Pomenirea părintelui Nicolae Steinhardt – 30 martie

În scrierile monahului de la Rohia (ca și în textul de față) există și ceva referi favorabile la ecumenism, fapt oarecum scuzabil pentru generația celor ce au mărturisit în închisorile comuniste întrucât nu existau suficiente traduceri relevante despre acest subiect din Sfinții Părinți, în perioada interbelică și cu atât mai puțin postbelică. Părintele Dimitrie Bejan spre exemplu, pe care mulți îl consideră un sfânt al închisorilor, ce avea și darul înainte-vederii afirma că a făcut „sinod ecumenic„ cu ortodocși, catolici, protestanți, într-un lagăr din URSS – la fel și alți mărturisitori din închisori, nu făceau o diferență clară între Ortodoxie și papism sau protestantism, atât din lipsă de informații teologice, cât și din lipsa unor duhovnici instruiți suficient în acest sens.

Le va fi iertat Domnul acest neajuns mărturisitorilor din închisori…


Image result for nicolae steinhardt

  • Născut: 29 Iulie 1912
  • Locul nașterii: Pantelimon, București
  • Ocupația la arestare: juristconsult
  • Întemnițat timp de: 6 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Gherla, Aiud
  • Data adormirii: 30 Martie 1989
  • Locul înmormântării: Mănăstirea Rohia, Maramureș

„Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.” – Nicolae Steinhardt

Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu și după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez această scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia.

Sunt născut în anul 1912 într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Școala Clemenţa (în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului).

La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creştină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultăţii de Drept şi Litere.

Mi-am terminat studiile în 1934, însă doctoratul în drept l-am luat abia în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris şi în Anglia. Reîntors în țară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăţenit prin lege individuală votată de Parlament şi ofiţer de rezervă, fiind recunoscut “evreu de categoria a doua”, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat, totuşi, – deşi puteam fi scutiţi – munca obligatorie şi munca la zăpadă, însă în condiţii de operetă. Ar fi cu toate acestea făţărnicie din partea mea dacă nu aş recunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul țării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel şi admirând curajul şi mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreieşti. Afecţiunea mea pentru Neamul Românesc s-a întărit.

Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţa şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorităţii coreligionarilor mei m-a surprins şi m-a supărat, făceau jocul unui partid, care, de altfel, avea să se descotorosească repede de ei. Am suferit alături de atâţia alţii, am fost dat afară din casă şi barou şi am dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc. Am fost şi foarte bolnav, vreme îndelungată.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină – Virgil Cândea şi Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică şi de filosofia creştină. Progresam, aşadar, pe amândouă planurile: teoretic şi practic. Eram, în realitate, apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi hotărârea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorinţă şi panică, prielnică lenei şi tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic şi umblă pe căi misterioase.

În 1959 grupul de prieteni căruia aparţineam de câţiva ani a începu să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toţi, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării şi punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat şi implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionar”. Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile şi învrednicindu-mă cu harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi osândit la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.

Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu, de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui “hold-up”, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici, aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil în mare grabă cu apă dintr-un ibric cu smalțul sărit. Naș l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu.

La ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), am desăvârşit Botezul prin Mirungere la Biserica Schitul Dârvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind şi Sfânta Împărtăşanie. De atunci am dus o viaţă creştină conform datinii şi regulilor bisericeşti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare.

După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la Mănăstirea din dependențele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turişti şi vizitatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. “Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica.

De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ’73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.

În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de Părinţii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Leșe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii.

Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez de bine de rău Biblioteca Mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la sfânta Liturghie şi de la miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreşti – şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic.

Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.

(Cele de mai sus le-am relatat pe larg şi într-o formă literară într-o naraţiune intitulată Jurnalul fericirii, care merge până în 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 şi restituit în 1975, după intervenţia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat în 1984 şi depus la Arhivele Statului, secţia secretă).

Nicolae Steinhardt, 1987

(Ispita lecturii – inedite, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000 apud Revista Permanențe nr. 7/2005)


Notă:

Textul a fost primit de la Arhim. Serafim Man (împreună cu o prezentare a lui monahului Nicolae Dela Rohia făcută de Părintele Serafim) de T. Slama-Cazacu, la Mănăstirea Rohia, în timpul unei șederi acolo între 19-21 octombrie 1997. Părintele Serafim a afirmat că textul este inedit și a scris pe foaia respectivă: „Sunt de acord cu publicarea lui, 21 octombrie 1997”. La sfârșitul textului semnat de N. Steinhardt (primit în dactilogramă) e adăugat de mână: „Pr. Valerian Pop, Mănăstirea Sfânta Ana, Rohia, 26 noiembrie 1990. Monahul Nicolae – cum scrie pe piatra funerară a mormântului său din micul, dar îngrijitul cimitir al Mănăstirii – a locuit la Rohia între 1980 si 1989” (T. S.-C.).

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

„Curajul e taina finală. Învinge acela care este dispus să moară.” — Nicolae Steinhardt

Veșnica lui pomenire!

 

Pomenirea Mucenicului VALERIU GAFENCU (Sfântul închisorilor) – 18 februarie

Valeriu - student la drept, Iași 1940 Am avut șansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă… Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos…

Între legionarii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul, înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu. Se născuse în Basarabia în Ajun de Crăciun, la 24 decembrie 1920.

Tatăl lui, Vasile, era intelectual şi luptase pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară.

Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie de iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.

Însă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata roşie, ca urmare a înţelegerii Ribbentrop-Molotov, dar şi a faptului că Anglia şi Franţa nu garantaseră graniţele ţării noastre, deşi se angajaseră să o facă. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.

– Ce facem, tată? l-a întrebat.

– Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

– Tată!…

– Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!

Astfel se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi al României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune. Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Românii aveau nevoie de sprijin şi în Răsărit şi în Apus. Comunismul ameninţa lumea. În aceste condiţii, Valeriu aderă la organizaţia “Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german. În cele mai intime fibre ale sufletului el năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea în continuarea procesului de educaţie.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibra în el necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale. În acelaşi timp îl înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral.

Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual. Înfrigurat deci, el apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare. Valeriu avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, deşi nu era vinovat decât exclusiv de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea. Prin urmare, el s-a simţit liber de orice vinovăţie. Aşa se face că în ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

În temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, dar curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică în latura sa duhovnicească. Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. Printre cărţile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos. A citit pe Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin. A studiat de asemeni pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini, precum şi toate cursurile ce se predau la Facultatea de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales asupra Bibliei. În acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei. Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăirist; fusese animat de creştinismul tradiţionalist iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

***

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfătuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

  • Născut: 24 Decembrie 1920
  • Locul nașterii: Sîngerei, Bălți
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 11 ani
  • Întemnițat la: Aiud, Piteşti, Târgu Ocna
  • Data adormirii: 18 Februarie 1952
  • Locul înmormântării: Târgu Ocna

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

30 noiembrie – Pomenirea mucenicului şi mărturisitorului pentru credinţă şi neam, Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu

Corneliu Zelea Codreanu, biografie (1899 – 1938)

Autor: Ștefan Bolocan

Corneliu Zelea Codreanu s-a născut pe data de 13 septembrie 1899, în oraşul Huşi, România. Putem împărţi viaţa sa în mai multe perioade, în modul următor: copilăria (1899-1919), studenţia (1919-1922), colaborarea cu A.C.Cuza (1922-1927), şi perioada „Legiunii” (1927-1938).

Despre copilărie, Căpitanul a lăsat puţine mărturii. A preferat să vorbească mai puţin despre această perioadă. Totuşi, din cartea sa autobiografică „Pentru legionari”, aflăm că între anii 1912-1916 a studiat la Liceul Militar de la Mănăstirea „Dealul”. În acelaşi an 1916, îşi urmează tatăl pe font. Ulterior, între anii 1916-1919, continuă studiile militare la Şcoala Militară de Infanterie Botoşani. Anume în acea perioadă, a învăţat să iubească tranşeea şi să urască salonul, primind o educaţie militară care l-a marcat în mod benefic, întreaga viaţă.

În cea de-a doua perioadă a vieţii sale, se încep atît greutăţile, cît şi afirmarea sa. Intră la Facultatea din Drept a Universităţii din Iaşi. În cei trei ani de studenţie, are parte de îndrumarea profesorului Cuza, iar acest lucru a fost de un real folos. În anul 1920 intră în rîndurile „Gărzii Conştiinţei Naţionale”, organizaţie condusă de muncitorul Constantin Pancu. În cadrul acestei organizaţii duce o continuă luptă contra încercărilor de bolşevizare a maselor munictoreşti din Iaşi. În primăvara lui 1920, reuşeşte chiar să zădărnicească o încercare de revoluţie bolşevică la uzinele CFR din Iaşi. Din cauza atitudinii sale îndrăzneţe este exmatriculat pentru o perioadă, din universitate. Tot în cadrul acestei perioade, reuşeşte să organizeze Asociaţia Studenţilor Creştini, pe care a condus-o.

Cea de-a treia perioadă se încadrează între anii 1922 şi 1927. În aceşti ani, colaborarea sa cu A.C. Cuza devine şi mai productivă. Profesorul de economie politică îl susţine în manifestaţiile studenţeşti care aveau loc în anii 1922-1923. Tot împreună, creeză Liga Apărării Naţional Creştine (martie 1923). Corneliu Codreanu îşi manifestă deschis dezacordul faţă de modificarea Constituţiei din anul 1923 (mai ales contra articolului 7, prin care România înceta ca Stat Naţional).

În toamna lui 1923, ia o decizie îndrăzneaţă. Alături de cîţiva foşti colegi, decide să pedepsească clasa politică pentru adoptarea noii Constituţii. Planul este trădat de un coleg, şi nimeresc ci toţii în închisoare. Cu toate acestea, în urma procesului, studenţii sunt declaraţi nevinovaţi.

În mai 1924, deschide prima tabără de muncă, la Ungheni. Iar acea frumoasă tradiţie a taberelor de muncă începea să fie pusă în practică. În vara aceluiaşi an se căsătoreşte cu Elena Ilinoiu, nunta Căpitanului fiind o imensă manifestaţie, la care au participat în jur de 80 000 de oameni. Petru a ne face o închipuire despre mulţimea care era adunată la nunta Căpitanului, trebuie să spunem că şirul de care ce iaşeau din oraş se întindea pe o lungime de peste 7 km.

În toamna lui 1924, este închis din nou, pentru faptul că l-a împuşcat, din legitimă apărare pe prefecul de poliţie din Iaşi, Mancu. După o detenţie de 9 luni, este eliberat din nou. Trebuie să menţionăm că la acest proces, s-au înscris peste 1 900 de avocaţi pentru a-i lua apărarea. Iar în drum spre Iaşi, prin gări, Căpitanul era întîmpinat de mulţimi de zeci de mii de oameni care îi apreciau îndrăzneala şi tăria de caracter.

Între anii 1925-1927 îşi face Doctoratul în Economie Politică la Grenoble, Franţa. A reuşit acest lucru, cu toate că a întîmpinat imense lipse materiale.

Din 1927 începe ultima, şi cea mai grea perioadă a vieţii sale. În acest an, în contextul scindării LANC-ului, relaţiile cu profesorul Cuza se răcesc. Înconjurat de puţinii colegi de studenţie, formează Legiunea „Arhanghelul Mihail”, în data de 24 iunie 1927. Drumul la care a pornit era destul de greu şi periculos. Ei înşişi se speriau de sărăcia şi neputinţa lor. Şi totuşi, faptul că au crezut necondiţionat în misuinea pe care o aveau, le-a dat puteri să formeze o asmenea organizaţie ca Mişcarea Legionară. Din acei 5 tineri săraci şi lipsiţi de susţinere, peste 10 ani Mişcarea număra peste un milion de membri (cifre oficiale)…

Din acel an, biografia lui Corneliu Zelea Codreanu s-a contopit practic cu cea a Mişcării Legionare, oranizaţie de renaştere spirituală, pe care a condus-o cu mînă forte. În decurs de doi ani, Mişcarea scotea cîteva ziare, cu un tiraj de zeci de mii de exemplare.

În anul 1930, Căpitanul a reuşit să facă un marş în Basarabia. Martorii oculari ai acelor evenimente au rămas profund marcaţi de întîlnire, şi chiar şi unii evrei au recunocut acest lucru.

Din anul 1930, înfiinţează Garda de Fier – secţia politică a Mişcării Legionare. În anii următori – 1931, 1932 şi 1933, Garda de Fier este dizolvată de 3 ori, şi de fiecare dată – fără motiv.

Trebuie să mai menţionăm ca la Mişcarea fondată şi condusă de Corneliu Codreanu au aderat sufleteşte majoritatea intelectualilor români de atunci. Aceştia, fie că aveau convingeri ortodoxe de mai înainte, fie că aderînd la Mişcare, s-au schimbat spre bine. Din lungul şir al intelectualilor deveniţi legionari, putem enumera pe: Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Traian Brăileanu, profesorul Găvănescul, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Polihroniade, Gheorghe Clime şi mulţi alţii.

Spre sfîrşitul vieţii, Căpitanul ajunsese unul dintre cei mai apreciaţi şi stimaţi oameni din ţară. În rîndurile organizaţiei intrau oameni din toate catogoriile sociale – studenţi, intelectuali, ţărani, munictori, ect. Singurii care îl urau şi nu erau de acord cu Căpitan erau regele, concubina sa, politicianiştii, marii bancheri (în marea lor parte evrei).

Pentru atitudinea sa dîrză, pentru lupta sa neîncetată pentru Ortodoxie, şi pentru simplul fapt că îşi dorea un viitor mai bun pentru neamul său, Corneliu Codreanu a trebuit să „plătească”. În urma unui proces mai mult decît batjoocritor, el este condamnat la 10 ani de muncă silnică, pentru simplul fapt de-al fi numit pe N. Iorga „necinstit sufleteşte”.

Este asasinat în noaptea de 29-30 noiembrie, alături de Nicadori şi Decemviri, la ordinul lui Carol II, şi al lui Armand Călinescu. Peste trupurile celor 14 eroi s-a turnat acid sulfuric, și groapa comună a fost umplută cu beton.

Ca urmare a instaurării Statului Naţional Legionar, trupul Căpitanului este deshumat, şi reîngropat la Casa Verde din Bucureşti. Din păcate, astăzi nu se cunoaşte locul de veci al Căpitanului, mormîntul său fiind distrus de regimul comunist.

Prin ceea ce a creat şi ne-a lăsat moştenire, Căpitanul va rămîne de-a pururi în memoria poporului român. Datorită lui, România a trăit una din rarele ei treziri la viaţă. Cauza sa rămîne actuală şi azi. Şi această luptă va continua mereu, pînă la veacul de apoi: lupta pentru mîntuirea neamului românesc.

Sursa: istoria.md

Veşnica lui pomenire!

Citiţi şi:

ORIGINEA LUI CORNELIU ZELEA CODREANU

De ce l-a omorât Carol al II-lea pe Corneliu Zelea Codreanu

Masacrele din 21-22 septembrie 1939

Mitropolitul Teofan din nou îşi dă în petic: slujeşte în comun cu ereticii

Zeci de politicieni din București și Iași, dar și sute de oameni simpli au participat astăzi la inaugurarea cu fast a noii piste a Aeroportului Internaţional Iaşi.

Au fost invitaţi, pentru sfinţirea pistei şi ÎPS Teofan, mitropolitul ortodox al Moldovei şi Bucovinei şi Petru Gherghel, pseudo-episcop catolic. Slujba de sfinţire a pistei a fost oficiată în comun, conform imaginilor şi ziaruldeiasi.ro:

ORA 10:00

Slujba de sfinţire a pistei, oficiată în comun de ÎPS Teofan şi PS Gherghel, şi cuvântările celor doi clerici vor avea loc în intervalul 9,50-10,15. Până la 10.40 este programat discursul directorului Aero­por­tului, Marius Bodea, şi prezentarea unui film documentar despre realizarea pistei. Până la 11.20 vor fi ţinute alte discursuri oficiale. Cursa Roma – Iaşi va ateriza la 11.25, momentul fiind transmis în direct pe un monitor instalat în incinta Aeroportului.

gethumb.details.php 2014821100217(1) gethumb.details.php 1

CANONUL 45 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII)
Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească.
(10, 11, 46, 64 ap.; 2, 4 sin. UI ec; 6, 9, 32, 33, 34, 37 Laod.; 9 Tim. Alex.)

CANONUL 46 apostolic (TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE)
Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu ne­credinciosul? (II Cor. 6,15).
(47, 68 ap.; 19 sin. I ec; 7 sin. 11 ec; 95 Trui.; 7, 8 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare)

Zeci de politicieni din București și Iași, dar și sute de oameni simpli au participat astăzi la inaugurarea cu fast a noii piste a Aeroportului Internaţional Iaşi.

Noua pistă de aterizare-decolare a Aeroportului Internaţional Iaşi are o lungime totală de 2.400 de metri. Astăzi au fost inauguraţi primii 2.150 de metri, urmând ca până în noiembrie să fie terminată întreaga lucrare.

Lucrarea face parte din programul de dezvoltare şi modernizare a Aeroportului Iaşi, care cuprinde, pe lângă construcţia pistei, extinderea parcării aeronavelor şi construcţia unui nou terminal de pasageri. Proiectul beneficiază de finanţare europeană în valoare totală de 56,7 milioane de euro.
Lucrările la noua pistă flexibilă de la aeroportul Iaşi au început în 7 august 2013, iar lucrările au inclus realizarea pistei de decolare – aterizare, a căii de rulare, extinderea platformei şi a drumului perimetral, precum şi instalaţia de balizaj. Sursa: https://ro.stiri.yahoo.com/galerie-foto-inaugurare-cu-fast-noii-piste-aeroportului-132636102.html

Dar ce vor spune? Că n-au slujit împreună? Că n-au fost la aceeaşi masă? Dar sunt unii lângă alţii! Or fi citit rugăciuni alternativ, când ortodocţii când catolicii? Oricum a fost, cu siguranţă au slujit împreună. Împotriva canoanelor!

 Citiţi şi despre alte apucături ecumeniste ale mitropolitului Teofan:

Recunoaşterea unui “sfânt” papistaş este un act de apostazie

Actualizare:

Câteva secvenţe video:

http://www.bzi.ro/iesenii-au-fost-martori-iata-ultimul-discurs-al-lui-ceausescu-la-iasi-foto-video-451931

Iată că şi la demararea lucrărilor, pe timpul când ministrul Fenechiu era liber, s-au amestecat prelaţii şi rugăciunile lor:

http://www.ziaruldeiasi.ro/galerie/demararea-lucrarilor-la-aeroport-foto-andrei-disca–343.html