POMENIREA CĂPITANULUI și a Nicadorilor și Decemvirilor – 30 noiembrie – Singurul discurs păstrat de la el

 

Imagini pentru corneliu zelea codreanu

„Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu și neamul său nu va fi învins niciodată.„

 „O Românie nouă nu poate ieși decât din luptă. Din jertfa fiilor săi.„ 

„Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de un mare om politic, așa cum greșit se crede, ci de un mare educator și conducător, care să biruiască puterile răului.„

„… Căpitanul ajunsese unul dintre cei mai apreciaţi şi stimaţi oameni din ţară. În rîndurile organizaţiei intrau oameni din toate catogoriile sociale – studenţi, intelectuali, ţărani, munictori, ect. Singurii care îl urau şi nu erau de acord cu Căpitan erau regele, concubina sa, politicianiştii, marii bancheri (în marea lor parte evrei).

Pentru atitudinea sa dîrză, pentru lupta sa neîncetată pentru Ortodoxie, şi pentru simplul fapt că îşi dorea un viitor mai bun pentru neamul său, Corneliu Codreanu a trebuit să “plătească”. În urma unui proces mai mult decît batjoocritor, el este condamnat la 10 ani de muncă silnică, pentru simplul fapt de-al fi numit pe N. Iorga “necinstit sufleteşte”.

Este asasinat în noaptea de 29-30 noiembrie, alături de Nicadori şi Decemviri, la ordinul lui Carol II, şi al lui Armand Călinescu. Peste trupurile celor 14 eroi s-a turnat acid sulfuric, li groapa comună a fost umplută cu beton.

Ca urmare a instaurării Statului Naţional Legionar, trupul Căpitanului este deshumat, şi reîngropat la Casa Verde din Bucureşti. Din păcate, astăzi nu se cunoaşte locul de veci al Căpitanului, mormîntul său fiind distrus de regimul comunist.” 

Mai multe citiți la: CUM A FOST ASASINAT CĂPITANUL – 30 noiembrie 

Dar mai multe informații despre culisele asasinării găsiți la: 

C.Z. Codreanu a fost asasinat de Carol al II-lea de teamă să nu fie detronat de Mișcarea Legionară!

Reclame

AUREL STATE – un erou în lagărele din URSS și în temnițele comuniste

  • Născut: 29 Aprilie 1921
  • Locul nașterii: Godeni, Argeș
  • Ocupația la arestare: profesor
  • Întemnițat timp de: 18 ani
  • Întemnițat la: Vorkuta, Oranki, Karaganda, Uranus, Văcărești, Jilava, Pitești, Oradea și Aiud
  • Data adormirii: 17 Noiembrie 1983
  • Locul înmormântării: Godeni
  • Carți:
    • Drumul crucii. Amintiri de pe front și din gulaguri 

Aurel State – omul care a scris o pagină glorioasă în istoria poporului român

Pușcăria Aiudului îi cunoștea pe Nae Cojocaru și pe Aurel State ca pe doi inși pe care nici Nordul Siberiei lui Stalin, nici torturile anchetatorilor români după aducerea în țară, nici argumentele ”științifice” ale lui Maromet, Goiciu sau Gheorghiu – directori notorii de pușcării – nu-i putuseră convinge să-și facă autoanalize critice, reeducări, cereri de clemență, sau să regrete că fuseseră, sau mai erau încă, legionari.

Crainic îi știa și el, căci, în Aiud, cine nu auzise de ei? Doar nea Petrică Țuțea era dintr-un sat aproape lipit cu al lui Aurel State, așa că cine-l cunoștea pe Țuțea, îl cunoștea și pe State. Iar cine-l cunoștea pe State, îl cunoștea și pe Nicolae Cojocaru, cu toate că acesta era dobrogean.

Epopeea lor siberiană îi înfățișase ca pe doi siamezi, iar NKVD, neștiind cum să scape de ei, deși-i condamnase la moarte albă, în temnițele Nordului de gheață, unde intemperiile nu reușiseră să-i răpună, îi livrase Securității românești. Învinuirea: crimă de război, pentru care urmau să plătească în țară.

Și-au plătit-o cu vârf și îndesat. Într-un mod de legendă, în care, pentru amândoi, miracolul se împletise de multe ori cu norocul. (…)

[La Aiud, Nae Cojocaru] fu pus sau sfătuit de prieteni ”înțelegători” să-și facă autoanaliza.

– Ce să-mi fac? se miră el, atunci când unul se dăduse mai aproape de el ca să-l convingă. Autoanaliza? Ce-o mai fi și aia?

– Ai să vezi tu, Nae! îi strigă Aurel State, strecurat printre cei care se adunaseră să-l vadă și să-l audă.

Și ochii lui se-nfipseră în cei ai lui Nae ca două fulgere, așa că Nae se întrebă ce voia, oare, să-i comunice tovarășul de ”baladă siberiană” cu care nu se mai văzuse de când fusese aduși din prizonieratul rusesc.

Dar ce voia să-i spună State nu mai apucă să audă, căci grupul adunat în jurul lor fu spulberat de gardieni și fiecare fu dus spre ”locul” dinainte stabilit. Nae Cojocaru la celular și Aurel State la Zarcă, la recalcitranți, la fanatici, la ”neînțelegători”.

Privilegiile unor deplasări în închisoare, ca pentru Țuțea, Pandrea, Crainic, Gyr și încă unele ”mărimi” nu le aveau și muritorii de rând.

Dar pe Aurel State nu-l priveau privilegiile altora. Îl obseda doar Nae Cojocaru.

Ce se va alege de el văzând ce i se ”oferă” și prin ce trebuie să mai treacă? Va rezista oare noilor tentații ale Aiudului? Cântecelor de sirenă ale celor de mai sus decât Crăciun, sau va cădea înfrânt, la limita puterilor sale atât de încercate?

Știa doar prea bine că omul este o cantitate finită de posibilități. Lunga-i experiență de front și de prizonierat îl învățase multe…

Plecase pe frontul de Răsărit ca voluntar, la vârsta de 20 de ani, cu gardul de sublocotenent de infanterie. Își amintea, răscolindu-și trecutul, că un colonel profesor la școala militară le spusese odată infanteriștilor: ”Voi, dragii mei, voi, infanteriștii, aveți onoarea să priviți, primii, dușmanul în ochi!”

Cumplită onoare! Avusese parte de ea de atâtea ori, ca și de ochii atâtor dușmani – ruși, uzbeci, mongoli, ucraineni, bașkiri, ciucci… Ba chiar și de evreii unui politruc, la asediul Sevastopolului. Și ce reacții diferite, la fiecare! Tăcere la unii, tristeți la alții, disperare la mulți, încercări de sinucidere, și multe blesteme la adresa politrucilor care-i împingeau de la spate, aruncându-i în luptă.

Foarte puțini avuseseră curajul să înfrunte umilința prizonieratului cu demnitate și resemnare. Stări pe care le trăise și le încercase și el de atâtea ori. (…) Și pe el favoarea sau norocul îl condusese pe drumul prizonieratului.

Spre nordul înghețat al Vorkutei (din fericire mai apropiat decât Kolîma), apoi spre arșița de foc a deșertului Karaganda, în care erau altfel de lagăre. Îngheț în cele din Nord, cu istoveală în minele de turbă, iar în cele din Karaganda cu sete, foame, sudoare și disperare.

Pe toate le încercase și din toate gustase, dar nu după pofta inimii lui, ci după cea a învingătorilor…

Câte anchete, în acele spații nesfârșite, câte greve ale foamei și câtă luptă cu aparatul represiv care-i stigmatizase drept ”criminali de război”.

Pentru ca, în final, livrați patriei mame (după cinci spre zece ani de prizonierat), să-nceapă calvarul Gherlei, al Jilavei și al Aiudului, cu tot suplimentul de tortură al anchetelor autohtone.

De departe cel mai greu, pentru că, voind să-i pună capăt, într-o zi, sărise-n gol de pe acoperișul Uranusului (planeta penitenciară de pe strada bucureșteană cu același nume), pe caldarâmul de beton al curții interioare.

Peste o sută de fracturi de oase, în tot corpul. Luni de comă până la un nou proces, cu pedeapsă de ispășire. Nu scăpase de nimic și trecuse prin toate cu capul sus. Nu coborâse nici o clipă ștacheta de ”cavaler fără frică”: nici în Nordul Siberiei, nici în deșertul Karagandei și nici atunci când, sprijinit în două cârje mizerabile, se târa prin curțile Aiudului, de la Zarca unde era izolat, până la ședințele deschise ale celor ce înțeleseseră să-și facă autoanaliza. Exemple de supunere și de capitulare care nu-l puteau strămuta dintr-ale sale. Își dăduse sângele pentru Patrie și nu mai avea nici un rost să verse și cerneală pentru ea.

Rezistase la atâtea, pe meridiane îndepărtate, doar nu era să capituleze la Aiud! Să le dea dreptate celor care n-o aveau? În nici un caz! Curtea supremă pentru el era Judecata din Urmă: Judecata Absolută din care, după saltul în gol, zărise ceva: un fel de consiliu la care fusese dus, străbătând o ceață de Geneză, de către o ființă nevăzută, până în fața unor bătrâni cu incerte bărbi albe. Un singur glas auzise: ”Pe acesta, duceți-l jos, nu i-a sosit vremea!” Nu putea uita această hotărâre și mult îi dăduse de gândit.

Dar numai lui, nu și lui Nae Cojocaru la care ținea atât de mult și pentru care se și frământa. Putea-va trece cu bine ispita? Îl mai țineau oare puterile atât de slăbite de ultima încercare de la Gherla? și cum să-l ajute, în cazul în care…?

Administrația nu-i lăsa împreună și se temea. Se temea, pentru că, în singurătate, chiar și eroul poate cădea. Doar sfinții nu, dar… Nae nu intra în categoria lor. Din omul viu, ar fi fost o greșeală să-și facă idol. Nici din sine nu-și făcuse, necum din cine l-ar putea dezamăgi. De aceea se temea…

Și se temu până ce, într-o bună zi, se pomeni cu Nae în celulă. Îl trimisese administrația ca să-l convingă pe el, Aurel State, să cedeze, să înțeleagă și să-și recunoască greșeala de a fi fost legionar și luptător pentru Hristos.

De cum îl văzu în celula lui, Aurel îi înțelese rostul vizitei. Nu spuse nimic și așteptă să deschidă Nae gura.

Doar că Nae, în loc să vorbească, sări la el plângând și-l îmbrățișă. Iar Aurel, proptindu-se în cele două cârje ce-l susțineau, îi întinse obrazul. Prea-i era drag și prea multe înfruntaseră împreună!

– Iartă-mă! spuse Nae. N-am venit să te conving, ci doar să te îmbrățișez și să recunosc că m-ai depășit. Vorkuta și Karaganda, lagărele tale, au fost mai cumplite decât Kolîma mea…

Când Simion Ghinea îi aduse la cunoștință lui Petre Țuțea ce se întâmplase la întâlnirea dintre Nae Cojocaru și Aurel State, bătrânul exclamă: ”Ăștia doi, da! Au scris o pagină glorioasă în Istoria poporului român!”

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 157-164)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Pe 15 iunie s-au împlinit 126 de ani de la martiriul lui Mihai Eminescu

15 Iun 2015, Comemorarea lui Mihai Eminescu asasinat pentru lupta inimaginabilă dusă de unul singur
Azi  (adică cu 2 zile în urmă – notă admin.) comemorăm 126 de ani de la asasinarea lui Mihail Eminescu cel mai mare geniu care l-a dat acest neam și care și-a dat viața pentru apărarea lui și a gliei strămoșești. În acel an 1989, după el părăsesc acest pământ Veronicla Micle (care și și-a luat viața la circa două luni după) și Ion Creangă care moare subit în ziua de 31 Dec 1989 după ce-a consumat câteva produse de patiserie cumpărate de la aceeași patiserie frecventată deseori! Este posibil să fi fost otrăvit pentru a completa „triumviratul” după un anumit ritual al celor care l-au eliminat pe Eminescu!
Curios este faptul că Eminescu este arestat pe 28 Iunie 1883 din baia publică Mitrașewski. Dna Chaterinei Szőke-Magyarosy (prima soție a lui Slavici „curvuliță versată” ca orice spioană austro-ungară care l-a păcălit pe Slavici s-o ia de nevastă și de care a scăpat foarte greu) de câteva zile a rămas singură cu chiriașul Eminescu la care n-avea „succes” ce ar fi fost foarte util mai ales pentru îndeplinirea misiunilor secrete. După o posibilă „altercație” de dimineață cu chiriașul „necucerit” Eminescu trimite repede un bilet lui Maiorescu: „Domnul Eminescu a înebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el că e foarte rău”!
Biletul (conceput anterior de licheaua Maiorescu ce făcea parte din „teatrul” public convenit cu spioana) era un alibiu absolut necesar pentru imaginea „mentorului” în istorie dar și imediat pentru declararea ca nebun urmată de falsul diagnostic legat de sifilis! A urmat internarea în ospiciu Caritatea a doctorului Șuțu la care, culmea, Maiorescu rezervase/plătise din timp un loc. Astfel se punea în practică primul pas al ordinului (desihur verbal și voalat) al lui Carol I de a-i închide, pentru totdeauna, gura lui Eminescu!
De ce? , Prin lupta și acțiunile sale pentru neamul românesc Eminescu era deja persoana „non grata” în toate imperiile care ocupau teritorii românești dar era „biciul” pentru excrocii și pentru trădătorii de neam demascați zi de zi în articolele sale. În plus, de circa doi ani stăpânii ziarului Timpul (ale căror afaceri le erau amenințate) încercau să scape de el. De câțiva ani celelalte publicații antiromânești lansau tot felul de mizerii la adresa lui. Îl făceau chiar nebun pregătind opinia publică pentru momentul arestării și internării în ospiciu. Prin erudiția, talentul artistic, geniul său și lupta dusă, Eminescu era deja de notorietate europeană. Eliminarea bruscă l-ar fi transformat în martir și erou național și nu le convenea la „stăpânii pe termen lung” ai țării!
[Spre exemplu, rușii în Basarabia au împiedecat deseori adunările românilor la statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt de care s-au temut și se tem mai mult decât de o armată. În 1989 românii le-au blocat marea paradă de 7 Noiembrie fiind pentru prima dată și unica republică unde parada a eșuat. Armata ținuse mult timp cordonul de interdicție la statuia lui Ștefan. Prima care a trecut de acesta a fost curajoasa poetă Leonida Lari care a pregătit din timp o schemă de a sparge complet blocada. Mai întâi a „dezarmat” comandanții ruși de a nu ordona să se tragă în demonstranți căci erau dotați cu muniție de război și ar fi fost măcel!]
Lăsat liber Eminescu ar fi fost un pericol pentru demascarea trădătorilor și a tratatului secret cu Austro-Ungaria și cu Germania care s-a semnat în toamna lui 1883 la trei luni după înlăturarea pericolului numărul unu! Prin acest tratat Carol I și slugile trădătoare au abandonat pe românii de sub jugul acestora (Banat, Ardeal și Bucovina). Ca urmare, la 1914, Carol I a fost la un pas de a implica România în tabăra agresorilor din primul război! După cauzarea a mari pierderi și suferințe umane, agresorii au fost înfrânți și au plătit despăgubiri de război. Nu și la români fentați de aliați și am fost furați din nou material și teritorial după circa un milion de jertfe românești fără de care Franța ar fi fost sugrumată de nemți. Doar un exemplu. Banatul românesc a fost scindat în trei părți din care două au fost făcute cadou la sârbi și la ungurii! Culmea învinși ungurii după ce au primit teritoriu românesc n-au plătit despăgubiri iar noi am fost obligați să despăgubim 400 de grofi pentru pierderea de pământ furat românilor pe care i-a și iobăgit un mileniu .
Deci, dacă era după neamț – primul rege de import, implicat și în alte acțiuni antiromânești împreună cu regina sa pe care n-o putea stăpâni, ne-am fi luat adio de la „România Mare”! Și Ferdinand a încercat același lucru dar izbindu-se de voința patrioților români a izbucnit într-o criză de isterie în Consiliul de Coroană din 1916 în care s-a decis intrarea în război alături de falșii aliați deși puteam să mai așteptăm ceva timp și chiar să ne pregătim cu adevărat de a face România Mare fără să ne bazăm pe excroci!
Slugă la străini,Maiorescu avea și alte frustrări personale datorate lui Eminescu care foarte repede l-a coborât de pe piedestalul „celui mai cel” cum se dorea sau se credea. Pe domeniile de competență ale lui Maiorescu Eminescu îl depășise cu foarte mult. Nu mai vorbim de multiple alte domenii pe care Eminescu le stăpânea de la înărțimea unui profesor universitar de marcă sau chiar a unui specialist de top!În cei șase ani, până în ziua de 15 Iunie 1889, Eminescu a fost supus la diverse tratamente din care tratamente cu doze mari de mercur (9 din 10 indivizi se curăță repede dacă urmează acest tratament) aplicate de către lăudărosul doctor ieșean Isac pentru diagnosticul fals de sifilis. A fost legat cu lanțul bătut până la epuizare iar după se arunca găleți de apă rece pe el, etc. În final, văzând că, după toate supliciile, Eminescu nu este doborât, un așa numit „nebun” i-a aplicat lovitura decisivă și i-a spart capul cu o piatră sau alt corp dur documentele de autopsie (și nu numai) fiind și ele falsificate atât la constatări cât și la datare! Din „întâmplare” după măsurători și cercetare creierul a fost uitat și furat de o pisică!
După moartea sa s-a încercat interzicerea prin lege parlamentară a publicisticii ca „fiind opera unui nebun”!
Trecuse un secol și Eminescu nu avea publicată opera completă în schimb avea Lenin, Dobrogeanu Gherea,etc.! Ceaușescu a dat ordin să se continue publicarea operei complete blocată la volumul 9! Prin 1985 a ieșit scandal internațional pornit de către rabinul Moses Rosen. Cele câteva mii au fost retrase de pe piață. În plus din echipa de redactare doi profesori universitari au plătit cu viața! Profesorul Oprea a fost găsit în baie iar Pompiliu Marcea care
a dat replici scandalagiilor a fost găsit în Herăstrău deși nu era perioadă de înot și știa să înoate!Iată verdictul lui Mihai Eminescu asasinat la comanda primului rege de import înscăunat după trădarea și exilarea lui Cuza:
1. „Dacă am cerceta originea ofițerilor de gardă de la 11 fevruarie am afla că e străină, începând cu fiul unui făclier grec de la Botoșani și urmărind toate numele.” (Timpul, 29.07.1881, Românul a contractat naravul, Vol.XII,p268)
2. „Dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza – vom afla că aproape toți conspiratorii, afară de câțiva amăgiți, erau străini. Străinii au adus un străin.” (Manuscrisul 2255,417v, IX,p.585)

3. Regimul românilor din teritoriile cucerite și care trebuie recuperate de generațiile care sper că nu vor fi ca noi:

Şi Ştefan Voevodul în somn adânc deplin / Visează el că doarme sub un pământ străin?
Luatu-ţi-au copiii, mormintele şi tot / Mereu din a ta haină ei rup numai de pot
Ajuns-ai cerşitoare de-ocară şi de silă / Şi nimănui de tine în lume nu-i e milă.

Ce-ţi spun ei ţie mamă, când îţi ucid copiii? / Mereu tot zic că creşte mărirea României…
Un trădător nemernic, hidoasa pocitură / Cărui pentru minciună. i-a dat natura gură

Nu e destul că oameni de-origine barbară / Moşia ‘n jumătate nemernic ţi-o furară
Că între Prut şi Nistru pe-olatele bătrâne / Domnesc pe neam şi ţară calmuci cu cap de câne
A căror mutră slută, ş’adânc dobitocească / N’o ‘ntrece decât doară inima lor cânească?
Nu e destul c’acolo în neagră ‘ntunecime / Copiii-şi blestăm soarta neascultaţi de nime
Că cnutul îi zdrobeşte şi roiuri de sălbatici / Trăind sardanapalic, beţivi şi muieratici,
Să stingă-orice lumină, să smulgă limbi din gât / Când unul româneşte o vorbă a ‘ndrăsnit

Sursă text: AICI
Am observat că 15 iunie a fost anul acesta cam uitată de fraţii naţionalişti şi chiar şi eu am uitat să amintesc.
Dar niciodată nu e târziu să-l omagiem pe dragul nostru Mihai Eminescu, mentorul naţionalismului românesc.
Dumnezeu să-l odihnească întru împărăţia Sa!

Aniversare istorică a Sinodului de la 879-880, numit şi al VIII-lea Ecumenic la Pireu, în Grecia. Au conslujit IPS Teodosie al Tomisului şi IPS Serafim de Pireu

La invitaţia specială a IPS-ului Serafim de Pireu, pe 9 februarie, IPS Teodosie al Tomisului a participat alături de acesta la pomenirea Sinodului numit de tradiţionalişti al VIII-lea Ecumenic, cel organizat de Sfântul Patriarh Fotie cel Mare al Constantinopolului, a cărui pomenire a fost pe 6 februarie.

image

DSC 5188

DSC 5228

DSC 5238

Sursele: http://dogmaticaempirica.wordpress.com/ şi: http://www.romfea.gr/ieres-mitropoleis/22297-8