PROTEST la Patriarhie impotriva Sinodului tâlhăresc din Creta – 30 august ora 9:00

sinod

Marţi, 30 august, la ora 9.00, sunt aşteptaţi pe dealul Patriarhiei toţi cei care au un cuvânt de spus împotriva ecumenismului şi a celor 25 de arhiepiscopi şi episcopi care au semnat documentele de la Sinodul tâlhăresc din Creta în frunte cu PF Daniel. Atenţie protestul nu este autorizat! La această acţiune şi-a anunţat prezenţa şi monahul Ioan mărturisitorul din Sfântul Munte Athos.

De asemenea, călugări din Sfântul Munte Athos, împreună cu toţi cei care doresc, vor ţine post negru, până seara la ora 20.00, apoi doar pâine şi apa timp de trei zile, respectiv în zilele de 22, 23 şi 24 august 2016 (luni, marți, miercuri).

Cei din alte zone ale țării se pot duce la sediile episcopiilor si mitropoliilor de care aparțin.

În acelaşi timp, creştinii sunt chemaţi la rugăciune pentru păstrarea dreptei credinţe ortodoxă – Psaltirea o data pe zi + Paraclisul Maicii Domnului.

Dumnezeu să ne lumineze şi să ne întărească pentru a păstra dreapta credinţă!

Mai multe detalii aici: https://www.facebook.com/events/1778826342402623/

Arhiepiscopul Mark de Berlin al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor: Există o obligaţie – să fim creştini-ortodocşi!

arhiepiscopul marc de berlin si germaniaÎntr-un interviu acordat publicaţiei ruseşti Pravoslavie, în Chambesy – Elveţia, Arhiepiscopul Mark de Berlin și Germania, din Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, președinte al Comisiei de Drept Canonic a Conferinţei Inter-Sinodale şi-a exprimat opinia, privind modul de trai și de educare a copiilor, într-o lume pătrunsă de spiritul anti-creștin:
– Domnule, sunteți președintele Comisiei de Drept Canonic a Conferinţei Inter-Sinodale. Astăzi, ne place să vorbim, aproape tuturor, despre drepturile noastre, dar să ne respectăm şi obligaţiile cam uitam de obicei. Care mai sunt obligațiile noastre?
– Există o obligație – să fim creştini-ortodocşi. În fiecare zi, nu doar sâmbăta și duminica. În orice moment. Astfel ar trebui să ne exprimăm credinţa, peste tot și în întreaga viață.
– Vremurile sunt diferite, perioadele de timp diferă unele de altele. Ce este caracteristic timpului nostru? Care sunt provocările serioase, în opinia dumneavoastră, cu care creștinii se confruntă astăzi?

– Aş aminti, mai presus de toate, problemele legate de educația tinerilor. Astăzi, multe lucruri au indus un spirit neortodox în viețile noastre, cu care fiecare copil vine în contact, și asta deja din primii ani ai vieții sale. Biserica și părinții trebuie, desigur, să-şi protejeze copiii, de acestea. Dar, protecția nu este suficientă, trebuie să le dam, de asemenea, ceva pozitiv şi bun. Este nevoie ca, de la o vârstă fragedă, copiii să participe la Tainele Bisericii, să fie conștienți, să-şi poată mărturisi natura lor specială. Noi suntem creștini, nu suntem din lumea aceasta. Și nu trebuie să ne adaptăm lumii acesteia. Da, trăim în această lume, dar trăim conform noțiunilor noastre, conform legilor noastre. Copiii noștri trebuie să înțeleagă valoarea credinței lor, știind că au ceva special, pe care alții nu-l au. Copiii de școală se confruntă, foarte acut, cu lumea, în opoziţie cu ea, mai ales aici, în Occident, unde într-o clasa de şcoală poate exista un singur copil ortodox. Acesta, desigur, este obligat să-și apere pozițiile. Dar, pentru asta, el trebuie să fie conștient de originalitatea sa, de particularitatea sa. El trebuie să ştie că creștinul nu poate acționa ca toți ceilalți, nu poate crede că toată lumea, nu poate face ce fac colegii săi. El trebuie să înțeleagă că credința lui este prețioasa, că el are ceva special, pe care alții nu-l au. Singura participare la Taine îl ridică peste nivelul general. Chiar programul său, care începe cu rugăciunea de dimineață și se încheie cu rugăciunea de seară, nu este ca al altora. Și, atunci când copilul devine conștient de acest lucru, va putea trăi în liniște. Dar, dacă nu devine conştient de asta, el va fi deprimat în mod constant, sau pur și simplu se va topi în masă. Aşa se întâmplă cu toţi, merg după valul celorlalţi, este o caracteristică a tinerilor din orice țară, nu doar din Occident. A ceda acestui val, este foarte periculos pentru creștinul ortodox, pentru că îşi poate pierde cu ușurință personalitatea, autenticitatea. Și numai atunci când va înțelege de ce avere dispune: credința ortodoxă, tradiția Bisericii Ortodoxe, îşi va putea trăi viața. Iar în Occident, aceasta situație se complică şi prin alte lucruri: naţionalitate, limba etc. Astfel, viața da naştere, pentru tânăra generație, la întrebări deloc simple. Dar, este important ca ea să cunoască răspunsurile corecte.

Sursa: ortodox.md

Duminica Ortodoxiei, ziua în care ar fi trebuit să se citească slujba Sinodiconului, adică anatemele împotriva tuturor ereticilor

În România, în BOR, anatemele nu se citesc. Nici nu există în cărţile de culta această slujbă. Le citesc doar stiliştii (care nu sunt în comuniune cu noi).

Iată câte ceva despre asta:

In Dumninica Ortodoxiei se sarbatoreste Triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, sarbatoare instituita de patriarhul Metodie al Constantinopolului la 11 martie 843 pentru a fi sarbatorita in fiecare an in prima Duminica a Postului Mare. Se obisnuieste in anumite locuri ca in aceasta zi sa se faca procesiuni cu icoane(in amintirea  biruintei iconodulilor in anul 842) si sa se citeasca Synodikonul care este un act in care sunt anatemizati ereticii din toate timpurile si locurile si sunt fericiti aparatorii dreptei credinte. Acest Synodikon se citeste si astazi in toate Catedralele, Manastirile si parohiile din Grecia.
La ruşi – doar la slujbele arhiereşti. Iar la români – deloc., din Triodul românesc lipsind Sinodiconul Ortodoxiei, slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bisericesc.
Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici. El explică de ce în zilele noastre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asupra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s-au prăşit acum o mulţime de nihilişti şi de nihiliste, de darwinişti, de spiritişti: dacă în învăţătura lor ar fi vreo rătăcire nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n-ar glăsui, nu i-ar osândi şi nu i-ar da anatemei? Dimpotrivă, s-ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodoxiei s-ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Renan, Cardec şi tuturor următorilor lor -anatema!». Dar nu e nicidecum nevoie de un sinod special pentru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor mincinoase au fost deja date anatemei…”
Într-una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teologie din Bucureşti, stareţul mănăstirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sinodiconul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mănăstiri şi în catedrale şi dacă n-ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Ortodoxiei, facem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecumenice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dumneavoastră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al părintelui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bine să-l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Liturghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi rostim anatemele.În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind  pe luptătorii pentru dreapta credinţă începând din timpul Sinoadelor şi ajungând până la SfântulGrigorie Palama”

RÂNDUIALA DUMINICII BIRUINTEI ORTODOXIEI

Introducere
Singura traducere în româneşte a acestui text există într-un manuscris de la Arhivele Statului din Iaşi, de pe la 1890. El n-a fost niciodată tipărit în vreuna din ediţiile Triodului în România, deşi face parte din rînduiala slujbei din Duminica Ortodoxiei în majoritatea manuscriselor greceşti. Patriarhia de Constantinopol şi Sfîntul Munte Athos fac această slujbă dintotdeauna.
Mai mult ca sigur motivul pentru care ea nu s-a citit în bisericile şi mănăstirile româneşti în ultimele sute de ani a fost unul politic.
Sinodul local din Constantinopol care a avut loc în anul 842, întărind hotărîrile dogmatice ale Sinodului al VII-lea Ecumenic, a înfiinţat sărbătorirea anuală a biruinţei Ortodoxiei asupra eresurilor.
 
Sfîntul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, care se afla în fruntea Sinodului, a alcătuit în acest scop o rînduială deosebită a Dreptei Credinţe.

Slujba

După isprăvirea citirii ceasurilor, spre locul obişnuit unde se află arhiereul în veşminte, vin din altar arhimandriţii, egumenii, preoţii, diaconii; preoţii scot icoana Mîntuitorului şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi le pun pe analogul din mijlocul bisericii. [De se va întîmpla ca arhiereul să nu fie de faţă la această slujbă (în parohiile de mir sau mănăstiri), cuvintele acestuia se rostesc de preot; iar de va lipsi protodiaconul (diaconul), cuvintele acestuia se rostesc, la fel, de preot]
Începe protodiaconul: Binecuvîntează, Stăpîne !
 
Arhiereul: Binecuvîntat este Dumnezeul nostru…
 
Strana: Amin. Împărate ceresc…
 
Citeţul: Sfinte Dumnezeule… (rugăciunile începătoare). Doamne miluieşte (12 ori). Veniţi să ne închinăm…
 
Şi psalmul 74: ………………………………..
După toată rânduiala slujbei până aici, urmează:
Apoi protodiaconul:
 
 Aceasta este credinţa apostolească,
 Aceasta este credinţa strămoşească,
 Aceasta este credinţa dreptslăvitoare,
 Această credinţă lumea a întărit!
Încă şi soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile şi scrierile lor împreună-glăsuitoare cu Dumnezeiasca descoperire, le primim şi le întărim. Chiar dacă şi acestei Pronii a Domnului  pentru noi şi mîntuitoarei descoperiri duşmanii Ortodoxiei i se împotrivesc, pomeni-va atunci Domnul ocara robilor Săi: slava hulitorilor a ocărît-o şi pe cei îndrăzneţi şi vrăjmaşi Dreptei Credinţe fricoşi şi grabnici la fugă i-a arătat. Precum pre cei care îşi cuceresc mintea sa întru ascultarea Dumnezeieştii descoperiri şi care nevoitu-s-au pentru aceasta îi fericim şi îi lăudăm; aşa şi pre cei care se împotrivesc acestui adevăr şi care nu s-au pocăit Domnului carele aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa lor şi, urmînd Sfintei Scripturi şi de datinile Bisericii dintru început ţinîndu-ne, îi lepădăm şi îi dăm anatemei.
Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume de la sine s-a făcut şi toate cele dintr-însa fără Pronia lui Dumnezeu şi din întîmplare se fac, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care grăiesc că Dumnezeu nu este duh, ci trup; sau că nu este drept, milostiv,  preaînţelept, atotştiutor şi alte hule asemenea rostind, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care îndrăznesc să grăiască că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă cu Tatăl şi nu este de aceeaşi cinstire cu El, aşijderea şi Duhul Sfînt, şi care mărturisesc pre Tatăl, şi pre Fiul şi pre Sfîntul Duh nu ca pre Cel ce este Unul Dumnezeu, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

 

Celor ce nebuneşte grăiesc că nu a trebuit pentru mîntuirea noastră şi spre curăţirea păcatelor noastre să vină în lume Fiul lui Dumnezeu în trup şi să primească patimă de voie, moarte şi înviere, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care nu primesc harul răscumpărării propovăduit în evanghelie ca singurul mijloc de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care îndrăznesc să grăiască că Preacurata Fecioara Maria nu a fost înainte de naştere, la naştere şi după naştere Fecioară, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce nu cred că Duhul Sfînt i-a înţelepţit pre prooroci şi apostoli şi printr-înşii ne-a vestit nouă calea adevărată spre pocăinţă şi a întărit aceasta cu minuni, şi că acum în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi vieţuieşte şi îi povăţuieşte pre ei la orice adevăr, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfîrşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplata veşnică pentru faptele bune în ceruri, iar pentru păcate – osîndire, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc toate sfintele Taine, de Biserica lui Hristos ţinute, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile lor care sînt într-un duh glăsuitoare cu Dumnezeiasca descoperire şi de Biserica dreptslăvitoare – sobornicească cu  blagocestie păstrate, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care cugetă precum că împăraţii pravoslavnici sînt ridicaţi în scaunul stăpînirii nu din deosebita pentru ei bunăvoinţă Dumnezeiască, şi la ungerea lor darurile Sfîntului Duh spre  primirea acestei mari chemări asupra lor nu se revarsă, şi astfel îndrăznind la răzvrătire şi viclenie împotriva lor, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care ocărăsc şi hulesc sfintele icoane pe care Sfînta Biserică le primeşte spre amintirea lucrărilor lui Dumnezeu şi a bine-plăcuţilor Lui, spre trezirea evlaviei celor ce le privesc pre ele şi a dorinţei de a-i urma, şi celor care le numesc pre acestea idoli, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce se ridică împotriva Bisericii lui Hristos învăţînd că ea s’a împărţit în „ramuri” şi care spun că Biserica nu fiinţează în chip văzut, ci din „ramuri” şi schisme, din feluritele slăviri şi credinţe mincinoase se va alcătui în viitor într-un singur trup, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Si celor care nu deosebesc adevărata Preoţie şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci învaţă precum că botezul şi euharistia ereticilor sînt îndestulătoare pentru mîntuire, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Si celor ce se află în unire duhovnicească cu aceşti eretici sau îi sprijină pre ei, sau apără noul lor eres ecumenist, închipuindu-l drept dragoste frăţească şi drept unire a creştinilor despărţiţi care, chipurile, se va întîmpla, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).
……… Şi restul slujbei…
Din păcate, majoritatea preoţilor, n-au suficient curaj şi hotărâre sa citească acestă slujbă…

Mărturia unui protestant întors la adevărata credinţă

Bogdan Mateciuc

M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, creştini ortodocşi. Bunica a fost cea care m-a învăţat câteva rugăciuni şi să mă închin. De altfel, la insistenţele ei m-au botezat părinţii.

Când mă lua cu ea la biserică, obişnuiam să privesc îndelung chipurile acelea grave zugrăvite pe pereţi, candelele şi veşmintele ciudate ale preotului. Mă întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugrăvit pe pereţi.

Odată cu începerea şcolii, am fost crescut de părinţi şi, din cauza convingerilor lor ateiste, tot ce mă învăţase bunica s-a şters. Crescând, am adoptat şi eu ateismul părinţilor şi al societăţii comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit bun pentru cei slabi de minte şi că toate lucrurile din natură au o justificare evoluţionistă. Râdeam de străbunica mea atunci când îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Pentru mine, plantele creşteau datorită apei din pământ.

Copilăria tihnită, cu scoală şi vacante împreună cu părinţii la munte şi la mare, s-a sfârşit în clasa a şasea, când între părinţi au început să apară neînţelegeri. Au urmat nişte ani dificili, un divorţ şi decesul mamei. La 14 ani eram un cinic; tot ce era frumos pe lume era o prostie.

În decembrie 1989 a avut loc lovitura de stat. Aveam 17 ani, eram elev de liceu şi ascultam heavy-metal. În ţară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat şi eu în posesia unuia şi am început să-l citesc, din curiozitate intelectuală. Deşi pentru mine Iisus Hristos era un mit, mi-au plăcut cuvintele Lui din cărticica misionarilor.

În acea perioadă (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfârşitul lumii. Este posibil să fi fost indus de lecturile mele, cu toate că nu aveam nici o preocupare faţă de scenarii apocaliptice. Iisus şi poveştile din Biblie despre sfârşitul lumii erau… poveşti.

În vis, se făcea că lumea se sfârşea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundaţii şi incendii. Eram chiar în casa în care locuiam şi priveam pe fereastră blocurile din vecinătate care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era până la brâu şi ducea cu ea tot ce lua din casele şi blocurile dărâmate. Afară ploua, iar eu ţineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbuşiseră două laturi ale blocului nostru şi mă aşteptam să cadă din clipă în clipă şi tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu ştiri din întreaga lume despre pagubele umane şi materiale. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea în lumea întreagă. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parcă din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păţi nimic. Deşi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am rămas liniştit, preocupat să nu intre ploaia de afară în casă. Aşa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea şi acum, după atâţia ani, mi-l amintesc în detaliu), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic şi un rebel.

În anul trei de facultate am trecut printr-o decepţie sentimentală, iar o rudă apropiată mi-a recomandat un coleg de serviciu capabil să-mi dea nişte sfaturi. Numele lui era Ioan Panican şi, în timpul liber, era misionar neoprotestant. Deşi era penticostal, călătorea în toată ţara şi era primit să predice în toate adunările neoprotestante.

Am acceptat să mă întâlnesc cu acest ins, discuţiile noastre fiind axate în general pe credinţă. Mi-a vorbit frumos despre Dumnezeu şi, cu ajutorul lui, lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să capete un sens.

Convertirea

După câteva săptămâni, m-a invitat să fac o călătorie cu el la Timişoara şi acolo, într-o adunare baptistă, în urma „chemării la pocăinţă” lansată de un predicator american, am spus în fata celor prezenţi că îl primesc pe Iisus în inima mea şi că vreau să încep o viaţă nouă alături de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucureşti, considerând că acum eram creştin şi că Dumnezeu îmi făcuse un mare har că m-a scos din viaţa falimentară în care trăisem până atunci. Mai mult, simţeam că am o identitate nouă: eram baptist. Aceste lucruri s-au petrecut în ianuarie 1994.

În Bucureşti am frecventat pentru vreo şase luni o adunare baptistă. Sosirea mea acolo a trecut destul de neobservată, deşi în unele adunări neoprotestante noilor veniţi li se acordă o atenţie aparte.

În perioada aceea am citit toată Scriptura, precum şi alte cărţi, şi am aflat de existenţa altor culte neoprotestante – inclusiv de cei care credeau că pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc şi astăzi: penticostalii. Am devenit curios în privinţa manifestărilor neobişnuite, atribuite de penticostali Sfântului Duh.

„Botezul cu Duhul Sfânt”

În vara lui 1994 am mers cu alţi tineri baptişti într-o tabără în Munţii Hateg. Acolo am întâlnit un grup aparte de englezi, veniţi în România pentru a renova un cămin de copii. Stăteau deoparte, fără a comunica prea mult cu noi şi am înţeles că, deşi erau şi ei „născuţi din nou”, aveau o credinţă diferită de-a noastră.

La un botez al unor adulţi, organizat într-un sat din zonă, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu o înţelegeam. Am intrat în discuţie cu ei, întrebându-i despre acea limbă. Mi-au spus că aceea era aşa-numita „vorbire în limbi” şi că, dacă cred că Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc şi pentru mine, Dumnezeu îmi va da şi mie darul vorbirii în limbi.

În acea seară m-am întâlnit cu ei într-o cameră din tabără. Stăteau în picioare în jurul meu, având mâinile aşezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleză, ca apoi să înceapă să vorbească în alte limbi. Mă rugam şi eu ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Văzând că nu se întâmplă nimic, am început să obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat şi eu să mă rog. La un moment dat am simţit că limba română este insuficientă pentru a exprima ce voiam să-i spun lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză, deşi evident, nu vorbesc engleza mai bine decât româna, care este limba mea maternă. După câteva clipe şi engleza a devenit „insuficientă”. Atunci am simţit că porneşte din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea (raţional sau gramatical). Nu eram în transă, căci eram perfect lucid. Mă auzeam vorbind foarte repede într-o limbă care părea să iasă singură din mine. Cunoşteam însă „ideea” acelor cuvinte. Eram atât de lucid, încât am început să zâmbesc la neobişnuitul situaţiei. Nu pot spune cât a durat rugăciunea. Ne-am oprit cu toţii, ei confirmându-mi că am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.

M-am întors în camera unde era grupul meu din Bucureşti. Am intrat şi m-am aşezat pe un pat, nedorind să le povestesc experienţa de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discuţiei pe care o aveau, o fată m-a întrebat: „Ce e cu tine?” Nu am înţeles la ce se referă. „Ai… ceva pe faţă, nu ştiu, aşa, o…” Le-am povestit atunci experienţa mea. La sfârşit s-a lăsat linişte. Ei erau baptişti şi, potrivit învăţăturii lor, nu credeau în vorbirea în limbi şi în celelalte lucruri specifice penticostalilor.

Penticostal

Am revenit în Bucureşti şi am început să frecventez o adunare penticostală. Această adunare era diferită de cea baptistă din toate punctele de vedere. Am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea şi m-am integrat într-un grup. Am început să aprofundez doctrina penticostală şi, în general, pe cea neoprotestantă. După câteva luni, m-am (re)botezat. Acum eram penticostal.

Pastorul adunării, Ioan Ceuţă, zis Marinel, fusese exclus din cultul penticostal iar acum reprezenta (şi reprezintă) în România o ramură penticostală internaţională diferită de restul penticostalilor din ţară. El m-a încurajat să devin student la o „şcoală biblică” înfiinţată de el, ceea ce am şi făcut. În acea perioadă am început să predic în adunări, atât în Bucureşti, cât şi în ţară. Am decis însă, după câteva luni, să renunţ la acele „studii biblice”. Cu cât îl cunoşteam mai bine, cu atât mă îndoiam mai mult de onestitatea pastorului Ceuţă şi, din precauţie, am decis că este bine să nu mă leg prea tare de sistemul creat de el: biserica lui, cultul lui, „facultatea” lui (neacreditată)…

A fost o perioadă frumoasă, cu mulţi prieteni, cu activităţi şi pasiuni comune. După mai bine de un an, odată cu schimbarea domiciliului meu, am părăsit adunarea pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit să rămân anonim şi cât am mers acolo, vreme de jumătate de an, nu am legat prea multe prietenii cu tinerii de acolo.

Am păstrat legătura cu tinerii din adunarea lui Ceuţă şi am aflat cu surprindere că, după plecarea mea, acesta pusese în circulaţie diverse minciuni despre mine în scopul discreditării mele în fata tinerilor. Când prietenii mei l-au întrebat de unde ştie acele lucruri şi ce dovezi are, el nu a putut da nici un răspuns.

Trebuie să spun că „botezul cu Duhul Sfânt”, căpătat în tabăra din Munţii Haţeg, nu a produs nici o schimbare în viaţa mea. Singura diferenţă era o mândrie subtilă că acum făceam parte din grupul celor ce „au Duhul”. Vorbirea în limbi s-a stins după numai câteva luni de la acel „botez”.

Pentru adevăr, trebuie să spun că acele zvonuri care circulă pe seama penticostalilor, despre presupuse lucruri sexuale necurate pe care le-ar săvârşi membrii acestui cult, sunt neîntemeiate. Asemenea zvonuri au fost puse în circulaţie de comunişti, ca un mijloc de a discredita acest cult. Tot potrivit comuniştilor, adventiştii răpeau şi sacrificau copii.

Îndoieli

În cei trei ani de la momentul din adunarea baptistă din Timişoara aprofundasem învăţătura neoprotestantă, cu accent pe felul în care este tratată problema păcatului. Fusesem învăţat că dacă faci un păcat, este suficient să i-l mărturiseşti lui Dumnezeu într-o rugăciune rostită în baza versetului de la 1 Ioan 1:9, păcatul tău fiind astfel iertat. Dacă păcătuiai din nou, făceai la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simplă, eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă acel păcat odată ce i-l mărturiseam.

Cu timpul, observând că viaţa mea personală nu se îmbunătăţeşte şi că Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie să-şi facă vizibile roadele, am început să mă îndoiesc că problema păcatului poate fi rezolvată printr-o soluţie atât de superficială. Deşi în adunările neoprotestante se repeta sistematic că Iisus este prietenul nostru, pentru mine această amiciţie cu Jesus nu se potrivea cu ceea ce învăţasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula „1 Ioan 1:9” de îndepărtare a păcatului (o îndepărtare teoretică, nu reală). Eram acelaşi om păcătos ca la început, iar formula neoprotestantă nu mă mai liniştea deloc.

Un capăt de drum: „Părtăşia”

După vreo patru ani de cunoscut diferite adunări neoprotestante, mi-am pierdut încrederea în infailibilitatea credinţei neoprotestante. Convorbiri cu diferite secte, mai mult sau mai puţin extremiste, cu martorii lui Iehova şi cu mormonii, mi-au completat imaginea ofertei religioase de pe piaţă.

Aveam nevoie de altceva, însă nu ştiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arăta acel „adevăr”. Discernământul mi se baza pe criterii relative şi mereu în schimbare.

După o perioadă de câteva luni de frământări, nişte prieteni ţigani – foşti penticostali – m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au spus ce credeau ei despre lupta cu păcatul şi am primit să merg unde mergeau ei. Aşa am descoperit Părtăşia.

Această grupare religioasă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poartă numele de Prietenii lui Smith). Adunările din România se aflau sub supravegherea unor germani. În Bucureşti, cei mai mulţi membri erau proveniţi din alte culte. Deşi învăţătura religioasă de aici semăna mult cu cea specifică grupărilor neoprotestante, spre deosebire de acestea, aici se spunea că mântuirea omului nu este efectivă atât timp cât omul nu manifestă o voinţă de a conlucra cu Harul lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatelor din viaţa lui. Această idee a luptei cu păcatul era esenţa predicilor lor. În acelaşi timp, pe cât de înfierbântate erau predicile lor împotriva păcatului, pe atât de extremişti erau faţă de toate celelalte credinţe. Ei erau aleşii lui Dumnezeu, erau purtătorii Luminii, iar ceilalţi nu erau decât nişte prostituate religioase. Pe cale de consecinţă, acest extremism faţă de cei din afară conducea la probleme de relaţionare şi comunicare cu restul lumii. Dezechilibre comportamentale erau justificate prin „râvna pe cale” şi prin „lupta cu păcatul”.

Am observat de la început diferenţa de învăţătură între ei şi celelalte culte neoprotestante. Acest lucru mi-a produs o impresie bună şi m-am hotărât să merg constant acolo. M-am integrat în comunitatea lor şi tot aici am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soţie. Deşi, pe măsură ce trecea timpul, vedeam tot mai multe lucruri specifice cultelor neoprotestante (fariseism, învăţături contradictorii, probleme de ierarhie în congregaţie, conflicte tineri-bătrâni), mi-am propus să le ignor şi să-mi văd de lupta cu păcatele din viaţa mea. În general, predicile – foarte emoţionale şi uneori isterizante – abăteau atenţia eventualilor sceptici.

Aceeaşi Mărie, altă pălărie

La un an de la sosirea mea, în Părtăşie s-a petrecut un incident. După modelul jocurilor şi partidelor politice, o mână de tineri au organizat „debarcarea” bătrânilor şi s-au făcut şefi ai partidei. Spunând că lucrurile nu merg cum trebuie sub actuala conducere, ei au organizat o „lovitură de palat”. Timp de câteva luni adunarea a fost scindată. Eu am rămas în tabăra „bătrânilor”, a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum tranşate atunci când responsabilul german pentru România a decis că tinerii au dreptate. Decizia a fost arbitrară, luându-se în Germania, fără nici o vizită sau discuţie cu cei implicaţi la faţa locului.

Această întâmplare mi-a arătat că dincolo de declamaţiile lor privind lupta cu păcatul, totul nu era decât o aparenţă sub care orgoliile şi ambiţiile personale „din lume” tronau nestingherite. Duhul de dezbinare specific neoprotestanţilor era la lucru şi aici.

Tinerii ajunşi conducători de partidă au implementat un management religios mai eficient şi mai captivant, mai pe placul tinerilor şi al copiilor. Adunările au început să fie condimentate cu mese festive şi cu scenete religioase, spre deliciul celor mici.

Împăratul era din nou gol. Deşi eram de acord cu Părtăşia în privinţa luptei cu păcatul, căile lor şi duhul în care umblau ei nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe soţia mea să continue dacă vrea, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influenţată de mine.

Am intrat într-o criză. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odată pentru că era un pas înapoi, apoi pentru că şi pe acestea le criticasem intens cât timp mersesem în Părtăşie.

Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost uşoară. Atunci când eşti învăţat că întâlnirile constante cu „fraţii”, participarea la adunări şi un anume fel de comportament reprezintă laolaltă „credinţa”, renunţarea la aceste forme exterioare îţi dă sentimentul că ţi-ai pierdut credinţa. Acum se spunea despre mine că „am căzut de la credinţă” şi că „m-am întors în lume”. Întorcându-se duminica de la adunare, soţia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care era privită acum; era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca şi cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le răspundea însă că sunt bine, ei se mirau şi clătinau neîncrezători din cap. Trebuia deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă şi să stau singur în picioare. Foarte mulţi dintre neoprotestanti stau în acele adunări pentru că ele le oferă o formă de viaţă socială. Adunarea acţionează ca un „ţarc” care le susţine „credinţa”. Izolându-se de societate şi de ceilalţi oameni, ei ajung deseori să confunde manifestările lor bizare cu credinţa. Lipsindu-le trăirea interioară autentică, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinţa pe sine că sunt credincioşi. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad repede în autoînşelare şi în păreri de sine. Acestea şi cu ţarcul adunării în care-şi petrec viaţa socială sunt un paravan care-i împiedică să se vadă aşa cum sunt. Cunosc oameni care, după prăbuşirea (la nivel psihologic) a acestui ţarc, au căzut într-un soi de letargie şi stare vegetativă. „Credinţa” lor a murit.

Am stat deci acasă câteva luni de zile, rugându-l pe Dumnezeu să-mi îndrepte paşii unde crede El de cuviinţă.

Întâlnirea cu Ortodoxia

În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan. Era absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi avea o fire aparte, prin răbdare, atitudine şi fire liniştită. Am început să discut cu el despre credinţă, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atenţie, îmi răspundea şi el. Treptat, am început să recunosc în inima mea că voiam să fiu ca el. Îl invidiam pentru felul lui de a fi. Campania mea de evanghelizare l-a adresa lui s-a desumflat. Predicarea mea a fost înghiţită de trăirea lui. Când am vrut să-i împrumut să citească „Călătoria pelerinului” de John Bunian (o carte foarte apreciată de protestanţi), el mi-a împrumutat „Pelerinul rus”. Diferenţa între cele două cărţi este că prima e o ficţiune, pe când a doua e o realitate. Mi-a împrumutat apoi „Viaţa Sfântului Arsenie Capadocianul” şi alte câteva cărţi. Am rămas uimit de profunzimea şi de aspectul practic al credinţei ortodoxe.

De fapt, o primă întâlnire cu credinţa ortodoxă avusese loc ceva mai devreme, pe când frecventam Părtăşia. Cel mai bun prieten al meu, un baptist, avusese la un moment dat de tradus şi compilat nişte materiale pentru un om de afaceri baptist care în timpul liber scria o carte despre Apocalipsă. Printre acele materiale erau şi scrieri escatologice ortodoxe.

El mi-a împrumutat o cărticică numită „Viaţa monahilor din Egipt”. Îl impresionase şi pe el foarte mult, însă se scuturase repede de acea impresie, amintindu-şi că e baptist şi temându-se, cred, de consecinţele cercetării acelui drum. Pe mine cartea m-a prins bine de tot. Ce am citit acolo nu văzusem şi nici măcar nu auzisem predicat în nici o adunare neoprotestantă. Tot el mi-a împrumutat „Evanghelia necunoscută”, scrisă de un teolog rus, Dmitri Merejkovski. Prin ea am început să înţeleg ce este acea Sfântă Tradiţie a ortodocşilor.

Astfel, în anul 2000, după ce Dumnezeu mi l-a trimis pe Bogdan, care mi-a împrumutat şi el nişte cărţi ortodoxe, de Bobotează a bătut la uşa mea preotul de la biserica ortodoxă din cartier. I-am deschis şi i-am spus spus că nu-l primesc pentru că eu sunt „sectant”. Mi-a zâmbit şi m-a întrebat de ce spun aşa. I-am spus că acesta este cuvântul folosit de ortodocşi pentru a-i desemna pe cei de altă credinţă. Mi-a răspuns: „Să nu mai spui niciodată că eşti sectant. Asta înseamnă a deforma adevărul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, tu nici nu arăţi, nici nu vorbeşti ca un sectant. Uite, un iehovist de la etajul patru mi-a spus că sunt fiu al Satanei şi că nu există Crăciun”. Mi-a spus că i-ar place să mai stea de vorbă cu mine şi m-a invitat să-l vizitez la biserică.

Timp de aproape jumătate de an, citind şi discutând cu părintele Dinu – acesta era numele preotului – şi cu colegul de serviciu, am început să cunosc bogăţia spirituală a Bisericii Ortodoxe. Am descoperit că creştinii din vechime nu crezuseră şi nu învăţaseră despre unele lucruri de căpătâi ale neoprotestanţilor, cum ar fi „răpirea celor credincioşi” sau „împărăţia de o mie de ani”. Asta m-a spus serios pe gânduri, dat fiind că noi, neoprotestanţii, ne credeam o reiterare a creştinismului de veacul întâi.

Am început să vin la slujbă la biserica unde slujea părintele Dinu. Nu înţelegeam nimic din Liturghie. Veneam mai mult pentru a-l asculta pe el predicând. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobând şi dezaprobând, după caz, cele ce auzeam. Bogdan mi-a explicat Sfânta Liturghie şi mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.

Atmosfera pe care o vedeam acolo era foarte diferită de cea cu care eram obişnuit în adunările neoprotestante. Oamenii păreau să nu se cunoască între ei. În plus, vedeam gesturi de răutate când unul ocupa scaunul altuia sau îl împingea mai mult sau mai puţin voit. Relaţiile dintre oameni, alături de anumite aspecte doctrinare, au reprezentat o piedică pentru mine. Eram însă atras şi doream să cunosc mai multe pe linia celor citite în cărţile menţionate mai sus.

Părintele Dinu mi-a spus că nu ar trebui să vin la biserică pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de pasajul din Evanghelie care descrie aducerea lui Iisus la Templu la vârsta de 12 ani. Am revăzut în mintea mea mulţimea care venea din toate colţurile ţării la Ierusalim, care se îmbulzea să intre în Templu. Oameni care nu se cunoşteau între ei şi care aveau felurite inimi şi gânduri. Printre ei însă erau şi Maica Domnului, Iosif, bătrâna Ana şi proorocul Simeon.

Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînţeles şi fără rost. În Scriptură, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le înţelegeau, căci erau „afară”. Atunci când „au intrat” în Biserică la Cincizecime, li s-au deschis ochii şi au înţeles.

Întoarcerea

Întrucât lista întrebărilor mele doctrinare era foarte lungă, părintele Dinu m-a sfătuit să merg la mănăstirile din Moldova, unde voi putea sta de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo.

Aşa am ajuns în vara lui 2000 la Mănăstirea Neamţ. Eram un tânăr neoprotestant dornic să afle răspunsul la multe întrebări.

M-am dus la tânărul călugăr de la poarta mănăstirii şi l-am întrebat cu cine as putea sta de vorbă despre credinţă. M-a îndrumat în biserica mare a mănăstirii. Aici l-am întâlnit pe părintele Serafim. Dându-şi seama din primele mele cuvinte că nu sunt ortodox, nu a fost foarte doritor să-mi răspundă la întrebări. Totuşi, spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea protestantă a lui Cornilescu, redându-mi apoi şi traducerea ortodoxă, mai duhovnicească şi mai plină de miez, după părerea lui.

Discuţia a fost scurtă, el fiind reticent a discuta cu mine. M-am întors la băiatul de la poarta mănăstirii, cerându-i să mă îndrume către un alt călugăr. Mi l-a arătat pe unul care traversa curtea mănăstirii, pregătindu-se să bată toaca pentru slujbă. Era părintele Vlasie.

M-am dus la el şi i-am spus că am nişte întrebări despre credinţă şi că aş vrea să stau de vorbă cu el. M-a întrebat dacă sunt ortodox. Când a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi, când îmi va spune dacă va sta de vorbă cu mine.

A doua zi l-am găsit abia seara, la ora 10. Am mers cu soţia mea, cu el şi cu încă un călugăr într-o chilie. Mai întâi le-am spus ce credinţă am eu; le-am vorbit despre Părtăşie şi despre „lovitura de palat” care m-a făcut să plec de acolo. Mă ascultau cu interes, comentând uneori cu umor „ortodoxia” opiniilor mele.

Cei doi monahi, părintele Vlasie şi părintele Eufrosin, erau nişte persoane interesante pentru mine. În ciuda descrierii sau imaginii realizate de neoprotestanţi, nu găseam la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din Bucureşti. Am discutat despre multe – despre icoane şi idoli, despre închinare şi slujbe bisericeşti. A trebuit să admit că toate răspunsurile pe care le primeam stăteau în picioare, cu toată obsesia mea protestantă legată de „biblicitatea” răspunsurilor.

Discuţia cu ei s-a prelungit până târziu în noapte. La ora 2, când ne-am despărţit, părintele Vlasie m-a întrebat, mai mult ca o sugestie care nu cerea un răspuns pe loc, dacă nu aş vrea să mă întorc la Ortodoxie.

Traversând curtea mănăstirii către camera noastră, simţeam în inima mea nevoia şi dorinţa de a mă întoarce la credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, însă mi-era teamă de cum va reacţiona soţia mea la o asemenea decizie. Am mers în tăcere unul alături de altul, dar când am am ajuns în cameră, ea mi-a spus, fără nici o introducere, că ar vrea ca, înainte de a pleca de la mănăstire, să pună „lucrurile în ordine”. Deşi nu participase activ la discuţia cu cei doi monahi, impresia cu care rămăsese fusese foarte puternică.

A doua zi am mers amândoi la părintele Vlasie şi i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Slujba de întoarcere trebuia oficiată de un episcop, însă atunci era în vizită la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei (actualul patriarh). Însoţit de părintele Vlasie, am mers şi am stat de vorbă cu el. Ne-a povestit că şi el mergea din când în când la penticostali când era copil, însă s-a ferit să se convertească. I-a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.

Slujba a avut loc la prânz, urmată apoi de slujba Cununiei. Ca naşi i-am avut pe părinţii lui Vlasie, care erau şi ei zilele acelea la mănăstire. Acestea au avut loc în luna iulie a anului 2001.

După cununie, părintele Vlasie m-a întrebat de când eram căsătorit cu Cornelia şi de ce nu aveam copii. Soţia mea pierduse o sarcină şi fiecare doctor la care fusese îi prescrisese un alt tratament. Hotărâsem să aşteptăm un diagnostic definitiv. Părintele Vlasie mi-a răspuns atunci să nu ne mai facem griji, că de acum lucrurile aveau să fie în regulă.

Ceea ce s-a şi întâmplat. L-am crezut pe cuvânt, am mers prin credinţă şi peste un an, cu ajutorul Maicii Domnului şi al rugăciunilor părintelui Vlasie, ni s-a născut Mihai.

Am petrecut o săptămână la mănăstirea Neamţ. Am putut să gust pentru prima oară din duhul sfinţilor şi să văd ce înseamnă cu adevărat lupta cu păcatul. Nu am întâlnit nici oameni cu vorba mieroasă, nici învăţături interesante extrase din Biblie ca iepurii din pălăria scamatorului. Nimic care să izbească ochiul sau care să îmbie lumeşte.

Astăzi

Întoarcerea mea la Ortodoxie s-a petrecut în anul 2001. La început, ea a adus cu sine o râvnă care nu a fost întotdeauna bună. Cercetarea învăţăturii de credinţă creştină ortodoxă a dus la o mândrie fină faţă de alţi creştini ortodocşi (această mândrie este specifică celor „citiţi”), la un anumit talibanism şi la multă energie risipită în discuţiile cu cei de altă credinţă.

În Ortodoxie am întâlnit oameni diferiţi. Tinerii, veniţi la credinţă după 1989, cunoşteau credinţa într-o măsură mai mare decât cei bătrâni. Cu unii dintre aceşti tineri m-am aflat uneori în conflict, pentru că ce citiseră ei la un Sfânt era diferit de ce citisem eu la un alt Sfânt. Credinţa creştină ortodoxă nu este o formulă matematică. Există o sumă de dogme sinodale, care sunt miezul credinţei, pe lângă care se află şi numeroase păreri ale unor Sfinţi şi obiceiuri locale, fără să fie însă o normă, deşi unii – tineri şi bătrâni – încearcă să le transforme în norme.

Spre deosebire de cultele neoprotestante unde toţi au aceeaşi credinţă, creştinii care nu cunosc învăţătura creştină nu sunt o raritate în Ortodoxia Europei de Răsărit. În această parte a lumii, a fi ortodox comportă aspecte mai degrabă tradiţionale, etnice şi sentimentale şi mai puţin dogmatice sau de alegere personală conştientă. În alte părţi ale lumii, lumea vine la Ortodoxie prin cercetarea lucrurilor şi prin asumarea învăţăturii de credinţă a Bisericii; acolo Biserica nu vorbeşte despre „credinţa strămoşească” şi deci există mai puţină etnicitate şi sentimentalism şi mai multă credinţă creştină autentică. Aici însă se face foarte puţină cateheză (învăţarea credinţei Bisericii). E adevărat, credinţa ortodoxă este cântată în cadrul slujbelor, însă aceste cântări şi imne au un limbaj duhovnicesc înalt, care nu este accesibil omului de rând. Chiar şi atunci când în biserici se organizează întâlniri catehetice, la acestea participă puţine persoane; ceilalţi nu sunt interesaţi de învăţătura Bisericii şi nu văd rostul acestor întâlniri. De aceea mulţi creştini, necunoscând învăţătura Bisericii, cred în lucruri contrare acesteia. Explicaţiile băbeşti şi superstiţiile se amestecă cu credinţa creştină şi, din păcate, ceea ce iese este prezentat drept „credinţă ortodoxă”. Acest amestec este criticat cu sârg de duşmanii Bisericii.

Astăzi, în „veacul” pe care îl trăim nu e uşor să fii ortodox în România. Mântuitorul a spus că „credinţa multora se va răci”, iar împlinirea cuvintelor Lui nu ocoleşte pe nimeni, fie el mirean, preot sau monah. Sunt multe provocări şi ispite, atât dinăuntru, cât şi din afara Bisericii, însă Împărăţia Cerurilor se ia cu străduinţă şi puţini reuşesc să se oprească, să-l caute şi să-l găsească pe Dumnezeu în nebunia care ne înconjoară; cine caută cu răbdare descoperă o altă viaţă.

Sursa: http://www.odaiadesus.ro/personala.html

MĂRTURISIRE ÎMPOTRIVA EREZIEI a românilor (monahi athoniţi, din ţară şi mireni)

prodromu-schitul

Schitul românesc Prodromu, de la Muntele Athos

Extraordinară mărturisire împotriva ecumenismului şi a tuturor ereziilor!

Vă rog, răspândiţi prin toate mijloacele!

Părintele Iulian de la Schitul Prodromu

MĂRTURISIRE ÎMPOTRIVA EREZIEI

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Toți cei care am fost botezați în Biserica Ortodoxă suntem membri deplini ai Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, adică a Trupului lui Hristos. Prin Taina Sfântului Mir am primit Pecetea Darului Duhului Sfânt și prin Sfânta Împărtașanie cu Trupul și Sângele lui Hristos ne unim cu El, devenind mădulare ale Trupului lui Hristos.

În această calitate de mădulare ale Bisericii lui Hristos, care este numai Biserica Ortodoxă, singura în care ne unim cu Adevăratul Dumnezeu, singura în care omul se poate mântui, arătăm şi respingem în mod public ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii. Erezia nu afectează doar pe cel care crede în ea, ci și pe membrii Bisericii, atâta timp cât cei ce gândesc eretic în Biserică propovăduiesc erezia și celorlalți membri prin cuvânt și prin fapte, răspândind astfel microbul ereziei în tot trupul Bisericii. Erezia predicată de episcop sau preot îi afectează și pe credincioși. Totodată, episcopul sau preotul trebuie să aibă grijă ca membrii turmei lui să nu învețe erezia.  Dacă păcatele morale îl despart pe om de Dumnezeu, cu atât mai mult erezia. Datoria episcopului este să învețe drept Cuvântul Adevărului, iar sfințenia este legată organic de Adevăr („Sfințește-i pe ei întru Adevărul Tău, iar Cuvântul Tău este Adevărul”– Ioan 17, 17). Hristos e Calea, Adevărul și Viața. Erezia este minciună și blasfemie la adresa Cuvântului Întrupat, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Ea se naște ca înșelare duhovnicească, devenind o ideologie contrară Adevărului, tăind posibilitatea sfințeniei și a mântuirii.

La fel cum o boală nu afectează numai organul bolnav, ci întreg organismul, tot așa și erezia, otrăvind pe unii membri ai Bisericii, provoacă durere în întreg trupul ei, afectându-l. De aceea, de fiecare dată când a apărut o erezie ce amenința Trupul Bisericii, s-au întrunit Sinoade Ecumenice și Locale care au anatematizat erezia și pe ereticii ce o susțineau, adică au tăiat din Trupul Bisericii învățătura eretică și pe cei ce o promovau.

Sfântul Apostol Pavel la Romani 12, 4-6 spune: „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare, așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos, și fiecare suntem mădulare unii altora, dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat.” iar în epistola I Cor 12, 21-22 spune : „Și nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuință de tine; sau, iarăși, capul să zică picioarelor: N-am trebuință de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt mai trebuincioase. ”  arătând în continuare că „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună.” (I Cor 12, 26-27).

Având în vedere că până în prezent nu s-au adunat Sinoade Locale care să condamne pe cei care încalcă de aproape 100 de ani atât Canoanele Apostolice cât și hotărârile Sinoadelor Ecumenice și Locale, noi, ca mădulare vii ale trupului lui Hristos respingem și ne disociem de toate practicile condamnate de Biserică:

– rugăciunile în comun cu ereticii și așa-numita „Săptămână de rugăciune pentru unitatea creștinilor”, „Vecerniile pentru unitatea creștinilor” și alte asemenea acțiuni ținute în Bisericile Ortodoxe în „Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor”,  în care sunt invitați eretici să predice din fața Sfântului și Înfricoșătorului Altar Ortodox, unde se jertfește Hristos Dumnezeu Omul;

– participarea la întâlniri sincretiste interreligioase și intercreștine la care se fac gesturi simbolice sincretiste și rugăciuni în comun cu ereticii, și  arătăm ca erezie şi respingem în mod public ecumenismul, cu toate manifestările sale:

  1. a) prezența Bisericii Ortodoxe Române și a celorlalte Biserici Ortodoxe Locale în «Consiliul Mondial al Bisericilor» pentru că platforma teologică a acestui consiliu are la bază o concepție ecleziologică relativistă de tip protestant după modelul celor enumerate mai jos.
  2. b) erezia conform căreia Ortodoxia ar fi (doar) o parte din Biserică.
  3. c) erezia conform căreia toate confesiunile creștine ar fi ramuri ale Bisericii celei Una.
  4. d) erezia conform căreia Biserica Ortodoxă ar fi o Biserică între multe alte «familii de Biserici» care împreună ar forma Biserica cea Una.
  5. e) erezia conform căreia unitatea Bisericii ar fi fost pierdută; conform învățăturii ortodoxe, Biserica este Una și Unică, deoarece Capul Ei este Unul Domn Iisus Hristos, iar unitatea Bisericii se exprimă prin unitatea de credință și prin supunerea credincioșilor față de ierarhia Ei, atâta timp cât ierarhia păstrează unitatea de credință.
  6. f) erezia conform căreia Biserica «ar fi divizată în confesiuni creștine» și că noi ar trebui «să refacem unitatea Ei» prin «minimalismul dogmatic», adică prin a accepta ca bază a unirii Ortodocșilor cu celelalte confesiuni (denominațiuni) credința minimală, adică credința în Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca Dumnezeu Întrupat și Mântuitor, trecând cu vederea toate celelale Dogme ale Bisericii, inclusiv preoția sacramentală, icoana, Harul Necreat, cinstirea sfinților, etc.
  7. g) erezia conform căreia ar exista o «unitate nevăzută» a Bisericii prin credința comună în Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor, urmând să se înfăptuiască și o «unitate văzută» prin unirea confesiunilor (unitate în diversitatea dogmelor și a tradițiilor) și erezia conform careia mai întai ne impartașim cu ereticii si apoi ajungem la o unitate de credință.
  8. h) erezia conform căreia ar fi suficient să crezi în Sfânta Treime și în Domnul Iisus ca Dumnezeu și Mântuitor ca să faci parte din Biserică (Biserica fiind văzută ca o adunare a tuturor confesiunilor creștine).
  9. i) erezia conform căreia Biserica Ortodoxă și adunarea romano-catolică (papo-filioquistă) ar fi «Biserici Surori» sau «cei doi plămâni ai Bisericii».
  10. j) ideea conform căreia între Biserica Ortodoxă și romano-catolicism (papo-filioquism) nu ar exista nici o diferență dogmatică, afirmând că singura diferență ar fi modul de intelegere asupra Primatul Papal.
  11. k) acordurile neortodoxe semnate de  reprezentanții Bisericilor Ortodoxe în cadrul dialogului intercreștin, dialog cu care suntem de acord atâta timp cât este facut pe baze ortodoxe, pentru a-i aduce pe eretici în Biserica Ortodoxă prin Taina Botezului, a Mirungerii și a Sfintei Împărtășanii.
  12. l) acceptarea sinodală de către Biserica Ortodoxă Română a dialogului de la Chambesy, în care ereticii anticalcedonieni monofiziți (asa zișii miafiziți), urmași ai ereziei lui Sever de Antiohia ( Învăță că Hristos are, după întrupare, o singură fire, compusă, şi nu două firi neamestecate și neschimbate, neîmparțite și nedesparțite într-o Persoană, fiecare fire avand voința și energia ei.  Nu acceptă învățătura Sinoadelor IV, V, VI și VII Ecumenice, rămânând în rătăcire și afară din Biserică) sunt recunoscuți ca ortodocși și afirmarea că anatematizarea lor ar fi fost cauzată de o simplă neînțelegere terminologică, și că, prin urmare, nu ar exista nici o diferență dogmatică între Biserica Ortodoxă și grupările eretice monofizite (Copți, Armeni, Siro-iacobiți, Malabarieni, Etiopieni, Eritreeni, Tomiți).
  13. m) acordul de la Balamand, în care reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Locale au acceptat un nou tip de uniație și au recunoscut pseudo-tainele romano-catolicilor, acord ce a fost respins de către reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Locale la Baltimore, în anul 2000.
  14. n) erezia conform căreia Filioque (purcederea Duhului Sfânt «și de la Fiul») ar fi doar o simplă neînțelegere terminologică, iar nu o alterare a Dogmei Sfintei Treimi – Dogmă pe care Însuși Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Hristos Întrupat ne-a descoperit-o (Ioan 15, 26).
  15. o) așa-zisa «ridicare a anatemelor» asupra romano-catolicilor (papo-filioquiștilor), dar și  asupra ereticilor monofiziți, monoteliți și monoenergiști, anateme date la Sinoadele Ecumenice; conform învățăturii ortodoxe, o anatemă dogmatică nu se poate ridica în mod magic, fără ca motivele anatematizării să fie înlăturate.
  16. p) erezia conform căreia ar exista Har Mântuitor în afara Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești și că ar exista botez valid și Har lucrător al preoției în afara Ei (simpla prezență istorică a unei succesiuni de la Apostoli și simpla rostire a formulei Sfintei Treimi nu validează «tainele» ereticilor).
  17. q) erezia conform căreia Sfinții Părinți nu mai pot fi azi în actualitate, erezie ce neagă prezența Duhului Sfânt în Părinții de la Sinoadele Ecumenice și, prin urmare, însăşi continuitatea existenței Bisericii ca instituție divino-umană.
  18. r) erezia care afirmă că nu putem cunoaște care sunt granițele Bisericii și erezia conform căreia toată omenirea ar fi încorporată într-o «Biserica nevăzută»; conform învățăturii ortodoxe, Biserica este Biserica Istorică, vizibilă, cu succesiune apostolică, ce a păstrat Dreapta Credință (Dogmele formulate la Sinoadele Ecumenice și anatemele ce delimitează Adevărul Dogmatic de minciuna eretică) și o duce mai departe până la sfârșitul veacurilor, și anume Biserica Ortodoxă.
  19. s) erezia conform căreia și ereticii ar fi încorporați într-un anume fel în Biserică.
  20. t) ideea conform căreia numărul de credincioși ar fi criteriul Adevăratei Biserici; conform învățăturii ortodoxe criteriul Adevăratei Biserici este criteriul păstrării Adevărului Revelat în mod nealterat.
  21. u) transformarea pogorământului (iconomiei) în Dogmă sau regulă; conform învățăturii ortodoxe, pogorământul este o derogare de la regula credinței, pentru neputințe omenești, în circumstante excepționale, având ca scop aducerea oamenilor la Dreapta Credință în ciuda piedicilor obiective. Pogorământul se aplică doar în cazuri de forță majoră, pentru atingerea unui scop bun în circumstanțe adverse. Pogorământul, prost înțeles, nu urmează rânduiala în absența unor circumstanțe excepționale, constituind, astfel, nu adaptare înțeleaptă ci sfidare a așezămintelor sfinte, ducând la nesocotirea Dreptei Credințe.
  22. v) așa-numitele «căsătorii mixte» între ortodocși și neortodocși, pentru că nu se pot uni cele de neunit, condiția principală a Tainei Căsătoriei fiind ca cei doi soți să fie creștini ortodocși botezați. Taina Căsătoriei este Taina dragostei și a unirii în Dreapta Credință. Nu se poate acorda această Taină numai unui singur membru, celui ortodox. De aceea căsătoria mixtă este lovită de nulitate, dar este și rugăciune în comun cu eterodocșii.
  23. w) negarea egalității Persoanelor Sfintei Treimi; conform învățăturii ortodoxe, Tatăl nenăscut și nepurces, Fiul născut și Duhul Sfânt purces, arată modul de existentă al fiecărei Persoane, Ele fiind egale în slavă și cinste, posedând aceeași Ființă;
  24. x) erezia conform căreia Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol ar fi fără-de-egal pornind de la erezia care neagă egalitatea persoanelor Sfintei Treimi.

Biserica Ortodoxă este Ecumenică (universală), nu ecumenistă, și de aceea așteptăm de la membrii Ei să practice și să predice ortodoxia la toată făptura, aducând pe mulți în Corabia Mântuirii care este Biserica Ortodoxă, Biserica cea Una, Sfânta, Sobornicească (Catholică) și Apostolească, așa cum mărturisim în Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan. De aceea, ne disociem de poziția tuturor celor care învață sau practică ereziile numite mai sus, fie că sunt sinoade panortodoxe, sinoade locale, patriarhi, ierarhi, preoți, diaconi, ipodiaconi, citeți, monahi, monahii sau credincioși.

Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă la mustrarea spre îndreptare între fraţi şi arată obligația adunării de a întări mustrările: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul” (Matei 18, 15-17). Canonul 75 apostolic nu deosebeşte între mireni şi clerici, ca martori ai abaterilor episcopului: «La mărturia cea împotriva episcopului eretic să nu se primească, dar nici credincios numai unul, că pe gura a doi sau a trei martori va sta tot graiul.» Sf. Ioan Gură de Aur accentuează caracterul de datorie a membrilor Bisericii de a mustra clerul care învaţă neortodox: „Trebuie a asculta de învăţători şi de preoţi, şi a nu-i judeca, chiar de ar avea o viaţă urâtă; dacă însă credinţa le e greşită, atunci nu trebuie doar să nu-i ascultăm, ci şi să fugim de ei, şi să-i judecăm” (Omilia a II-a la Ep. II Timotei).

De aceea, ne disociem de poziția lor şi îi mustrăm, cu durere şi cu nădejdea îndreptării lor (pentru care ne rugăm Bunului Dumnezeu):

  • pe reprezentanții Bisericilor Ortodoxe Locale care fac compromisuri dogmatice și afirmă erezii eclesiologice la dialogul intercreștin și interreligios,
  • pe Patriarhul Ecumenic care s-a rugat împreună cu Papa Francisc I la Sfântul Mormânt călcând în picioare Canoanele Sfinților Apostoli (care interzic sub pedeapsa caterisirii rugăciunea în comun cu eterodocșii), pe ierarhii diferitelor sinoade locale, printre care și pe ierarhii ce au fost trimiși  ca reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române, ca să felicite pe Papa Francisc I la întronizarea sa ca șef al ereziei romano-catolice (papo-filioquiste), precum și pe Sinoadele care i-au trimis.
  • pe ierarhii, preoții, diaconii, ipodiaconii, citeții, monahii, monahiile și credincioșii Bisericii Ortodoxe ce au participat la întâlniri sincretiste interreligioase și intercreștine și care au făcut gesturi simbolice sincretiste și rugăciuni în comun cu ereticii sau s-au împărtășit cu ereticii.
  • pe cei care spun că în Biserica Ortodoxă Română nu mai este Harul Duhului Sfânt datorită faptului că unele mădulare ale Ei sunt căzute în rătăcirea ecumenistă, ca și cum Harul s-ar retrage în mod automat din Biserica lui Hristos; nu noi suntem salvatori ai Bisericii, ci Biserica ne salvează pe noi.

Ne disociem de acțiunea Patriarhiei Ecumenice de a chema la Fanar pe pseudo-episcopul Romei Benedict XVI (dar și pe pseudo-episcopul Romei Francisc I) și, de asemenea, de pomenirea la Te Deum a acestuia, de pseudo-binecuvântările papei date în Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Fanar și de rostirea Rugăciunii Domnești de către acesta. Ne disociem și de acțiunea Patriarhului Ecumenic de a-l invita la Ierusalim pe pseudo-episcopul Romei Francisc I pentru a sărbători împreună mincinoasa ridicare a anatemelor date la 1054, precum și de toate acțiunile de pseudo-unire cu papalitatea eretică.

Declarăm public faptul că așa-zișii reprezentanți care fac compromisuri dogmatice și gesturi liturgice condamnate de Canoanele Bisericii se reprezintă doar pe ei înșisi, nu ne reprezintă pe noi, credincioșii Bisericii Ortodoxe și nici Biserica în plinătatea (pleroma) Ei, şi că ne disociem de toate acțiunile lor ecumenist-sincretiste, așteptând să dea semne de pocăință publică, la fel cum manifestarea lor eterodoxă (eretică) a fost publică.

Într-o Biserică Vie, atunci când un episcop învață o învățătură străină Bisericii Ortodoxe, preoții acelei eparhii pot întrerupe pomenirea episcopului ce învață erezia în public până la judecata Sinodului, conform canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol[1].  De aceea, noi, cler și popor, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe preoții, episcopii, patriarhii și credincioșii ce învață erezia, cu dragoste, cu durere şi cu nădejdea îndreptării lor, pentru care ne rugăm Bunului Dumnezeu, precum şi pe cei care nu caută să-şi îndrepteze fraţii căzuți în înșelarea ecumenistă, adoptând o atitudine pasivă, pe care Sfântul Grigorie Palama o vede ca pe al treilea tip de ateism, după ateism și erezie. Avem conștiința propriilor noastre neputințe și păcate, dar și conștiința că  nu ne putem vindeca, mântui și îndumnezei decât prin ortodoxia credinței în Biserica Ortodoxă.

Așa să ne ajute Dumnezeu Cel în Treime Slăvit și Închinat!

Amin.

Trimiteți numele, prenumele, localitatea și funcția/profesia la adresa de email marturisire.impotriva.ereziei@gmail.com sau Oficiul Postal Constanta 2,ghiseul exterior 1,cp 469

Fiecare credincios ce o semnează și-o asumă ca mărturisire personală.

Semnatari:

Ieromonahul Iulian Prodromitul, Duhovnicul Schitului Românesc Prodromu, Sfântul Munte Athos

Gheron Sava Lavriotul, Sfânta Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte Athos

Ieroschimonahul Paisie Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Ieromonahul Damaschin Popa, Iconomul Schitului Românesc Prodromu, Sfântul Munte Athos

Iero(schi)monahul Damaschin Răuș Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Ieromonahul Ioil Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Ieromonahul Visarion Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Serafim Vaduva Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Efrem Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Nifon Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Macarie Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Varsanufie Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Marcu Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Tarasie Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Nazarie Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Isaak Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Nazarie Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Flavian Pandelea, Xiropotamu, Sfântul Munte Athos

Monahul Vlasie Vigliotul, Pustia Viglei, Sfânta Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte Athos

Monahul Gheorghe Vigliotul, Pustia Viglei, Sfânta Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte Athos

Monahul Iosif Vigliotul, Pustia Viglei, Sfânta Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte Athos

Parintele Profesor Emerit Theodoros Zisis, Facultatea de Teologie din Salonic

Frații din Schitul Românesc Prodromu, Sfântul Munte Athos:

Fratele Cristinel Prodromitul

Fratele Mihai Prodromitul

Fratele Nicolaie Prodromitul

Fratele Marian Prodromitul

Fratele Dumitru Prodromitul

Fratele Alexandru Prodromitul

Fratele Mircea Prodromitul

Fratele Flavian Prodromitul

Fratele Ioan Prodromitul

Fratele Cristian Prodromitul

Fratele  Octavian Ovidiu Prodromitul

Ieromonahul Antim, Mănăstirea Bistrița, Neamț

Monahul Lavrentie Cocoș, Mănăstirea Bistrița, Neamț

Monahul Lavrentie Șuteu, Mănăstirea Bistrița, Neamț

Ieromonahul Dorotei cu obștea, Sfânta Mănăstire Sfântul Apostol Filip, Adamclisi

Ieromonahul Filotei Dabu cu obștea, Schitul Brădet, Argeș

Preot Matei Vulcănescu, cleric în Mitropolia Veriei, Nausei si Campaniei, Grecia

Laura Vulcanescu, preoteasă, Veria, Grecia

Prof. Drd. Teolog Marian Maricaru, București

Dinu Tigoianu, Ramnicu Sarat, jud Buzau, Piata Halelor,  Bloc 7, ap5

 

[1] Canonul 15 Sinod I-II (861) Constantinopol (Pidalion 1992, pg. 85): Cele rânduite pentru preoți, episcopi și mitropoliți se potrivesc cu mult mai vârtos pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun preot, episcop sau mitropolit ar îndrăzni, să se îndepărteze de împărtășirea cu patriarhul său și nu ar pomeni numele lui, așa cum este hotărât și rânduit, la Dumnezeieștile Taine, mai înainte de înfățișarea Sinodului și condamnarea lui definitivă (a patriarhului ce ar greși în ceva – nota noastra) face schismă. Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie străin de toata preoția, în caz că se va vădi de acest nelegiuit lucru. Acestea s-au pecetluit pentru cei care învinuiesc și se îndepărtează de întâistătătorii lor, fac schismă și rup unitatea Bisericii. În schimb, cei care se despart de împărtășirea cu întâistătătorul lor, pentru oarecare erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți, aceia care predică eresul în public și cu capul descoperit îl învață în biserică, unii ca aceștia nu numai că nu sunt supuși certării canonice, îngrădindu-se pe sine de împărtășirea cu numitul episcop, înainte de cercetarea Sinodului, ci și de cinstea cuvenită Dreptmăritorilor se vor învrednici, că nu au osândit episcopi, ci episcopi mincinoși și învățători mincinoși (nu se referă la pierderea Harului, ci la faptul ca aceștia învață minciuna, deci sunt episcopi mincinoși – nota noastră) Și (cei care întrerup pomenirea lor – nota noastră) nu au rupt unitatea Bisericii, prin schismă, ci, s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și de dezbinări.

Slugile satanei luptă împotriva predării ortodoxiei în școli

Curtea Constituţională schimbă regula orei de Religie în şcoli: părinţii trebuie să depună cerere pentru ca elevii să participe la această materie Citeste mai mult: adev.ro/nexoxe

Judecătorii Curţii Constituţionale au decis miercuri că obligaţia părinţilor de a face cerere pentru ca un elev să nu participe la ora de religie, prevăzută în Legea educaţiei, este neconstituţională. Mai mult, aceştia au hotărât cu unaimitate de voturi ca o astfel de cerere să fie făcută de acum doar de către cei care vor să studieze această disciplină. Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie.

Mai exact, Curtea Constituţională a decis astăzi că este neconstituţional articolul din Legea educaţiei care spune că „La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de Religie”. Judecătorii CCR au apreciat că cei care trebuie să facă o solicitare sunt părinţii care doresc ca aceste cursuri de Religie în şcoală să fie urmate de copiii lor. „În urma deliberărilor, Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.9 alin.(2) teza întâi din Legea învăţământului nr.84/1995 şi dispoziţiile art.18 alin.(2) teza întâi din Legea educaţiei naţionale nr.1/2011 sunt neconstituţionale“, se arată într-un comuncat al Curţii Constituţionale. Decizia apare după ce judecătorii constituţionali au dezbătut o excepţie de neconstituţionalitate ridicată la Judecătoria Buzău – secţia civilă. „Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanţei care a sesizat Curtea Constituţională, respectiv Judecătoria Buzău-Secţia civilă“, se mai precizează în comunicat. Până acum, regula era ca părinţii care refuzau orele de Religie pentru copii lor să facă cerere pentru ca elevii respectivi să nu participe la cursuri. Practic, de acum, cei nevoiţi să facă cerere sunt cei care doresc ca micuţii lor să urmeze cursul de Religie . Profesorul din Buzău care a sesizat anomalia Această excepţie de neconstituţionalitate a fost ridicată de profesorul Emil Moise, într-un dosar civil aflat pe rolul Judecătoriei Buzău, în care acesta a dat în judecată Liceul de Artă „Margareta Sterian” din Buzău. În august 2006, acelaşi Emil Moise cerea preşedintelui Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) să dispună „anularea situaţiei discriminatorii create prin prezenţa obstinantă a simbolurilor religioase în holurile, cancelariile şi sălile de clasă – în afara orei facultative de Religie – ale Liceului de artă Margareta Sterian din Buzău”, unde învaţă fiica sa, Teodora Moise, cât şi în toate unităţile publice de învăţământ din judeţul Buzău. Moise susţinea atunci că predarea religiei în instituţiile de învăţământ publice „constituie o discriminare împotriva persoanelor agnostice sau de altă confesiune decât aceea căreia îi aparţin simbolurile religioase (…) şi o încălcare a dreptului fundamental la egalitatea de şanse, deoarece prin acceptarea simbolurilor religioase unităţile publice îşi asumă transmiterea (inclusiv) a valorilor de inferiorizare a femeilor, practicate de religia respectivă”. În prezent, religia este disciplină opţională Religia se studiază în şcoala românească începând de la clasa pregătitoare şi până la clasa a XII-a, însă este singura materie din trunchiul comun care este opţională. Asta înseamnă că dacă părinţii unui copil nu vor ca acesta să studieze religia la şcoală, ei pot să depună o cerere în care solicită retragerea de la acest curs sau pot alege un alt opţional. Religia a apărut în trunchiul comun în 1990, după ce în perioada comunismului a fost interzisă. Profesorii de religie au pregătire în Teologie şi primesc avizul Patriarhiei Române pentru a preda. În luna mai a anului acesta, Ministerul Educaţiei şi Patriarhia Română au semnat un protocol de colaborare, care prevede, printre altele, că toate manualele de religie după care se predă în şcoli trebuie să fie avizate de Patriarhie şi că preoţii pot participa la inspecţiile şcolare. Înlocuirea Religiei cu Etica, iniţiativă legislativă O propunere legislativă a deputatului independent Remus Cernea de a înlocui opţionalul de Religie cu „Etică şi cultură civică“ în şcoli a trecut luna trecută tacit de Camera Deputaţilor şi urmează să fie dezbătută la Comisia de Învăţământ din Senat, cel mai probabil la începutul anului viitor. Concret, acesta a propus ca elevii să înveţe la ora de „Etică şi cultură civică“ cele mai importante doctrine şi valori morale de inspiraţie filosofică, ştiinţifică sau religioasă ale umanităţii, dar şi elemente de cultură civică. Mai exact, disciplina ar trebui să cultive spiritul critic, raţionalitatea şi empatia, arată deputatul. În ceea ce priveşte Religia, ea ar deveni cu adevărat o oră facultativă, predată cel mai devreme din clasa I, şi nu de la pregătitoare, iar copiii nu ar mai primi note, ci calificative care să nu fie luate în considerare la media generală. „Avem nevoie de o dezbatere amplă în societate, deja sunt tot mai multe voci care spun că Religia nu ar trebui să fie obligatorie. Elevii au nevoie să studieze Etică în şcoală, să înveţe noţiuni de morală, dar şi să cunoască drepturile omului, instituţiile democratice din stat“, a explicat Cernea.

Sursa: adevarul.ro

Aşadar asta vine de la ereticul Emil Moise, cel care vroia şi icoanele date afară din şcoli. Se mai chinuia şi apostatul Remus Cernea cu un proiect de lege care ducea în aceeaşi direcţie, dar uite că s-a grăbit Curtea Constituşională să-i facă treaba.

Să zicem precum Sfinţii Părinţi: Anatema tuturor ereticilor! Anatema apostaţilor, luptători împotriva lui Hristos!

Sunt eterodocşii membri ai Bisericii?

Sunt eterodocşii, adică toţi cei ce îşi zic creştini, dar nu sunt ortodocşi, membri ai Bisericii?[1]

de Dimitrie Ţelenghidis[2],

Profesor al Facultăţii de Teologie,

Universitatea Aristotelică din Tesalonic

Sub influenţa ecumenismului, încă din secolul trecut, se întreprinde sistematic o tentativă de înstrăinare a conştiinţei ecclesiologice a Bisericii Ortodoxe, ca întreg (ca pliromă). Mai exact, se încearcă din ce în ce mai mult acceptarea unei teorii denaturate despre ceea ce înseamnă Biserica.

În baza acestei percepţii, cum că Biserica ar fi divizată, toţi creştinii – adică toți cei ce au fost botezaţi indiferent de modul săvârşirii Sfintei Taine a Botezului, în numele Dumnezeului Celui în Treime – sunt consideraţi ca fiind membri egali ai Trupului lui Hristos (adică ai Bisericii). Iar acest lucru se doreşte să fie luat în consideraţie în ciuda diferenţelor dogmatice dintre aceşti creştini.

În consecinţă, indirect, prin această teorie despre Biserică se anulează propriu-zis caracterul mântuitor al dogmelor (adevărurile de credinţă descoperite de Dumnezeu), dogme formulate de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.

Concomitent, îşi pierd definitiv însemnătatea atât anatemele şi afurisirile, precum şi Canoanele Sinoadelor mai sus pomenite. De altfel, așa se explică și faptul că s-a ajuns ca în Duminica Ortodoxiei fie să nu se mai citească în întregime anatemele, fie să nu se mai citească deloc Synodikonul Ortodoxiei. Încet, dar sigur, înaintăm spre o nivelare programată a Ortodoxiei cu erezia. De altfel, la evenimentele bisericești oficiale, ereticii sunt numiți fraţi întru Hristos cu ortodocșii sau, după caz, ortodocșii li se adresează cu ușurință, rostind titlul lor eccleziastic mincinos. Este limpede, ne găsim în mijlocul unui proces de omogenizare a diferitelor credinţe creştine.

Oare este legitim, din punct de vedere teologic şi ştiinţific, să-i considerăm pe eretici, adică pe romano-catolici, protestanţi, anticalcedoneni etc., drept membri ai Bisericii? Şi, în consecinţă, suntem cu toţii una în Hristos?

Ca să răspundem la această întrebare, într-un mod argumentat teologic, va trebui să lămurim de la început că noi, ca ortodocşi, credem în una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, conform adevărului de credinţă mărturisit în Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan (381).

Din expunerea de mai sus a Simbolului de Credinţă rezultă desigur că unitatea, ca însușire fundamentală a monadei şi, în cazul de față, ca însușire a Bisericii celei una, este un dat cert al credinţei noastre.

În conştiinţa trupului Bisericii, unitatea ei este un dat ființial (ontologic) care este asigurat în mod permanent și absolut de capul Bisericii, de Hristos, prin prezenţa continuă a Duhului Sfânt Mângâietorul întru ea, încă de la Cincizecime.

Unitatea Bisericii, ca adevăr de credință (dogmatic), exprimă atât conştiinţa Bisericii de sine, cât şi experienţa în Duhul Sfânt pe care ea o are. Aşadar, pe baza faptului că în Biserica Ortodoxă se constată o conştiinţă dogmatică neîntreruptă în întregul ei, această Biserică una este cea Ortodoxă.

Mărturisirea cuprinsă în Simbolul de Credinţă, şi anume că Biserica este una, înseamnă că aceasta constituie însușirea de bază a identităţii ei.

În practică, aceasta înseamnă că Biserica nu se poate diviza, nu se poate fragmenta, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos. Iar Hristos, ca și cap al Trupului Bisericii, nu poate să aibă nici mai multe trupuri, ca Unul şi Unicul Dumnezeu și Om, după cum nici un trup împărţit nu poate să aibă. Astfel, oricine se unește cu Trupul lui Hristos şi rămâne viu în acest Trup are puterea, prin Sfintele Taine şi prin păzirea în dragoste a poruncilor, să se mute din moartea biologică la viaţa veşnică a Dumnezeului Celui în Treime. Şi precum mlădiţele de vie nu pot trăi şi aduce rod, dacă sunt tăiate din vie (Ioan 15: 5-6), la fel şi credinciosul tăiat din Biserică sau comunităţile întregi de credincioşi, indiferent de cât de mulți ar fi, nu pot nici să existe în Hristos, nici să înfiinţeze o altă Biserică.

Credinţa Bisericii este dată de sus, este inspirată de Dumnezeu, de aceea, ea nu este negociabilă. În conformitate cu învățătura Sinodului al II-lea Ecumenic, nu pot exista Biserici divizate sau mai multe Biserici, pentru că astfel ar rezulta o contradicţie între definițiile Biserica cea una – Bisericile cele multe și Biserica cea una – Biserica divizată.

Orice schismă şi orice eventuală erezie nu ating în esență Biserica în privinţa caracterului ei unitar. Biserica a fost, este şi va rămâne una şi nedivizată până la sfârşitul veacului. Exact acest lucru îl mărturisim în Simbolul de Credinţă, folosind verbul cred la timpul prezent.

Hristos este capul acestui Trup integru ce continuă să rămână integru fie că se îmbogăţeşte cu nenumăraţi membri, fie că este mărginit la un număr infim de membri de-a lungul istoriei.

Hristos nu poate să fie capul unui Trup divizat sau fărâmițat. Acest fel de ecclesiologie nu a fost legitimat niciodată în cadrul istoriei noastre bisericeşti şi nici nu este cu putinţă să fie legitimat în cadrul experienţei în Duhul Sfânt a Bisericii.

Biserica nu poate să fie una şi totodată fragmentată.

Dacă Biserica este divizată, atunci ea nu poate fi una, pentru că Unul este Trupul Domnului. Ba, mai mult, dacă este divizată, nu este nici sfântă, nici sobornicească şi nici apostolică.

Însă, dacă Biserica, conform Simbolului de Credinţă, este una, nu pot exista Biserici eterodoxe (în afara Bisericii Ortodoxe), nici Biserici mame, nici Biserici surori, nici Biserici fiice sau Biserici nepoate.

Una şi singura Biserică nedespărţită (întotdeauna) naşte tainic din apă şi din Duh (Ioan 3: 5) doar pe membrii ei, nicidecum nu naște alte Biserici.

În consecinţă, considerarea Bisericii ca fiind divizată, considerare manifestată, din nefericire, în ultima vreme, de către importante fețe bisericeşti, este în opoziţie cu exprimarea clară a Simbolului de Credinţă.

Considerarea că Biserica ar fi divizată sau că ar exista har și mântuire în afara ei, aduce cu sine, conform hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, căderea din Biserică, mai exact, caterisirea şi afurisenia, în funcţie de împrejurare, a aceluia care persistă într-o consideraţie dogmatică greşită.

Considerarea că Biserica este divizată anulează, în practică, credinţa în însăşi existenţa Bisericii care, doar pentru că este una şi nedespărţită, poate fi înţeleasă în baza conştiinţei de sine ortodoxe.

Prin urmare, atunci când cineva acceptă conştient consideraţia că Biserica este divizată, neagă credinţa Bisericii, neagă identitatea, dar şi conştiinţa de sine a ei.

Din acest motiv, ortodocşii nu au nici o problemă psihologică legată de identitatea lor ca ortodocși și ca Biserică, așa cum au cei ce au fost tăiați din Trupul Bisericii, adică eterodocșii (romano-catolici, anticalcedonieni-copţi, armeni, protestanţi cu diviziunile lor neoprotestante: baptişti, adventişti, evanghelişti etc.).

Desigur, Biserica Ortodoxă se roagă cu durere, îi pare rău şi manifestă interes pentru pocăinţa şi întoarcerea acestora în Trupul unic al lui Hristos, de la care au fost tăiaţi din cauza devierilor lor dogmatice.

1. Credinţa Apostolică

Integrarea şi rămânerea în Trupul Tainic al lui Hristos, adică în Biserică, nu are loc fără anumite condiţii prealabile. Ea presupune neapărat acceptarea şi mărturisirea credinţei apostolice, aşa cum a fost explicată şi formulată de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.

Astfel, atunci când un credincios, indiferent de poziţia instituţională pe care o are în Trupul Bisericii, sau mai mulţi credincioşi, indiferent de numărul lor, încalcă credinţa stabilită a Bisericii, aceştia se desprind de Trupul ei. Dacă este vorba de un preot sau de un ierarh, acesta se cateriseşte, iar dacă este un mirean, acesta se afuriseşte. Acest lucru înseamnă că nu pot să participe şi să se împărtăşească de Tainele Bisericii.

Romano-catolicii au căzut din Biserică, în mod oficial, în secolul al XI-lea. În 1014 au introdus în Simbolul de Credinţă învăţătura lor dogmatică greşită cu privire la Duhul Sfânt, şi anume cunoscutul Filioque. Conform acestei învăţături, Duhul Sfânt, ca Persoană dumnezeiască, îşi are existenţa în urma purcederii şi din Tatăl, şi din Fiul. Învăţătura dogmatică a romano-catolicilor, însă, anulează învăţătura apostolică a Bisericii despre Dumnezeu cel în Treime, căci, după Sfântul Evanghelist Ioan, Duhul Adevărului de la Tatăl purcede (Ioan 15: 26). De altfel, Sinodul al III-lea Ecumenic, prin Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la Simbolul de Credinţă, a hotărât categoric că nimănui nu-i este permis să adauge sau să scoată nici măcar o silabă din cele stabilite în Simbolul de Credinţă. Toate Sinoadele Ecumenice următoare au consfinţit hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic.

Aşadar, este limpede faptul că Romano-catolicii, în consecinţă, şi Protestanţii, au căzut în afara credinţei apostolice a Bisericii, de vreme ce ei au adoptat Filioque. Este de prisos să facem referire la toate modernizările aduse credinţei de către creştinii occidentali (infailibilitatea papei, dogmele mariologice, primatul papal, harul creat etc.).

2. Succesiunea apostolică

De credinţa apostolică se leagă nedespărțit succesiunea apostolică. Succesiunea apostolică este valabilă doar în Trupul Bisericii, presupunând, neapărat, credinţa apostolică.

Prin succesiunea apostolică înţelegem continuarea neîntreruptă a conducerii Bisericii de către Sfinţii Apostoli. Această continuare are un caracter harismatic şi este asigurată prin transmiterea autorităţii duhovniceşti a Sfinţilor Apostoli către episcopii Bisericii şi, prin intermediul celor din urmă, preoţilor.

Modul de transmitere episcopilor autoritatea duhovnicească apostolică se face prin punerea mâinilor (hirotonie). Dacă, prin urmare, vreun episcop dobândeşte hirotonia în mod canonic, din punct de vedere bisericesc, şi se află, însă, în afara Bisericii datorită credinţei lui greşite, el încetează, de fapt, să aibă succesiune apostolică, din moment ce aceasta are sens doar în cadrul tainic al Trupului lui Hristos, care este Biserica.

În consecinţă, dacă vreun episcop sau vreo Biserică locală, indiferent de numărul de membri, cad din credinţa Bisericii, aşa cum această credinţă a fost exprimată infailibil de Sinoadele Ecumenice, ei încetează să mai aibă succesiune apostolică, pentru că se găsesc deja în afara Bisericii. Şi, din moment ce succesiunea apostolică este întreruptă în mod existenţial, nici nu poate fi vorba de dobândirea sau continuarea succesiunii apostolice pentru cei deja căzuţi în afara Bisericii.

Pe baza celor de mai sus, însuşi papa, dar şi toți episcopii romano-catolici sunt lipsiţi de succesiune apostolică, pentru că, fiind lipsiţi de credinţa apostolică, se găsesc în afara Bisericii. În consecinţă, a vorbi despre succesiune apostolică în afara Bisericii este un lucru fără temelie ştiinţifică, adică neteologic.

3. Preoţia şi celelalte Taine

Preoţia în cadrul Bisericii este preoţia lui Hristos, din moment ce Însuşi Hristos slujeşte Tainele Bisericii Lui, prin intermediul episcopilor şi a preoţilor.

Preoţia presupune continuitatea apostolică neîntreruptă, succesiunea apostolică. Mai întâi şi mai întâi, preoţia presupune ca Dumnezeu-Omul Hristos să fie slujitor în Trupul Său, Biserica. Într-o expresie finală, preoţia lui Hristos trece prin Biserică şi este oferită de Însuşi Hristos prin Biserica Lui şi însăşi Bisericii Lui. Preoţie autonomă şi Taine autonome faţă de Biserică nu pot exista.

Preoţia, precum toate celelalte Sfinte Taine, constituie o vădire a lucrării Bisericii (o dezvăluire liturgică, căci Biserica se înfăţişează pe sine prin Taine, zice Sfântul Nicolae Cabasila). Acest lucru înseamnă că, pentru a exista Taine, trebuie să existe în prealabil Biserica. Tainele sunt ca ramurile unui copac. Ramurile vii, care înfloresc şi aduc rod, pot exista doar dacă se găsesc în prelungirea firească a copacului, atunci când sunt legate ontologic de corpul copacului.

Din punct de vedere teologic, este de neconceput susţinerea afirmaţiei că eterodocşii, romano-catolici sau protestanţi, ar avea vreo Taină, măcar una, de exemplu, Botezul. Întrebarea esenţială care trebuie pusă aici este următoarea: Cine a slujit Taina Botezului? Unde a dobândit preotul slujirea? Cine i-a dat slujirea, din moment ce aceasta se găseşte doar în Biserică? Şi unde se găseşte Biserica la eterodocşi, dacă aceştia, datorită credinţei lor greşite au căzut în afara Bisericii?

4. Teoria celor doi plămâni ai lui Hristos

Această teorie îşi are originea în Romano-catolicism. Conform acestei teorii, Hristos are drept plămâni Romano-catolicismul şi Biserica Ortodoxă.

Astăzi, din nefericire, teoria aceasta a fost adoptată şi de mulţi ierarhi ortodocşi şi teologi laici ortodocşi, fără să fie probabil siliţi. Această teorie, însă, din punct de vedere ortodox, poate fi considerată nu doar non-teologică, ci chiar o blasfemie.

Biserica Ortodoxă se diferenţiază ontologic de Romano-catolicism, din motive dogmatice clare. Astfel, Biserica Ortodoxă consideră că doar ea păstrează caracterul Bisericii de Trup divino-uman al lui Hristos. Romano-catolicismul este căzut de o mie de ani în afara Bisericii lui Hristos.

De altfel, pentru că Biserica, după cum consideră Simbolul de Credinţă, este una şi omogenă, din punct de vedere teologic este de neconceput să se subînţeleagă, în conformitate cu teoria de mai sus, că Ortodoxia şi Romano-catolicismul sunt doi plămâni ai lui Hristos, ca şi cum ar fi două organe echivalente din Trupul Lui.

În acest caz, ar trebui să considerăm că celelalte organe ale trupului lui Hristos fie nu sunt încă descoperite din punct de vedere ecclesiologic, fie sunt acoperite de alte Biserici în afara celor două. Aşa ceva ne-ar conduce nemijlocit la adoptarea teoriei ecclesiologice protestante a ramurilor (Branch theory).

Prin teoria ramurilor înţelegem teoria protestantă privind identitatea Bisericii. Biserica, după protestanţi, este comunitatea nevăzută a Sfinţilor. Toate diversele Biserici istorico-empirice, cu dogme diferite, sunt legitime şi echivalente, fiind ramuri ale copacului Bisericii nevăzute. Biserica nevăzută este Biserica despre care mărturisim în Simbolul de Credinţă. În consecinţă, nici o Biserică locală, indiferent de dogmă, nu întrupează una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Nici o Biserică locală nu poate susţine faptul că deţine plinătatea adevărului revelat. Biserica cea una a lui Hristos este cumulul total al secţiilor separate, adică al Bisericilor locale de orice dogmă, oricât de mult ar diferi din punct de vedere dogmatic între ele. Acest fapt este cu neputinţă de acceptat din punct de vedere ortodox.

Pe de altă parte, teoria romano-catolică despre cei doi plămâni ai lui Hristos, este o blasfemie atunci când este adoptată de ortodocşi. Şi constituie o blasfemie în sensul cel mai strict al cuvântului, pentru că introduce în Trupul impecabil al lui Hristos Romano-catolicismul, ca pe un organ funcţional al Lui (un plămân), deşi Romano-catolicismul suferă ontologic din punct de vedere instituţional, fiind, în realitate în afara Trupului divino-uman al Bisericii.

5. Biserici surori

De la început, termenul Biserici surori a fost nepotrivit şi inadmisibil. Este nepotrivit din punct de vedere teologic, atunci când este folosit pentru a exprima relaţia dintre Bisericile Ortodoxe locale. Şi este absolut inadmisibil, din punct de vedere teologic, atunci când este folosit pentru a determina caracterul ontologic al Bisericii Ortodoxe şi al Romano-catolicismului.

Termenul Biserici surori nu este un termen bazat scripturistic, nici nu este legitim. Atunci când Sfântul Apostol Pavel se referă la diversele Biserici locale, el nu le denumeşte surori, nici nu subînţelege existenţa vreunei Biserici mame ale vreunor Biserici locale. El are conştiinţa că Biserica este una şi că ea are un caracter universal, în sensul unei deplinătăţi a adevărului şi a vieţii ei, şi al cărei cap, ne informează Sfântul Apostol Pavel, este Însuşi Hristos. Astfel, atunci când se adresează vreunei Biserici locale, foloseşte expresia stereotipă: Bisericii care este în Corint, de exemplu. Acest lucru arată că prezenţa întregii Biserici poate fi în orice loc, acolo unde există comunitatea euharistică a credincioşilor sub episcopul ei. Este, desigur, de la sine înţeles faptul că unitatea acestor Biserici locale este asigurată de comuniunea lor întru credinţă, viaţă şi rânduială ecclesiastică. Unitatea Bisericilor locale este garantată în practică de Sinodul episcopilor acestor Biserici.

Din cele expuse mai sus reiese clar faptul că, din moment ce nici Bisericile locale aflate în acelaşi cuget în cadrul Ortodoxiei nu se justifică, din punct de vedere teologic, să fie numite surori, cu atât mai mult nu există vreun substrat teologico-ecclesiologic pentru a numi Biserica Ortodoxă şi Romano-catolicismul Biserici surori. De altfel, Romano-catolicismul nu poate fi numit, în sensul strict al cuvântului, Biserică, după anul 1054, pentru că de atunci acţionează asupra lui anatemele Sinoadelor Ecumenice, consecinţa fiind tăierea de la Trupul divino-uman.

Aici trebuie făcută observaţia că suspendarea anatemelor nu poate fi efectuată de nici o persoană oficială a Bisericii, indiferent de înălţimea poziţiei în ierarhia ecclesiastică, ci doar de un Sinod Ecumenic. Şi acest lucru se poate face doar în cazul în care, în prealabil, sunt îndepărtate motivele dogmatice pentru care a avut loc efectiv tăierea Romano-catolicismului de Biserică.

Este, aşadar, limpede faptul că, oficial, Romano-catolicismul nu mai este Biserică din 1054. Practic, acest lucru înseamnă că nu are credinţa apostolică corectă, nici succesiune apostolică. Nu are harul necreat şi, prin urmare, nu are Tainele dumnezeieşti care aduc trupul divino-uman al Bisericii într-o comuniune îndumnezeitoare cu omul. Şi, pentru că Biserica nu poate decât să fie şi să rămână până la sfârşitul veacului una şi nedespărţită, orice comunitate creştină aflată în afara Bisericii Ortodoxe este, pur şi simplu, eretică.

Traducere din limba greaca de Preot Matei Vulcănescu

[1] Referat susţinut în Mitropolia Republicii Moldova şi Episcopia de Bălţi, în zilele de 3 şi 4 aprilie 2012.

[2] Domnul Profesor Dimitrie Ţelenghidis este considerat unul din cei mai mari dogmatişti ai Greciei din perioada contemporană. În ultimii 20 de ani este implicat în problema dialogului dintre Ortodoxie si eterodoxie. Din anii tinereții a avut binecuvântarea să cunoască pe Părintele Paisie Athonitul, vestit pentru sfințenia lui, în preajma căruia s-a aflat timp de mulţi ani şi a primit sfaturile lui patristice şi duhovniceşti. Are o vastă operă, din care cităm câteva: Teologia Ortodoxă şi viaţa, Soteriologia lui Luter, Har şi libertate după tradiţia patristică a secolului al XIV-lea”, Contribuţie la soteriologia Bisericii Ortodoxe etc. (n. trad.).

Sunt eterodocşii membri ai Bisericii?

Sursa: comuniuneortodoxa.ro