Pomenirea lui Nichifor Crainic – mărturisitor și cel mai mare poet român creştin – 20 august

Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.

Nichifor Crainic este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală şi nimeni nu o poate contesta.

Nici orientarea spre cultura franceză, nici aplecarea spre nemţi ori ruşi nu egalează forţa cu care substanţa noastră spirituală se simte ortodox – bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului, atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El era de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului.

Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenţie, în timpul căreia a compus în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat ilegal. Nădăjduim însă că într-o zi vor vedea lumina tiparului.

În temniţă poetul se ruga adâncit în sineşi, în genunchi, ceasuri întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru opera sa şi pentru suferinţa îndurată nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de conştiinţă dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a murit ca un singuratic, căci era încă ostracizat.

Uitând greşelile omului, rămânem cu imaginea poetului şi gânditorului creştin care va impresiona oricând şi oriunde va fi citit. Azi se lasă tăcere peste opera lui dar într-o zi va fi aşezat în locul de cinste al culturii.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 305-306)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net 


Câteva poezii de Nichifor Crainic

Ţara De Peste Veac

Spre tara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, –
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.

Spre ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.

Sus ! pe sparte frunţi de zei,
Şovăielnici paşi ai mei !
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămână sub călcâiu
Şi genuni de zare !

În ţara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate şti –
Singur Lerui-Ler.

Cântecul Potirului

Când holda taiata de seceri fu gata
Bunicul si tata
Lasara o chita de spice în picioare
Legand-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau matasos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când painea-n cuptor semana cu arama,
Bunica si mama
Scotand-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parca moaste cinstite si lucii
Ca painea, dand abur cu dulce miros,
Parea ca e barba lui Domnu Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,
Hraneste-mă mama de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu painea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de vita ce-nfasura crama
Bunica si mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunandu-mi povestea;
Copile, graira, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mama varsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul si tata
In joc de calcaie jucand nestemate
Ce lasa ca rana siroaie-nspumate,
Copile, graira, e must sangeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe cruce;
Adapa-mă, seva de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate si lanuri manoase,
Pamantul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveste-te-n vie si vezi-te-n grane
Si sangera-n struguri si frange-te-n paine,
Tu, viata de-a pururi a neamului meu.

Cântecul foamei

De voi fi fost cândva ciorchine,
Sunt azi o boală stoarsă-n teasc.
În flămânzenia din mine
Turnați o zeamă și rănasc.

Îmi pipăi trupul cum se stinge,
Un borș cu știr l-ar încălzi,
Un fir de iarbă de-aș atinge
Fulgerător aș înverzi.

Lăsați-mi brațul de fantomă
Să rupă de pe crengi un măr,
Mușcând, m-ar umple de aromă
Și-aș mai trăi în adevăr.

În țara turmelor și-a pâinii
Visez o mână de ciuperci…
Lăsați-mă în rând cu câinii
La raiul unui blid de terci.

O, Milostivule, Tu Care
Cu doi ciortani și cinci colaci
Făcuși un munte de mâncare
Și saturași pe cei săraci,

Repetă, Bunule, minunea
Și-ndestulează mii de guri,
Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi doar un coș cu firmituri.

Noaptea Invierii

Din spuma de visini rasare conacul
Sub nemarginitul safir instelat.
Aprins de-asteptare, pandeste buimacul
Strangandu-si toporul sub bratu-ncordat.

Troianul de floare l-ascunde ca norul
Ce-ar sta sa se sparga in trasnet cumplit.
Din sange rachiul, din minte amorul
Strapung cu duhoare vazduhu-nflorit.

E noaptea-nvierii. Tresalta faptura;
Tamaie e-n codri si smirna-n gradini,
Spre marea minune se-nalta natura
Cu ierburi si arbori schimbati in lumini.

Un clopot rasuna, raspund celelalte,
Talazuri rotind in eter,
Se umplu se vuiet tacerile-nalte
Si sufletul lumii se suie spre cer.

Buimacul injura paruta zabava
Cu care crestinii se duc spre altar
Pur, crinul credintei se leagana-n slava
Sa-l miruie roua cerescului har.

Conacul e singur. Ai casei plecara.
Zavoarele astazi pe usi nu se pun,
Deschisa e poarta oricarui de-afara.
In noaptea-nvierii tot omul e bun.

Acasa ramane bunica oloaga.
Iisus inviatul luceste-n iatac.
Batrana-n fotoliu, sub candeli, se roaga
Cand intra navala talharul buimac.

Alaturi e lada crezuta cu-o suma
Ce face un diavol din omul marunt,
El strange toporul de parca-l sugruma
Smuncindu-l in aer salbatic si crunt.

Batrana se uita la el fara frica
Cu chipu-n vapae de candeli nimbat,
Ea crede ca omul o cruce ridica
Si glasul ei canta: “Hristor a-nviat!”

Ce calda blandete, ce miere cereasca
E-n glasul batranei ca omu-a-mpietrit?
Se narui bratul ce vru sa loveasca,
Toporul ii cade cu zgomot icnit.

Se misca naluca Iisus in icoana
Si-nvaluie-n aur tacutul iatac,
Podeaua rasuna de stranie zvoana
De parca-n adancuri ar geme un drac.
Atat a fost totul. Acum se framanta
Ca noru-ntre vanturi de nord si de sud;
Cu mintea trezita si-asupra-si rasfranta,
Se vede deodata nemernic si crud.

Cu spaima zareste, surprinse-n trezie,
Duhanii de bezna ce-n suflet s-ascund
Precum intr-o apa cand e stravezie
Vascoase jivine tarandu-se-n fund.

Sub bolta-nstelata, ce sta-n sarbatoare,
Pamantul se-ntinde smaltat ca un pres,
Tot omul lumina, tot pomul o floare,
Doar el, panguritul, se simte un les.

Batrana-l priveste de parca-l rasfata,
Straina cu totul de zbuciumul lui;
Ea pare bunica lui insusi de fata
Ca-n vremea cand, fraged, era doar un pui.

Mergea impreuna cu sfanta batrana
In nopti ca si asta la Domnu Hristos,
Radeau ghioceii in chita din mana
Si inima floare s-o duca prinos.

O, glasuri de clopot si ropot de toaca,
Odrasla de inger ramasa-napoi,
Cascada de munte cazuta-n baltoaca,
Zapada de suflet topita-n noroi !

Zdrobit ingenunche si geme: “Iertare,
Iertare, iertare” , cu grai sugrumat.
Batrana-l priveste cu-adanca mirare,
Iar glasul ei canta: “Hristos a-nviat !”

Reclame

Pomenirea mărturisitorului Radu Gyr, poetul temniţelor comuniste – 29 aprilie

  • Născut: 02 Martie 1905
  • Locul nașterii: Câmpulung, Argeș
  • Ocupația la arestare: poet
  • Întemnițat timp de: 20 ani
  • Întemnițat la: Tismana, Miercurea Ciuc, Târgu Jiu, Jilava și Aiud
  • Data adormirii: 29 Aprilie 1975

Radu Demetrescu-Gyr s-a nascut în anul 1905 la Câmpulung-Muscel. Licentiat în Litere, a debutat în anul 1924 odata cu aparitia volumului Linisti de schituri, volum care s-a bucurat de o mare apreciere, atât în rândul publicului cât si al criticii românesti. Colaborator statornic în perioada dupa debut la revista Universul literar si apoi la alte reviste literare de formatie nationalista (Gândirea, Gând Românesc, Sfarma-Piatra, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeana si altele, precum si la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studentesc etc.), Radu Gyr a publicat numeroase articole, studii literare si poezii.

Membru de seama al Miscarii Legionare, Comandant Legionar si sef al regiunii Oltenia. Conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Este autorul versurilor cântecelor Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor.

Laureat al mai multor premii ale Societatii Scriitorilor Români si ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare a fost director general al teatrelor. În aceasta calitate ia initiativa înfiintarii Teatrului Evreiesc.

Dupa detentia de sub regimul lui Carol al II-lea este închis si de Antonescu, apoi este eliberat si trimis spre „reabilitare“ în batalioanele de la Sarata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziaristilor“ si îl condamna la 12 ani. Revine acasa în 1956, dar dupa doi ani este din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane! Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detentie.

A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celula aspra. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatita, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. Carturarul Radu Gyr a lasat în urma o opera poetica de valoare unica, la care se alatura o multime de studii si eseuri critice, raspândite în periodicele românesti de-a lungul anilor si care, desigur, vor fi publicate într-un viitor volum antologic.

A trecut în vesnicie în anul 1975 (28.04). (mai precis pe 29. 04. 1975) 

Sursa: http://www.radugyr.ro  

Imagini pentru radu gyr

Eram tot la Aiud în secția bolnavilor T.B.C. Cameră cu priciuri din lemn, suprapuse, acoperite cu câte o rogojină și pătură. (…)

Aici, când din greșeală au fost scoase două camere la plimbare, m-am întâlnit cu cel mai prețuit dintre noi, Radu Gyr. Adus din spate, cu ochelarii mari peste nasul acvilin – un om deosebit de amabil. Tandru, m-a îmbrățișat, m-a luat de braț, strâns, și am făcut câteva cercuri împreună. M-am simțit mic, jenat parcă de atâta atenție pe care ni-o acorda și pe care socoteam că nu o meritam. (…)

Doamne, cât de mare-a fost Gyr! Cât de mult ne-a fost lumină! Cât de mult ne-a fost sprijin! Cât de mult ne-a fost călăuză! Cât de mult ne-a fost solidaritate! Cât de mult ne-a fost gând! Cât de mult ne-a fost mângâiere! Cât de mult ne-a fost dragoste! Cât de mult ne-a fost credință! Cât de mult ne-a fost putere, curaj!

Versurile lui au fost ca oazele într-un pustiu! Ca izvorul limpede care umezesc buzele arse de soare! Ca făclia ce te însoțește în beznă! Ca mâna ce te călăuzește pe drumul cel bun!

Toți marii poeți au fost răbufniri ai timpului lor. Ai Neamului ce i-a zămislit la timpul potrivit. Poeții ne-au dat din măreția sufletelor lor ceea ce era mai de preț în vremea trăirii lor. Lui Gyr i-a fost dat să existe într-o perioadă cu totul și cu totul deosebită și menirea lui a fost să ne fie călăuză, elan, solidaritate, curățenie sufletească. Era cu noi pretutindeni: la plimbare, în celulă, la carceră, la izolare… Cânta cu noi în zilele de Crăciun:

Stăm în beznă grea
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Îngerii grăbiți
Pentru osândiți
Nu aduc colinde…

Sau ne descoperea trăirile:

Tăcem, parcă tăcem de veacuri,
Ca niște funduri vechi, de lacuri…
Cu pumnii strânși, tăcem din gură.

Când totul era la pământ, pustiul și groaza se întindea ca o pecingine și farul speranței pâlpâia ca o lumânare în noaptea nesfârșită, Gyr ne trimitea pe unde:

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane…

(Deliu Iulian Bălan – Frate de cruce sau K-1942, Ediție îngirjită de Virgil Rațiu, Ed. Aletheia, Bistrița, 2002, pp. 37-40)

Titlul de mai sus nu este o preţiozitate, o exagerare, menită să atragă atenţia unor avizaţi sau necunoscători.

Este o certitudine constatată nu numai de mine, ci şi de mulţimea deţinuţilor politici anticomunişti care s-au învrednicit, mulţi fără voia lor, să ducă crucea unui neam obidit timp de aproape jumătate de veac. Este o certitudine pentru oamenii peste care a căzut piatra de moară a proceselor, pe cât de nedrepte şi viclene, pe atât de inumane şi groaznice. Montate măiestrit de cei de altă lege au avut ca scop destrămarea a tot ce a avut spiritualitatea românească mai reprezentativ.

Încercările de rezistenţă au avut o eficacitate scăzută pentru că organul de opresiune era foarte bine organizat; aveau consilierii N.K.V.D.-ului care au mai distrus un popor, ştiau exact cum trebuie procedat şi suficiente cozi de topor locale iute, vândute ocupantului.

Puşcăriile au confirmat faptul că firea omenească, oricât de călită ar fi fost, când este supusă unor încercări la care nu se mai poate rezista se frânge şi moare dacă nu are un fir de speranţă de care să se agate, un suflu de viaţă cât de firav pe care să se sprijine. Acea infimă rază de nădejde este un izvor născător de energii nebănuite care se transformă într-un fluviu ce depăşeşte zăgazurile de teroare şi frică.

Salvarea a fost, prin excelenţă, minunata poezie a lui Radu Gyr. Temniţa Aiudului şi nu numai ea, au purtat în tenebrele lor nebănuite valori de spiritualitate, talente viguroase strivite de ură, de foame şi frig, de chinuri apocaliptice la a căror descriere ar lua foc chiar hârtia. Şi tocmai în această mlaştină a deznădejdii, colacul de salvare a fost poezia lui Gyr, condamnatul la moarte apoi la muncă silnică pe viaţă. „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” a fost considerată de politruci poezie manifest şi poetul a fost tratat ca atare.

Lansarea la Craiova a volumului de poezii „Sângele temniţei” a prilejuit auditoriului audierea unui expozeu ţinut de poetul Mircea Nicolau şi el ispăşitor a unei condamnări de peste 20 ani de muncă silnică, din care îmi permit să redau câteva fragmente.

„Omul Gyr era o făptură firavă, delicată. Un visător care se emoţiona în faţa unei frunze căzute, a unui firicel de iarbă ivit cine ştie cum între două lespezi de piatră…”

Radu Gyr n-a fost un luptător pe baricade; arma lui, în faţa căreia se poate rezista, a fost poezia, teribila armă care deschide ceruri pentru obidiţi, iar pentru duşmani foc mistuitor…

Sufletul lui era un vulcan în erupţie. Versurile lui, balsam pe răni sângerânde şi săgeţi neiertătoare pentru duşmanii ţării.

Eleganţa lor s-a născut din suferinţă, iar puterea de penetraţie din uriaşul talent şi sensibilitatea cu care-l înzestrase Dumnezeu. Sensibilitatea crescută în focul unei tinereţi entuziaste, pregătită pentru mari transformări, dar urmărită mereu de ura contemporană care n-a înţeles, mai bine zis n-a vrut să înţeleagă, măreţia idealului legionar, sau a înţeles şi frica de cele ce-i aşteptau i-a unit, ştiind că biruinţa Mişcării însemna sfârşitul corupţiei din sferele puterii politice cele mai înalte în frunte cu Carol al II-lea.

Perfecţiunea şi frumuseţea poeziilor lui Gyr, de comparat, doar, poate, cu versul eminescian în câteva ipostaze, se datorau, pe lângă talentul cu care a venit pe lume şi culturii sale deosebite.

Anii de studenţie au fost dominaţi de filozofia creştină prin titanii ce o reprezentau, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Ţuţea etc…, cu care a fost camarad de crez şi generaţie.

Poezia lui Gyr a fost pumnul de fier ce a izbit în buza obraznică a imposturii vremii, a tendinţelor vădite de a minimaliza creaţia valorică, nu numai a lui Gyr, dar şi a tuturor celor care ridicaseră steagul dreptăţii româneşti.

Puteau să îngăduie hoardele tăvălugului roşu şi ciracii lor pe cei care îndrăzneau să le stea în cale? Puteau să admită, cei îngălaţi până la saturaţie cu doctrină duşmănoasă împotriva credinţei în Dumnezeu, ca tineretul entuziast şi credincios să le fie stavilă?

Curajul vârstei, idealurile înalte puse în slujba Mişcării Legionare au trezit duşmănia celor puşi pe căpătuială în ţara săracă.

N-au putut să ne ierte. Au îmbulzit puşcăriile cu floarea tineretului studenţesc care călit în cuibul legionar a trecut sub crucea grea a neamului îngenuncheat; şi iată cum în vălmăşagul ciclopic se ridică pârghia de rezistenţă viguroasă şi de neînfrânt, poezia lui Radu Gyr.

Cine era făuritorul acelor petarde de flăcări, care prin lumina lor au ridicat la luptă o generaţie de tineri, într-un timp atât de scurt, şi mai ales într-o vreme când se simţea nevoia unei transformări radicale în gândirea şi mentalitatea zilei.

Cine putea să scrie:

Sfântă tinereţe legionară

Cu piept călit de fier şi sufletul de crin

acel… iureş neînfricat de primăvară

cu fruntea ca un iezer carpatin… „

Seceta morală şi economică ridica nori negri la orizontul ţării în anii 1930-37.

El! Acest firav, cu suflet de stâncă şi vifor, acest delicat tânăr, în al cărui condei se vărsase toată bogăţia plaiurilor româneşti cu toată prospeţimea şi neasemănata lor frumuseţe.

El care purta în cap mii şi mii de versuri repetate încontinuu ca să nu se uite, cum de altfel procedam toţi în acelaşi scop, fiecare fiind o ţandăra de adevăr, ori un pocal de ambrozie pentru robii beznelor, negrelor şi izolărilor fără termen şi margine din jumătatea de secol de îngenunchere naţională. Căci, dacă noi, cei ferecaţi în lanţuri şi ziduri pentru un crez am supravieţuit, numai Dumnezeu ştie cum, celor rămaşi în marea temniţă ale cărei ziduri erau graniţele unei ţări ciuntite, cei rămaşi în aşa-zisa libertate le-a fost mai mică suferinţa? Le-a fost mai dulce chinul?

Poate cineva să măsoare cantitatea de lacrimi ce s-au vărsat din ochii mamelor, ai fiilor şi fiicelor celor întemniţaţi, al cărui număr nici nu se cunoaşte.

Poate cineva, ori cine ar fi, să pătrundă în adâncul amărăciunii celor rămaşi fără părinţi, fără adăpost, azvârliţi în stradă în care mila creştină era „Ajutor legionar” şi tratat ca atare.

Nu-l văd pe acest „cineva” fiindcă suferinţa nu se poate măsura, iar jalea nu are o margine, timp ori spaţiu.

Dar iată cum spuneam mai înainte, firicelul de nădejde irupe şi creşte, metafora de foc şi petalele lui Gyr, bandajează răni şi usucă lacrimi, încălzeşte şi catifelează lanţuri şi cătuşe:

Temniţă, temniţă, turbată căţea

Cum ţi-ar da foc inima mea.

Viaţă, viaţă de-afară zăludă

Cum joci în somnul meu paparudă…”

Cum de n-a murit în iadul Aiudului Radu Gyr? Cum de n-au murit cei care ani de nopţi am văzut iar soarele?

Răspunsul îl dă el în „Rugăciunea din celulă”:

,,Doamne păzeşte-mă, Doamne ai milă!

Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei

în noaptea mea şi-a lăsat amintirea prăsită

Toate năpârcile ei!”

Se pot umple mii şi mii de pagini cu exemple care de care mai luminoase, ori mai sumbre din care se vede de ce n-a murit poetul, de ce n-am murit noi, purtătorii de lanţuri şi cătuşe.

Miracolul, pentru că miracol a fost, pe care temnicerii şi mai marii lor nu l-au putut pricepe sau înţelege, nici nu aveau cum, era altă plămadă, altă frământătură.

RUGĂCIUNEA, Comunicarea cu Dumnezeu, a fost secretul salvării noastre. Lângă rugăciune, lumina poeziei lui Gyr a fost liantul care a legat inimă de inimă, suflet de suflet, cu zalele lanţurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi, haină şi hrană, apă şi căldură.

Dacă amărâtul de trup în care abia mai licărea un strop de viaţă, prin cine ştie ce minune se mulţumea cu o cană de apă, încălzită vara şi îngheţată iarna – i se spunea „ceai” – şi cu 100 de grame de pâine, se trăia, căci belşugul hranei fiinţei interioare era în noi uriaş.

Nu se reuşea întotdeauna, era şi periculos, să se scrie pe o bucăţică de săpun, cine ştie ce, dar o strofă două ne lumina ziua, ne încălzea noaptea, ne umplea gamela. Eram bogaţi.

În vremea aceasta, el topit de foame, ros de boală, înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul pleşuv înainte de vreme, izbit de pereţi, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparaţie. Fremăta celularul şi Zarea de ceea ce Dumnezeu îi dăruise din belşug. Hrană pentru suflete strivite, hrană pentru minţi secătuite de lipsa de informaţie, de posibilitatea de a fi de folos. Doamne! Ce personalităţi de cultură putrezeau acolo! Binecuvântatul calorifer era firul de telefon, care lega celulă de celulă, om de om. Era un zumzet ca de stup. Afară de cazul când un nou venit de afară aducea veşti. Se bătea „K” ceea ce însemna eliberarea liniei şi atunci cu sufletul la gură se asculta fiecare cuvânt.

Scară la cer a fost ţeava caloriferului, pe care circula şuvoiul poetic, ce întrema şi întărea speranţele obidiţilor veacului.

Punte salvatoare peste prăpăstii, care a salvat vieţi, a vindecat răni. Cum să-ţi mai fie foame sau frig când sub frunte se instala lumina:

Pe-o sprânceană de lumină

Lângă-o lacrimă de rai

Verdea culme carpatină

Rotunjeşte dulce plai…”

(Din balada unui plai de munte) şi plecam pe vechile culmi carpatine, însoţiţi de Iancu Jianu, de ciobanii Mioriţei, de „clopotarul din stele”, de „iconarul de lângă rai” şi de mulţimea de eroi din baladele sale.

Părăseam celula, fugeam din iad şi ne retrăgeam acolo, sus, unde aripile sufletului se desfăşurau în voie, în libertate, în toată măreţia lor. Aceasta a fost opera lui Gyr, pentru cei mai mulţi dintre noi. Răsfoiesc acum, cu un nod în gât şi cu o încântare ce nu poate fi înţeleasă în adâncimea ei decât de cei ce au trăit-o, cartea lui.

Cartea lui! Pe care a visat-o acolo, elegantă, curată, sfântă.

Îmi limpezesc sufletul cu versurile nemuritoarelor balade, pe care şi eu le-am purtat în cap, multe au fugit în uitare, dar le descopăr cu adânca emoţie cu care le furam prin morse, cu aceeaşi tresărire de bucurie cerească, cu care zgâriam pe bucăţica de săpun, tremurând de frică.

Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine. La ei s-a gândit poetul martir când le-a dat viaţă sângerând.

Dacă tinerii României şi – care s-au dovedit că pot fi eroi – l-ar căuta şi l-ar găsi pe Radu Gyr ar avea bucuria şi surprinderea, că au dat de un izvor de frumuseţi nebănuite, ar deveni mai buni, mai frumoşi, mai patrioţi.

Acum, când pe toate drumurile se varsă lăturile unui limbaj de care îţi e ruşine să te apropii, când în paginile unor publicaţii abundă tot ce e mai imund şi în afara firii, scurse din condeie ce se cred valoroase, ce să facă sufletul unui tânăr, dornic de frumos?

Caută, tinere, şi găseşte, nu-i greu, izvorul dătător de sănătate spirituală de care ai nevoie!

Curge din belşug în poezia lui Radu Gyr, potoleşte setea de frumos! Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru de care trebuie să fii mândru. E spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi.

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 124-129)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

„Să apărăm cu râvnă Ortodoxia Și-acest pământ de Sfinți și de Eroi.” – Mesajul lui Radu Gyr, în această săptămână de trădare şi de apostazie, cântat de un cor de copii din Dobroieni – Giurgiu

Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a vizitat parohia Dobroeni, protopiatul Hereşti. Cu această ocazie, în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Dobroeni, grupul de copii „Şoaptele Îngerilor” a susţinut un mini-concert.

Radu Gyr, pe numele adevărat Radu Demetrescu, a fost un poet interbelic, condamnat la 12 şi apoi 25 de ani de închisoare sub regimul comunist, din care a executat „doar” 20 de ani de temniţă. Pentru condamnarea la moarte din 1958 (comutată apoi în 25 de ani de detenţie), poetul a fost reabilitat oficial de către justiţia din România. Radu Gyr a fost membru al Mişcării Legionare.
În timpul detenţiei, Radu Gyr a compus un număr impresionant de poezii, majoritatea transmiţându-se între deţinuţi, prin codul Morse.

Avem o ţară

de Radu Gyr

Avem o țară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbați nemuritori
Și unde stau de veacuri laolaltă
Izvoare, văi și munți cu fruntea-n zări.
Avem troițe sfinte, altare și icoane
Și candeli ard cu mii de pâlpâiri.
Avem atâtea lacrimi și prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.
Avem la Putna, sfânt și viu cu duhul,
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Și azi de-l vom chema să-nfrângă Apusul
Va răsturna cinci veacuri de pământ.
Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Că pruncii lui sub sabie-au căzut
Ca să păzească fără de schimbare
Credința dreaptă-n care s-au născut.
Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinți, pe Iancu și martirii,
Pe Horea tras pe roată pentru neam.
Azi iarăși te-au suit vrăjmașii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit,
Scriind deasupra vina ta cu sânge:
Aceea că Ortodoxia ai iubit.
Avem un rai de sfinți
în temniți dați la moarte
Și aruncați în groapă neștiuți;
Dar astăzi, dând pământul la o parte,
Ies moaște sfinte-n zeghe grea de deținuți.
E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân’ la noi
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Și-acest pământ de Sfinți și de Eroi.

Sursa: activenews.ro

Ziua de naştere a nemuritorului Mihai Eminescu

Imagea15

Desen – reteaualiterara.ning.com

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gîndire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gîndirii sale economice sau politice era conservatoare; de altfel poetul a fost o figură marcantă a acestui partid politic, iar prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române. Sursa: http://poeziieminescu.com/informatii-despre-mihai-eminescu

Citiți și:

Se împlinesc 164 de ani de la naşterea domnitorului etern al românilor, românul absolut Mihai Eminescu

Să ne reamintim: “Doină” de Mihai Eminescu

Adevărul despre mucenicul Mihai Eminescu

Azi, 2 martie, ziua de naştere a mărturisitorului Radu Gyr

Radu Demetrescu-Gyr s-a nascut în anul 1905 la Câmpulung-Muscel. Licentiat în Litere, a debutat în anul 1924 odata cu aparitia volumului Linisti de schituri, volum care s-a bucurat de o mare apreciere, atât în rândul publicului cât si al criticii românesti. Colaborator statornic în perioada dupa debut la revista Universul literar si apoi la alte reviste literare de formatie nationalista (Gândirea, Gând Românesc, Sfarma-Piatra, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeana si altele, precum si la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studentesc etc.), Radu Gyr a publicat numeroase articole, studii literare si poezii.

Membru de seama al Miscarii Legionare, Comandant Legionar si sef al regiunii Oltenia. Conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Este autorul versurilor cântecelor Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor.

Laureat al mai multor premii ale Societatii Scriitorilor Români si ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare a fost director general al teatrelor. În aceasta calitate ia initiativa înfiintarii Teatrului Evreiesc.

Dupa detentia de sub regimul lui Carol al II-lea este închis si de Antonescu, apoi este eliberat si trimis spre „reabilitare“ în batalioanele de la Sarata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziaristilor“ si îl condamna la 12 ani. Revine acasa în 1956, dar dupa doi ani este din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane! Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detentie.

A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celula aspra. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatita, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. Carturarul Radu Gyr a lasat în urma o opera poetica de valoare unica, la care se alatura o multime de studii si eseuri critice, raspândite în periodicele românesti de-a lungul anilor si care, desigur, vor fi publicate într-un viitor volum antologic.

A trecut în vesnicie în anul 1975 (28.04).  Sursa: radugyr.ro

  • Născut: 02 Martie 1905
  • Locul nașterii: Câmpulung, Argeș
  • Ocupația la arestare: poet
  • Întemnițat timp de: 20 ani
  • Întemnițat la: Tismana, Miercurea Ciuc, Târgu Jiu, Jilava și Aiud
  • Data adormirii: 29 Aprilie 1975

După o lună sau două, sau trei – timpul nu mai avea pentru noi nici o valoare – în ușa celulei apare colonelul Koller, care ne spune:

– Faceți-vă bagajul! (…)

Suntem conduși pe latura opusă și opriți în fața unei celule, colonelul privindu-ne misterios.

– Intrați toți aici!

Ușa se deschide și stupoare: pe cele două rogojini, întinși, nemișcați, două schelete: Radu Gyrși Radu Mironovici.

Ușa s-a închis imediat ce-am intrat. Radu Gyr, cu ochii scânteietori, a exclamat:

– Ha-ha-ha, au venit caloriferele. Aici sunt cei doi Razi ( adică Radu G. și Radu M.). (…)

Radu Gyr, totdeauna gata pentru umor, întreabă:

– Acum să dăm cărțile pe față. Care din noi șase este turnător? Eu, bădia Radu și Gabriel, numai noi ne cunoaștem. Deci unul din noi trei este turnător!

– Sunt sigur cine este!, răspund și tac o clipă. Dvs. sunteți, domnule Gyr!

– În orice caz, Gabi, sunt sigur că te-au adus pentru că știau că ne este dor la amândoi, unul de altul. Deocamdată, parcă s-a mai încălzit celula. Șase calorifere. De v-ar lăsa mai mult, că am înlemnit de frig. (…)

Starea noastră de spirit s-a schimbat brusc, privind acest om care era numai oase și piele, debordând de voioșie și de umor. Desigur, intenția lui a fost să ne schimbe amărăciunea noastră și a reușit.

– Hai acuma să ne ocupăm puțin de programul administrativ. Pe mine vă rog să mă lăsați să mă culc lângă ușă, ca să fiu mai aproape de tinetă. (…) Când mă duc la tinetă, trebuie să fiu sprijinit de cineva. (…) Se întâmplă și să leșin din cauza prolapsului, care a început să se gangreneze. Uite-așa e de mare (Și ne arată o lungime de 4-5 cm). Am dureri mari, pe care nu le mai pot controla. Faceți cu schimbul. În fiecare noapte, câte unul. Cine se-nscrie primul?

– Eu, domnule profesor, în calitate de cunoștință veche! (…)

– Se aprobă! Acum așezați-vă cârpele! Pe urmă vă spun niște poezii. Aveți vreo preferință?

– Ceva inedit de Radu Gyr.

– Bine! Dar să nu le învățați pe dinafară să le răspândiți, că eu cred că d-aia v-au adus aici, să vă învăț poezii de Radu Gyr. Au zis că-mi fac proces pentru Iisus. Le-am spus că pentru Iisus vreau să-mi facă proces. O știți?

– Nu o știm că nu prea am stat la Aiud. Cum ne-au adus de la Suceava, după câteva luni, ne-au expediat la mină.

– V-o spun, dar după stingere, ca să fim singuri. Atunci nu ne mai deranjează nimeni. Să vă spun întâmplarea așa cum a fost, cu toate că avem microfoane aeriene.

Timpul până la stingere începea să ni se pară lung.

Radu Mironovici, tăcut și liniștit, își rotea fără contenire ochii peste noi, părând mereu că vrea să spună ceva. Tocmai când se pregătea să ne comunice ordinea pe care o stabilise în tăcere, auzim talanga. într-o clipă am fost toți la rogojină și după 2-3 minute lumina s-a stins. Era pe vremea când se stingeau realmente luminile noaptea, cu toate că nu întotdeauna.

– Gata?, întrebă Radu Gyr.

– Gata!, răspundem toți în cor.

Imediat s-a deschis vizeta și glasul gardianului a sunat nu prea convingător:

– Să n-aud o vorbă!

După un timp de tăcere, glasul lui Radu Gyr, în tonul celei mai autentice povestiri:

Ast-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Crist!
Luna-a intrat după El în celulă
Și-l făcea mai înalt și mai trist.

(…)

A urmat o liniște totală egală cu aceea în care ne spuneam în fiecare seară ”Tatăl nostru”, sub pătură. Apoi s-a deschis ușița și din nou gardianul:

– Acuma gata! Culcați-vă că mai vin în control!

Și s-a făcut liniște. (…)

După un timp mă scoală mâna lui Radu Gyr, mângâindu-mi obrajii:

– Gaby! Mă duci? Încet cu lanțurile să nu-i sculăm!

Din locul lui Radu Gyr până la tineta W.C. era un pas mic. Culcat, o putea atinge cu mâna. Tineta am așezat-o în ușa al cărei toc avea o lățime de circa 40 cm. L-am apucat de un braț să-l ajut să se ridice. M-am înfiorat! Apucasem un os complet descărnat. Am ridicat capacul tinetei și după ce l-am așezat, mi-a spus în șoaptă:

– Stai cu spatele! Dar stai lângă mine, nu te depărta!

Am stat un timp nedumerit, pentru că nu auzeam nici unul din zgomotele specifice unei astfel de împrejurări. Voiam să întorc discret capul, dar m-am abținut, pentru ca după puțin să aud un zgomot puternic. Radu Gyr leșinase. Căzut pe una din laturile tocului ușii, o lovise cu capul. Îl apuc de sub brațe, după ce mai întâi îi apucasem capul spre pieptul meu, și-l îndrept pe tinetă.

Îl aud spunându-mi încet:

– Stai așa! Numai puțin stai așa!

I-am simțit măinile mișcându-se leneș.

– Stai așa!

A tot mișcat mâinile în mod bizar. Le-a dus la spate, le-a dus înainte parcă și-n jos și iar în sus și iar mi-a spus:

– Stai așa să nu te miști și să nu te întorci. Numai puțin.

Reținusem din ”Iisus în celulă” două versuri, pe care le repetam:

Eram în celulă și era lună,

Numai Iisus nu era nicăieri…

– Poți să mă ridici? Ridică-mă încet! Trage-mă puțin înainte să fac un pas și ține-mă de spate.

Oftează încet încercând să-și ascundă durerea.

– Ah! Prolapsul ăsta! De câte ori încerc să-l bag înăuntru cu degetul, pățesc așa.

Săracu bădia Radu! Uite-așa, aproape în fiecare noapte. Du-mă încet la loc, să nu se audă lanțurile că-i trezim. (…)

A doua zi dimineața, oarecare voioșie. Mai ales umorul lui Radu Gyr era debordant.

– Astăzi vă spun poezii, dar nu de Radu Gyr. Alegeți altul. Dacă nu alegeți voi, aleg eu.

După terci, până la masa de la amiază, Radu Gyr, începând cu Ion Pilat, Aron Cotruș, Coșbuc, Macedonski și sfârșind cu Cocteau, Baudelaire și Georg Trakl, ne-a recitat cu o uluitoare ușurință, peste 30-40 de poezii.

În pauze ne mai spunea câte o anecdotă. De la tonul grav sau intonațiile melodioase ale poeziilor, până la anecdotele uneori banale, Radu Gyr era egal. Spiritul lui era atât de viu, energia lui lăuntrică atât de covârșitoare, încât pentru noi toți reprezenta un miracol. Nu discuta despre suferințele lui decât atunci când îl depășeau și numai pentru a se scuza. La insistențele lui Radu Mironovici l-am rugat să-și dezvelească un braț. Era efectiv numai pielea și osul. Apucând cu degetele pielea brațului, a tras-o în sus. Era uscată. A rămas ridicată ca o bucățică de hârtie.

– Piele de șarpe, ne spune. Dar de șarpe mort.

– Nu vă dau nici o medicație?

– Nu le cer nimic, că măgarii ăștia nu-mi dau nimic! A venit într-o zi colonelul și m-a întrebat: ”N-ai murit încă?” A ieșit de câteva ori la raport bădia. Vin câte doi-trei, ascultă, nu spun nici da nici ba, închid ușa și pleacă. Într-o zi a venit un colonel mai înzorzonat, cred că era de la București, că avea lângă el tot ”statul major” al penitenciarului. (…) Colonelul ăsta de la București m-a privit lung și mi-a spus:

– Ne urăști, Rdu Gyr!

– Le-am răspuns cu capul rezemat de zid, așa cum mă vezi acum: Nu vă urăsc, dar vă disprețuiesc. Dar așa ca într-o convorbire prietenească.

– Ești bolnav?

– Întrebați medicul, nu mă întrebați pe mine.

– Dar dumneata ce știi că ai?

– Am multe. Un prolaps rectal cu organul gangrenat, hemofilie, hepatită, cardiac, circulație, dinții-mi cad, orbesc, infiltrat pulmonar T.B.C.

– Și când ai de gând să dai în primire?

– Asta numai Dumnezeu știe!

Și au plecat. M-am așteptat totuși ca după vizita asta, a unui măgar de la București, să-mi dea aspirină. Nimic! Dar să lăsăm fleacurile astea. Hai să vă spun niște poezii sau amintiri. Ce preferați?

– Și una și alta.

– Nu fiți lacomi! Ori una ori alta. Să-l luăm în primire pe Eminescu.

Ne-a recitat din Eminescu o oră, o oră și jumătate, fără nici o poticnire, fără nici o rezervă asupra unui vers sau unei expresii, curgător, stăpân pe el, stăpân pe vers, dar nu numai pe vers, ci pe conținutul lui, pe filozofia lui. O memorie egală cu a lui încă nu întâlnisem până atunci. Era inepuizabil.

Marcel Pometcu, sfios până atunci, mai tot timpul retras și tăcut, spre surprinderea noastră i-a pus o întrebare:

– Domnule profesor, iertați-mă că vă întreb, care sunt, sau care au fost raporturile dvs. cu evreii?

– Care să fie? Koller, Zeller și Dulberger și alții ca ei, mă chinuiesc. Și eu suport.

– Nu acuma în închisoare! Care au fost raporturile în trecut?

– În trecut am suferit pentru ei. Să să spun o întâmplare. La o manifestație studențească cuzistă, m-am întâlnit cu o coloană în marș. Mergeam liniștit pe trotuar. Mă duceam la Universitate sau la Universul Literar, nu mai țin bine minte. Văd că se desprind doi vlăjgani din coloană și încep să mă lovească. Am reușit să mă desprind și am fugit. Ei după mine. M-am ascuns sub scara unui bloc și m-au găsit. Am voit să le dau explicații. Nu puteam! Nu mă slăbeau! Le-am spus că sunt Radu Gyr. Abia atunci a început cotonogeala serioasă, că – ziceau – fiind evreu, cum mă arăta nasul, mă dau drept Radu Gyr ca să scap. Așa că am suferit pentru ei.

– E adevărat, domnule profesor? Așa înțelegeau cuziștii să rezolve problema evreilor din economia românească?

– Altfel cu evreii am avut raporturi bune.

Pe cel care trebuia să-l atac îl atacam, cum atacam și pe Vasile Damaschin, care nu era evreu, dar care spunea uneori multe prostii. Dar nu cu pistolul. Cu plaivasul. Pe cel care trebuia să-l iubesc, îl iubeam. Nu-l înghițeam pe Hertz, pentru literatura pornografică pe care o răspândea în rândurile tineretului prin foiletoane, fascicole și broșuri.

Povestea asta rezumată aci, a durat o oră. Dar cu atâtea amănunte și cu atâta umor, încât la sfârșitul ei pot spune că eram obosiți de râs. Înginerul Ghiță Brahonschi mi-a pus o dată în închisoare întrebarea: ”Știi care este diferența dintre mine și Radu Gyr? Ce-a trăit el în cinci minute, povestește în 48 de ore. Ce trăiesc eu în 48 de ore, povestesc în cinci minute”.

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de fier, Ed. Gordian, Timișoara, 1994, pp. 186-189)   Sursa: fericiticeiprigoniti.net

         Iisus in celula

  de Radu Gyr

 Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.

O, ce trist, ce înalt era Christ !

Luna-a intrat după El în celulă,

Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

 

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

Ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L bătea cu argint pe veşminte,

Argintându-I pe mâini vechi spărturi.

 

M-am ridicat de sub pătura sură:

– Doamne, de unde vii? Din ce veac?

Iisus a dus lin un deget pe gură

Şi mi-a făcut semn ca să tac…

 

A stat lângă mine pe rogojină…

– Pune-mi pe răni mâna ta.

Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,

Parcă purtase lanţuri, cândva…

 

Oftând, Şi-a întins truditele oase

Pe rogojina mea cu libărci.

Prin somn lumina, dar zăbrelele groase

Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

 

Părea celula munte, părea Căpăţână,

Şi misunau păduchi şi guzgani.

Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,

Şi am dormit o mie de ani…

 

Când m-am trezit din grozava genună,

Miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

Numai Iisus nu era nicăieri…

 

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit, şi pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor Lui… 

Veşnica pomenire! Roagă-te pentru noi sfinte mărturisitorule!