PORTRET: Părintele Iustin Pârvu – unul dintre cei mai de seamă martiri, misionari şi duhovnici ai României
Motto: „Să trăieşti ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfinţeşti!” – Părintele Iustin Pârvu
Miercuri, 16 iunie, se împlinesc 8 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Iustin Pârvu, unul dintre cei mai mari duhovnici ai ţării noastre, un sfânt al închisorilor comuniste, un om care şi-a dedicat întraga viaţă credinţei în Dumnezeu şi un mare iubitor al neamului românesc. Vă invităm, în cele ce urmează, să descoperim povestea de viaţă a acestui purtător de Duh, fost stareţ al Mănăstirii Petru Vodă din Neamţ, ctitorie a sa.
Părintele Iustin s-a născut, conform Registrului Matricol al Mănăstirii Secu, la 10 februarie 1919, de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie, în satul Poiana Largului (Petru Vodă), comuna Călugăreni (acum Poiana Teiului), judeţul Neamţ, în familia unor români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif.
În condiţiile în care zona Moldovei, în care s-a născut părintele, a fost şi este considerată Athosul României, datorită nenumăratelor mănăstiri, şi fiindcă mama sa, Ana, îl ducea în duminici şi sărbători la mănăstirile Durău, Secu, Sihăstria, Neamţ, tânărul a simţit din copilărie o apropiere de credinţă şi o atracţie către viaţa duhovnicească.
La vârsta de 17 ani, în 1936, tânărul intra la Mănăstirea Durău, unde a cunoscut duhovnicii unei generaţii care moştenise o tradiţie spirituală solidă, oameni care iubeau valorile ortodoxe, care îşi dedicau viaţa pentru biserică, pentru neam şi familie: Părintele Pahomie, Părintele Domeţian, Părintele Irinarh sau Părintele Irimia Schivnicul.
După un an participă la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica – perioadă în care ia contact cu mişcarea legionară – , de unde va pleca, mai apoi, la seminariile din Râmnicu-Vâlcea şi Roman.
În anul 1940 este tuns la monahism, la 7 octombrie 1940 este hirotonit ierodiacon, iar în 20 august 1942 este hirotonit ieromonah.
În perioada 1942-1944, Părintele Iustin Pârvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, din Neamţ până la Odesa, participând, împreună cu „Divizia 4 Vânători de Munte”, la luptele din cel de-Al Doilea Razboi Mondial.
După război îşi continua studiile la Seminarul din Roman, însă în anul 1948, anul absolvirii seminarului, la 14 mai, este arestat pe motive politice şi condamnat la 12 ani de închisoare politică. Au urmat ani de suferinţe prin închisorile comuniste de la Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava şi Aiud, munca silnică din minele de la Baia Sprie, şi „reeducarea” din Închisoarea Piteşti.
Anul 1960, îi aduce Părintelui Iustin, o nouă condamnare – de patru ani de închisoare – pentru refuzul său de a renunţa la credinţă. La expirarea pedepsei date pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat şi a răspuns: „O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii !”. Pentru aceasta, comuniştii au considerat că încă patru ani de detenţie îl vor „disciplina” pe Părinte.
Despre cei aproape 17 ani de detenţie, Părintele spunea că a trăit „cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: să te cunoşti pe tine însuţi pe calea suferinţei”. Ca preot, Părintele Iustin şi-a făcut un scop din răspunderea faţă de viaţa spirituală a celorlalţi deţinuţi, încât rugăciunea devenea cu mult mai puternică decât era înainte de detenţie. În închisoare, durerea proprie nu mai era simţită pentru că altcineva murea alături. „Moartea făcea parte din viaţa noastră. O vedeam ca pe o izbăvire, căci este poarta spre viaţa de dincolo pe care ne-o dorim. Oricum moartea mi-a fost tovarăş şi mai înainte, pe frontul de est când am mers ca preot cu trupele române până la Odessa”, spunea, peste ani, Părintele.
Eliberarea din închisoare vine abia în anul 1964, la 14 mai, însă Părintele este obligat să muncească o perioadă ca lucrător forestier.
În anul 1966 este primit la Mănăstirea Secu unde va sluji ca preot şi duhovnic, până în anul 1974, perioadă în care mergea des la Mănăstirea Sihăstria, unde îl avea ca duhovnic pe Părintele Ioil, dar şi alţi prieteni de suflet: Părintele Cleopa Ilie, Părintele Paisie, Părintele Nazarie stuparul Mănăstirii Sihăstria, Părintele Marcu, care suferise 26 de ani de temniţă, sau Părintele Petroniu Tănase, viitorul stareţ al Schitului românesc Prodromu, de la Muntele Athos.
În perioada 1977 – 1989, a devenit monah la Mănăstirea Bistriţa, având domiciliu forţat sub supraveghere. Chiar în aceste condiţii, pentru Părintele Iustin, aceasta a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii sale, după cum afirma, chiar în anii comunismului veneau oameni din toate colţurile ţării la chilia părintelui, se ruga pentru ei, îi îndruma, făcea botezuri şi cununii în taină, iar durerea ascunsă în mărturisirile oamenilor ajungea în centrul fiinţei lui, el răspunzând cu poveţe alese pentru fiecare în parte.
În anul 1976, părintele Iustin Pârvu ajunge în pelerinaj la mănăstirile de la Sfântul Munte Athos, cu acceptul comuniştilor.
După Revoluţia din 1989, Părintele Iustin revine timp de un an la Mănăstirea Secu, iar în anul 1991 ajunge în satul Petru Vodă din Neamţ, „poiana copilăriei sale”, unde, alături de alţi doi monahi, Ignat şi Calinic, va întemeia Mănăstirea Petru Vodă, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, închinată martirilor români din temniţele comuniste.
Cu toate că a întâmpinat mari dificultăţi privind finanţarea şi achiziţionarea materialelor de construcţie, Părintele, susţinut de numeroasa obşte pe care a reuşit să o organizeze în scurt timp, a reuşit să ridice biserica şi trei clădiri pentru stăreţie, chilii, trapeza, bucătărie şi camere pentru oaspeţi, dar şi un schit de maici – Paltin -, la mică distanţă de Mănăstirea Petru Vodă.
Sursa: rador.ro
Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism 