Părintele Cleopa: Botezul lui Iisus și Botezul creștin. Dialog cu un sectar

Related image

Părintele Cleopa Ilie: Botezul lui Iisus și Botezul creștin

„Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre întru împărăția lui Dumnezeu.”
(Ioan 3, 5)

Botezul este Taina în care, prin întreita cufundare în apă, în numele Sfintei Treimi, cel ce se botează se curățește de păcatul strămoșesc și de toate păcatele făcute până la botez, se naște la o viață spirituală nouă și devine membru al trupului tainic al Domnului, al Bisericii lui Hristos.
Botezul din apă și din Duh își are originea în profețiile Vechiului Testament, deoarece Domnul nostru Iisus Hristos a venit să împlinească tot ce s-a proorocit în Lege și în prooroci (Matei 5, 17). Începându-și lucrarea Sa mesianică, Domnul nostru Iisus Hristos a făcut o mulțime de semne și minuni dumnezeiești, tămăduind bolile și scoțând demonii din cei ce Îl rugau. Vestea minunilor s-a dus departe, punând pe gânduri pe mulți, căci așa ceva nu se mai pomenise (Matei 9, 32–38; Ioan 9, 32–33), și în acest context de împrejurări, Sfânta Scriptură ne spune că între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaș al iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus și I-a zis: Învățătorule, știm că ești învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Drept răspuns, Iisus i-a zis: Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu. Nicodim I-a zis: Cum poate un om bătrân să se nască din nou? Poate el oare să intre a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre întru Împărăția lui Dumnezeu. Căci ce este născut din trup, trup este… (Ioan 3, 1–6).
Deci nașterea din nou înseamnă nu a intra din nou în pântecele maicii, ci a avea botezul din apă și din Duhul Sfânt, pe care l-au primit și îl dau apostolii Domnului, cărora le-a zis Domnul după Învierea Sa: Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 15–16) și botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte am poruncit vouă; și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin. (Matei 28, 19–20).
Iată dar că botezul cu apă și cu Duhul Sfânt este obligatoriu pentru «orice făptură» și nu numai pentru unii, cum spun sectarii cei rătăciți.

Sectarul: În Sfânta Scriptură numai două Taine sunt pomenite: Botezul și Cina Domnului; celelalte pe care le-ai înșirat dumneata până acum sunt niște născociri omenești și de aceea noi nu le putem admite. Iar cât privește botezul, nu este o taină, ci un simbol, o lucrare simbolică în care se închipuiește curățirea de păcate și prin care numai se întărește credința, fiind doar o dovadă pe care o dă cineva în afară, pentru faptul că a făcut pocăință, sau este o moștenire, o pecete a pocăinței. Dar curățirea păcatelor nu o face botezul, ci credința, care prin botez este pecetluită și confirmată.
Credința și nu botezul este agentul care transformă pe om în făptură nouă, mântuindu-l, după cum rezultă din cuvintele îngerului către Corneliu, că prin credința în cele ce îi va spune Apostolul Petru, se va mântui cu toată casa sa (Fapte 11, 14), sau din cuvântul Apostolului Pavel către temnicerul din Filipi: Crede în Domnul Iisus și te vei mântui tu și casa ta (Fapte 16, 31). Deci credința este cea care a adus mântuire, iar botezul i-a urmat numai ca un simbol al convertirii și al credinței sau ca o pecete a terminării pocăinței.

Preotul: Botezul creștin este o Taină sfântă, iar nu un simbol, deoarece Mântuitorul a numit Botezul «naștere de sus», în urma căruia omul se curățește de păcate și se sfințește (Ioan 3, 3–7). Sfântul Apostol Pavel îl numește «înnoire» a vieții (Rom. 6, 3–5), făcută prin lucrarea Sfântului Duh (Tit 3, 5). Apostolul Petru spune și mai lămurit că botezul este împărtășit spre iertarea păcatelor (Fapte 2, 38) și că nu este numai un simbol sau o spălare a trupului care să închipuiască spălarea sau curățirea sufletului – cum vi se pare vouă sectarilor – ci este o naștere adevărată. Botezul, zice el, vă mântuiește astăzi și pe voi nu ca ștergere a necurăției trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu (I Petru 3, 21).
Chiar și dacă nu ni s-ar spune, ar fi totuși de la sine înțeles că toate aceste urmări ale botezului se fac prin lucrarea Sfântului Duh, și astfel Botezul nu este un simbol, ci o Taină.
Despre Botez ni se mai spune că poate fi săvârșit numai de apostoli sau de cei ce au darul preoției, pentru că numai apostolilor le-a poruncit Mântuitorul să boteze (Matei 28, 19) și numai despre ei și despre persoane care au avut darul preoției ni se spune în Sfânta Scriptură că au botezat (I Cor. 1, 16; Fapte 8, 36–38; 16, 12–15; 16, 32–33 ș.a.). Iar despre cele șapte Taine îți voi răspunde mai pe larg după ce voi vorbi mai întâi despre fiecare Taină în parte.

Sectarul: Botezul trebuie să fie aplicat numai adulților, pentru că, pe de o parte, cei ce-l primesc trebuie să aibă mai întâi credință și pocăință și abia apoi să se boteze, iar, pe de altă parte, cei ce îl aplică trebuie mai întâi să propovăduiască credința și pocăința și abia apoi să boteze. Căci iată ce spune Sfânta Scriptură propovăduitorilor: Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28, 19–20). Deci întâi trebuie să propovăduiască și abia apoi să boteze. Iar despre cel ce voiește să primească Botezul, zice: Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 16). Altă dată li se adresează direct și le zice: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38). Deci cel ce vrea să primească botezul, trebuie mai întâi să aibă credință și să facă pocăință.

Preotul: Nu este deloc așa cum rău cugeți dumneata. Am spus de la început că Botezul creștin își are originea în Vechiul Testament. Astfel, Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam când acesta era în vârstă de 99 de ani și, între altele, i-a spus că pe toată partea bărbătească să o taie împrejur, iar pe copiii de parte bărbătească ce se vor naște de aici încolo, să-i taie împrejur în a opta zi de la naștere. Iar cel ce nu se va tăia împrejur să fie nimicit (Fac. 17, 10–14). Deci Dumnezeu nu i-a zis lui Avraam pentru copii și tineri, să se taie împrejur când vor fi maturi, sau ca el, de 99 de ani, ci toată partea bărbătească, de orice vârstă ar fi, să o taie împrejur, iar pe nou-născuți, a opta zi după nașterea lor. Voi sectarilor ziceți că botezul pruncilor nu are valoare, căci ei nu știu când au fost botezați. Dar ce știa Isaac, pruncul lui Avraam, la opt zile? Desigur, nimic. Dar știau tatăl și mama sa și de aceea Isaac, când s-a făcut mare, n-a spus că el nu știe când l-au tăiat împrejur și că trebuie să-l taie din nou împrejur, ci i-a crezut pe părinții lui. Așa trebuie să fie și Botezul – cum de fapt practică Sfânta Biserică Ortodoxă –, știut fiind că tăierea-împrejur închipuia Botezul din Legea Nouă (Col. 2, 11–13). Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a botezat cu botezul Legii Vechi, la opt zile după nașterea Sa (Luca 2, 21).
Altă preînchipuire din Vechiul Testament prin care se arată că la plinirea vremii trebuie să se boteze și copiii, este scoaterea israeliților din Egipt și trecerea lor prin Marea Roșie, de la bătrân până la cel mai mic prunc. Că aceasta închipuie botezul tuturor, adeverește și marele Apostol Pavel, zicând: Căci nu voiesc, fraților, ca voi să nu știți că părinții noștri (israeliții) au fost toți sub nor și că toți au trecut prin mare, și toți, întru Moise, au fost botezați în nor și în mare (I Cor. 10, 1–2). Va să zică «toți», deci și copiii, căci Moise spunea lui Faraon: Vom merge cu copiii noștri și cu bătrânii, cu fiii și cu fiicele noastre, cu oile și cu boii noștri (Ieș. 10, 9). Așa încât norul și marea (apa) însemnau «apa și Duhul Sfânt», în care trebuie să fie botezat oricine (Ioan 3, 5).
Trecând la Noul Testament, auzim pe Domnul nostru Iisus Hristos spunând apostolilor, înainte de răstignirea Sa, că Tatăl le va trimite pe Mângâietorul, adică pe Duhul Sfânt, în numele Fiului și îi va învăța toate lucrurile (Ioan 14, 16–17, 26). Și venind Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii (adică Duminica), la ora 9 dimineața, peste apostoli, ei au propovăduit poporului ceea ce-i învăța Duhul Sfânt, spunându-le să se pocăiască și fiecare din ei să fie botezat în numele Domnului nostru Iisus Hristos, că a voastră și a copiilor voștri este această făgăduință. Și au fost botezați ca la trei mii de suflete (Fapte 2).
Auziți voi sectarilor și să vă intre în urechi adevărul acesta: A voastră și a copiilor voștri este făgăduința aceasta, a Botezului. Deci și a copiilor, nu cum rătăcit învățați voi pe oameni. Și când spune că s-au botezat, nu spune că au botezat trei mii de bărbați și de femei, ci «trei mii de suflete», ceea ce înseamnă că au fost și copii de ai celor botezați. Desigur, apostolii predicau celor mari, însă, fiind ei inspirați de Duhul Sfânt, spuneau că și a copiilor este «făgăduința», și ascultătorii credeau, ca și Avraam lui Dumnezeu.
Iată câteva cazuri de familii botezate cu copiii lor: Lidia a fost botezată – ea și casa ei (Fapte 16, 14–15); Temnicerul i-a luat la sine (pe Pavel și pe Sila) în acel ceas al nopții, a spălat rănile lor și s-a botezat și el și toți ai lui îndată (Fapte 16, 33); Dar Crispus, fruntașul sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa lui (Fapte 18, 8). Iarăși zice Sfântul Apostol Pavel: Am botezat și casa lui Ștefana (I Cor. 1, 16). Când zice «toată casa», se înțelege de la sine că este vorba de toată familia, până la cel mai mic, după cum zice Isus Navi: Eu și casa mea voi sluji Domnului (Iosua 24, 15).
Domnul Hristos a arătat, de asemenea, că trebuie botezați copiii de mici, deoarece atunci când I-au adus niște copilași ca să Se roage pentru ei, iar apostolii opreau pe cei ce i-au adus, Domnul i-a certat, zicându-le: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca acestora este împărăția Cerului. Și după ce și-a pus mâinile peste ei, s-a dus de acolo (Matei 19, 13–15). Deci, dacă Dumnezeu cheamă și pe copii de mici la mântuire, pentru ce voi sectarilor rătăciți vă lepădați de ei și îi opriți de a veni la Dumnezeu prin Sfântul Botez? Vai de cei cărora le mor copiii nefiind botezați prin apă și prin Duhul Sfânt, căci cei ce nu au fost botezați se vor osândi (Marcu 16, 15–16).

Sectarul: Da, dar copiii numai cu Botezul fără credință, nu se pot mântui! Scriptura spune nu numai despre Botez, ci și despre credință că este trebuitoare spre mântuirea cuiva. Auzi ce zice: Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui. Iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 15–16). Deci este clar: copiii neavând credință, nu au nici dreptul de a fi botezați.
Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce spuneți voi sectarilor rătăciți de la adevăr și orbi la înțelegere. Într-adevăr, copiii nu pot crede la vârsta când sunt botezați, dar nici nu pot tăgădui și nici nu pot refuza pe Hristos. Nu se mântuiește numai acela care crede, ci el trebuie să se și boteze. Așa cum în Vechiul Testament tăierea împrejur se făcea în baza credinței părinților, tot așa Botezul se face pe temeiul credinței părinților sufletești, care sunt nașii (Marcu 9, 36–37). Copiii nu au credință, dar au nașii lor. Nașii sunt persoane în vârstă care însoțesc pe prunc la botez și fac cuvenita mărturisire de credință în locul lor. Nașii sunt părinții sufletești ai pruncilor care se botează și care se nasc prin Botez la o viață nouă în Duhul.
Așa cum părinții trupești ai pruncului l-au născut pe el spre viața trupească, după cum scrie: Ce este născut din trup, trup este (Ioan 3, 6), tot așa nașii sunt părinții sufletești ai pruncilor care se botează, garanți și chezași în fața lui Dumnezeu și a Bisericii Sale, garantând că pruncul (finul) va fi crescut în credința creștină și va fi un bun credincios.
Sectarul: Dar unde scrie în Sfânta Scriptură că nașii pot fi chezași pentru mântuirea altora și că prin credința lor se pot mântui copiii?

Preotul: Mântuitorul spune: …din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot adevărul (Matei 18, 16; I Tim. 5, 19). Deci, pe baza credinței părinților, a nașilor și a celorlalți martori care sunt la botezul pruncului, preotul botează pruncul. Iar fiindcă ai întrebat unde se găsesc în Sfânta Scriptură mărturii prin care să se arate cum credința unora a mântuit pe alții, din cele multe, îți voi spune unele:
Prin credința sutașului roman s-a vindecat sluga sa (Matei 8, 13). Robul nu credea, dar prin credința stăpânului său a dobândit de la Mântuitorul sănătatea sa.
Patru oameni aduc la Mântuitorul un slăbănog: Și văzând Iisus credința lor, a zis slăbănogului: «Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!» Apoi a zis: «Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!» (Matei 9, 2, 6-7; Marcu 2, 3–12). Deci credința era a celor patru, nu a slăbănogului.
Pe temeiul credinței lui Iair, Domnul a înviat copila de 12 ani (Matei 9, 18–25). Pe temeiul credinței altora, Domnul a vindecat pe un mut și îndrăcit (Matei 9, 32–34; 12, 22). Pentru credința cananeencei, Mântuitorul a vindecat pe fiica sa, scoțând demonul din ea (Matei 15, 22–28). Tot astfel, pe baza credinței unui tată, Domnul i-a tămăduit copilul lunatic (Matei 17, 14–18). Așadar, acestea și încă alte multe mărturii ale Sfintei Scripturi ne dovedesc că, pe temeiul credinței părinților, a nașilor și a martorilor care sunt la botez, Dumnezeu le dă copiilor sfințire și mântuire, după cum adeverește acest lucru și marele Apostol Pavel, zicând: Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă…, femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios (I Cor. 7, 14).

Sectarul: Nici Hristos n-a primit botezul decât ca adult, la vârsta de 30 de ani, și nici Ioan Botezătorul nu a botezat decât adulți. Deci nici noi nu trebuie să aplicăm botezul decât adulților.

Preotul: La aceste afirmații ți-am răspuns la întrebarea de mai înainte, când ai susținut de asemenea că Botezul trebuie aplicat numai adulților. Iar la cele ce întrebi acum, deosebit de cele de mai sus, și completând răspunsul de mai înainte, îți răspund următoarele: Mântuitorul a primit botezul la 30 de ani, pentru că abia atunci și-a început activitatea publică, la o vârstă când cineva era socotit capabil – potrivit socotinței acelei vremi – să pășească în public și să învețe pe alții o nouă învățătură. Dar botezul primit de El n-a fost același cu al nostru, deoarece n-a avut același efect, acela fiind numai un botez cu apă, un botez al «pocăinței», al lui Ioan, iar nu cu «apă și Duh», ca botezul creștin, instituit de Hristos mai târziu. Prin acel Botez, Mântuitorul, în loc să Se curățească de păcate, dimpotrivă, S-a încărcat cu păcate, luând asupra Sa păcatele omenirii întregi. El nu S-a botezat spre a fi curățit de păcate – cum facem noi în botezul nostru –, pentru că El nu avea păcate și, deci nici trebuință nu avea ca mai întâi să se pocăiască. Altul era rostul acelui botez și altul este al botezului nostru.
Iar dacă este vorba de vârstă, pentru ce voi sectarii înșivă nu respectați vârsta de 30 de ani? Mântuitorul n-a stabilit nici o vârstă sau limită de vârstă. El însă, când a vorbit despre Botezul pe care îl va așeza, a arătat marea importanță pe care o va avea lucrarea acelui botez și de aceea n-a mai fost nevoie să spună că va trebui aplicat tuturor, deci și copiilor. Iar dacă n-a spus-o direct, a spus-o indirect, cu toată claritatea, prin cuvântul «cineva» cuprinzându-i pe toți.
Cât despre Sfântul Ioan Botezătorul, este adevărat că el predica pocăința și că îi boteza numai pe cei ce făcuseră pocăință și că aceștia nu puteau fi decât adulți. Dar botezul lui nu era identic cu al nostru, ci era numai un botez pregătitor, un rit simbolic sau ceremonial – cum am arătat și mai sus –, nefiind de neapărată trebuință tuturor. De aceea era de prisos a se aplica și copiilor.
În privința nebotezării copiilor, aș fi și eu de părere să se boteze când vor ei, dacă ar trăi orice parte bărbătească sau femeiască cât ar vrea, până la adânci bătrâneți. Dar ce zici dumneata, suntem noi siguri că trăim 30, 50 sau 100 de ani? Nu auzi ce spune Sfânta Scriptură? Voi nu știți ce aduce ziua de mâine (Iacov 4, 14); și iarăși: Nebune, în noaptea aceasta ți se va lua sufletul (Luca 12, 20); și iarăși: Fiți gata, căci nu știți ziua, nici ceasul (Matei 24, 44).
Sectarul: Copiii se pot mântui și fără botez fiindcă sunt sfinți și, ca atare, n-au trebuință să-și curețe păcatele – pe care nu le au. Așa învață Sfânta Scriptură, prin cuvintele Mântuitorului: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor (Matei 19, 14). Deci copiii pot intra și fără botez întru Împărăția cerurilor. În același înțeles a mai grăit Mântuitorul și altă dată: De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra întru Împărăția cerurilor (Matei 18, 3; Marcu 10, 15; Luca 18, 15–17). Apostolul Pavel spune chiar direct că copiii sunt sfinți: Bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă, prin bărbatul credincios. Altfel, copiii voștri ar fi necurați, dar acum ei sunt sfinți (I Cor. 7, 14). Deci, dacă părinții sunt sfinți (creștini botezați), atunci și copiii lor sunt sfinți.
Preotul: Mai întâi de toate, trebuie știut că copiii nu sunt sfinți, pentru că ce este născut din trup, trup este (Ioan 3, 6); deci copiii născuți numai din trup, nu și din «apă și Duh», sunt numai trup, cu păcatul lui Adam în ei. Botezul la copii aduce spălarea păcatului strămoșesc intrat în lume prin călcarea poruncii de către Adam și Eva în rai (Fac. 3). Printr-un singur om (Adam) a intrat păcatul în lume și prin păcat, moartea – și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor prin acela în care toți au păcătuit (Rom. 5, 12). Iar acum: Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat (Gal. 3, 27) și iarăși: Au nu știți că toți câți în Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? (Rom. 6, 3).
Așadar, afundarea de trei ori în apă, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28, 19), înseamnă botezul în moartea lui Hristos, adică cel nou botezat a murit față de păcatul strămoșesc și față de Legea lui Moise (Rom. 6, 4–23; 7, 1–6). Și prin Cruce noul botezat este răstignit față de lume și lumea față de el.
Încă să știi și aceasta, că nimeni nu are voie să boteze a doua oară pe cei botezați în numele Sfintei Treimi și după rânduiala Bisericii dreptmăritoare a lui Hristos, căci zice marele Apostol Pavel: un Domn, o credință, un botez (Ef. 4, 5). Numai dacă au fost botezați de eretici (sectanți), îi botezăm din nou.
Sfântul Simeon Tesaloniceanul, Despre Sfintele Taine, cap. LXII, p. 7.
Știm că botezul «cu apă și cu Duh», care a venit mai târziu, se împărtășește spre iertarea păcatelor. Iisus Hristos însă nu S-a botezat cu acest botez, pentru că pe atunci nu se pogorâse încă nici Duhul Sfânt, iar pe de altă parte, Hristos era fără de păcate și, deci, n-ar fi avut trebuință de acest botez. Totuși se pune întrebarea: de ce s-a botezat Iisus cu acest botez al lui Ioan? Ce rost avea botezarea Lui de către Ioan? Răspundem cu Sfântul Ioan Gură de Aur, următoarele: „La Botezul Său în apele Iordanului, Ioan Botezătorul cerea tuturor pocăință. Însuși botezul său era numit «al pocăinței». Cu toate acestea, lui Iisus nu I-a cerut pocăință. Dimpotrivă, în fața Lui s-a simțit umilit, zicând că el însuși ar avea nevoie de botez de la Iisus și nu invers (Matei 3, 14). Nici nu-I putea cere, deoarece Iisus nu avea păcate, era zămislit de la Duhul Sfânt, iar nu din trup omenesc, nu din poftă trupească, nici din poftă bărbătească (Ioan 1, 13; Matei 1, 20; Luca 1, 34–35) și, deci, nu moștenise păcatul strămoșesc. Dar El nu avea nici păcate personale (Ioan 8, 46; I Petru 2, 22, ș.a.). Astfel Hristos nu avea pentru ce să fi făcut pocăință. El nu avea trebuință nici de o mai mare revărsare a Duhului Sfânt asupra Sa, pe care, de altfel, botezul lui Ioan nu I-o putea oferi. Dar atunci de ce S-a botezat? Iată de ce: mai întâi, pentru ca Ioan să-L facă cunoscut oamenilor, arătându-L lor: Iată Mielul lui Dumnezeu… Acesta este despre Care eu am spus… (Ioan 1, 29–30). Ioan Îl mărturisește oamenilor, iar acum Îl și arată, pentru ca mărturisirea lui Ioan despre Cel ce vine după mine (Luca 3, 16; Ioan 1, 27), să nu rămână îndoielnică.
Tot acum Îl mărturisesc pe Iisus, Dumnezeu-Tatăl și Sfântul Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16–17). De acum mulțimile nu aveau să mai pună la îndoială cele mărturisite mai înainte de Ioan. Acum Iisus li S-a făcut cunoscut, căci înainte nici chiar Ioan nu-L cunoscuse (Ioan 1, 31), pentru că, deși îi era rudenie (Luca 1, 36), Ioan își petrecuse viața în pustie propovăduind și botezând, Dumnezeu întocmind astfel lucrurile, pentru ca lumea să nu-l poată învinui pe Ioan că L-ar propovădui pe Iisus pentru legăturile de rudenie și de prietenie ce le are cu El.
În al doilea rând, Iisus a primit botezul de la Ioan pentru ca să împlinească «toată dreptatea» (Matei 3, 14–15). «Dreptate» înseamnă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, iar «drept» era cel ce împlinea aceste porunci (Luca 1, 6 ș.a.). Deci S-a botezat Domnul de la Ioan pentru ca nici această orânduire a lui Dumnezeu – de a se boteza – să nu rămână neîmplinită de El, singurul care împlinește „toată dreptatea“.
Iată deci rolul botezului Domnului și motivele pentru care S-a botezat El de la Ioan. Botezul creștin de mai târziu, «cu apă și cu Duh», se face din alte motive și are cu totul alt rost.

Sursa: doxologia.ro

din volumul

Reclame
SCRISOAREA PĂRINTELUI CLEOPA (1953) DESPRE MÂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI, la începuturi (către un episcop)

SCRISOAREA PĂRINTELUI CLEOPA (1953) DESPRE MÂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI, la începuturi (către un episcop)

Eu, încă de când eram stareţ în Sihăstria, auzeam unele lucruri minunate despre Vladimireşti; însă unii într-un fel lăudau lucrul cel bun, alţii îl defăimau, iar alţii, auzind multe şi neştiind ce să creadă, păstrau oarecare rezervă faţă de fenomenul Vladimireşti, de teamă ca să nu fie ceva fals. Eu, pe acele vremuri, eram gândind la cele ce a zis Gamaliil, adică: de va fi de la Dumnezeu mişcarea de la Vladimireşti va merge înainte măcar oricâţi se vor împotrivi şi oricâţi uzurpatori va avea; iar de va fi ceva fals, de la sine se va risipi. Aşa că, după un timp, a rânduit Bunul Dumnezeu să am oarecare interes pe la Bucureşti şi fiindcă mulţi credincioşi de pe acolo, care mă cunoşteau, – că fuseseră pe la Sihastrie, încă şi Părinţii de pe la Sfânta Patriarhie şi de pe la Sfintele Mânăstiri Antim şi Cernica, şi alţii, chiar din prietenii Vladimireştilor, – mă întrebau ce părere am despre cele ce se aud la Vladimireşti, eu le răspundeam că nu ştiu ce să le spun până nu voi vedea şi până ce mila Domnului nu mă va face să înţeleg mai bine cele de acolo. La aceste cuvinte, mulţi mă îndemnau să merg numaidecât pe acolo. Aşa că fiind eu atunci cu încă un părinte de aici, şi având şi îndemnul părintelui Prof. Stăniloae pentru acest lucru, m-am hotărât să mă duc şi pe la Sf. Mănăstire Vladimireşti, cu toate că atunci când am plecat de la mănăstirea noastră, n-am avut în plan şi acest lucru, dar văzând îndemnul mai multora, am socotit că aceasta este după voia Domnului şi am mers acolo. Iar fiindcă în cuvinte puţine voi spune cele ce am văzut acolo, cele ce am constatat după a mea slabă pricepere şi cele ce mai mult am simţit acolo cu duhul, care m-a făcut să mă conving că acolo nu este un lucru fals, ci o lucrare dumnezeiască; m-am folosit acolo de duhovniceasca dragoste care este în sobor, de unitatea lor, de disciplină, de ascultarea lor, de curăţia vieţii şi, în sfârşit, de ce este scump, adică de râvna cea bună care o au de a plăcea lui Dumnezeu şi a se mântui.

După ce am venit de acolo la Sfânta Mănăstire, unde cu nevrednicie mă numesc păstor, am spus de multe ori soborului de aici toate cele ce am văzut şi am simţit acolo, şi auzind părinţii şi fraţii de aici s-au bucurat crezând cele spuse şi au dat slavă lui Dumnezeu că mai are şi astăzi astfel de mănăstiri. Şi cu această fericită ocazie care am avut de a vizita acest sfânt lăcaş s-a făcut o duhovnicească prietenie între aceste două Sfinte Mănăstiri, Slatina şi Vladimireşti. Măcar deşi suntem la o mare depărtare una de alta, dar pe cât mi se pare că amândouă au în ele vieţuitori care umblă în calea Domnului cu un gând, adică cel prea fericit al mântuirii sufletului şi de a sluji lui Dumnezeu cu toată inima, cu multă osârdie şi dragoste după dreptarul dogmelor şi asezământul Sfintelor Canoane. Am mai fost şi a doua oară pe la Vladimireşti şi am rămas cu aceeaşi
convingere şi am avut aceeaşi duhovnicească simţire şi mângâiere în suflet şi cu această ocazie s-a făcut şi mai multă legătură duhovnicească între aceste Sf. Mănăstiri şi ne-am hotărât mai mult să colaborăm întru cele duhovniceşti şi spre zidire. Şi chiar de prima dată, când am fost pe acolo, am venit cu trei fraţi în numele Sf. Treimi, pe care părintele Ioan îi pregătise pentru Sf. Mănăstire, iar mai pe urmă au mai venit mai mulţi care se tot formau acolo duhovniceşte, imprejurul Sf. lăcaş al Vladimireştilor. Aşa că până acum au trecut numărul lor de 30 care au venit la noi prin economia şi mila lui Dumnezeu, şi mijlocirea Prea Curatei Sale Maici şi a robilor Săi de la Sf. Mănăstire Vladimireşti, aşa că mai mult de o treime a soborului de aici sunt ucenici ai Vladimireştilor şi, în acest caz, noi am devenit o rudenie spirituală ca să zic aşa, cu Sf. Mănăstire Vladimireşti, căci mulţi din cei veniţi care au avut vârsta şi au terminat şi ispitirea canonică au fost şi călugăriţi în această chinovie. Aşa că lucrarea Prea Milostivului Dumnezeu şi mijlocirea Prea Curatei Sale Maici a făcut să se lege într-o duhovnicească dragoste aceste Sfinte Mănăstiri şi cred că, dacă este lucrarea Domnului şi de va fi mila Lui şi ajutorul Prea Curatei Sale Maici cu noi nu ne va lăsa curând să ne despărţim şi să ne dezmembrăm unitatea duhovnicească care s-a făcut.

De aici înainte voi mărturisi şi cele ce au mai urmat după ce s-a făcut această duhovnicească unire între Vladimireşti şi Slatina. M-am pomenit cu o mulţime de întrebări şi scrisori din partea chiar a unor prieteni ai Vladimireştilor şi a mai multor părinţi duhovniceşti şi cu mai multă cunoştinţă şi experienţă, pe care eu îi am la evlavie, care mă tot întrebau de unele lucruri de care se îndoaie asupra Vladimireştilor şi din acestea multe, pe cele mai principale vi le scriu aici:

  1. Că de ce atâtea minuni şi vedenii la Vladimireşti, că Sfinţii Părinţi care au trăit prin pustie cu mari osteneli poate că aveau o vedenie sau două în toată viaţa lor şi de multe ori nici la aceea nu-i dau crezare, ca să nu se înşele de satana care se preface şi în îngerul luminii.
  2. Că de ce trăiesc acolo la Vladimireşti în duhul vedeniilor, care este duh de suprafaţă şi foarte periculos pentru cei ce nu-şi cunosc măsurile şi uneltirile dracilor şi de ce nu trăiesc acolo în duhul Sfinţilor Părinţi, adică să se sârguiască a creşte mai mult acolo în virtute şi smerenia inimii decât în credinţa vedeniilor care pe mulţi i-au înşelat.
  3. Că de ce numai acolo să se zică mănăstire de fecioare, că oare în celelalte mănăstiri trăiesc numai cele ce au fost măritate sau desfrânate şi că nici un canon nu dă voie a se face deosebire ca nu cumva să se mândrească cele ce se socot fecioare asupra celorlalte, care au acelaşi vot şi aceeaşi făgăduinţă.
  4. Că de ce să se zică numai acolo loc sfânt şi că este mai sfânt decât alte mănăstiri, căci aproape toate Sfintele Mănăstiri când s-au zidit nu fără vreo minune dumnezeiască sau fără vreo vedenie s-au făcut.
  5. Că de ce nu se primesc acolo toate femeile care vin la pocăinţă, deşi Mântuitorul, zic ei, s-a născut din Fecioară, dar a venit să mântuiască pe desfrânate.
  6. Că de ce nu se aduc la Vladimireşti câţiva duhovnici bătrâni cu vârsta, potrivit hotărârii Sfintelor Canoane şi cu viaţa duhovnicească, care cunosc bine podvicul vieţii călugăreşti şi au multă experienţă din trăire, ca să le înveţe pe cele de acolo smerenia, că acolo este o primăvară călugărească şi o pruncie duhovnicească, şi că mai târziu vor fi ispitite mai greu şi trebuie a se învăţa mai din vreme cu reaua pătimire şi smerenia duhului, care după Sfinţii Părinţi este temelia tuturor virtuţilor şi omorârea poftelor.
  7. Că de ce la Vladimireşti se dă Sfânta Împărtăşanie la cele din sobor în fiecare zi şi se aude ca şi la oamenii mireni se dă cu mare uşurinţă, fără a se ţine cont de vrednicia omului şi de autoritatea Sfintelor Canoane şi că prin această mare primejdie se aduce în biserică, ca oamenii luând Sfânta Împărtăşanie fără cuvenita canonisire se îndeamnă mai mult a păcătui, pentru că nu li se dă canonul cuvenit prin care să fie depărtaţi de Sfânta Împărtăşanie după harul pus de Sfintele Canoane cu scumpătate şi economie, şi prin aceasta se profanează şi Prea Curatele Taine, dându-se cu uşurinţa celor nevrednici.

Cam acestea şi altele încă învinuiri şi întrebări mi-au venit, la care acum trebuie să mărturisesc care mi-a fost răspunsul prin cuvânt şi scris, care-mi ramâne părerea după cât mila Domnului mi-a dat a înţelege din cele constatate de mine la Vladimireşti, pe care oarecum punându-le în comparaţie cu cele ce de la Sfinţii Părinţi am învăţat şi din care m-am lămurit a înţelege că dacă nu toate, cel puţin din parte cele de la Vladimireşti nu trebuie a se tăgădui şi a se defăima, ci a rămâne cu tărie, bune – şi a se încuraja duhovnicească lucrare de acolo, însă a se supraveghea cu toată purtarea de grijă, de a merge mai departe după făgaşul Ortodoxiei, ca în acest fel de se va proceda cu mişcarea de la Vladimireşti, mare folos se va aduce pentru zidirea Bisericii; iar pentru că ne-am învăţat de la Apostoli că cu inima să credem spre dreptate, iar cu gura să mărturisim spre mântuire, îndoită mărturisire şi către Dumnezeu încă şi către toţi cei ce vor întreba despre aceasta voi face în cele ce mai jos urmează:

Mai întâi cele despre minune şi că acolo, la Vladimireşti, ar fi loc sfânt nu mă îndoiesc, căci mărturiile scripturistice din timpul Patriarhilor şi al Proorocilor au destulă putere de adeverire, căci oriunde s-a arătat Dumnezeu sau Sfinţii Lui, s-a numit loc sfânt şi sfinţit.

MINUNEA

Credinţa este promotorul vieţii religioase: minunea este un stimulent de care dispune numai providenţa dumnezeiască. Odată credinţa înfiripată şi desăvârşită în mintea omului, nu mai are nevoie de minune.

Cineva poate face minuni, când Dumnezeu îl alege ca organ al Său. Minunea poate fi ca un stimulent sau ca simbol al omniprezenţei Sale, pentru un suflet mare care să se poată călăuzi în lucrurile de înaltă cugetare, spre a nu se clăti şi rătăci cum a fost şi Pavel (Sf. Isac Sirul, Cuv. 37). Dacă ar însemna să tăgăduim minunile, ar însemna să tăgăduim pe Dumnezeul minunilor, care este minunat întru Sfinţii Săi.
Şi cuvântul proorocesc care zice: Sfinţilor care sunt pe pamântul Lui, minunate au făcut Domnul voile Sale întru dânşii, căci fără minuni puterea lui Dumnezeu nu se propovăduieşte luminat şi nu se crede lesne, căci de la începutul zidirii lumii, Dumnezeu prin minuni vorbeşte cu oamenii Săi în diferite feluri.

VEDENIILE

Vedeniile bune se descoperă oamenilor sfinţi, iar uneori chiar şi celor obişnuiţi; numai atunci Dumnezeu învredniceşte de vedenii pe cineva când voieşte să lucreze faptele mântuirii, atât pentru cel ce are vedenia cât şi pentru alţi oameni. (Fac. XII, l-4; XVII, l-22; Is. VI, l-12; Fapte XVI, 9; Sf. Isac Sirul 32, 35; Numere XXII si XXIII).

Vedeniile sunt posibile şi astăzi şi sunt credincioşi care se învrednicesc cu adevărat să aibă adevărate vedenii bune, însă ele sunt cazuri rare, suportate de oameni care au ajuns la un mare nivel de viaţă duhovnicească, susţinut de o deosebită luminare harică.

,,Adevăratele vedenii se controlează prin aşezarea sufletească, faptele ascetice cât mai mult tăinuite şi dirijate de înţelegerea lepădării de sine, umilinţa sinceră şi rugăciunea permanentă”, zice Sf. Macarie. ,,Fie că vede un rege, sau pe cei puternici ori pe cei înţelepţi, privind numai la comoara cea cerească, pentru că Dumnezeun dragoste este, de aceea primeşte el focul divin şi ceresc al lui Hristos, se înviorează şi se bucură de el fiind înlănţuit de acestea.” (Om. VII, 1).

VEDENII ÎNȘELĂTOARE

Sunt acelea născocite de diavol, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, din pricina nesincerităţii omului şi a păcatelor tăinuite. Ele angajează starea sufletelor bolnave, nesincere, neascultătoare şi cuprinse de urâciune faţă de tot ceea ce nu este pe placul lor, indiferent de binele în sine. Celor înşelaţi, diavolul le dă chiar imbold de efort ascetic, de credinţă şi de fapte bune, mai ales acei care dispun de un firesc potolit, înfăptuind astfel o evlavie diabolică, cu care se sileşte să înşele chiar si pe cei aleşi. (Pateric, cap. VII). Vedeniile nu se produc la cheremul omului şi nici nu se face o meserie din ele, cum este înşelăciunea spiritistă, căci ele sunt mai presus de voinţa omului, iar felul de înfăptuire şi scopul lor este în mâna providenţei dumnezeieşti.

Vedeniile care lasă în suflet tulburare sub orice formă, sunt de la diavol; cele care lasă pace, linişte, umilinţă şi iubire neprecupeţită, pot fi socotite bune după ce sunt verificate cu acea sete a Ucenicilor de pe drumul Emausului: ,,Au nu era inima noastră arzând întru noi?”

Duhovnicul, chiar când va avea toate posibilităţile adevăratei vedenii, să nu se entuziasmeze în faţa credinciosului ci cu blândeţe să-l sfătuiască la umilinţă şi la o iubire larg cuprinzătoare, fiindcă pentru cel curat nu-i nimic spurcat, şi să-i cerceteze cât mai des starea sa sufletească (I Cor. II, 15; II Cor. XII, l-12).

În cazurile când lucrurile sunt nelămurite, să aibă modestia de a nu se pronunţa în nici un fel.

MÂNĂSTIRI DE FECIOARE

Acest nume s-a dat în vechime în Biserica Dreptmăritoare tuturor mănăstirilor de femei, căci se vede că încă de prin sec. VI, în limba coptică, mănăstirile de femei se chemau mănăstiri de noane (fecioare).

Fecioria continuă, după cum ştim, este binecuvântată de Biserică, numai dacă se consacră slujbei lui Dumnezeu (I Cor. VI, 19; VII, 32; Înţelept. IV, 1; VIII, 21).

,,Dacă cineva ar feciori şi s-ar înfrâna, abţinându-se de nuntă din scârbă, nu pentru binele şi sfinţenia fecioriei, să fie anatema” (Gangra IX), iar cum că mai înaltă este fecioria decât nunta, aceasta n-o putem tăgădui, căci ştim ce a zis Apostolul: ,,Bine este fecioarei să se marite, dar mai bine să rămâie aşa…”, iar când zice ,,mai bine”, arată pe lucrul cel mai bun. Încă şi Sfântul Ioan Damaschin (în cap. XXIV, cartea 4-a), zice pentru feciorie: ,,Prihănesc cei trupeşti fecioria şi spre mărturie pun înainte iubitorii de dulceaţă cuvântul cela ce zice: blestemat este tot cela ce nu ridică sămânţă în Israel. Iar noi lui Dumnezeu Cuvântului celui ce s-a întrupat din Fecioară, îndrăznim a zice: cum că fecioria dintâi şi dintr-un început s-a sădit în firea oamenilor. Că din pământul cel ce era fecioară s-a zidit omul, din singur Adam s-a zidit Eva. În Rai, fecioria petrecea şi iarăşi zice: Se cade dară cu rânduiala să ne pogorâm şi să vedem zestrele fecioriei, ceea ce este a zice şi de curăţenia ei. Şi apoi zice că şi în corabia lui Noe a poruncit Dumnezeu ca bărbaţii cei intraţi, despărţiţi de femeile lor, să fie ca să scape de noianul apelor prin curăţenia cea cuvenită. Şi apoi aduce în mijloc pe Ilie cel ce suflă cu foc, care întru feciorie a petrecut, pe Elisei şi pe cei trei coconi şi pe Daniil. La Muntele Sinai curăţenie a poruncit celor ce voiau să-l vadă pe el şi apoi spune că fecioria este petrecere a îngerilor, însuşire a firii celor fără de trup, iar acestea de zicem, nu prihănim nunta, căci cum vom prihăni ceea ce Hristos a blagoslovit? Şi iarăşi cuvânt mare a zis despre feciorie: Deci pe cât îngerul este mai înalt decât omul, pe atâta fecioria este mai înaltă decât nunta. Dar ce zic îngerul, că însuşi Hristos este slava fecioriei, fiindcă nu numai din Tată fără de început, fără de stricăciune şi fără împreunare s-a născut, ci şi cum că om ca noi facându-se, mai presus de noi din Fecioară fără de împreunare s-a întrupat şi El pe fecioria cea adevărată şi desăvârşită întru sine o au arătat. Şi iarăşi mai înaltă este fecioria, fiindcă ea este naştere de fii ai sufletului şi lui Dumnezeu pe rugăciune, ca pe un rod copt, o aduce. Din acestea se vede că mai înaltă şi mai lăudată este fecioria decât nunta, dar Evanghelia ne arată şi fecioare nebune, adică având şi fecioria şi a nu fi plăcute nestricatului Mire, căci după cum o comoară pe cât va avea în ea tezaur de mai mare preţ, mai mult va trebui păzită, să nu piardă cineva valoarea ei, aşa cred că această virtute scumpă şi lui Dumnezeu şi oamenilor nu de puţină pază are trebuinţa, căci spune Sf. Isac Sirul, că se cade celui ce are pe fecioria trupului mai mult să se smerească şi să se teamă să n-o piardă pe a duhului, care este smerenia şi umilinţa, căci zice acelaşi Sfânt: feciorelnic este nu numai acela care s-a păzit pe sine cu trupul de împreunare, ci acela ce şi-a cunoscut cu adevărat păcatele sale mai înainte este acela întru împărăţia Cerului decât acela ce vede pe îngeri.

Iarăşi, Sf. Teodor Studitul zice că fecioria cu mare pază, cu mare umilinţă a inimii şi cu multe osteneli se păzeşte. Poate că şi de aceasta marele Vasile prihănindu-se pe sine, zice: spre a noastră învăţătură de femeie nu ştiu şi feciorelnic nu sunt, prin aceasta arătându-ne nouă smerenia minţii, căci dacă a socotit Dumnezeu ucidere întru ura de frate şi preacurvie pofta de muiere, apoi câtă gingăşie are fecioara cea adevărată şi duhovnicească şi cine poate să o desăvârşească pe ea, după voie, lui Dumnezeu?

Aşadar, mă unesc şi eu cu cele arătate în epistola P.S. Voastre, în care arătaţi darurile şi privilegiile cele în plus la Vladimireşti faţă de alte aşezăminte monahiceşti, dar vreau, cum am zis, să rămân unit şi cu învăţăturile Sf. Părinţi şi ale marilor dascăli ai Bisericii noastre, că acolo unde sunt mai înalte virtuţi şi adevăruri să prisosească mai mult smerenia care le va păzi pe toate şi fără de care nimica sunt toate. Pentru aceea am şi scris o scrisoare Părintelui Ioan şi P.C. Maici Stareţe mai înainte, în care cu nimic nu am condamnat frumoasa rânduială de acolo, ci ca un prieten din vreme am tot făcut atenţi pe cei de la conducere, că unde sunt comori, şi furi stau de pândă şi nu că n-am credinţa că Mântuitorul şi Prea Curata lui Maică nu-i va avea în pază pe cei de acolo, ci pentru aceasta că dacă vedem că Dumnezeu ne iubeşte mai mult, trebuie a ne teme de El.

Scrisoarea pe care am trimis-o, cu acest gând am scris-o, ca mai mult să ne ajutăm şi să ne sfătuim şi mai mult să luam aminte, noi ce ne poreclim stareţi; că a se rătăci o oaie din cârd nu este mare lucru, iar a se rătăci păstorul primejdie la toată turma, şi de aceea văzând învinuirile care se tot aduc, nu ca pe toate le-am crezut, ci pentru ca să se ştie din vreme şi dacă se vor găsi ceva din greşelile bănuite, să se îndrepteze din vreme. Aşa că din dragoste şi din frică am scris, ca sa ajutăm pe cei ce-i iubim, nu ca să împărtăşesc şi eu părerile celor ce voiesc să defaime cele ce acolo cu osteneală au fost zidite şi cu sârguinţă se păzesc. Şi din frică am scris că în multe locuri şi de multe ori am vorbit de bine acel aşezământ de la Vladimireşti şi pe mulţi i-am folosit cu cele bune de acolo şi apoi ce bucurie aş avea dacă cuvântul meu ar rămâne neadevărat şi de ruşine.

Iar în privinţa că nu se primesc acolo şi femei care au fost măritate, pentru că aşa a fost porunca pentru acest aşezământ, eu nu am nimic de zis şi nici o sminteală pentru aceasta, iar pentru cei ce au ştiinţa slabă şi se smintesc pentru aceasta, poate că ar fi bine a se primi şi mai ales şi pentru smerenie, căci mă gândesc că aceasta n-ar stingheri întru nimic mântuirea sufletului celorlalte care sunt fecioare şi în acest fel s-ar împăca şi cei ce se smintesc pentru această chestiune şi porunca Bisericii care primeşte pe toţi la pocăinţa, însă aceasta este o părere a mea, dar nu poate face o lege. Iar despre cele ce s-a mai zis de ce nu se aduc acolo şi alţi duhovnici mai bătrâni şi mai experimentaţi prin lucrare şi trăire de mulţi ani în rânduielile călugăreşti, şi despre aceasta eu nu am nici o îndoială, căci şi părinţii care sunt acum, eu îi cunosc de oameni iscusiţi şi duhovniceşti, şi încă se iscusesc din zi în zi prin practica ce o au acolo continuu cu atâtea suflete, numai să se ţină cont cu mare atenţie şi multă tărie de cele legiuite de Sfintele Canoane ca nu cumva pogorământul cel prea mult să calce întru totul hotarul cumpătăţii, iar fiindcă secerişul este mult şi lucrătorii puţini acolo la Vladimireşti, şi pentru a se putea face faţă nevoilor credincioşilor şi a-i putea mărturisi după pravilă şi alte multe câte li se cer, n-ar fi rău dacă ar mai fi încă doi-trei duhovnici, care să ajute lucrarea cea bună de acolo. La noi avem 12 preoţi şi 7 diaconi şi uneori nu pot dovedi cu toate cele de trebuinţă, iar acolo fiind numai 2 şi având şi soborul mai numeros, este prea cu anevoie de a se putea face faţă tuturor, aşa cum cere rânduiala Bisericii. Altă pricină de care se scandalizează unii este şi aceea că de ce numai acolo este loc sfânt, că doar zic ei, oriunde s-a zidit altar şi dumnezeiesc jertfelnic, loc sfânt se zice şi este, şi apoi se vede scris în istoricul multor mănăstiri că la întemeierea lor nu fără dumnezeiască minune şi descoperire au fost zidite. După cum şi aici la noi, încă până astăzi se vede în zidul mănăstirii paltinul în care a cântat îngerul Domnului troparul Schimbării la Faţă, în mai mulţi ani şi pe care pustnicul Pahomie l-a văzut şi l-a auzit, şi despre care pe larg se vede scris în istoria Sfintei Mănăstiri. Încă zic ei că Mănăstirea Neamţului este Ierusalimul ţării şi că nu puţine minuni şi semne s-au făcut acolo de la icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu făcătoare de minuni, care este una din cele mai vechi şi renumite din icoanele Maicii Domnului din timpul Apostolilor şi unde nu puţini cuvioşi cu viaţă sfântă au sfinţit locul acela, precum şi odoarele şi relicvele care în mare parte se găsesc acolo şi de unde atâta misiune s-a făcut de veacuri şi încă se face până astăzi, prin mulţimea scrierilor şi traducerilor cărţilor sfinte ce s-au făcut în a ei tipografie. La fel şi mănăstirile Agapia, Văratecul şi alte multe mănăstiri din munţii Moldovei, nu fără minuni s-au zidit, precum se vede scris în istoriile lor.

Încă de curând s-au citit la trapezul nostru ,,Proschinitarul Sf. Munte” cel pe litera veche de Luchianov, în care se vede că şi acolo, la Sf. Munte, mai toate Sfintele Mănăstiri s-au făcut cu minuni dumnezeieşti şi diferite vedenii ale Sfinţilor Părinţi vieţuitori în grădina Maicii Domnului.

Încă se vede din istoria Mănăstirii Agapia Veche multe minuni şi semne care s-au făcut acolo de Arhanghelii Mihail şi Gavriil, de unde şi hramul îl are Sf. Mănăstire şi unde se odihnesc în taină moaştele multor cuvioşi Părinţi, între care cei mai însemnaţi sunt Rafail şi Partenie, despre care se scrie în prologul lui Decembrie la sfârşit, şi pe care marele Mitropolit al Moldovei, Dosoftei, mărturiseşte că le-a văzut şi le-a sărutat.

Iar la biserica, în munţii Neamţului, unde se află paraclisul Iconiţa şi unde Maica Domnului s-a arătat în vedenie la 3 pustnici deodată, care părăsiseră mănăstirea şi plecau spre Sf. Munte, şi până astăzi se vede o icoană în acel loc, cum Maica Domnului coboară dintr-un stejar cu lumină mare şi întreabă pe cuvioşii părinţi: unde vă duceţi, părinţilor? Iar ei au spus: ne ducem la Sf. Munte, că acolo este grădiniţa Maicii Domnului; iar pururea Fecioara Maria le-a spus: nu vă duceţi, staţi aici, căci şi aici este grădina mea… Puţine sunt dar mănăstirile acelea care nu au la bază câte o minune sau câte o vedenie şi în care în decursul veacurilor să nu se fi arătat câte o minune sau vedenie.
Şi aşa, cu acestea zic ei, că se aseamănă şi minunile şi vedeniile cele de la Vladimireşti. Însă, zic ei, de se fac minuni şi se arată vedenii, dar nu aşa des cum se spune că apar acolo la Vladimireşti, ci mai rar şi prin oameni cu multă încercare în cele duhovniceşti.

Că chiar şi la Ierusalim, Cetatea cea Sfântă a Domnului, dacă se duce cineva la acel Prea Sfânt Loc, nu toţi simt aceeaşi putere de sfinţenie a locului, ci fiecare după aşezarea lui duhovnicească. Aşa că, fără să condamn celelalte Sfinte Mănăstiri, căci toate s-au zidit şi sunt spre slava lui Dumnezeu şi nevoitorii din ele se sârguiesc cu toţii să slujească Domnului cu frică şi cu cutremur, dar nu în toate am simţit ceea ce am simţit la Vladimireşti.

ÎMPĂRTĂȘIREA

Iar ultima despre care mai mult ne va fi cuvântul nostru, este învinuirea adusă celor de la Vladimireşti că se împărtăşesc cele din sobor prea des. Ba încă se zice că şi la mireni se dă împărtăşanie cu mare uşurinţă şi fără să ţie cont de vrednicia creştinului şi de autoritatea Sfintelor Canoane şi că se dă împărtăşania pe la chilii unora din călugăriţe, care ar putea merge la biserică, nefiind bolnave. Ba se spune că pe altele le-ar fi împărtăşit la lucru, la câmp sau la lucru în pădure, ceea ce pare prea exagerat, şi dacă ar fi adevărat, ar fi prea înjositor pentru Prea Curatele Taine. Şi altă veste, că acolo părintele Ioan şi P.C. Stareţă vor să introducă împărtăşania ca la început şi ca în primele zile ale Creştinismului, adică de a se da foarte des la toţi creştinii.

Se vede în Mărturisirea Ortodoxă, pagina 101, că fiecare cleric sau laic, când voieşte să se împărtăşească, trebuie mai întâi să se spovedească la duhovnic de toate păcatele sale, pe care trebuie să le scrie dinainte pe o hârtie şi apoi să le citească singur la duhovnic. Duhovnicul nu are voie să-i oprească hârtia, iar vârsta pentru spovedanie se începe între 6-7 ani. Şi iarăşi, clericii trebuie să fie ajunaţi, care se împărtăşesc, căci Sfintele se dau celor sfinţi şi sfinţenia se capătă prin post şi rugăciune (al. VI Ec. XXIX, 89, Cart. 48-56).

Este adevărat că, în vechime, credincioşii erau obligaţi să se împărtăşească. Cei care nu se împărtăşeau trebuiau să iasă afară din biserică, când diaconul zicea: ,,Cei chemaţi, ieşiţi; Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi” – nu puteau rămâne la Liturghia credincioşilor decât cei ce se împărtăşeau şi cei ce erau vrednici să se împărtăşească, dacă i se întâmplase ceva de a se opri în acea zi, şi se vede aceasta din Canonul 9 Apostolic, care sună aşa:

,,Toţi cei credincioşi care intră în biserică şi aud Scripturile, dar nu îngăduie la rugăciune şi la Sfânta Împărtăşire, ca unii ce fac neorânduială în biserică, trebuie să se afurisească” (Apost. IX).
Încă şi după Canonul 3 al Sf. Timotei al Alexandriei se vede că cei îndrăciţi nu aveau voie a a se împărtăşi în fiecare zi, ci numai Duminica.

Pe acea vreme, Sfintele Taine se dădeau totdeauna în palmele creştinilor, atât bărbaţilor cât şi femeilor, atât în Biserica Răsăritului cât şi la Apus, în ce chip se dă acum Sf. Anafura, precum scrie şi Sf. Marele Vasile în trimiterea 93 către Chesaria Patrichia, unde zice: ,,Toţi pustnicii cei de prin pustie, unde nu este preot, Sfânta Împărtăşanie să o ţie în casă şi singuri să se împărtăşească”.
Încă şi în Alexandria şi în Egipt, din norod fiecare de multe ori Sfânta Împărtăşanie la casa să o ţină şi când voieşte, singur se împărtăşeşte, precum şi Sf. Grigore Bogoslovul povesteşte în cuvântul cel de la îngroparea surorii sale Gorgonia, că fiind ea odată bolnavă şi deznădăjduită, a alergat la Sf. Altar şi le uda pe ele cu lacrimi, precum oarecând oarecine picioarele lui Hristos, şi împărtăşindu-se singură s-a făcut sănătoasă. Iar Fericitul Teodorit, Episcopul Cirului, la bisericeasca istorie (Cuv. V, cap. XVII), arătând cele pentru Sfântul Ambrozie, cele cu împăratul Teodosie, îl întreba zicând: ,,Au doară cu aceste mâini vrei să primeşti pe Hristos?”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea psalmului 49, în cuv. 26 la Serafim şi în cuv. 21 la Angliandis şi Simion Metafrast în viaţa acestuia, iar Soborul VI Ecumenic, canonul 101, şi afuriseşte pe preotul ce va da Sfintele Taine sau pe creştinul ce le va lua în alte vase, fie măcar cât de preţioase, afară de a le primi numai în mâini, care creştinul trebuia a le ţine în chipul crucii. Încă şi Sf. Chiril al Ierusalimului, în Cuv. V, spune că în Biserica Apusului nu primeau Sf. Trup cu mâinile goale, ci aveau oarecare băsmăluţe albe curate, pe care le întindeau pe mâinile lor şi aşa primeau Prea Curatul Trup, precum arată şi Fericitul Augustin în Cuv. 252. Şi Soborul cel ce s-a adunat în cetatea Antisidora, în Cuv. sau 39, hotărăşte zicând: că fiecare muiere când se împărtăşeşte, să aibă a sa duminecală, căci aşa se numea în latineşte acea băsmăluţă, ceea ce va să zică în româneşte adică de Duminică, căci Duminica le aduceau muierile în biserică ca să primească într-însele Trupul Domnului. Sf. Ioan Damaschin zice: ,,Sunt unii care atribuie linguriţa la Sfintele Taine Sfântului Ioan Gură de Aur, însă aceştia se vădesc că sunt lipsiţi de ştiinţa bisericeştii istorii, pentru că obişnuinţa aceasta de a se primi Sfintele Taine în mâini, adică Sf. Trup, s-au ţinut mai pe urmă, după Sf. Ioan Gură de Aur, cel puţin 400 de ani, precum se arată şi de la Soborul al VI-lea şi de la însuşi Sf. Ioan Damaschin: iar pricina pentru care s-a introdus linguriţa la Sfintele Taine, precum arată Teodor Valsamon în Tâlcuirea canonului 101 al Soborului, nu este nevrednicia mirenilor, ci credinţa cea dreaptă şi frica lui Dumnezeu şi evlavia cea fără de prepus, căci, precum zice Eustratie Argenţie, oarecare sau din cei necredincioşi prefăcându-se a fi creştini sau din eretici, sau din cei ce au nărav rău, luând în mâini Sf. Trup sau îl aruncau, sau îl ascundeau, sau la farmece şi la alte răutăţi îl uneltea. Iar prin aflarea linguriţei, dându-se Sf. Împărtăşanie în gură, au încetat tot prepusul şi toată defăimarea aceasta a Tainei.

Din cele ce s-a scris până aici despre Sfânta Împărtăşanie, se vede clar că nu ar fi o greşeală dacă s-ar împărtăşi cineva în fiecare zi sau chiar dacă s-ar împărtăşi şi la chilie, sau şi în altă parte în caz de mare nevoie, căci aceasta o facem şi noi ca să zic aşa, dacă aş auzi că cineva moare sau este grav bolnav şi cere Sf. Împărtăşanie, trebuie să merg acolo unde este, să-l împărtăşesc, în casă ori pe câmp, ori în alt loc, pentru primejdia morţii şi ca să nu-l las pe creştin să moară neîmpărtăşit din cauza locului; se poate la nevoie dar a se împărtăşi cineva oriunde ar fi, în caz de primejdie, şi se poate împărtăşi şi în fiecare zi, numai dacă este vrednic şi daca a fost mărturisit mai înainte şi dacă şi-a făcut canonul potrivit rânduielilor Sfintelor Canoane. Şi apoi, care ar fi motivul să ne supărăm dacă cineva se împărtăşeşte des sau rar, că nu stă fericirea şi sfinţirea sufletului şi a trupului în aceea, adică a se împărtăşi cineva des sau şi mai rar, ci aceea este adevărata fericire de a se împărtăşi cu conştiinţa curată. Acestea se pot întări şi de cele ce sunt scrise în Cuv. 53 a Sf. Ioan Gură de Aur, care zice: ,,Ce dar este, mulţi iau Tainele acestea odată într-un an, alţii de două ori pe an, iar alţii de mai multe ori”, deci către toţi ne este nouă cuvântul, nu numai către cei de aici, ci şi către cei ce şed în pustie, adică către monahii pustnici, căci şi aceştia odată în an se împărtăşesc, iar alţii la doi ani. De aici se vede că şi monahii care erau pe atunci prin munţi şi prin sihăstrii nu se împărtăşeau prea des, poate nu pentru nevrednicie, ci pentru smerenie şi mare cucernicie care o păstrau către Prea Curatele Taine. Dar să vedem ce zice mai întâi Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Care sunt nouă mai primiţi, cei ce odată, cei ce de mai multe ori, cei ce de puţine ori (se împărtăşesc)? Nici cei ce odată în an, nici cei ce de mai multe ori, nici cei ce de mai puţine ori, ci cei ce au ştiinţa gândului curat, cei ce au inima curată, cei ce au viaţă neprihănită, cei ce sunt întru acest fel totdeauna să se apropie. Iar cei ce nu sunt întru acest fel nici măcar odată” (Cuv. 53, pag. 499). Şi iarăşi zice: ,,Socoteşte cum te necăjeşti asupra vânzătorului, asupra răstignitorilor, vezi dar nu cumva şi tu să te faci vinovat Trupului şi Sângelui lui Hristos” (Cuv. 54, pag. 453). Şi iarăşi zice: ,,Pe mulţi văd care se împărtăşesc cu Trupul lui Hristos, prost şi cum se întâmplă şi din obicei mai mult şi din rânduială, decât din socoteală şi înţelegere, căci zic ei, de va sosi Patruzecimea sau de va sosi ziua Arătărilor, ne vom împărtăşi numaidecât ca să nu treacă postul aşa, dar nu este aceasta vremea apropierii de Sfintele Taine cum cred ei, că nu Arătarea Domnului, adică Boboteaza, nici cele 40 de zile te fac vrednic pe tine, o, omule, de a te apropia de Sfintele Taine, ci lămurirea şi curăţia sufletului, cu acestea totdeauna apropie-te, fără de acestea niciodată.” Şi iarăşi zice: ,,Şi aceasta socoteşti tu că este cucernicie, a nu te apropia de multe ori, şi nu înţelegi că apropierea cea cu nevrednicie, măcar odată de se va face, totul a mânjit. Nu este îndrăzneală a se apropia cineva de multe ori, ci a se apropia cu vrednicie de-i vremea apropierii; nu este nici desimea împărtăşaniei, nici rărimea ei. Ci vreme a apropierii să ne fie nouă ştiinţa gândului cea curată.” Şi iarăşi zice: ,,Acestea le zic către voi care vă împărtăşiţi. Dar şi către voi, diaconilor, care slujiţi, că de nevoie este şi către voi a vorbi, ca cu multă osârdie şi mare grije şi cucernicie trebuie să împărţiţi darurile acestea, că nu mica muncă zace asupra voastră, dacă ştiind la cineva vreo răutate îl veţi îngădui să se împărtăşească la masa aceasta şi să ştiţi că sângele lui Hristos din mâinile voastre se va cere. Ca măcar voievod de ar fi, măcar eparh, măcar cel încununat cu coroană, dar dacă cu nevrednicie se apropie, opreşte-l cu tărie, că mai mare stăpânire ai tu decât acela şi să ştii că mai rău decât cel îndrăcit este cel ce a păcătuit şi se apropie la prea curatele acestea Taine, că aceea pentru că sunt îndrăciţi nu se muncesc, iar aceştia când se apropie cu nevrednicie, la muncă veşnica se duc. Deci, nu numai pe aceştia să-i gonim ci pe toţi în scurt, pe care-i vom vedea că se apropie cu nevrednicie. Nici unul dar, din cei ce nu sunt ucenici, să nu se împărtăşească; nici unul să nu se apropie şi să ia ca Iuda, ca să nu pătimească cele asemenea lui. Înţelege frate, că trup ai lui Hristos este şi mulţimea aceasta a credincioşilor. Vezi dar, tu diacone, sau tu, o, preotule, care slujeşti Tainele, şi nu întărâtaţi pe Stăpânul necurăţind trupul acestuia: nu da sabia în loc de hrană, ci măcar din nebunie de va veni acela să se împărtăşească, opreşte-l şi să nu te temi. Teme-te de Dumnezeu nu de om, iar de te vei teme de om şi de dânsul te vei râde; iar dacă de Dumnezeu te vei teme şi de oameni vei fi cinstit, iar dacă nu îndrăzneşti să-l opreşti tu, la mine adă-l. Nu voi îngădui să facă acestea. De suflet mă voi despărţi mai înainte decât a da sângele Stăpânului celor nevrednici, şi sângele meu îmi voi vărsa mai înainte decât voi da sânge atât de înfricoşat celui ce nu se cuvine. Iar dacă mult iscodind cineva din duhovnici, nu au ştiut pe cel rău, nu este nici o vină lui, că acestea s-au grăit de mine pentru cei arătaţi. Că de-i vom îndrepta pe aceştia de grabă şi pe cei neştiuţi ni-i va face Dumnezeu nouă cunoscuţi: iar de-i vom lăsa pe aceştia, pentru care pricină de aceea ni-i va face nouă pe aceia arătaţi: iar acestea le zic nu ca să-i opresc, nici ca să-i tăiem numai, ci ca îndreptându-i să-i întoarcem şi să purtăm mare grijă de dânşii, că aşa făcând şi pe Dumnezeu îl vom face milostiv şi pe mulţi care după vrednicie se împărtăşesc, îi vom afla şi pentru sârguinţa noastră şi purtarea de grijă cea de către ei multă plată vom lua.” Până aici după cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur. Din aceste cuvinte ale lui luminate înţelegem câtă purtare de grijă trebuie să aibă preotul ca să nu dea sfintele Taine cu grăbnicie, fără chibzuinţă şi fără multă certare şi cercetare. Că zice sfântul, că mai de grabă va da sângele lui şi sufletul lui decât sângele cel dumnezeiesc. Mare lucru. Şi vai mie păcătosului, cine ştie în câte cazuri de asemenea cu acestea sunt vinovat. Acestea fie puţine, din cele prea multe ale Sf. Ioan Gură de Aur, pentru Prea Curatele Taine, iar de aici înainte să vedem şi cât de aspră (…….)

Transcriere după: Studii teologice Revista Istitutelor Teologice din Patriarhia Româna ,Mai-Iunie anul 1953. (Pag. 430 – 440)

Fotocopii postate aici: ortodoxiadreaptacredinta.wordpress.com 

Aceasta era părerea părintelui Cleopa Ilie în anii `50 despre fenomenul Vladimirești. Ce s-a întâmplat mai târziu, cum au căzut în înșelare, din care cauze, nu știu. Cert este că o cădere a fost cu siguranță, după cum dovedesc cuvintele părintelui Nil Dorobanțu (un alt admirator al fenomenului Vladimirești), care zice:

,,Veronica a văzut ierarhia și Sfânta Biserică trimfătoare, de care a ascultat până în sfârșit, tocmai când voi, ierarhii paravați, ați întrerupt firul ca printr-o curgere nesecată, ca și papii Borgieni și Avignon-iști, etc, când ați început să ascultați chiar de atei și să exilați și să caterisiți, să excomunicați și să afurisiți pe sfinți. Vai vouă! Dacă Hristos a întors pe bărbați prin Petru, apoi prin lacrimi, iubire, sacrificii și feciorie, a întors pe femei, pe fecioare, tocmai când era mai mare nevoie și cînd Hristos suia din nou Calvarul. Rolul Veronicăi e pe calvar prin curaj și abnegație. Dar voi ați determinat-o să se îndoiască de ea și de Hristos, de Maica Domnului și de vedeniile creștine, în loc s-o încurajați și să-i ajutați. Vai vouă!

Este posibil ca odată cu arestarea părintelui Ioan Iovan de către comuniști să fi început și căderea maicii Veronica…

Iar acestă cădere a culminat cu înființarea ”Alianței pentru Renaștere Spirituală„ o mișcare satanică, după 1990 la reactivata Mânăstire Vladimirești. Despre asta spune Danion Vasile în interviul de mai jos, de la minutul 14:50. Și tot el vorbește despre părintele Ioan Iovan, aflat atunci (anii 90) la Mânăstirea Recea, care, după ani grei de pușcărie comunistă, era total împotriva a ceea ce se întâmpla în momentul acela la Vladimirești. 

Ascultați de la minutul 14:50: 

img-20170101-wa00011-1img-20170101-wa0000

Să ne reamintim – Părintele Cleopa: DESPRE RUGĂCIUNE, treptele rugăciunii

1 -Rugăciunea buzelor;

2 -Rugăciunea limbii;

3 -Rugăciunea gurii;

4 -Rugăciunea glasului;

5 -Rugăciunea minții;

6 -Rugăciunea inimii sau rugăciunea cea curată;

7 -Rugăciunea de sine mișcătoare, adică rugăciunea neîncetată (chiar și în timpul somnului);

8 -Rugăciunea văzătoare (a vederii cu duhul);

9 -Rugăciunea contemplativă sau duhovnicească (răpirea minții).

 

 

Pomenirea părintelui Cleopa Ilie – 2 decembrie

PărinteleIlie Cleopa cu oile la schitul CozanceaPărintele Cleopa este un cioban vânjos, aspru, care a crescut în mănăstire şi a ajuns cea mai respectată figură a ascetismului şi spiritualităţii ortodoxe. Nimeni nu-i este asemenea. Cu o minte strălucită, cu o memorie fabuloasă, cu un suflet uriaş, cu un dar deosebit al vorbirii, acest cioban a devenit o sinteză vie a tuturor Sfinţilor şi Părinţilor răsăriteni.

Este o cascadă de har, de înţelepciune şi putere, ce se revarsă prin rugăciune puternică şi prin cuvânt insuflat de Duhul Sfânt. Nu există un duhovnic mai deplin ca el. Este o personalitate impresionantă, vestită şi peste hotare, căci unii străini au venit să îl întrebe ce-i harul. Dar harul este viu în el, lucrează şi emană din el. În simplitatea lui nu străluceşte decât harul Duhului Sfânt. Este uimitor.

Deşi nu a ajuns în temniţă, a stat ascuns într-un bordei din munţi în toţi acei ani ai furiei ateiste, căci Securitatea îl suspecta de legături cu “Rugul Aprins”.

Părintele Cleopa este dovada vie a omului mistic. Este o personalitate întreagă, puternică, profund umană. Om cu adevărat om. Sfântul umblă printre noi – acesta este sentimentul pe care îl încerci în preajma părintelui Cleopa.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 327-328)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net