Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie) apără orașul Suceava în 1629 de asediul cazacilor

Sfântul care a luptat împotriva catolicismului, împotriva animismului tătarilor (păgânism) și împotriva evreilor (iudaici).


La data de 2 iunie, Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Contrar așteptărilor, sfântul nu este de origine română, ci turcă, aparținând zonei orașului Trabzon, din provincia cu același nume.Străvechea cetate voievodală Suceava îl găzduiește pe Sfântul Ioan, supranumit cel Nou, din sec. al XV-lea.

El era un negustor care fusese educat în spirit creștin, care își lucra mântuirea, fără ascunzișuri. Astfel, tânărul care fusese născut pe la sfârșitul sec. al XIII-lea, avea „febra” propovăduirii credinței creștine, asemenea sfinților pe care îi „cunoscuse”, vizitându-le sfintele moaște din bisericile pe care le vizita în călătoriile sale negustorești, ajungând chiar și prin zona Munteniei și a Moldovei.

Sf.Ioan03

Era bun, blând, milostiv și însetat de adevăr, iar oamenii îl iubeau și îl respectau, atrăgând, astfel, invidia altor negustori.

În acea vreme, după Schisma din 1054 și căderea Constantinopolului, care fusese cucerit și jefuit în mod barbar de către latinii cruciați în 1204, pe la 1330 sau 1332, Sfântul Ioan, călătorea din Trapezunt în Cetatea Albă, din Basarabia (Ucraina de astăzi), pe corabia unui negustor nume Reiz, catolic din Veneția sau Genova. Pe drum, cei doi au avut discuțiii privitoare la credință, nefiind exclusă chiar posibilitatea existenței unei discuții „isihaste”, adică dintre un ortodox și un catolic, pe baza diferențelor din urma reformării bisericii catolice. Deoarece Ioan apăra valorile în care credea cu mult curaj, când au ajuns în Cetatea Albă, Reiz a mers la conducătorul cetății, în acea vreme stăpânită de tătarii nogai și, pentru a se răzbuna, i-a zis că un tânăr de pe corabia sa vrea să se convertească la credința tătarilor.

Ioan a fost chemat să se închine soarelui și luceafărului și să se lepede de credința creștină, spre exemplu pentru toți creștinii. Ioan a refuzat cu desăvârșire, explicând că el se închină creatorului soarelui, de care nu se va lepăda, pentru a se închina întunericului. Mărturisindu-și credința cu glas mare spre cer, cu mâinile ridicate și fața veselă și hulind, în același timp, păgânătatea, a fost el dezbrăcat de haine și amenințat cu bătaia cu multe toiege, pentru a renunța la Hristos, moarte pe care sfântul a primit-o cu bucurie.

Sfântul a fost bătut fără milă, timp în care se ruga cu glas tare Domnului, mulțumindu-i pentru „botezul sângelui” ce avea să-l curețe de orice păcat și să-i dea cununa muceniciei.

A doua zi, nemilosul tiran a încercat din nou să îl convingă, de data asta bizuindu-se pe faptul că durerile bătăii îl vor fi înmuiat pe Ioan, care va accepta să fie tratat de pricepuții medici indieni și persani, la cererea tiranului, dacă își va lepăda credința, dar Ioan, cu fața veselă și luminoasă, l-a asigurat că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Astfel, sfântul a ajuns să fie târâit de un cal sălbatic pe toate ulițele Cetății Albe și ajungând în cartierul evreiesc, aceștia au aruncat în el cu pietre iar unui dintre evrei i-a tăiat capul cu o sabie. Călărețul l-a dezlegat și l-a lăsat în acel loc, unde niciun creștin nu îndrăznea să îl atingă, de frica păgânilor, însă din acea noapte au început să se arate și primele minuni.

S-au arătat multe făclii arzând și trei îngeri, care tămâiau trupul neînsuflețit al noului mucenic, văzându-se un stâlp de foc care urca până la cer, chiar deasupra trupului lui Ioan. Un evreu care credea că preoții creștini au venit să ia rămășițele, a încercat să tragă cu arcul în ei, însă acesta i s-a lipit de mână, la fel și săgeata, rămânând înțepenit în acel loc, până a doua zi, iar după ce a mărturisit tuturor minunile ce văzuse și pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui, i s-a dezlegat trupul din acel loc. Aflând conducătorul de minunea aceasta și temându-se, a poruncit creștinilor să îl îngroape pe Ioan.

Moaștele Sfântului Ioan și salvarea Sucevei

În mod surprinzător, catolicul care l-a vândut pe Ioan a vrut să-i fure trupul și să-l ducă înapoi în țara sa, însă Ioan s-a arătat în vis preotului care slujea la biserica unde era îngropat și l-a trimis să-l oprească. Astfel, Sfântul Ioan cel Nou a ajuns să fie așezat în altar, aproape de Sfânta Masă, începând a se petrece multe minuni cu sfintele sale moaște, care răspândeau, uneori, bună mireasmă sau se arăta asupra lor lumină minunată.

Făcând și multe vindecări, i s-a dus vestea, sfântului, până la domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432), care a făcut toate demersurile pentru ca Sfântul Ioan cel Nou să fie mutat la cetatea Albă din Suceava, unde se află și astăzi și unde au făcut alte minunate fapte, dintre care este binecunoscută salvarea Sucevei de năvălitorii cazaci, în urma căreia a rămas, ca mărturie, scrisoarea mitropolitului Kievului, Sfântul Petru Movilă:

„În anul 1629 luna august 3 zile, venind în mănăstirea Pecersca Varlaam ieromonachul, din pământul Moldovei, și fiind trimis la mine ca să mă vadă de cătră Miron Barnovschi Voievodul, mi-a spus, că în anul 1622 când necuratul împărat al agarenilor, Sultanul Osman, a venit sub Hotin, ca să se bată cu regatul Poloniei…
Cazacii zaporojeni, care mergeau în contra necuraților, nu s-au dus numai la Hotin, unde era și oastea poloneza, ci s-au îndreptat spre orașul Suceava, ca să-l prade pe el… În timp ce năvălitorii se îndreptau spre oraș, localnicii Sucevei se retrăgeau cum se obișnuia în cetate.
Fiind atunci mitropolit Anastasie Crimca cu preoții au voit, după obiceiu, să ducă din mitropolie în cetatea de sus și moaștele Sfântului Ioan cel Nou, și când au venit, ca să le ia, n-au putut să le ridice de la locul lor (căci acestea totdeauna cu darul lui Dumnezeu, când la nevoie orașul trebuia să fie mântuit de inamicii, ce cădeau asupra lui). Cu aceasta au făcut cunoscut mântuirea lui (orașului), că nu va fi nici cu armele, nici cu lupta, dar la rugăciune și ajunare au alergat toată mulțimea, ce fugise în cetate, rugând pe Dumnezeu și pe Sfântul Ioan, plăcutul lui, pentru mântuire.
Iar când au venit cazacii la râu și cum voiaua intra și în oraș, o minune! râul, pre care oamenii îl treceau în sus și în jos, deodată așa s-a umplut cu apă, că nici odată mai nainte n-a fost așa de inundat. Iar ei văzând aceasta s-au spăimântat și au început a se retrage; și așa orașul s-a mântuit cu rugăcinile Sfântului Ioan martiriul cel Nou.
Și de la acel timp mitopolitul cu tot clerul și cu episcopii au stabilit, ca acea zi să se serbeze… fac în mitropolie în acea zi litie, înconjurând biserica cu moaștele Sfântului Ioan, și mulțumind lui Dumnezeu, cel ce cu cinste i-a mântuit pe dânșii de așa nenorocire cu rugăciunile Sfântului marelui martir Ioan cel Nou.” (sursa: sfantulioancelnou.ro)

După alte strămutări ale Sfintelor Moaște, în Polonia și Austria, acestea au revenit pe plaiurile bucovinene, Sfântul Ioan redevenind „ocrotitorul a toată Țara Moldovei”. Ziua prăznuirii sale a rămas 2 iunie, ziua salvării Sucevei de pârjolul cazacilor zaporojeni în 1622. – activenews.ro

Reclame

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir

Image result for sf dimitrie izvoratorul de mir icoane

crestin ortodox.ro

 

Acesta a fost pe vremea împaratilor Diocletian si Maximian (284-305), tragându-se din Tesalonic, fiind din început evlavios si învatator al credintei celei în Hristos. Deci mergând Maximian la Tesalonic a fost prins sfântul si pus în temnita, pentru ca era vestit în dreapta credinta. Si laudându-se împaratul cu un om al lui ce-l chema Lie si îndemnând pe oamenii cetatii sa iasa sa se lupte cu el, caci întrecea acesta pe toti cei de vârsta lui la marimea trupului si la putere. Un oarecare tânar crestin anume Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie unde se afla în temnita, îi zise: „Robule al lui Dumnezeu, vreau sa ma lupt cu Lie; roaga-te pentru mine”. Iar sfântul însemnându-l la frunte cu semnul crucii, îi zise: „Si pe Lie vei birui si pentru Hristos vei marturisi”. Deci luând Nestor îndrazneala din cuvintele acestea, merse de se lupta cu Lie si-i puse semetia lui jos, omorându-l. De care lucru împaratul rusinându-se, s-a mâhnit si s-a mâniat.

Si fiindca s-a aflat ca Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostasi si le-a poruncit sa-l strapunga cu sulitele pe sfântul în temnita. Pentru ca a fost pricina înjunghierii lui Lie si facându-se aceasta, îndata marele Dimitrie si-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, facând dupa moartea sa multe minuni si uimitoare tamaduiri. Apoi din porunca împaratului s-a taiat si capul Sfântului Nestor.

DINTRU ALE LUI METAFRAST

Asadar, zacând trupul sfântului mort pe pamânt, au luat apoi niste crestini cinstitele lui moaste si le-au îngropat cu cinste si cu dragoste dumnezeiasca. Iar o sluga a sfântului ce-i slujea, când a primit sfântul fericita junghiere, el precum a putut a strâns sfintitul sânge al mucenicului, în sfântul orar ce-l purta sfântul pe umere, înca si inelul sfântului ce-l purta în mâna sângerându-l cu mucenicescul sânge, multe minuni a facut cu el, încât s-a umplut toata cetatea tesalonicenilor de vestea minunilor. Drept aceea nici era cu putinta a se ascunde aceasta de Maximilian, nici el a suferi zavistia; ci au prins numaidecât pe acea minunata sluga, care se chema Lupul si l-au omorât. Deci trecând câtava vreme si înmultindu-se minunile si ajungând în toate partile, un om oarecare anume Leontie, foarte de cinste si cu caldura spre credinta în Hristos, a cazut într-o boala foarte grea, cât socotea mai de dorit moartea si neputând doctorii nimic a-i folosi si boala tot întarindu-se, a nazuit la sfânta biserica a mucenicului, si îndata cum l-au dus si l-au pus acolo si el chemând numele sfântului prin buzele sale, lesne s-a tamaduit de acea boala. Si precum Leontie curând îsi lua tamaduirea, asa fara de zabava precum a putut a dat rasplatirea. Ca a stricat locasul cel mic unde era trupul sfântului, fiind foarte strâmt din pricina zidului baii si a ulitei. Si a zidit din temelie locas mai mare în cetatea Tesalonicului, care sta pâna astazi foarte cuvios în fata ulitei celei mari, unde este baia cea de obste. Deci vrând acest iubitor de credinta om, ca sa mearga la Iliric unde avea si dregatoria de guvernator si vrând el sa ia oarece parti din sfântul trup, ca sa zideasca si acolo biserica sfântului mucenic, a fost oprit de la ce voia sa faca, prin aratari de noapte, pentru ca nu luase voie de la sfântul. Pentru aceasta a facut a doua calatorie, precum se spune, si luând haina mucenicului ce era rosita de sfântul lui sânge si o parte din orar, si punându-le într-un sicriu de cinste, pe cele ce erau cu adevarat cinstite, într-acest chip a împlinit dorinta mucenicului si apararea sa. Deci vrând a-si face calea catre Sirmium în vreme de iarna si sosind la tarmurile apei Istrului si venind apa foarte mare, era în mare mâhnire. Iar Sf. Dimitrie aratându-i-se i-a zis: „Sa nu ai nici o grija, ci tine în mâini cele ce duci si treci fara de nici o îndoiala râul”. Si a ascultat guvernatorul pe cel ce i se aratase si dimineata suindu-se în car a trecut apa tinând sicriasul în mâini; iar apa îi facea loc si curgea cu liniste. Deci asa trecând fara de nici o vatamare si sosind la Sirmium a asezat acest sfânt sicriu cu odorul ce era în el în biserica ce zidise mucenicului. Si multi s-au bucurat de multele minuni si tamaduiri ce facuse acea sfânta hlamida, înca si pe cale.

Si pe Marian guvernatorul ilirienilor, care era cuprins de o boala rea din cap pâna la picioare, parasindu-l doctorii si mergând la biserica sfântului, precum îi poruncise sfântul, i-a izbavit de acea boala. Si pe alt om ce avea boala de curgerea sângelui, l-a tamaduit minunat si pe altul ce era demonizat, înca si cetatea cea mare a Tesalonicului a izbavit-o de împresurarea barbarilor si a scos-o din robia lor.

Si pe episcopul afrorilor (pe care îi socotesc elinii mutati din Fenicia), care fiind robit de catre barbari l-a izbavit, aratându-i-se sfântul si slobozindu-l din legaturile ce avea împrejur, l-a îndreptat pâna la Tesalonic. Iar daca s-a dus episcopul în Africa, a zidit o biserica Marelui Mucenic Dimitrie, silindu-se înca sa-i faca si un chivot si un amvon, iar sfântul neîntârziind, ci aratându-se episcopului în vis, i-a zis: „Ia aminte, corabia ce a sosit acum la liman a adus marmore câte îti trebuie, si din acelea sa iei pentru acea trebuinta”; deci vorbind episcopul cu corabierul si neizbutind, i s-a aratat iarasi sfântul si i-a zis: „Ca la vârful corabiei zaceau marmorele”, spunându-le tot anume cum si în ce fel de forma erau si cum ca le cumparase pe numele fratelui sau si împreuna-mu-cenicului Victor, si cum ca acela i le-a daruit acum fiind pentru el altele la Constantinopol de i s-a împlinit trebuinta si sa spuna aievea corabierului în acest chip, ca asa îl va pleca si le va lua, precum a si fost. În cetatea Tesalonicului a potolit foametea si moartea ce era, înconjurând pe la limanuri si aratându-se corabierilor, le-a poruncit sa porneasca cu corabiile cu bucate acolo degrab, aratându-se atunci si aievea, de-l vedeau corabierii cu ochii si mergea sfântul departe înaintea corabiilor, umblând pe mare.

Pururea pomenitul împarat Iustinian, a zidit acel de Dumnezeu facut si fara cusur lucru, în numele adevaratei întelepciuni a Cuvântu-lui lui Dumnezeu si cauta sa ascunda acolo toate cele de demult vechi si cinstite lucruri si pof-tind sa i se aduca acolo si vreo particica din moastele Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, si pornindu-se spre acel lucru cei trimisi de dânsul si apropiindu-se de mucenicescul si de Dumnezeu cinstitul mormânt al mucenicului, îndata se arata unde stralucea foc de la cinstitul sicriu si sarea de acolo vapaie de foc de-i lovea în gura si nu-i lasa sa se apropie, si glas din foc iesind si povestind acel înfricosator si minunat lucru zicea: „încetati de a mai încerca”; de care îngrozindu-se, au cazut cu fata la pa-mânt si luând numai tarâna de acolo, s-au dus. Din care, jumatate au pus-o ca un odor în camera odoarelor, iar jumatate au trimis-o la împarat pentru sfintenie, povestindu-i cele ce li s-a întâmplat si ce li s-a grait.

Iar diavolul cel ce pururea pizmuieste cele bune, a ispitit oarecând sa dea marea cetate a Tesalonicului în mâinile vrajmasilor în acest chip: a uneltit ca sa arda chivotul sfântului în biserica, si aprinzându-se biserica de ardea, a sosit si neamul cel fara de omenie al slavinilor, si a ascuns oastea putin în laturi de la cetate. Iar poporul strângându-se ca sa stinga focul, cel ce era purtator de grija de lucrurile cele sfinte ale bisericii, vazând ca argintul sicriului se topise de curgea pe pamânt, s-a temut sa nu se faca vreun jaf, sa piara argintul de popor, deci striga cu glas mare zicând: „O, prietenilor si fratilor, vrajmasii au împresurat cetatea si au început a sfarâma zidurile” si se mestesugia el cu cuvântul lui ca sa risipeasca multimea oamenilor si sa nu jefuiasca argintul, caci sfântul daduse insuflarea aceasta. Crezând cuvântul aceluia, precum si era de crezut si pornindu-se toti numaidecât la ziduri au aflat pe vrajmasi punând scarile la ziduri si maiestriile cele de stricaciunea cetatii si pe cei ce dadusera navala asupra cetatii numai putin decât focul; deci chemând pe sfântul în ajutor, i-au alungat. Iar dupa ce s-a stins si focul, pazitorul acela al bisericii, a spus catre toti minunea, zicând: Ca strigarea aceea ce facuse, nu era doara ca stia el ceva de venirea vrajmasilor, ci numai pentru paza sfântului, ca sa nu se jefuiasca argintul de popor. Care este aratata la cei chibzuiti, care stiu socoti lucrurile si cunosc dumnezeiestile rânduieli, ca cu pronia sfântului întorcând la capul vrajmasului mestesugurile lui, se tamadui raul cu rau, caci cu aprinderea focului a atâtat poporul si cu stingerea l-a întarit, iar cu glasul cel de mântuire, care s-a dat din dumnezeiasca insuflare pazitorul bisericii le-a strigat si fiind poporul înfierbântat a mântuit si zidul si cetatea foarte usor.

Asijderea si un oarecare Ilustrie, ce se zice pe limba greaca protospatar, sezând lânga biserica sfântului, dumnezeiesc om se cunostea a fi. Acesta spunea, ca pe vremea razboiului cu avarii, când împaratia Mavrichie, a vazut doi barbati luminosi la chip si la stat, ca cei ce sunt în cinste si stau înaintea fetei împaratului, care mergeau sa intre în biserica sfântului si când au fost la locul ce se cheama Trivolon, de unde se începe a intra în biserica, între cei doi stâlpi mari de tetalie, ce stau spre apus, au zis slugii sa-i duca la domnul casei, si apropiindu-se el de intrarea sfântului chivot, iar sfântul degrab a deschis usile si a iesit de i-a întâmpinat si le-a dat închinaciunea sanatatii ca unor cunoscuti si veniti de la împaratul si facând voia împaratului, iar si au grait catre dânsul, zicând: „Ca împaratul a poruncit sfintiei tale sa lasi cetatea si sa mergi catre dânsul, ca s-a lasat vrajmasilor cetatea aceasta”. Daca a auzit sfântul acest lucru a plâns, plecând capul, fiind cuprins cu tacere, multa vreme, arata cu chipul acesta greutatea mâhnirii ce-i dadusera cuvintele acelea, de care mâhnindu-se si sluga, a zis: „De as fi stiut, fratilor, ca va aduce venirea voastra atâta amaraciune, nu as fi spus domnului meu”. Si dupa aceea târziu i-a întrebat sfântul: „Adevarat, asa a placut? Asa s-a parut Domnului si Stapânului tuturor? Sa paraseasca o cetate atât de mare, pe care a cumparat-o cu Sângele Sau si sa o dobândeasca cei ce nu-l cunosc?” Si ei au zis: „Asa, adevarat”. Iar sfântul si mult-milostivul mucenic, i-a tocmit si i-a învatat sa duca raspunsul la Domnul si Stapânul tuturor, care era în acest chip: „Cunosc, iubitorule de oameni, Doamne, milosârdiile Tale, cele ce biruiesc pururea mâhnirea Ta, pe care o atâta pacatele noastre; cunosc ca Ti-ai pus sufletul pentru pacatosi si Ti-ai varsat sângele pentru ei, si nu s-a zaticnit niciodata aceasta buna voie a Ta si de pacatele noastre, si de vreme ce m-ai pus si pe mine pazitor acestei cetati, ma voi asemana Tie, Stapânului meu, si-mi voi pune sufletul pentru dânsii si voi pieri cu pieritorii acestia, ce cred în numele Tau. Si nu s-au despartit de la Tine, macar ca au gresit, iar Tu esti Dumnezeul celor ce se pocaiesc”. La acestea, barbatii aceia zisera: „Acestea sa spunem celui ce ne-a trimis? Acestea sa zicem împaratului? Frica ne este sa nu cumva sa se mâhneasca asupra ta”; iar sfântul a zis: „Acestea sa le zica si iara sa le zica, si s-a întors iarasi la Chimitirion si închise sfântul chivot înaintea celor cu chip îngeresc, care purcesera de se dusera dupa vorba aceasta”. Acestea le adeverea sfintitul Ilustrie, ca le vazuse aievea întru uimire; sau vedenie si povestindu-le cetatenilor, ce mai ramasesera, le da îndraznire cu cuvântul, ca erau îngroziti si slabiti pentru boala omorului ce se întâmplase mai înainte, aflându-se la multa neputinta si la lipsa de prada si calcarea limbilor, si-i îmbuna, ca este sfântul într-ajutor cu dânsii si-i adeverea ca vor fi paziti cu rugaciunile sfântului, precum mai pe urma sfârsitul lucrurilor a aratat.

Iarasi un eclesiarh anume Onisifor, pazind la sfântul mormânt si se ostenea la aprinderea candelelor si a facliilor si fiind rau cu naravul, ca fura lumânarile si facliile; si facând aceasta multa vreme, n-a lasat sfântul netamaduit naravul lui cel nepriceput si de stricaciune, si aratându-i-se în vis, l-a mustrat si l-a învatat cu binisorul ceea ce se cadea sa faca, zicându-i: „Frate Onisifore, nu-mi place ce faci la faclii; ci sa stii ca facând aceasta si pe cei ce le aduc pagubesti mult, si însuti pe tine te-ai împins în prapastia pierzarii. Caci cu cât se aprind mai mult facliile, se milostiveste si Dumnezeu mult spre cel ce le aduce; iar când se iau curând, micsoreaza lucrul mila aceluia si sporeste osânda celui ce le ia”.

Deci oprindu-se Onisifor putin dupa cuvintele acestea, peste putina vreme iar lasându-se de îmblânzirea vedeniei, s-a apucat iarasi de cele obisnuite si le facea fara de frica. Si într-o zi, mergând un crestin foarte de noapte a dus faclii foarte frumoase, care au placut lui Onisifor si îndata cum le-a aprins a mers sa le ia, dupa ce plecase cel ce le adusese. Însa vezi si grija sfântului: cum se întinse acela la faclii, sfântul înca slobozi glas din sicriu, zicându-i: „Dar nu te-ai mai lasat?” într-acest chip lovindu-se Onisifor, a cazut la pamânt cadere grea, îngrozindu-se de frica si de sunetul glasului, pâna a venit un cleric cunoscut al lui, de l-a ridicat de jos si l-a tinut de si-a venit în fire; si dupa ce si-a venit în fire, si-a marturisit catre toti îndraznirea nebuniei lui si purtarea de grija a sfântului, cu cea dintâi si a doua certare cu iubire omeneasca, încât nu numai el, ci si altii toti se folosira de minunea aceasta. – calendar-ortodox.ro

Pomenirea minunatului mucenic GHEORGHE JIMBOIU – 27 mai

Mărturisitorul Gheorghe Jimboiu în temniţa comunistă

După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. (…)

Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăşea sufletul.

Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu – acesta era numele tânărului – se uita la mine.

A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost:

– Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.

În câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns:

– Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la Piteşti?

I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea.

– O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu.

– De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?

La răspunsul meu negativ, a continuat:

– De plâns, ai plâns?

Din nou, nu.

– Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi.

După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine.

– Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.

– Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat.

După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau.

De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să se roage şi pentru mine.

– Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal.

Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, Editura Scara, București, 2000, Ediția a II-a, pag. 376-379)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net 

Citiți și: 

Pomenirea mucenicului şi mărturisitorului Gheorghe Jimboiu – 27 mai 

GHEORGHE JIMBOIU – mucenic, sfânt al închisorilor – 27 mai

 

Pomenirea Mucenicului VALERIU GAFENCU (Sfântul închisorilor) – 18 februarie

Valeriu - student la drept, Iași 1940 Am avut șansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă… Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos…

Între legionarii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul, înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu. Se născuse în Basarabia în Ajun de Crăciun, la 24 decembrie 1920.

Tatăl lui, Vasile, era intelectual şi luptase pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară.

Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie de iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.

Însă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata roşie, ca urmare a înţelegerii Ribbentrop-Molotov, dar şi a faptului că Anglia şi Franţa nu garantaseră graniţele ţării noastre, deşi se angajaseră să o facă. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.

– Ce facem, tată? l-a întrebat.

– Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

– Tată!…

– Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!

Astfel se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi al României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune. Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Românii aveau nevoie de sprijin şi în Răsărit şi în Apus. Comunismul ameninţa lumea. În aceste condiţii, Valeriu aderă la organizaţia “Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german. În cele mai intime fibre ale sufletului el năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea în continuarea procesului de educaţie.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibra în el necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale. În acelaşi timp îl înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral.

Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual. Înfrigurat deci, el apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare. Valeriu avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, deşi nu era vinovat decât exclusiv de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea. Prin urmare, el s-a simţit liber de orice vinovăţie. Aşa se face că în ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

În temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, dar curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică în latura sa duhovnicească. Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. Printre cărţile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos. A citit pe Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin. A studiat de asemeni pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini, precum şi toate cursurile ce se predau la Facultatea de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales asupra Bibliei. În acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei. Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăirist; fusese animat de creştinismul tradiţionalist iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

***

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfătuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

  • Născut: 24 Decembrie 1920
  • Locul nașterii: Sîngerei, Bălți
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 11 ani
  • Întemnițat la: Aiud, Piteşti, Târgu Ocna
  • Data adormirii: 18 Februarie 1952
  • Locul înmormântării: Târgu Ocna

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Pomenirea părintelui ieroschimonah DANIIL SANDU TUDOR de la Rarău – 17 noiembrie

 

  • Născut: 22 Decembrie 1896
  • Locul nașterii: București
  • Ocupația la arestare: ieroschimonah
  • Întemnițat timp de: 8 ani
  • Întemnițat la: Canal, Aiud
  • Data adormirii: 17 Noiembrie 1962
  • Locul înmormântării: Aiud, Râpa robilor

 

 

 

 

 

 

„Te-ai tras din veac si lume în taina sihastriei,
Râvnind sa fii un simplu ieroschimonah.
Dar harul te urmeaza: si peste plai valah
Te unge Însusi Duhul vladica-al poeziei”
– Vasile Voiculescu despre pr Daniil Tudor

O minune a părintelui Daniil în închisoare

Părintele Augustin de la Aiud ne oferă o importantă mărturie despre sfinţenia Cuviosului Daniil Mărturisitorul:

„Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de – 30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă.

Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui.

După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către 3 gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului.

După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la – 30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă iar în jurul lui totul se topise.”

(Mărturia Pr. Augustin făcută în emisiunea Semne – ”De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?”, realizată de Rafael Udrişte și difuzată de TVR în 11 octombrie 2008)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava – 2 iunie

Originile

De la inceputul veacului al XV-lea, stravechea cetate voievodalaSuceava adaposteste moastele unuia din cei mai cunoscuti sfinti cinstiti de credinciosi, din Moldova si anume Sfantul Ioan, supranumit „cel Nou”.

Din putinele stiri ramase in legatura cu patimirea sa, se pot desprinde si cateva date biografice. Era originar din orasul Trapezunt (sauTrebizonda, azi Trabzon in provincia cu acelasi nume din Turcia), oras situat pe tarmul sud-estic al Marii Negre, care din 1204 pana in 1461 a fost capitala unui mic „imperiu„, desprins din cel bizantin.

De vreme ce a patimit in jurul anului 1330, presupunem ca s-a nascut spre sfarsitul veacului al XIII-lea. Statornicia sa in dreapta credinta, care a mers pana la sacrificiul vietii, ne face sa credem ca a primit o frumoasa educatie religioasa atat in familie cat si de la unii din preotii numeroaselor biserici din Trapezuntul natal si chiar de la dascalii care l-au invatat carte.

La vremea patimirii sale se ocupa cu negustoria, ca multi alti locuitori ai orasului. Asa se face ca de multe ori calatorea in diferite orase de pe tarmul Marii Negre cu treburi negustoresti.

Tanarul crestin se arata tuturor stapanit de dorinta dobandirii desavarsirii si a agonisirii mantuirii celei fagaduite de Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Multe din cele propovaduite de el le va fi invatat din calatoriile savarsite care, nu de putine ori, i-au dat posibilitatea sa cunoasca frumuseti ale ortodoxiei de prin tinuturile pe unde l-au purtat cerintele de trai ale vietii. Astfel, el va fi cunoscut si podoabele sufletesti ale stramosilor nostri din Moldova si din Muntenia, atat direct, cat si din relatarile negustorilor genovezi si venetieni care, pentru a ajunge in Polonia si Transilvania, nu mai mergeau pe drumul cel „tatarasc”, ci pe cel „moldovenesc”.

Astfel de experiente ii vor fi dat ardoarea propovaduirii lui Hristos, asemenea celor care au dobandit cununa cereasca facand milostenii celor lipsiti, mangaind pe cei in necazuri, ocrotind pe cei neajutorati si aparand dreapta-credinta a Bisericii Rasaritului, in care se nascuse si crescuse, si din ale carei frumuseti se impartasise. Dorea sa-i faca si pe altii partasi comuniunii deplinei bucurii pe care toate acestea le procura sufletului framantat si insetat de aflarea adevarurilor dumnezeiesti. De aceea, tanarul Ioan se bucura de o deosebita pretuire in fata tuturor, ceea ce, desigur, nu era pe placul unor negustori dornici sa aiba cat mai multa clientela.

sus

Marturisirea si mucenicia

Se stie ca in acea vreme, intre bizantini si latini existau unele tensiuni ce aveau cauze mai vechi. Anumite divergente ce aparusera de-a lungul timpului s-au soldat cu schisma de la 1054 si au culminat cu cucerirea Constantinopolului (si jefuirea salbatica a acestuia) de catre latini in timpulCruciadei a IV-a (in anul 1204) – fapt ce a dus la ruperea definitiva dintre Rasarit si Apus.

Chiar daca au existat apoi tentative de unire precum cea de la Lyon(1274), acestea au fost sortite esecului. La acestea se mai adauga si faptul ca venetienii si genovezii – care se bucurau de niste privilegii din partea imparatilor bizantini, privilegii pe care nici chiar negustorii greci nu le aveau – detineau suprematia navala si „sugrumau” astfel comertul bizantin.

Prin anul 1330 sau 1332, Sfantul Ioan s-a indreptat din Trapezunt spreCetatea Alba, oras situat in Basarabia de sud – asa numitul Bugeac (veziharta), in prezent inglobat in Ucraina – pe corabia unui oarecare Reiz, catolic din Venetia sau Genova. Pe drum a avut cu el discutii privitoare la credinta, sustinand cu darzenie adevarurile Ortodoxiei. Nu este exclus ca aceste discutii sa fi avut ca subiect chiar disputa isihasta ce exista atunci intre ortodocsi si catolici. Desi aceasta disputa a izbucnit „oficial” cu circa 10 ani dupa anul martirizarii Sfantului Ioan, totusi diferenta dintre invatatura ortodoxa si cea catolica privitoare la energiile necreate cat si la posibilitatea indumnezeirii prin har a omului – era mai veche.

Ajungand in Cetatea Alba (vezi foto), Reiz si-a pus in gand sa se razbune pe cucernicul Ioan, care-l infruntase in discutiile purtate pe corabie.

Pe atunci, Cetatea Alba si tinutul inconjurator erau stapanite de tatarii nogai. Drept aceea, Reiz s-a prezentat la conducatorul cetatii (numit si ighemon, eparh sau cadiu), spunandu-i:

– Este, o conducatorule, in corabie un barbat care, venind cu mine de la Trapezunt, mi-a marturisit ca ar vrea sa se lepede de credinta sa si sa primeasca legea voastra cea straveche.

Aceasta veste l-a bucurat foarte mult pe dregatorul tatar, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz. El a poruncit totodata sa-i fie adus si acest tanar minunat, dornic sa imbratiseze credinta altaica a stramosilor sai. De aceea, el l-a intampinat cu cuvinte magulitoare:

– Am auzit ca esti unul dintre barbatii alesi si intelepti din Trapezunt si ca ai dori sa imbratisezi stravechea noastra credinta. Asadar vino, o, preaalesule prieten, si stai impreuna cu noi si preamareste cu glas mare soarele cel stralucitor, da cinste luceafarului care rasare inaintea soarelui si adu jertfa luminatorilor ceresti, celor ce lumineaza lumea. Astfel te vei invrednici de la imparatul nostru de multa cinste si de mari vrednicii; iar noua ne vei fi ca un frate adevarat, indulcindu-te de viata cea dulce impreuna cu noi. Deci, calca in picioare legea si credinta crestineasca, ca una ce este defaimata si proasta, incat sa vada si altii si sa invete de la tine a cinsti credinta noastra.

Insa marturisitorul adevaratului Dumnezeu, intelegand urzeala si ticalosia lui Reiz, a simtit un fior care i-a strabatut intreaga fiinta: cum s-ar putea el lepada de Hristos care l-a ocrotit si i-a dat deplina bucurie a credintei si a iubirii? Deci a ridicat ochii inimii sale la ceruri si cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis in Sfinta Evanghelie: „Cand veti fi dusi inaintea domnilor si imparatilor, pentru numele Meu, sa nu va ganditi mai inainte ce veti grai sau ce veti raspunde in acel ceas, caci Eu va voi da gura si intelepciune, careia nu-i vor putea sta impotriva, nici sa-i raspunda toti potrivnicii vostri.

Apoi, cautand cu ochii cei trupesti catre tiran si, raspunzand cu buna indrazneala, a zis: O, cadiule! Mi se pare ca minti pe fata. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit in cuget vreodata sa ma lepad de sfinta credinta in Domnul meu Iisus Hristos! Sa nu se intample un lucru necuvios ca acesta, nici sa ma lase Dumnezeu sa primesc in mintea mea un gind paganesc ca acesta. Acestea toate sunt mestesugiri ale vrajmasului adevarului si ale satanei, tatal sau; ca, intrand in tine ca intr-un vas al sau, graieste prin tine catre mine, nadajduind astfel ca ma va trage spre pieire. Acel vrajmas se sileste sa ma departeze de la Dumnezeul cel adevarat, care este Ziditor al tuturor fapturilor vazute si nevazute, precum si al soarelui acesta, pe care tu il cinstesti ca pe un Dumnezeu; iar tu, fiind cuprins cu intunericul amagirii, aduci aceasta cinste, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevarat, facatorul soarelui caruia tu te inchini.

Deci nu te amagi ca ma vei pleca la minciuna, ci mai virtos tu insuti invata-te de la mine taina adevarului, leapada-te, te rog, de intunericul paganatatii, care zace in sufletul tau si invredniceste-te a te face fiu al luminii, stralucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decat soarele. Nu socoti ca soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaste ca este un luminator facut din nimic si pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adica soarele, s-a zidit in a patra zi; deci cum poate zidirea sa fie Dumnezeu?

Sfintul Ioan, zicand niste cuvinte ca acestea, si-a ridicat miinile si ochii catre cer, si a strigat cu glas mare in auzul tuturor:

– Sa nu-mi fie mie a ma lepada de Tine, Hristoase Mintuitorul meu, Care esti Dumnezeu preamarit impreuna cu Tatal Tau Cel fara de inceput, cu Preasfintul Duh, o Putere si o Imparatie! Nu ma voi inchina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafarului, nu ma voi lepada de lumina, nu ma voi lipi de intuneric, nu voi lasa pe Dumnezeul meu si nici nu voi sluji diavolului! Zicand aceste cuvinte marturisitorul lui Hristos, cu multa indrazneala si cu fata vesela, tiranul isi schimba adeseori fata sa, aprinzindu-se de focul miniei. Deci acel tiran, neputind mai mult sa rabde pe mucenic, care ii graia impotriva si ii arata paganatatea si desertaciunea credintei sale , ca pentru Hristos pe Care Il hulea paganul ighemon, pe Acela Sfintul Ioan Il lauda si Il propovaduia in mijlocul poporului ca este Dumnezeu adevarat; iar credinta lui paganeasca, sau mai bine zis inselaciunea, a defaimat-o pana la sfirsit; pentru aceasta a poruncit ostasilor sai sa-l dezbrace de hainele sale.

Astfel ostasii, facand cele ce li se poruncise, sfintul statea gol, fiind insa imbracat in Hristos. Dupa aceea, cadiul a poruncit sa-i aduca multe toiege inaintea lui, si uitindu-se catre mucenic a zis:

– Nu spune catre mine niste povesti ca acestea, ci leapada-te indata de credinta cea nefolositoare si primeste legea noastra cu toata inima, precum ai fagaduit, impodobindu-te astfel cu legile noastre. De acum paraseste acele lungi cuvintari ale tale si implineste ceea ce ai fagaduit; iar de nu, apoi ma jur pe legea noastra, cea bine norocita si slavita, ca iti voi zdrobi cu toiegele acestea nu numai trupul, dar te voi chinui si cu chinuri mai cumplite si nesuferite firii; iar mai pe urma te voi omori cu moarte grea.

Sfantul, raspunzind, a zis:

– Tiranule si plinule de toata spurcaciunea, nu sunt mincinos, nici cuvintator de povesti precum spui tu, ci sunt rob si marturisitor al adevaratului Dumnezeu Cel preamarit in Sfinta Treime. In El m-am invatat a crede de la stramosii si de la parintii mei, Lui unuia ma inchin, Aceluia aduc jertfa de lauda, pe El Il marturisesc, ca este ziditor al tuturor fapturilor, pe Acela Il astept judecator al viilor si al mortilor. Acela va veni sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui in vremea aceea, cand, dupa porunca Lui, soarele acesta ce se vede, asezat si randuit de Dansul pentru slujba oamenilor, se va intuneca. Pentru aceea nu te mai nadajdui ca vei auzi altceva de la mine decat numai cele ce le-am zis intai si de la inceput, acelea le graiesc si acum si le voi grai pina la sfirsit.

Niciodata nu ma voi lepada de Hristos Dumnezeu si Facatorul meu, niciodata nu voi cinsti mai mult faptura decit pe Facatorul, nu ma voi inchina zidirii mai mult decit Ziditorului, nu voi defaima sfanta credinta in Dumnezeul meu, in care m-am nascut si in care m-am deprins de la parintii mei, pana cand voi fi stapan al gandului meu; si, mai ales, pana cand voi avea aceasta rasuflare. Deci nu mai zabovi, lucrator al nedreptatii, ci arata obiceiul tau de fiara care este ascuns in tine; scapa-te odata de grija cea pentru aflarea chinurilor, cu care voiesti sa ma chinuiesti, si trimite-ma mai degrab cu orice fel de moarte vei voi, la Dumnezeul Cel adevarat, Stapinul cel dorit de mine.

Iata ai inaintea ta trupul meu gol, gata pentru chinurile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, ineaca-l in mare, taie-l in bucati cu sabia, pune asupra lui si alte munci si mai cumplite decit acestea, si pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea si pe cele mai multe decit acestea, eu sunt gata a le rabda cu placere si cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu.

Dar tiranul cel salbatic si nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului marturisitor, s-a aprins de minie si indata a poruncit sa intinda pe mucenic la pamint si sa-l bata fara de mila cu toiege noduroase. Deci, slugile tiranului atit de cumplit l-au batut pe rabdatorul de chinuri al lui Hristos, incat s-a zdrobit trupul lui in multe bucati, iar carnea, lipindu-se pe toiege, se arunca sus in aer, si locul pe care era intins mucenicul era rosit de singele lui.

Deci, viteazul patimitor rabdind cu barbatie o chinuire ca aceea, si-a ridicat ochii mintii sale catre cer si a zis:

– Multumesc Tie, Stapine Dumnezeule, ca m-ai invrednicit a ma spala cu singele meu si a ma face curat de pacatele mele, care din neputinta omeneasca mi s-au intimplat a le pacatui inaintea ta, dupa Sfintul Botez.

Chinuitorii aceia, auzind pe mucenic rugandu-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multa manie si atat de cumplit l-au batut, pana ce i s-a stins si glasul.

Apoi, facandu-se seara, ighemonul a poruncit sa lege pe sfintul mucenic, care abia sufla, cu doua lanturi, sa-l arunce in temnita si sa-l pazeasca pina a doua zi, spre o mai mare chinuire. Dar mucenicul lui Hristos, neputind sa mearga singur de cumplitele rani, muncitorii l-au tirit ca pe un mort si astfel l-au inchis in temnita. A doua zi, tiranul acela cu chipul de fiara, sezind la locul lui cel obisnuit de judecata, a poruncit sa aduca inaintea lui pe Sfantul Mucenic Ioan.

Deci, rabdatorul de chinuri si viteazul ostas al lui Hristos a venit inaintea lui, cu fata luminata si cu sufletul vesel, catre care privind raucredinciosul cadiu si, vazindu-l cu fata atit de luminata si vesela, caci darul lui Dumnezeu care a intarit pe sfintii mucenici cei de demult, intarea si pe Sfintul Ioan, care patimea pentru aceeasi marturisire a bunei credinte, a preasfintului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru, s-a mirat foarte mult ca, dupa atatea cumplite munci, se mai afla suflet in el si, ca si cum n-ar fi patimit nimic, se arata asa de vesel. Deci, a zis catre el:

– O, Ioane, nu vezi, in ce fel de rusine si necinste te aduce neinduplecarea si nesupunerea ta, incat putin a lipsit de nu ti-ai pierdut si viata, care este atit de scumpa si de iubita tuturor oamenilor. Asculta-ma, ca de te vei pleca sfatului si socotelii mele, este gata insanatosirea ta, caci in putine zile, ranile si zdrobirile trupului tau se vor tamadui; fiindca noi avem doctori foarte iscusiti adusi din India si din Persia. Iar de nu voiesti sa asculti de sfatul meu, ci petreci in crestinatatea ta, apoi sa stii, ca te asteapta mai multe si mai cumplite batai.

Atunci Sfintul Mucenic Ioan a raspuns:

– O, judecator tiran, eu citusi de putin nu ma ingrijesc de ranile trupului meu cel zdrobit; caci cu cit se strica omul nostru cel din afara, adica trupul, cu atit omul nostru cel dinlauntru, adica sufletul se innoieste, dupa cum graieste Marele Apostol Pavel. Eu nu am alta grija, decit numai sa rabd pina la sfirsit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce ma intareste si Care a zis: Cel ce va rabda pina in sfirsit, acela se va mintui. Deci, de ai gindit si ai aflat si alte munci, mai noi si mai cumplite, pune-le asupra mea; caci ranile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc intru nimic!

Nebunul tiran s-a rusinat foarte mult de aceste cuvinte prea intelepte si, tremurind cu totul de minie, s-a ridicat ca o fiara si a poruncit sa-l bata mai cumplit. Deci, chinuitorii aceia au batut multe ceasuri pe rabdatorul de chinuri, pana au obosit; astfel, schimbindu-se unii dupa altii, l-au batut pana ce s-au ranit si s-au rupt si cele dinlauntru ale sfantului.

Apoi slugile, muncind acel trup tare ca diamantul, au ostenit. Toti citi se adunasera la acea priveliste si priveau la acele cumplite chinuri, strigau impotriva nelegiuitului judecator, ocarandu-i obiceiul lui cel nemilostiv si salbaticia lui cea de fiara. Iar Sfintul soptea cu buzele si se ruga lui Dumnezeu sa-i dea rabdare pina la sfirsit.

Atunci tiranul, vazand ca nu reuseste nicidecum sa-l determine sa se lepede de Hristos, a poruncit slugilor sale sa aduca un cal salbatic si sa lege picioarele mucenicului de coada aceluia, dupa aceea unul din ostasi sa incalece pe calul acela si sa alerge pe ulitele cetatii cit va putea; si astfel sa tirasca pe patimitorul lui Hristos prin toata cetatea.

Deci, Sfintul a fost tras prin toate ulitele cetatii, incat s-a facut priveliste ingerilor si oamenilor: Ca bucurie se face in ceruri, a zis Domnul in Sfinta Evanghelie, pentru un pacatos care se pocaieste. Si daca pentru un pacatos se face bucurie, cu atit mai virtos pentru un mucenic atit de rabdator, care patimea pentru dragostea Lui unele ca acestea. Dar pe cand se facea bucurie in cer, oamenilor celor binecredinciosi, le era jalnica acea priveliste. Si cum sa nu le fie jalnica privelistea, cand vedeau calul alergind si tragind dupa el pe mucenic prin locuri aspre? Cand vedeau pamantul rosindu-se cu singele lui, si bucatile de carne ce cadeau din trupul lui, iar capul trintindu-se de pamint si de pietre? Cine nu s-ar fi umilit si nu ar fi varsat izvoare de lacrimi, vazind unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi fost impartasit de fire cuvintatoare.

Astfel fiind tras Sfintul Ioan de acel nemilostiv calaret, cand a ajuns prin cartierul evreiesc si alerga trecand pe ulitele lor, multime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era tirit de calul acela, si strigind si strimbind fetele lor, aruncau in el cu ce se intimpla a avea in miini, rizind fara de rinduiala. Unul din acei evrei, alergind in casa sa si ajungind calul ce tara pe sfint, i-a taiat cinstitul si sfintul lui cap. Si astfel bunul si viteazul ostas al lui Iisus Hristos si-a sfirsit nevointa sa muceniceasca, dandu-si in miinile Domnului sfintul si luminatul sau suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegindu-l calaretul acela de la coada calului, l-au lasat in acel loc, neingropat, nebagat in seama si neingrijit si astfel zacea impreuna cu capul lui cel taiat, deoarece nimeni din crestini nu indraznea a se apropia sau a se atinge de el, temindu-se de urgia paginilor.

Primele minuni

Dupa ce a innoptat, s-a facut o minune ca aceasta asupra trupului sfantului mucenic; deodata s-au aratat multe faclii arzand; iar trei ingeri cantau cantare de cuvinte sfintite si negraite si tamaiau trupului mucenicului. De asemenea, s-a vazut un stilp de foc deasupra sfintelor moaste intarit pana la cer. Minunea aceasta s-a vazut de multi si mai ales de cei ce locuiau imprejurul locului unde zaceau sfintele lui moaste.

Iar un evreu, a carui casa era aproape de acel loc unde zacea mult patimitorul trup al sfintului, parindu-i-se ca preotii crestini au venit sa-l ia si sa-l dea ingroparii celei obisnuite, a luat un arc cu sageti si s-a apropiat acolo, vrind sa sageteze pe unul din acei preoti. Deci, punind sageata in arc, a tras cit a putut si, cand a vrut sa dea drumul sagetii, aceea se lipise de degetele de la mina dreapta, asemenea si mina stinga care tinea arcul, incat nu putea nici sa trimita sageata, nici miinile sa le dezlipeasca. Astfel a petrecut toata noaptea, chinuindu-se in acea incordare.

Facandu-se ziua, acei minunati barbati, si stilpul de foc si facliile s-au ascuns, facandu-se nevazuti; iar barbatii, femeile, tinerii si batrinii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticalos sagetator, cum statea astfel nemiscat, precum intinsese arcul si sageata, ca fiind ferecat cu fiare si legat cu puterea cea nevazuta a lui Dumnezeu.

Deci el, desi nu voia, povestea tuturor toate cele vazute de dinsul asupra trupului mucenicului si cum, incercand sa sageteze pe acei „barbati”, a fost pedepsit de Dumnezeu. Dupa ce a facut catre toti aratarea si marturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat miinile si a scapat de pedeapsa.

Instiintindu-se cadiul de aceasta minune, s-a temut foarte mult. Pentru aceea a poruncit crestinilor sa ia trupul mucenicului si sa-l ingroape. Deci crestinii, luindu-l, l-au ingropat cu cinste linga biserica lor.

Dupa ce au trecut citeva zile, Raiz, italianul care vinduse pe sfint spre mucenicie, a voit sa fure cinstitul lui trup si sa-l duca in tara sa. Poate ca s-a cait pentru rautatea sa sau poate ca a avut de gind sa spuna ca sfintul a fost de credinta lor cea catolica. Deci intr-una din nopti, avind vreme prielnica pentru acel lucru, a cugetat in sine si a mers la mormintul mucenicului. Atunci a inceput a sapa locul si, descoperind mormintul, a vrut sa ia cinstitele lui moaste.

Dar in acel ceas, ostasul lui Hristos s-a aratat in somn preotului acelei biserici si a zis:

– Scoala-te indata si alearga la biserica, ca iata acela care m-a vandut ighemonului voieste sa fure trupul meu”. Preotul, sculindu-se indata, a alergat cu toata puterea sa la biserica si a gasit mormintul sapat si deschis; iar Raiz tocmai voia sa ia trupul sfantului; dar preotul a izgonit indata pe hot.

Apoi, chemind pe crestinii acelei biserici, le-a povestit cele facute si toti au preamarit pe Dumnezeu, Cel ce preamareste pe sfintii Sai. Apoi, luind cinstitele moaste ale Sfintului Mucenic, le-au pus in biserica, asezindu-le in altar aproape de Sfinta Masa.

Acolo au stat acele sfinte moaste ale Sfintului Mucenic Ioan mai bine de saptezeci de ani, facandu-se asupra lor aratari dumnezeiesti ziua si noaptea. Uneori se aratau in forma de lumina minunata; alteori, in chip de foc pogorindu-se asupra lor; alteori ingeri pogorandu-se asupra lor si suindu-se la cer, iar alte ori iesea de acolo buna mireasma negraita. De asemenea, la acele sfinte moaste, ale Sfintului Ioan, se savarseau multe vindecari.

Mai multe pe: http://sfantulioancelnou.ro/

GHEORGHE JIMBOIU – mucenic, sfânt al închisorilor – 27 mai

Mărturisitorul Gheorghe Jimboiu în temniţa comunistă

Mărturisitorul Gheorghe Jimboiu în temniţa comunistă

Un alt mărturisitor ortodox sub persecuţia comunistă a fost Gheorghe Jimboiu. Acesta s-a născut la 18 octombrie 1921, în casa unor oameni simpli din localitatea Vela, judeţul Dolj. A rămas orfan de mic, fiind crescut de mama sa, care a refuzat să se mai căsătorească, cu multe greutăţi materiale, dar cu nădejde în Dumnezeu. După şcoala primară din satul natal, a urmat Liceul comercial de băieţi din Caracal. În clasa a VIII-a de liceu, în timpul guvernării legionare, tânărul Jimboiu intră în „Frăţiile de Cruce“, activând până la interzicerea Mişcării legionare, ianuarie 1941. Tot în această perioadă are preocupări literare, împreună cu mai mulţi colegi publicând câteva numere din revista „Prietenia Literară“. Pentru a-şi continua studiile, munceşte ca secretar al şcolii şi face meditaţii. La 5 septembrie 1941, în timpul examenelor pentru bacalaureat, este arestat, alături de câţiva colegi, pe motiv că ar continua activitatea legionară. La percheziţia din camera în care locuia cu chirie i s-au găsit câteva tipărituri din vremea guvernării legionare, care nu îi aparţineau. Apartenenţa la FDC în timpul guvernării legionare şi trimiterea unei scrisori de către tânărul Jimboiu unui prieten, pentru Siguranţă, constituiau motive bune de a trece la măsuri represive. La 18 decembrie 1941, prin Sentinţa nr. 1468 a Curţii Marţiale Craiova, este condamnat la 10 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „constituire de asociaţiune clandestină“. Ca urmare a intervenţiei mamei sale la Maria Antonescu (mai 1942), Gheorghe Jimboiu este trimis pe frontul de est, în Regimentul 26 Dorobanţi Craiova. După doi ani este demobilizat şi chiar eliberat. Reuşeşte să-şi susţină bacalaureatul, pentru ca după aceea să se înscrie la Academia Comercială din Braşov. Din cauza greutăţilor materiale, munceşte ca pedagog la Liceul „Ion Meşota“, contabil la un restaurant şi chiar vânzător în piaţă, numai pentru a-şi finaliza studiile. Activează în plan cultural, ca membru în Societatea academică „Andrei Mureşanu“ a studenţilor din Academia comercială. Este desemnat delegat al anului III şi ajunge chiar secretarul comitetului de conducere al societăţii, apoi propus ca vicepreşedinte. În 1947, societatea este absorbită de Uniunea Naţională a Studenţilor din România, organizaţie pro-comunistă. Deoarece societatea activase mult în plan cultural, astfel încât UNSR să nu se poată impună, foştii membri erau văzuţi ca duşmani ai regimului comunist. Aşadar, în mai 1948 au început arestările. Gheorghe Jimboiu a fost arestat la 10 august, sub acuzaţia de activitate în corpul studenţesc legionar din Braşov, şi încadrat într-un lot de 18 inculpaţi. În această înscenare a Securităţii, Jimboiu era considerat succesor la conducerea studenţească legionară. Jimboiu nu a recunoscut nimic, nici în anchetă, urmată de spitalizare, nici la proces. La 21 februarie 1949, prin Sentinţa nr. 25 a Tribunalului Militar Craiova, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. A fost purtat aproape prin tot universul concentraţionar comunist: Braşov, Văcăreşti, Tg. Ocna, Craiova, Peninsula, Jilava, Caransebeş, Gherla, Oradea, Codlea şi Aiud. În închisoare a fost model de trăire creştină, numeroasele lucrări de memorialistică aducând mărturie în acest sens. Ianolide spunea despre el: „Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obişnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniştit. Era senin şi evident desprins de cele lumeşti. Credea nelimitat. Izvorau din el curăţenie şi înţelepciune, bunătate şi severitate, pace, dar şi luptă, certitudine şi neobosită căutare. Înseta după apele cele mai adânci ale vieţii lăuntrice. Când a aflat de Rugăciunea minţii, a început s-o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede şi intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simţea un plâns răcoritor curgând înăuntru. Vedea lumina lăuntrică“. Pentru comportamentul său, Jimboiu a fost pedepsit de nenumărate ori. Şi-a dat viaţa pentru credinţă la 27 mai 1963, în Penitenciarul Aiud. – ziarullumina.ro

Citiți și: Pomenirea mucenicului şi mărturisitorului Gheorghe Jimboiu – 27 mai