găseşte în Podolia satele româneşti: Lescovăţ, Ruda, Ivaneţ, Rogozna, Studeniţa, Uşiţa, Lipciani, Serebia, Buşa, Coşniţa, Gruşca, Ocniţa, Camenca, Lăpuşna, Sărăţei, Râbniţa, Botuşani, Pietrosul, Slobozia, Domniţa, Balta, Moşneagul, Senina, Bursucul.40

Tot atunci potrivit cifrelor oficiale existau în Cherson şi Podolia 532.416, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015 români. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. Încă de la mijlocul secolului XIV se găseau în Transnistria peste 400 de sate curat româneşti.41

Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate ,,Nouroaia”) numeşte ca ultime sate ale zonei compact româneşti spre răsărit Glodoşi -cam la aceeaşi paralelă cu Cernăuţiul şi Şerbani -la o paralelă cu Iaşul însă la 200-250 km de la Nistru.42 Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreţinea prin donaţii uriaşe ,,Pavel Gălăgan”. La fel de vestiţi erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta şi o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Macarescu, Bontaş, Gredescu etc.43

Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Inguleţul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocniţa, Dârla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagă), Moldovca, Buşa, Tătrani, Humor, Merla, Uşiţa etc.44
Viorel Dolha

Totul despre Transnistria (III)

În 1918 Transnistria cânta ,,Deşteaptă-te române”

Între 1909 şi 1913 ieromanahul Inochentie a condus în Transnistria la Balta o ,,mişcare” pentru reintroducerea limbii române în biserică. Zeci de mii de moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii române în biserici.45
Pe vremea când ni se oferea Odessa

În 1914 Austria promitea României ,,toată Basarabia cu Odessa “ promisiune ce o va reînnoi.46

Prezenţa voluntarilor ardeleni şi bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic în redeşteptarea conştiinţei naţionale la românii din Imperiul Ţarist. Ofiţerii români vor desfăşura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenţii din Kiev. La Odessa se aflau 40.000 de ostaşi şi ofiţeri români din armata rusă care vor avea şi ei o puternică înrâurire asupra studenţilor din Odessa şi împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În 18 aprilie la Odessa a avut loc o manifestare a soldaţilor români la care au luat parte 12.000 de ostaşi şi studenţi basarabeni şi transnistrieni. La 9 aprilie ziarul ,,Cuvânt moldovenesc” publicase programul P.N.M. care cuprindea printre altele şi drepturi naţionale pentru românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înfiinţase ,,Asociaţia învăţătorilor moldoveni din Basarabia şi de dincolo de Nistru”.47 Congresul învăţătorilor români din Rusia ţinut la Odessa a cerut pentru transnistrieni serviciu divin, şcoli, inspectorat şcolar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odessa, toate în limba română.

,,Pe noi cui ne lăsaţi?…”

În şedinţa Radei ucrainene deputatul Ion Dumitraşcu (transnistrean) va protesta împotriva pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei.48 Acelaşi împreună cu Ion Precul şi Valeriu Cicate vor conduce ,,Deşteptarea -societate naţională a românilor din Ucraina” înfiinţată la Kiev la 26 noiembrie 1917”.

Congresul ostăşesc moldovenesc de la începutul lui noiembrie 1917 din Chişinău a avut pe ordinea de zi la punctul 8 ,,Moldovenii de peste Nistru” şi a hotărât ca în Sfatul Ţării, românii de peste Nistru să deţină 10 mandate.49 S-a mai cerut Ucrainei să recunoască românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice. Chişinăul mai cerea administraţiilor transnistriene să notifice numărul copiilor români de vârstă şcolară.50 La acest congres ţăranul transnistrean Toma Jalbă a întrebat ,,şi cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?”.51

La 17 decembrie s-a organizat un congres al românilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie hotărându-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba română şi alfabet latin; introducerea limbii române în biserici, justiţia în limba băştinaşilor, medici români la sate, moldovenii să facă armată în oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai hotărât tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul transnistrean Bulat atenţiona ,,dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga”.52 Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere ,,Slavă Moldovei slobode”.

Comitetul Naţional Român ales a deschis 52 şcoli româneşti, Rada ucraineană a aprobat manualele româneşti tipărite la Chişinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introducă si în administratie şi în justiţie cunoscători ai limbii române. Timotei Pleşca şi Toma Jalbă au organizat batalionul românesc, ostaşii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chişinău. În satul Lunca s-a jucat chiar ,,Piatra din casă” de V.Alecsandri. Până ce teroarea bolşevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în şcoli şi în 1919 se mai cânta ,,Deşteaptă-te române”.

În 9 ianuarie 1918 Ion Precul, moldovean din stânga Nistrului în calitate de deputat în Rada ucraineană ia cuvântul şi cere drepturi egale pentru compatrioţii lui.53 Se preconiza un congres general al românilor din Ucraina în iunie 1918 dar abia în decembrie 1919 la o Adunare naţională au cerut organizarea lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolşevice, românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.

La Conferinţa de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria şi rămân de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraţilor transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliţi să înfrunte încă o epocă de suferinţe, după spusele lui Dominte Timonu (născut în Măhala lângă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost ,,mai grea şi mai cumplită”.54 Într-o cuvântare ţinută la Varşovia în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că ,,600.000 de români trăiesc dincolo de frontiera estică”.55 În aprilie 1920 încep mari revolte ţărăneşti, răsculaţii conduşi de Tutunică ocupă Balta, răscoala întinzându-se în raioanele Codâma şi Ananev (raion despre care ,,Marea enciclopedie rusă” spunea că ,,moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai raionului”). În 1922 sub conducerea lui Chirsula revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sânge a acestora s-au făcut deportări în masă.56
Viorel Dolha

Totul despre Transnistria (IV)

RASSM-un stat românesc între Rusia şi România Mare
Opoziţie ucraineană la crearea RASSM

După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului Sovietic privind nationalităţile şi libera folosire a limbii materne şi ca urmare a tendinţelor hotărâte de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegaţii satelor româneşti. Ucrainienii au făcut opoziţie la organizarea unei republici autonome.57

Şi totuşi în 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească58 în cadrul Ucrainei, capitală fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu graniţa vestică fixată declarativ pe Prut. La Bârzula în aprilie 1925 Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de ucrainieni la 10 mai.

Cu o suprafaţă , la 1934, de 8.434 km2 şi o populaţie de 615.500 locuitori din care 80% români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţâţa pe nemulţumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate că ,,crearea unui stat român între Rusia şi noi” va permite dezvoltarea în URSS ,,a unei vieţi naţionale româneşti”.59

Tiraspolul în alfabet latin

Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia agramată, şcoli de limbă maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag şi cine sunt, limba la condiţia de limbă păsărească.60 Demn de menţionat că în RASSM i s-a spus limbii pe nume după cum reiese din paginile săptămânalului ,,Plugarul roşu” din 21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): ,,s-a hotărât ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultură românească să se întrebuinţeze limba românească”.61

Au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic şi politehnică, cu o populaţie şcolară românească totală de 24.200 din care 800 studenţi. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar fi: ,,Plugarul roşu”, ,,Moldova Socialistă”, ,,Comsomolistul Moldovei”, ,,Moldova literară”, ,,Octombrie”, ,,Scânteia leninistă”. Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat ,,Doina”, teatrul de stat şi secţie română la Şcoala teatrală din Odessa, institut de cercetări ştiinţifice şi tânăra republică avea un Congres General al Sovietelor, parlament local, guvern şi chiar un preşedinte de republică.62

Revenirea la ,,limba moldovenească” s-a făcut cu puşca

În 1937 însă, intelectualitatea din RASSM a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasă63 şi exterminată în mod barbar. Începând cu întregul guvern al republicii şi terminând cu inimoşii scriitori transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac. Atrocităţile staliniste au mers până acolo încât în satul lui Toma Jalbă (Butor-raionul Grigoriopol) au fost împuşcaţi 167 bărbaţi din cei 168.64

Datorită colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un adevărat exod peste Nistru atât de intens încât a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atât de mare încât la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: ,,Tribuna românilor transnistrieni”65 condusă de Şt. Bulat, ,,Transnistria” redactată de Ilia Zaftur, respectiv ,,Moldova Nouă” redactată de N.Smochină. Grănicerii ruşi trăgeau fără milă în cei pe care îi descopereau trecând Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă la 23 februarie 1932 a fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de bărbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de discuţie în parlament şi în presa internă şi internaţională.66

Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut şi Nistru cu RASSM.

Agenţia RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susţinerii ,,întrunirii poporului basarabean cu poporul RASSM.” Ecouri ale intenţiei CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei Socialiste din 13 iulie 1940: ,,cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susţinut rugămintea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi organiza Republica Confederativă SSM”.

Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărârii privind structura administrativ teritorială a RSSM. Un asemenea raport datat la 15 iulie 1940 şi semnat A.Scerbacov care ţinând cont de considerente etnice, istorice, economice, propune pe lângă cedarea dintre judeţele basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul să aparţină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi Pesceansc. Viitoarea Moldovă urma să aibe 5 regiuni: Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codâma, Cotovsc, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori.67

Conducerea fostei RASSM propune şi ea cedarea către Ucraina pe lângă Bucovina de Nord doar a Hotinului, Ceţătii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar raioanele Codâma, Balta şi Pesciana.68

Sfâşierea Transnistriei

Kievul însă prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M.Greciuha cerea la 22 iulie 1940 ca Ucrainei să-i revină pe lângă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia şi a Ismailului, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM (Codâma, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hoţului, Ocna Roşie, Cerneansc, Kotovsk).69 Deşi în urma analizării propunerilor Ucrainei şi RASSM, A.Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem propunea lui G.Malenkov secretar al CC al PCUS să se adopte varianta RASSM70, în 2 august 1940 Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina.71

La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei: Timcov (raionul Codâma) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche ( raionul Kotovsc), Grebenichi şi Slaveano-Serbca ( raionul Grosu) şi dau curs doar cererilor satelor Doroţcaia Nouă şi Sadovo (raionul Ocna Rosie).72

Iată câteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hârtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (raionul Bârzu); Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pârlita, Păsăţel, Mironi, Bănzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta), Budăi, Buza, Strâmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploţi, Şerbi (raionul Crutâi); Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Ţâbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşti, Ilie, Brânza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din numele românesti vor fi schimbate: Bârzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urâta în Elenovka etc.73
Numele moldovenilor au fost ucrainizate, şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevară au devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko. Kerdevarenko.74
Viorel Dolha

Totul despre Transnistria (V)

Transnistria-a XI-a poruncă a decalogului românesc
Sub administraţie românească

Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară ,,Transnistria” ce se întindea între Nistru şi Bugul de până la limanul Niprului, iar în nord până la apa Niomjâi şi a Rovului. Teritoriul în suprafaţă de 44.000 km2 şi o populaţie de 1,2 millioane locuitori a fost împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol, Tulcin. În vederea deschiderii şcolilor la 1941, primarii urmau să consulte imediat obştile locale spre a stabili limba de predare a învăţământului (rusă sau moldovenească) după alegerea obştei.75

Păstrând vechea împărţire în 64 de raioane, din cei 1.623 funcţionari, doar 398 proveneau din România. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încă reparate doar 76. Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din ţară. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice, româneşti din Transnistria, apar publicaţii ca: ,,Transnistria”, ,,Glasul Nistrului”, ,,Bugul”, ,,Gazeta Odessei”, ,,Ţara Bugului””, ,,Molva”. La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc ,,Duca Vodă”, iar cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odessa. Reprezentaţii cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei.76 În satul Hârjău au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii).77 Din relatările bulibaşei Coca din Sinteşti – Ilfov, pe malul Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunaţi 2.600 ţigani.78

În 1944 odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia în componenţa RSS Moldoveneşti, situatie existentă şi în prezent.

O Românie extrem-orientală

În 1966 R.Udler precizează că 240 localităţi cercetate în cadrul Atlasului Lingvistic Moldav se aflau în Ucraina (Transcarpatia, Cernăuţi, Odessa, Nicolaev, Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie, Doneţk, Lugansk), în RSSA Abhazia, în Khirghizia. Mai erau materiale necartografiate şi pentru Omsk şi Primorsk. V.Buescu aduce date noi privind diaspora românească de peste Ural. În regiunea Orenburg şi Turgai există sate pur moldoveneşti. În satul Berdianski locuiesc basarabeni ce mai întâi fuseseră colonizaţi în Simferopol. În satul Abiarski a întâlnit familii cu numele Şeptechiţă. În regiunea Samarkand există un sat exclusiv moldovenesc iar în satul Orheievka din Semipalatinsk trăiau coloni din Orhei. Sate româneşti sunt în jurul Omskului şi Akmolinskului şi în regiunea Tansk. În jurul oraşului Irkutsk există români, unul din sate fiind Ceremskov. Lângă Vladivostok pe fluviul Usuri există sate ca:Teiul, Zâmbreni, Bogatârca, Kişinovka, Bălcineşti, Dunai, Basarabia Nouă, Logăneşti cuprinzând la 1968, 30.000 moldoveni. Pe Amur, lângă Habarovsk, există sate ca: Inul, Aur, Dunărea. În Manciuria erau înainte de război 20.000 de români. S-au semnalat pescari români din Primorsk care au cerut azil în Japonia.79

Între multele valuri de deportări, emigrări, colonizări ale românilor spre est, un rol important l-a avut şi strămutarea în Siberia şi Kazastan între 1906-1914 a 60.000 basarabeni şi crearea unei adevărate Românii extrem-orientale.80

Câţi aţi muri pentru tricolor? Ea a făcut-o!

În Ucraina, la recensământul din 1989, existau la est de Nistru români în regiunea Odessa care cuprinde însă şi sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd (10.694) şi alte regiuni (73.128).81 Exista în 1992 la Odessa o Societate Culturală Românească ,,Luceafărul” care edita şi un săptămânal cu acelaşi nume condus de Vadim Bacinschi. Maria Margarit din Ananiev spunea de acest săptămânal că este un ,,alin pentru durerea ce mă încearcă” şi că ,,ne dor schimbările cărora au fost supuse cândva denumirile satelor noastre” şi vorbeşte de ,,existenţa de veacuri a noastră pe aceste locuri”.82

Interesele ruseşti în zonă a căror expresie este conflictul început în 1992 şi tendinţele centrifuge continuate până în prezent împiedică accesul la viaţa naţională măcar pentru românii transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar şcolile nr. 20 din Tiraspol (despre care T.Tabunşcic vicepreşedinte al Societăţii ,,Transnistria”83 anunţă că a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Thighina) şi nr. 12 din Râbniţa84. În întreaga Transnistrie moldovenii deţin 40% din populaţie (ruşii şi ucrainenii deţin doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde în 1940 aveau 65% mai deţineau în 1989 abia 12%.86

În Cocieri (satul transnistrian care i-a dat pe prozatorul şi regizorul Ioviţă Vlad şi academicianul I.Capiton Lupol) învăţătoarea Maria Gherasim Isaicul în timpul conflictului pleca şi se întorcea de la şcoală purtând cu ea, tricolorul. Într-o noapte au ucis-o şi au aruncat-o în fântână.85 Ferice de copiii ce au avut-o în frunte. Vai nouă ce le permitem unor analişti români (nu doar lui Smirnov şi armatei a XIV-a) să afirme categoric că nu avem interese în Transnistria şi că aceasta nu aparţinuse nicicând României.

Cu gândul la aceşti bravi români transnistrieni va fi zis probabil C.Coposu că ,,integritatea noastră teritorială până la frontierele estice ale neamului este o obligaţie sfântă, ca a XI-a poruncă a decalogului românesc”.

Autorităţile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe lângă raioanele de la est de Nistru şi oraşul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după ce armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostaşii au plâns de necaz. Chişinăul este îndreptăţit conform dreptului internaţional să restabilească ordinea constituţională în zonă însă a avut şi are nişte ezitări cel puţin suspecte.

Sper, stimate cititorule, că te-ai convins că avem oarece interese şi dincolo de Nistru, cu toate că probabil eşti tipul de român ce se revoltă că americanii nu ştiu de spaţiul nostru mioritic, dar care permite cu seninătate să fie ţinut în beznă de o şcoală ce nu i-a dat nici cele mai elementare date despre fraţii săi din Transnistria, Transcarpatia, Pocuţia, Bucovina de Nord, Basarabia de Nord, Herţa, Basarabia de Sud, Cadrilater, Timocul sârbesc şi bulgăresc, Banatul de Vest, Ungaria de est, despre fraţii săi aromâni, meglenoromâni şi istroromâni. Americanii sunt nişte nesuferiţi superficiali. Ca bun român, continuă să cauţi soluţii de a mai face români verzi din încă câţiva unguri şi nu îţi pune problema celor 12 milioane de români din afara României ce nu au acces la limba maternă. Nu îţi fă inimă rea ci treci mai bine la pagina sportivă.

Viorel Dolha

NOTE
1. A. Nour, Basarabia nr.1/1992 pag. 82.
2. G. Brătianu, ,,Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti”, Bucureşti 1980, pag. 170.
3. A. Boldur, Teritoriul Moldovei faţă de principatele…, ,,Patrimoniu” nr.4 1991, pag. 14.
4. S. Mehedinţi, Fruntaria României spre răsărit, ,,Neamul Românesc”, Chişinău nr. 1/1991, pag. 6.
5. I.S. Nistor, ,,Istoria românilor din Transnistria”, Bucureşti 1995, pag.13.
6. E. Lozovan, Românii orientali de la Nistru la Vladivostok, ,,Neamul Românesc, pag. 31, nr. 1/1991.
7. Ghe. Brătianu, op.cit. , pag.170.
8. I. Nistor, ,,Basarabia” nr.10/1990, pag.159.
9. N. Iorga, ,,Istoria românilor pentru poporul românesc”, Chişinău 1992, pag.103
10. A. Boldur, ,,Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1992, pag. 177.
11. D. Pocitarencu, Cetatea Thighina, ,,Patrimoniu” nr.2/1991, pag.22, Chişinău.
12. I.S. Nistor op.cit., pag. 16.
13. E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia” nr.3/1992, pag.89.
14. A. Crihan, Basarabia nr. 10/1991, pag.69.
15. XXX ,,Istoria României în date”, Chişinău 1992,pag. 138.
16. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pag. 276.
17. I.S. Nistor, op.cit. , pag.19.
18. N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia”, nr. 11/1992, pag.87.
19. E. Lozovan, Românii orientali…, ,,Neamul Românesc”, nr.1/1991, pag.32.
20. I.S. Nistor, op.cit., pag.23.
21. E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia”, nr.1/1992.
22. I.S. Nistor, op.cit., pag 26.
23. Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia, Chişinău 1992, pag.23.
24. E.Şt. Holban, Prin veacurile învolburate…, ,,Basarabia”, nr.1/1992.
25. M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucureşti 1993, pag.35.
26. N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia”, nr.11/1992, pag.89.
27. I.S. Nistor, op.cit, pag.,27.
28. A. Raţiu, Avertismentul, ,,Neamul Românesc”, nr. 1/1991, pag.29.
29. D.A. Lăzărescu, ,,Imaginea României prin călători”, Bucureşti 1986, vol. II, pag. 102.
30. A. Nour, op.cit., pag.82.
31. XXX Istoria României în date, pag.156.
32. N. Iorga, ,,Istoria românilor prin călători”, Bucureşti 1981, pag.445.
33. Şt. Ciobanu, op.cit., pag.250.
34. I.S. Nistor, op.cit., pag32.
35. Al. Matcovski, ,,Basarabia”, nr.5/1990, pag.143.
36. Ibidem, nr.11/1991, pag.157.
37. I.S. Nistor, op.cit. pag.109.
38. Şt.Holban,Prin veacurile învolburate…,în’Basarabia’ nr.5/1992
39.F.Bichir, ,,Baricada”,nr.178,pag.6
40.N.Iorga, Românii de peste Nistru, în ,,Basarabia” nr.11/1992,pag92
41.I.S.Nistor,op.cit.,pag.35
42.A.Nour,în ,,Basarabia” nr.1/1991,pag82
43.Ibidem,pag.85
44.I.S.Nistor,op.cit.,pag.35
45.Ibidem,pag.39
46.A.Boldur,op.cit..,pag.512
47.E.Şt.Holban, Figuri basarabene, în Basarabia,nr.3/1992,pag.89
48.Ibidem,pag.91
49.C.Botoran,M.Retegan, 1918-Făurirea României Mari, Buc.1993,pag.48
50.I.S.Nistor,op.cit.pag.49
51.A.Chiriac, Mic dicţionar al membrilor Sfatului Tării, Patrimoniu nr.4/1991, pag.77
52.Şt.Bulat, Şedinţele Sfatului Tării, Patrimoniu, nr.2/1991,pag.140
53.E.Şt.Holban, Figuri basarabene , Basarabia nr.12/1991,pag.97
54.D.Timonu, în Basarabia nr.12/1992,pag.198
55.XXX 1918,vol.VI,Buc.1986,pag466
56.I.S.Nistor, op.cit.,pag.60
57.Ibidem,pag.61
58.M.Bruhis, Rusia,România,Basarabia, Chişinău ,1992,pag.343
59.I.S.Nistor, op.cit.,pag.68
60.L.Lari, Labirintul basarabean, în Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag.185
61.V.Mândricanu, în Nistru nr.2/1990,pag.69
62.I.S.Nistor, op.cit. pag.65
63.L.Lari, op.cit., pag.185
64.N.Dabija, în Literatura şi Arta, Chişinău nr.22/1996
65.I.Datcu, Basarabia nr.11-12,an1993,pag.191
66.E.Şt.Holban, Figuri basarabene, Basarabia 1/1992
67.A.Văratec, Dezintegrarea Basarabiei la 1940, Revista Istorică nr.1-2/1992, pag.154
68 XXX Pactul Molotov-Ribbentrop ,pag.82,Chişinău1992
69. XXX Ibidem,pag.90
70.XXX Ibidem,pag.83
71.XXX Ibidem,pag.93
72.XXX Ibidem,pag110
73.N.Dabija, Literatura şi Arta, Chişinău 1996
74.Ibidem
75.O.Verenca, Realităţi economice în guvernământul Transnistriei, Revista Istorică, nr.1-2/1992,pag.137
76.I.S.Nistor, op.cit.,pag.97
77.Ibidem,pag.95
78.R.Toma, Nordul poetic, Flacăra, aprilie 1997,pag.6
79.E.Lozovan,op.cit.,pag.32
80.N.Negru, Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag.165
81.V.Trebici, Ucraina şi minoritatea etnică românească, România Liberă 29.03.1997
82.M.Mărgărit, ,,Luceafărul”-Odessa, nr.19/1992
83.*** Românul nr.28/1997
84*** Moldova Suverană nr. 119/1994
85.E.Nirca, Basarabia nr.10/1992,pag.205
86.N.Dabija, Literatura şi Arta, 22/1996
87.*** Istoria României în date, pag.9

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a incendiat Templul Lojii Masonice “Inţelepţii lui Heliopolis”

Alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, nu a fost întâmplătoare. Cuza, fost pârcălab al judeţului Covurlui, dar şi sef al armatei moldovene, era şi conducătorul Lojii masonice “Steaua Dunării”, cu sediul in Galaţi. Cum o bună parte dintre militanţii politici pentru Unire erau, la rândul lor, masoni, propunerea lui Cuza pentru tronul Moldovei a părut tuturor firească. In Bucureşti, vestea desemnării acestuia ca domn al principatului- sora a rezolvat multe dintre dilemele unioniştilor din Ţara Românească. Alegerea lui Cuza în Moldova le-a oferit acestora soluţia ideală acceptabilă şi din perspectiva marilor puteri ale vremii.
Decizia a fost pecetluită in Hotelul Concordia
În seara de 23 ianuarie, unioniştii munteni s-au întalnit în apartamentul 5, de la etajul 1 al Hotelului Concordia, de pe strada Smârdan din Bucureşti, fosta Uliţă Nemţească. Aici, au hotărât renunţarea la alte propuneri şi susţinerea candidaturii lui Cuza şi la domnia Ţării Româneşti.
A doua zi, toţi cei 64 de deputaţi din camera legislativă a Munteniei, indiferent de opiniile anterioare, şi-au dat votul pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Începea o domnie de 7 ani, esenţială pentru procesul de făurire a României moderne, scrie piatza.net.
După ce a ajuns domnitor, a dat foc Templului masonic
Ulterior, Cuza a intrat in conflict cu mulţi dintre foştii aliaţi politici, dar şi cu masoneria, reformele sale şi tendinţa spre un regim dictatorial nefiind pe placul acestora. Mai mult, în decembrie 1860, Cuza a închis chiar Loja masonică al cărei Venerabil fusese, iar în octombrie 1864 a incendiat Templul Lojii “Inţelepţii lui Heliopolis”, unde se regrupaseră mulţi dintre foştii membrii din Loja “Steaua Dunării”.
Riposta acestora a fost fermă. În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, Cuza a fost silit să abdice şi să ia calea exilului. Stabilit la Florenţa, Italia, a murit la 15 mai 1873, la Heidelberg, în Germania, unde se afla pentru un consult medical. Avea doar 53 de ani.

 Sursa: http://cultural.bzi.ro/

Masonii de azi contestă că domnitorul ar fi dat foc acestui templu masonic. Ei încă îl revendică pe Domnul Unirii celei mici ca fiind „de-al lor”, ignorând faptul că el a intrat cu siguranţă în conflict cu această organizaţie satanică, de al cărui rol nefast în politica României şi-a dat seama, fapt care i-a provocat abdicarea forţată, exilul şi se pare, chiar moartea.