Părintele IUSTIN PÂRVU – 100 de ani de la naștere

marturisitorii.ro

10 februarie 1919 – (+16 iunie 2013) – 10 februarie 2019

Video – Părintele IUSTIN PÂRVU și Grigore Caraza, depănând amintiri

Pomenirea Părintelui IUSTIN PÂRVU – 16 iunie

Părintele Iustin, un adevărat purtător de Hristos

Foto: ziarpiatraneamt.ro

• Născut: 10 Februarie 1919
• Locul nașterii: Poiana Largului, Neamț
• Ocupația la arestare: ieromonah
• Întemnițat timp de: 17 ani
• Întemnițat la: Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, Baia Sprie
• Data adormirii: 16 Iunie 2013
• Locul înmormântării: Neamț, Mănăstirea Petru Vodă

Pe plaiul nemţean care duce spre satul Petru Vodă, pe un drum deloc uşor accesibil, cu gropi şi pietre, după ce treci prin satul de case pitite pe după garduri sărace, case ce par şi mai mici la umbra munţilor împăduriţi, se deschide deodată o poiană, neaşteptată privelişte de secolul al XV-lea: cîteva clădiri croite sever împrejurul unei biserici ridicată după modelul celor ctitorite de Ştefan Cel Mare. Te apropii cu tacută smerenie şi te uiţi cu sfială să vezi dacă nu cumva e scris pe frontispiciul bisericii, în numele voievodului celui sfânt: «Aici voit-a Domnul să înfrâng pe păgânul jefuitor».

Zidurile pictate în motive din vremea Voievodului se răsfaţă în lumina de apus. Vezi judecata din urmă, slava sfinţilor mucenici, harta României Mari, neciuntită de vrăjmaşii dinăuntru şi din afară, păzită de sfinţi şi de ostaşi de ieri şi de azi. Este un moment de trecere din prezent în trecut.

Din Biserică se aud cântări şi litanii neîncetate, oameni, în majoritatea lor simpli, câţiva monahi, tineri, unii foarte tineri, robotind prin curte, pelerini care aşteaptă să fie găzduiţi. Încă nu a venit vremea slujbelor de seară. În faţa unei uşi şi a unei chilii modeste, zeci de persoane, bărbaţi, copii, femei, unii cu desagii alături, aşteaptă. Unii şoptesc rugăciuni, alţii citesc acatiste sau canoane. În odăiţa aceea modestă, Părintele Iustin Pârvu spovedeşte oamenii. 17 ore în şir, cu foarte mici pauze, părintele primeşte cu suflet cald, aceşti pelerini-penitenţi care vin la el din toate colţurile ţării, să-şi verse lacrimile durerii şi ale pocăinţei, să-şi uşureze sufletul de păcatele grele sau uşoare. Odăiţa aceea mică şi sărăcăcios-monahală cuprinde în ea şi raiul pe care Părintele Iustin îl ţine acolo viu prin rugăciunile sale neîncetate, dar şi iadul păcatelor mărturisite, grozave sau mărunte.

17 ore în scaunul de spovedanie

Părintele Iustin spunea: „Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună.Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat”.

Când eram profesor la Seminarul Teologic, unii părinţi ai elevilor veneau să se spovedească la noi, la părinţii profesori. Apoi stăteau la Sf. Liturghie şi se împărtăşeau. Am observat că părintele unui elev, când venea la miruit, îmi săruta mâna şi apoi umărul. După două sau trei întâplări de felul acesta l-am întrebat de ce mă sărută pe umăr. Omul, care se spovedea la mine, mi-a răspuns: „Părinte, am sărutat umărul pe care am pus păcatele mele prin spovedanie”.Atunci m-am speriat. Aveam propriile mele păcate şi mă îngrozeam de faptul că cineva mai punea şi păcatele lui pe umerii mei. Acum, când l-am auzit pe părintele Iustin, m-am gândit câte greutăţi are un duhovnic de mănăstire, care este, poate, mai solicitat la spovedanie, decât oricare altul.

Dacă Dumnezeu îl întăreşte câte 17 ore pe zi în scaunul duhovniciei, sigur că Duhul Sfânt lucrează în preacuvioşia sa puterea neîngrozirii de ce aude, răbdarea şi uşurarea inimii şi minţii de povara păcatelor ascultate.

Nu ştiu ce vorbeşte părintele Iustin cu penitenţii săi, nu în sensul înşiruirii păcatelor mărturisite, ci în sensul iertării, ce cuvinte de mustrare şi de iertare le spune, cum le aşază sufletul curăţat prin spovedanie în rosturile lui, cu ce cuvinte îi mângâie sfătuindu-i să nu mai greşească. Dacă te duci la uşa pe care penitenţii ies după mărturisire, vei vedea că oamenii au feţe ca de înger. Radu Gyr scria, într-un volum de poezii de pe frontul din Rusia – unde fusese trimis de mareşalul Antonescu să moară –, că „Ostaşii au chip ca de înger când mor”.

Cuvântul părintelui este tare, în sens spiritual, dar mai mare decât cuvântul care iese din gura lui este duhul din el care ţi se comunică dincolo de cuvânt, cu o forţă irezistibilă, fără a-ţi viola gândul şi sensibilitatea, în mod mângâios, cuprinzându-te din toate părţile ca o apă binecuvântată. Dar şi logica lui este spirit de foc, ieşind dintr-o convingere nestrămutată a credinţei lui, dintr-o experienţă de duhovnic uriaşă, încununată şi de experienţa închisorilor prin care a trecut, unde răbdarea lui s-a format şi unde a mângâiat, a mustrat şi a vindecat cu rugăciunea şi cu dragostea.

Un pelerin îmi spunea – şi eu am fost de părerea lui – că cel mai tare (exprimarea lui) dintre toţi monahii de astăzi este Părintele Iustin. Eu nu am sesizat tăria lui din comportament, dar în duh şi în consevarea puterii pe care o are asupra oamenilor, fără nici o gesticulaţie ostentativă, este, într-adevăr, cel mai tare monah, mai tare ca orice arhiereu care, prin fatalitatea poziţiei, rămâne mereu izolat, ieşind din această situaţie forţată numai prin gesturi de voinţă excepţională, care rămân memorabile, dar sunt rare. Părintele Iustin este una cu mănăstirea, una cu slujirea, una cu spovedirea, una cu penitentul pe care îl curăţă prin spovedanie, şi-l consolează prin cuvânt bun şi iubire.

Dragoste prin fapte, patriotism fără lozinci

Pot spune ca, prin experienţa anilor de puşcărie, prin cădere şi ridicare, Dumnezeu mi-a dat o mare putere de dragoste pe care o practic faără efort şi pe care nu am avut-o înainte de această experienţă. Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercita la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.

Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, părinţii spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti părinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu nu ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeul nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine.

Dar Dumnezeu a pregătit în tot acest timp, în adânc, subterani şi necunoscuţi, alţi sfinţiţi părinţi care au luat locul celor care au fost chemaţi la Domnul după căderea comunismului, oameni cu o mare putere de sacriificiu – şi mă gândesc la Părintele Iustin, căci a sta 17 ore în scaunul spovedaniei este un mare sacrificiu pentru Hristos şi pentru semeni. Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărata dragoste de neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu patriotismul de partid.

Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste, fără lozinci, fără fanfaronadă partinică, ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale comuniste erau preluate (fără nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai Bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii din Babilon au făcut-o în timpul robiei; acolo am învăţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de cristică este ea şi nu un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari.

De aceea părintele Iustin este iubit şi, ca el, toţi călugării care păstrează această iubire nestinsă şi linia de credinţa adevărată, neîntinată de cea mai mare erezie a secolului – cum o numesc grecii – ecumenismul, devenit la noi ceea ce era până în 1990 erezia comunistă, acceptată de o mare parte a ierarhiei şi de unii preoţii care pun înaintea purităţii ortodoxiei falsul creştinism al ecumenismului, vlastar al masoneriei care a creat revoluţia franceză, cu toate crimele ei odioase, prin lozinci mincinoase ca: libertate, egalitate, fraternitate, dar care nu s-a sfiit deloc să afirme că vor spânzura pe ultimul rege cu maţele ultimului preot. Toate aceste lozinci şi acte au trecut integral în revoluţia bolşevică, având aceiaşi părinţi: masoneria şi erezia.

Adevăraţii purtători de Hristos

Sufletul românesc, simplu şi curat, a simţit erezia şi pericolul şi cei buni se adună în jurul unor duhovnici trăind în mânăstiri spre a asculta cuvântul lor de adevărată învăţătură. Ei nu se tem de terorişti, ei, părinţii, nu primesc pe oficialii masoni sau comunişti mascaţi pe uşile din spate ale mănăstirilor pentru a-i pune la locuri de «cinste», pentru că adevăratele mănăstiri nici nu au astfel de uşi, nici astfel de locuri de cinste. Aici învaţă creştinul ortodox adevărata credinţă, aici se mângâie lacrimile vărsate pentru păcatele făcute, aici se sfinţeşte prin formula pe care spoveditorul o rosteşte la sfârşit: „… iar eu, netrebnicul preot şi duhovnic, prin puterea ce-mi este dată de sus, te iert şi te desleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Apoi cu sfătuirea blândă: „caută de acum să nu mai greşeşti!”

Fireşte, nu cred că astăzi ar fi mai puţini sfinţi părinţi şi duhovnici decât au fost în vremea comunismului. Ar însemna să mă îndoiesc de milostivirea Mântuitorului nostru pentru poporul nostru oropsit. Sunt pline mănăstirile de astfel de duhovnici, sunt pline parohiile de astfel de preoţi care îşi asumă toate riscurile unei predici libere de orice minciună şi care nu aspiră nici la funcţii adnministrative, nici la scaune arhiereşti. Ei sunt purtătorii de Hristos, nu purtătorii de cuvânt mincinoşi al unor epicopi.

Vorbesc însă de părintele Iustin pentru că îl cunosc, pentru că l-am văzut lucrând pentru Biserica adevărată, ca ascultător al celor şapte Sinoade ecumenice şi al tuturor canoanelor şi învăţăturilor sfinţilor părinţi ai Ortodoxiei, fără „agiornament”, fără inveţii anti-ortodoxe, fără abandonarea liniei cristice a credinţei pentru o bursă sau o funcţie. Cum să nu salte inima în noi când vedem astfel de urmaşi ai lui Hristos, care nu aduc laude puternicilor zilei, ci numai lui Dumnezeu, şi care îşi pun viaţa pentru Hristos şi pentru turma Lui, păstori care intră în staul pe uşă şi oile îi cunosc glasul şi-l ascultă, şi-l urmează, pentru că nu este păstor năimit, ci adevărat păstor, el însuşi urmând Marelui Păstor Iisus.

În chemarea la ascultare, Iisus ni se adresează tuturor, în primul rând arhiereilor, apoi preoţilor, diaconilor, ieromomahilor, ierodiaconilor, monahilor, monahiilor şi turmei celei vorbitoare pentru care Iisus Şi-a pus sufletul Său şi pentru care noi răspundem în cazul neascultării chemării Domnului nostru Iisus Hristos. Ordinea enumerării mele implică şi ordinea răspunderii categoriilor respective. Vai celor care mistifică mesajul Domnului, căci judecata Lui va fi ca un foc.

Dar noi ne îndreptăm ochii cu nădejde către purtătorii adevăraţi de Hristos, şi ne rugăm ca cei buni să strălucească pe cerul Ortodoxiei ca nişte faruri călăuzitoare, iar mănăstirea Părintelui Iustin, cu toţi vieţuitorii ei, alături de toate mănăstirile adevărate care „nu au trecut pe la Irod”* să fie înălţate ca nişte stele pe cerul României, asemenea stelei celor trei magi, ca să ne arate Cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui, nu ca lui Baal, ci depunând la picioarele lui Hristos, lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia inimii şi smirna sufletului nostru. Amin!

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Revista Rost nr. 33, noiembrie 2005, pp. 10-12)

---

* După eliberarea din închisoare, am fost cu Marcel Petrişor şi cu Lucian Popescu, la casa părinţilor săi din Ocişor. Îndată, Securitatea s-a instalat pe la toate ieşirile din sat, probabil erau câteva zeci de agenţi. Într-o noapte, târziu, cineva a bătut la geam. Am crezut că era vreunul din agenţii Securităţii, care venea să verifice dacă suntem acasă. A intrat repede în casă un barbat tânăr, un muncitor, care ne-a spus pe nerăsuflate, că vine din partea Oastei Domnului din regiune, care a aflat de prezenţa mea acolo şi care dorea să ştie dacă „mă aflam bine”. Omul a adăugat însă de imediat, mişcându-şi degetul arătător ca semn de negaţie: „Să ştiţi că nu am trecut pe la Irod”.

Sursa: https://www.fericiticeiprigoniti.net/justin-parvu/1792-parintele-iustin-un-adevarat-purtator-de-hristos

Video – Părintele Iustin Pârvu despre Sfântul Iustin Popovici, despre episcopul Artemie de Kosovo, despre noua ordine mondială și smerenia ortodoxă

Minunea Părintelui IUSTIN și cum monahul Teodot se crede buricul pământului

a

După cum s-a aflat în cursul zilei de ieri, 10 iunie, după parastasul de 4 ani al marelui duhovnic român:

Fotografia Părintelui IUSTIN PÂRVU a izvorât mir, la mormântul său

Dar iată că aflăm că monahul Teodot, cel pe care l-am admirat pentru curajul mărturisirii, de multe ori în anii care au trecut de la trecerea la Domnul a Părintelui Iustin, pune această minune (a izvorârii de mir) în legătură cu noile sale indoieli cu privire la întreruperea pomenirii ierarhilor ecumeniști.

Mai precis susține că minunea de la mormântul părintelui e un fel de răspuns din lumea de dincolo la întrebarea dacă e bine sau nu ca preoții să întrerupă pomenirea ierarhului ce promovează erezii.

Iată ce citim într-un comentariu pe blogul său:

Semnificatia acestei minuni este urmatoarea :
– la Sf.Liturghie a slujit IPS Pimen al Sucevei si Radautilor, care l-a pomenit pe IPS Teofan.
– in timpul Sf.Liturghii am avut o discutie in contradictoriu cu un ucenic al unui preot nepomenitor in care cautam sa-i arat cum mi-am dat seama ca este gresita oprirea pomenirii acum dupa Creta, desi am sustinut-o si eu un timp.
– pana la urma, acel credincios mi-a pus intrebarea : P.Justin ar fi intrerupt pomenirea acum dupa Creta ? Eu i-am raspuns : cu toata certitudinea, P.Justin nu ar fi intrerupt pomenirea. Ar fi combatut sinodul de la Creta, dar nu ar fi intrerupt pomenirea.
-i-am spus : Sa-l intrebam pe Sfantul P.Justin daca ar fi intrerupt pomenirea. Eu cred ca nu, i-am spus.
– Dupa parastas a izvorat mirul din fotografiile lui, ceea ce pentru mine a insemnat ca daca aici unde a slujit IPS PImen si a fost pomenit Mitropolitul Teofan a avut loc minunea, inseamna ca nu este dupa Dumnezeu oprirea pomenirii acum dupa Creta. – monahulteodot.wordpress.com

Așadar, Părintele Iustin, după socoteala monahului Teodot, ar fi făcut această minune, tocmai ca răspuns pentru el și pentru a-i confirma că nepomenirea ierarhilor nu este după Dumnezeu. Deci nu pentru întărirea oamenilor, nu pentru că este pur și simplu sfânt, nu pentru că Dumnezeu îl proslăvește după moarte, ci pentru a-i arăta lui Teodot și interlocutorului său (în special) și altora (în general) că întreruperea pomenirii ar fi un lucru rău.

Părerea mea este că Teodot exagerează cu interpretările. Cu atât mai mult cu cât, chiar el spunea altă dată că Pr. Iustin era convins de înrădăcinarea în rău a mitropolitului Teofan și că nu este posibil să devină mai bun (în sens ortodox) dar mai rău da. 

ÎPS Pimen al Sucevei și Rădăuților, chiar dacă l-a pomenit pe controversatul mitropolit Teofan, este totuși unul dintre episcopii cu cele mai puține bube în cap din BOR. Iar în cadrul slujbei Parastasului, nu se pomenește numele ierarhului locului. Cu care dintre slujbe are legătură minunea de la mormânt? Cu Sfânta Liturghie sau cu Parastasul? Cu niciuna! Dumnezeu a vrut să-l arate încă o dată sfânt în fața mulțimii adunate acolo.

Cu toții știm că Părintele era la curent cu situația din Georgia, când în 1997, stareții mai multor mânăstiri (inițial 4), la care s-au adăugat în scurt timp alții, inclusiv preoți de mir și mireni, au avertizat sinodul georgian și pe patriarhul Ilia al II-lea, că vor întrerupe pomenirea în bloc (comuniunea euharistică), dacă Biserica Georgiană nu se retrage din Consiliul Mondial al „Bisericilor”. Lupta cea bună: cum s-a petrecut ieşirea Bisericii Georgiei din Consiliul Mondial al bisericilor în 1997

Sinodul și patriarhul georgian au cedat și au retras Biserica Georgiană din Consiliul Mondial al Ereziilor, culminând printr-o rezoluție dată la nivel sinodal – o adevărată mărturisire ortodoxă: Biserica Ortodoxă Georgiană: Rezoluţie împotriva ecumenismului (1998)

Părintele Iustin știa aceasta și cu siguranță și-ar fi dorit și la noi o ripostă asemănătoare împotriva ierarhilor trădători. Dar cred că era conștient că nu avea cu cine, căci majoritatea stareților și starețelor erau și sunt stabiliți nu după criteriul duhovniciei, ortodoxiei și capacităților reale de a administra mânăstirile, ci după slugărnicia în a îndeplini interesele meschine ale episcopilor apostați.

Acum, când situația a devenit mai gravă și când ierarhia trădătoare și compromisă din BOR și din alte 9 țări, a legiferat, în Creta ecumenismul (în cârdășie cu ereticul Bartolomeu al Constantinopolului) la nivel oficial și când s-au ridicat preoți mărturisitori, care au întrerupt pomenirea (înmulțindu-se încet, dar sigur), brusc nu mai e bine… Nu mai e după Dumnezeu întreruprea pomenirii unor trădători, unii dintre ei complet eretici. Nu mai e bine căci așa a stabilit monahul Teodot, cel care îl „traduce” pe Părintele Iustin, pentru noi, muritorii de rând.

Dar cine va lupta cu trădarea ierarhilor? Cine li se va opune? Acum când s-au ridicat atâția preoți dispuși să se jertfească pentru Hristos, de ce nu se ridică și toată suflarea ortodoxă românească să-i susțină?

Așa suntem noi românii… Ni se pare că suntem mai deștepți prin „cumințenia” noastră. S-a putut în Georgia și în Bulgaria? S-ar putea și în România, dacă ar exista unitate și curaj.

Ce răspuns vom da la Înfricoșătoarea Judecată, noi ca neam, când ne va întreba Hristos: „Unde sunt mărturisitorii voștri din vremurile din urmă?” Aceștia sunt – preoții care au întrerupt pomenirea ierarhilor duplicitari și apostați! Lor ar trebui să ne alăturăm în număr cât mai mare, până ce vor da înapoi din ereziile și hulele pe care le-au semnat arhiereii cu comportament de iude.

Întreruperea pomenirii ierarhilor trădători (eretici sau partași la erezie) este perfect canonică și patristică. Avem exemplele sfinților: Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Teodor Studitul, Fotie cel Mare, Grigorie Palama, Iustin Popovici, chiar și Paisie Aghioritul (într-o perioadă), Ioan Iacob Hozevitul, părintele Dionisie de la Colciu etc.

Voi completa acest articol cu trecerea în revistă a ereziilor mitropolitului Teofan, cel pe care Teodot a început să-l disculpe, pretinzând că s-ar fi pocăit de ereziile semnate în urma tratatului de la Chambesy și de altele…

 

Fotografia Părintelui IUSTIN PÂRVU a izvorât mir, la mormântul său

Preiau articolul: 

Izvorăște mir (VIDEO)- Minune la mormântul Părintelui Iustin astăzi, la 4 ani de la moartea duhovnicului

Minune la mormatul Parintelui Iustin Parvu, de la Manastirea Petru Voda, judetul Neamt (Vezi imagini video mai jos!). Astazi in jurul orei 12, in timpul slujbei de pomenire la 4 ani de la moartea duhovnicului care este considerat Sfant, din poza de la mormantul sau, a inceput sa izvorasca mir.

Jurnalistul Dacian Anitei din Targu- Neamt (facebook- DacyDacyan) a declarat pentru tvmneamt.ro ca in momentul in care a atins icoana, dupa ce mirul a inceput sa izvorasca, a simtit furnicaturi in frunte, in buze si in nas. Tot el a spus ca in aer a inceput sa se simta un miros puternic de mir, apoi si in toata biserica. Dacian Anitei este si cel care a filmat scenele in care se vede cum izvoraste mirul din poza de la mormant. Fenomenul nu poate avea explicatii, cu atat mai mult cu cat poza are in spate o cruce din beton. Peste o mie de oameni au asistat la minune.

”Astăzi 10 iunie 2017 la Mănastirea Petru Vodă din Judetul Neamț, a avut loc pomenirea de patru ani de la mutarea dintre noi a Părintelui Justin Pârvu. După slujba de pomenire s-a fcaut simțită prezența și lucrarea lui Dumnezeu, când de la poza de pe crucea Părintelui și marelui duhovnic Justin Pârvu a izvorât mir ,mir de bună mireasmă, mirosul imbietor s-a resimțit în aer și mai puternic cand ne apropiam de crucea cu poza Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, acest mare sfînt contemporan al poporului român şi al întregii Biserici Ortodoxe.

Minunea a fost observată de întreaga suflare ce se afla în curtea mănăstirii, care au început să se închine cu bucurie și evlavie, mulțumind lui Dumnezeu pentru această minune.
Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu este cu adevarat grabnic ajutator și revarsă adevărate minuni, să nu ezităm să îi cerem ajutorul ori de câte ori avem nevoie și în orice moment al vieții.”, scrie Dacian Anitei.

Sursa: tvmneamt.ro

POMENIREA SFINȚILOR DIN ÎNCHISORI – 14 MAI 2017… în duminica Samarinencii

Reiau articolul de anul trecut: 

ZIUA NEOFICIALĂ A SFINȚILOR DIN ÎNCHISORI -14 mai. Cele mai mari arestări din istoria României (noaptea de 14 spre 15 mai 1948)

Ziua de 14 mai a fost aleasă de Părintele Iustin Pârvu pentru pomenirea Sfinților din închisori.

Prigoana împotriva tinerilor legionari

Cel mai mare pericol pentru comuniştii aflaţi la putere îl reprezentau însă studenţii, deoarece ideile legionare în­cepuseră să-şi facă tot mai mult simţită prezenţa în rândurile lor. Diriguitorii de la Moscova şi Bucureşti ştiau foarte bine că tinerii reprezintă o categorie vulnerabilă, mai lesne de manipulat, prin urmare mai uşor de influenţat, dar care s-ar putea adapta ceva mai repede noului regim politic.

Locul cel mai nimerit de a cunoaşte şi aprofunda con­cepţiile marxist-leniniste era închisoarea, ferită de ochii unor curioşi şi unde se puteau utiliza metode de constrângere.

In noaptea de 14/15 mai 1948 au avut loc masive arestări ale unor membri aparţinând Mişcării Legionare ori Frăţiilor de Cruce. Această acţiune de amploare s-a desfăşurat pe tot cu­prinsul ţării. Ea s-a derulat concomitent în marile oraşe, la ora stabilită. Factorul surpriză a făcut ca mulţi legionari să nu se poată ascunde la rude sau prieteni. Martor al drama­ticelor evenimente, fostul deţinut politic Traian Popescu susţine, după aproape şase decenii, într-o discuţie cu Gabriel Stănescu, că numeroasele arestări s-au făcut potrivit unui plan dinainte stabilit, conform Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948. Organele de ordine şi Siguranţa au întocmit din vreme tabele nominale cu persoanele care trebuiau să fie reţinute în acea nouă „noapte comunistă a Sfântului Bartolomeu”. Potrivit aceluiaşi, „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în func­ţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.

La rândul său, părintele Gheorghe Calciu, la vremea aceea student la Medicină, notează în nişte însemnări con­fiscate de Securitate că „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe în­treaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovi­tura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa – n. n.] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care pro­liferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comu­niştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei co­muniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

Comuniştii au utilizat şi Siguranţa Statului. Membrii ei, dar şi poliţiştii, respectiv jandarmii în mare parte, au dovedit în acei ani tulburi exces de zel în favoarea noilor autorităţi prosovietice, în speranţa menţinerii lor pe posturile deţinute şi înainte de 6 martie 1945. Când şi-au format ca­drele necesare proprii, comuniştii români nu numai că i-au alungat din posturile respective, dar i-au aruncat, după pro­cese sumare, în închisori şi lagăre.

Dumitru Bacu susţine în excelenta sa lucrare dedicată „fenomenului Piteşti” că „organele de ordine publică au reţi­nut o mie de studenţi din centre universitare – Bucureşti, Iaşi şi Cluj”.

În schimb, un alt deţinut politic, Grigore Dumitrescu, considera într-o carte publicată la Munchen în limba româ­nă, acum mai bine de trei decenii, că avem de a face cu cinci mii de tineri studenţi arestaţi. Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa, care a trăit acele momente cumplite, susţine în­tr-o discuţie amplă cu Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa, că atunci, în mai 1948, „au fost peste zece mii de arestaţi”.

La rândul său, tânărul avocat buzoian Nicolae (Nicu) Păun afirmă în memoriile sale, publicate după aproape cinci decenii, că „în noaptea de 14/15 mai 1948, în toată ţara s-au făcut masive arestări. Duba neagră, devenită celebră, funcţi­ona fară întrerupere în cursul nopţii, după procedee necu­noscute până atunci. Sunt informaţii că în Buzău fuseseră arestate cam 60-70 de persoane din toate categoriile sociale: muncitori, ţărani, intelectuali’.

Un alt martor al acestor evenimente dramatice, Cornel Drăgoi, notează în însemnările sale, tipărite după decembrie 1989, că noaptea respectivă a fost „cea mai celebră a Se­curităţi!, când au arestat pe toţi elevii şi studenţii care erau în evidenţa lor ca legionari […]. în satul Olaru [lângă Călăraşi – n. n.], unde mă găseam, erau douăzeci şi patru. Într-o şoapte i-au luat pe toţi”.

Aflat şi el printre miile de reţinuţi, scriitorul şi eseistul Dan Lucinescu descrie în cartea sa de rememorări aceste clipe de coşmar astfel: „Tot ce a fost frumos şi nobil a fost călcat în picioarele hâde de cel mai monstruos fenomen al istoriei comunismului bolşevic. Pericolul morţii întinse aripa neagră asupra miilor de tineri care erau legaţi de tradiţiile poporului”.

Nu peste multă vreme va începe procesul de reeducare a tinerilor arestaţi şi azvârliţi în Gulagul românesc.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării) 

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Și cum nimic nu este întâmplător…. Având în vedere că principalii promotori ai comunismului au fost evrei, iar cei care au organizat și înfăptuit teribila prigoană din România dupa 1948, tot evrei, iată ca 14 mai 1948 coincide cu data proclamării statului Israel:

 În urma adoptării planului de împărțire a Palestinei din 1947 al Organizației Națiunilor Unite, pe data de 14 mai1948, odată cu expirarea Mandatului britanic pentru Palestina, David Ben-Gurion, președintele Organizației Sionisteși al Agenției Evreiești pentru Palestina, a proclamat independența Statului Israel în cadrul liniilor de împărțire teritorială cuprinse în decizia ONU.Liga Arabă și organizațiile palestiniene au respins atât decizia ONU de împărțire, cât și proclamarea unilaterală a independenței Israelului. Șase state arabe, au declanșat cu Războiul arabo-israelian din 1948 interminabilul Conflict arabo-israelian care avea ca scop distrugerea Israelului și „aruncarea evreilor în mare”. Ca urmare a rezultatelor războiului arabo-israelian din 1948-1949 teritoriul care ar fi trebuit, după hotărârea ONU (neacceptată de partea arabă), să revină unui stat arab palestinian, a fost, în cele din urma împărțit între Israel și două state arabe beligerante, Transiordania și Egiptul. În urma acordurilor de armistițiu încheiate in urma Războiului de Șase Zile din iunie 1967, porțiuni din teritoriile ocupate în acest conflict de către Israel – Ierusalimul de Est inclusiv Orașul vechi, Cisiordania, Peninsula Sinai, Fâșia Gaza și Înălțimile Golan, – au intrat in controlul Israelului. Peninsula Sinai a fost retrocedată Egiptului în urma unui tratat de pace, dar celelalte granițe încă nu au fost definite. Multe state consideră linia de încetare a focului din 1949 (armistițiul din 1949), așa numita „Linie verde”, ca o graniță temporară a Israelului, iar teritoriile ocupate de Israel în cursul războiului din iunie 1967, ca „teritoriile ocupate” – https://ro.wikipedia.org/wiki/Israel

Vedeți și: 

Ziua Sfinţilor Închisorilor – 14 mai – SLUJBA SFINŢILOR ROMÂNI DIN TEMNIŢELE COMUNISTE