Pomenirea mărturisitorului și mucenicului RADU GYR – 29 aprilie

 

Radu (Demetrescu) Gyr

  • Născut: 02 Martie 1905
  • Locul nașterii: Câmpulung, Argeș
  • Ocupația la arestare: poet
  • Întemnițat timp de: 20 ani
  • Întemnițat la: Tismana, Miercurea Ciuc, Târgu Jiu, Jilava și Aiud
  • Data adormirii: 29 Aprilie 1975

Radu Gyr s-a născut la 15 martie 1905 pe plaiurile mioritice ale Muscelului, la Câmpulung. Talentat, scrie versuri de la vârsta de 10 ani. La 14 ani dă la iveală poemul dramatic ”În munți”. Termină strălucit Liceul ”Carol I”. Urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București. Devine asistent, apoi conferențiar la Catedra de Estetică și Critică Literară, la profesorul Mihail Dragomirescu. Publică mai multe volume, precum Cerbul de lumină, Cununi uscate, Corabia cu tufănici, Poeme de război, Balade.

În 1945 începe groaznicul lanț al închisorilor. Încadrat în ”lotul ziariștilor”, este condamnat la 12 ani de închisoare. Este eliberat în 1956. În 1958, acuzat ca ”dușman al poporului”, este condamnat la moarte, pedeapsă comutată ulterior la muncă silnică pe viață. În 1963 este grațiat. Sechelele pușcăriei comuniste i-au scurtat viața. S-a stins în ziua de 29 aprilie 1975, ca urmare a unei congestii cerebrale, după ce trupul îi fusese măcinat de boli: hemofilie, ulcer duodenal, leziuni pulmonare. Din 1963 și până la moarte, a fost permanent urmărit de Securitate, mereu pus să dea declarații privind activitatea sa oră cu oră!

În anii de detenție, în celule, compune sute de poezii, majoritatea salvate prin alfabetul Morse. Poezia lui Radu Gyr, poezia în lanțuri, a fost suportul deținuților! Când recitau ”Iisus în celulă”, parcă uitau de foame, parcă uitau de durere. (…)

Pe poetul Radu Gyr l-am avut profesor. Eram student la Facultatea de Litere și Filozofie, frecventând toate elitele universitare. De m-ar întreba cineva ”Care e profesorul care ți-a rămas în minte și în suflet cât vei trăi?”, fără să ezit o secundă, i-aș răspunde Ecce homo!, arătând fotografia profesorului Radu Gyr. A fost pentru noi profesor, părinte și frate. A fost un ”alter ego” al nostru, al tuturor. Cu mine a fost fără asemănare! Aflase de la colegul meu Pârăianu, scriitorul de mai târziu Alexandru Mitru, că iarna, în ger, dorm cu o saltea peste mine, luată din patul vecin.

Într-o zi, colegul Pârăianu îmi spune că, după cursuri, suntem chemați de domnul profesor Gyr. O, ce moment unic în viața mea! Profesorul îmi întinde o adresă prin care mi se aproba cererea de cazare în Căminul studențesc ”Matei Voievod”. Și nu făcusem nici o cerere! Eu, când mă întâlnesc cu fericirea, plâng… I-am căzut în genunchi, strigând: ”De unde veniți, domnule profesor, că lumea noastră nu are astfel de exemplare?”. De atunci l-am implorat pe Dumnezeu să-l țină sub ocrotirea lui pe unicul meu binefăcător, profesorul Radu Gyr.

Veste arestării lui Radu Gyr, în 1945, a fost terifiantă pentru mine. Îl trăiam în casa mea, în minte și în suflet. Mama îl pusese în pomelnice, în tot ce e rugă către Dumnezeu. În genunchi, în lacrimi, îl imploram pe Dumnezeu să strămute în carnea mea chinul profesorului meu, să-i beau osânda toată, să îmi pună mie fiare la mâini și la picioare! Era prezent în toate rugăciunile mele, în toate acțiunile mele! Și marea, marea rugă: ”Du-mă, Doamne, în celulă cu profesorul Radu Gyr!”. Și Dumnezeu mi-a ascultat ruga.

După sentința de la Craiova, am fost transferat la Închisoarea Aiud, care avea cel mai crud regim față de deținuți. Aici era întemnițat și profesorul Radu Gyr. Prima mea întrebare, care m-a torturat tot timpul: ”Trăiește profesorul Radu Gyr?”. ”Da!, mi s-a strecurat discret, dar e grav bolnav.” Boala sa nu m-a surprins, Aiudul fiind mormântul deținuților. Deși abia venit, și eu am făcut o congestie pulmonară. Într-o dimineață gardianul îmi ordonă: ”Fă-ți bagajul și ieși afară!” (…) Cu gardianul după mine, am ieșit din celular și mă îndreptam spre secția T.B.C. Aflasem că aici zace și profesorul Radu Gyr. Fulgerător, am implorat-o pe Maica Domnului să-l îndrepte pe gardian spre salonul unde este profesorul. La secție, celula avea dimensiunile unei camere, puțin mai mare, cu patru paturi suprapuse; i se spunea ”salon”. Am intrat la salonul 8 unde erau șapte bolnavi, al optulea pat era liber: bolnavul murise. ”De astăzi, aici ți-e locul”, îmi ordonă gardianul. (…)

Curioși să vadă cine-i nou-venitul, cu greu s-au ridicat din pat slăbănogii cu fețe veștede, făcând efort să vină spre mine. M-am prezentat, ne-am strâns mâinile, uscatele, noduroasele. Într-un pat, nici o mișcare, bolnavul părea că doarme. Unul dintre bolnavi mă atenționează: ”E poetul Radu Gyr!”.

”Doamne, am izbucnit, mari sunt minunile Tale!”. Profesorul a deschis ochii, întrebând: ”Cine e, cine a venit?”. ”Eu sunt, domnule profesor, eu, studentul dumneavoastră” – i-am răspuns strangulat. Profesorul, uimit și dânsul, mă întreabă: ”De ce ai venit?”. ”De dorul dumneavoastră, domnule profesor!”. Am înghenunchiat la marginea patului, i-am luat mâinile și le-am scăldat în lacrimi.

Am stat împreună aproape doi ani. Cât eram de dărâmat, încercam totuși să-i fiu de folos. În miez de noapte mă sculam și-l vegheam mai mult de o oră. Eram permanent lângă dânsul, întrebându-l cu ce-l pot ajuta. Ziua îl imploram să primească jumătate din porția de terci, câteva linguri din zeama de arpacaș, o jumătate din sfertul de pâine, dar nu primea nimic. Parcă-l aud: ”Dacă-mi dai tu mie, tu cu ce rămâi?”

O, sărmanul meu profesor, cât era de slab, de galben, de veșted! Și totuși, dimineața ne spunea versurile făcute noaptea! Noi le învățam și le transmiteam prin alfabetul Morse. Așa s-au salvat poeziile lui Radu Gyr și ale lui Nichifor Crainic. (…)

Radu Gyr este pentru unii poetul poeziei în lanțuri, dezvăluind posterității suferințele de neimaginat prin care au trecut personalitățile românești în temnițele comuniste. Pentru alții, el este profesorul universitar desăvârșit, care a luminat spiritual generații de studenți. Pentru mine, pe lângă acestea, este unul dintre trimișii lui Dumnezeu, care mi-a întărit sufletul cu dragostea și credința sa. O bună parte din viața mea am mers, spiritual, alături de el, cel care pășea, prin adevăr, pe calea Domnului!

(Nicolae Enescu – Memoria lacrimei, Editura Pământul, Pitești, 2007, pag. 38-44,47)

Sursa: http://fericiticeiprigoniti.net/radu-gyr/1339-cu-poetul-radu-gyr-in-celula-la-aiud 

Reclame

Pomenirea mărturisitorului Radu Gyr, poetul temniţelor comuniste – 29 aprilie

  • Născut: 02 Martie 1905
  • Locul nașterii: Câmpulung, Argeș
  • Ocupația la arestare: poet
  • Întemnițat timp de: 20 ani
  • Întemnițat la: Tismana, Miercurea Ciuc, Târgu Jiu, Jilava și Aiud
  • Data adormirii: 29 Aprilie 1975

Radu Demetrescu-Gyr s-a nascut în anul 1905 la Câmpulung-Muscel. Licentiat în Litere, a debutat în anul 1924 odata cu aparitia volumului Linisti de schituri, volum care s-a bucurat de o mare apreciere, atât în rândul publicului cât si al criticii românesti. Colaborator statornic în perioada dupa debut la revista Universul literar si apoi la alte reviste literare de formatie nationalista (Gândirea, Gând Românesc, Sfarma-Piatra, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeana si altele, precum si la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studentesc etc.), Radu Gyr a publicat numeroase articole, studii literare si poezii.

Membru de seama al Miscarii Legionare, Comandant Legionar si sef al regiunii Oltenia. Conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Este autorul versurilor cântecelor Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor.

Laureat al mai multor premii ale Societatii Scriitorilor Români si ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare a fost director general al teatrelor. În aceasta calitate ia initiativa înfiintarii Teatrului Evreiesc.

Dupa detentia de sub regimul lui Carol al II-lea este închis si de Antonescu, apoi este eliberat si trimis spre „reabilitare“ în batalioanele de la Sarata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziaristilor“ si îl condamna la 12 ani. Revine acasa în 1956, dar dupa doi ani este din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane! Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detentie.

A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celula aspra. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatita, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. Carturarul Radu Gyr a lasat în urma o opera poetica de valoare unica, la care se alatura o multime de studii si eseuri critice, raspândite în periodicele românesti de-a lungul anilor si care, desigur, vor fi publicate într-un viitor volum antologic.

A trecut în vesnicie în anul 1975 (28.04). (mai precis pe 29. 04. 1975) 

Sursa: http://www.radugyr.ro  

Imagini pentru radu gyr

Eram tot la Aiud în secția bolnavilor T.B.C. Cameră cu priciuri din lemn, suprapuse, acoperite cu câte o rogojină și pătură. (…)

Aici, când din greșeală au fost scoase două camere la plimbare, m-am întâlnit cu cel mai prețuit dintre noi, Radu Gyr. Adus din spate, cu ochelarii mari peste nasul acvilin – un om deosebit de amabil. Tandru, m-a îmbrățișat, m-a luat de braț, strâns, și am făcut câteva cercuri împreună. M-am simțit mic, jenat parcă de atâta atenție pe care ni-o acorda și pe care socoteam că nu o meritam. (…)

Doamne, cât de mare-a fost Gyr! Cât de mult ne-a fost lumină! Cât de mult ne-a fost sprijin! Cât de mult ne-a fost călăuză! Cât de mult ne-a fost solidaritate! Cât de mult ne-a fost gând! Cât de mult ne-a fost mângâiere! Cât de mult ne-a fost dragoste! Cât de mult ne-a fost credință! Cât de mult ne-a fost putere, curaj!

Versurile lui au fost ca oazele într-un pustiu! Ca izvorul limpede care umezesc buzele arse de soare! Ca făclia ce te însoțește în beznă! Ca mâna ce te călăuzește pe drumul cel bun!

Toți marii poeți au fost răbufniri ai timpului lor. Ai Neamului ce i-a zămislit la timpul potrivit. Poeții ne-au dat din măreția sufletelor lor ceea ce era mai de preț în vremea trăirii lor. Lui Gyr i-a fost dat să existe într-o perioadă cu totul și cu totul deosebită și menirea lui a fost să ne fie călăuză, elan, solidaritate, curățenie sufletească. Era cu noi pretutindeni: la plimbare, în celulă, la carceră, la izolare… Cânta cu noi în zilele de Crăciun:

Stăm în beznă grea
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Îngerii grăbiți
Pentru osândiți
Nu aduc colinde…

Sau ne descoperea trăirile:

Tăcem, parcă tăcem de veacuri,
Ca niște funduri vechi, de lacuri…
Cu pumnii strânși, tăcem din gură.

Când totul era la pământ, pustiul și groaza se întindea ca o pecingine și farul speranței pâlpâia ca o lumânare în noaptea nesfârșită, Gyr ne trimitea pe unde:

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane…

(Deliu Iulian Bălan – Frate de cruce sau K-1942, Ediție îngirjită de Virgil Rațiu, Ed. Aletheia, Bistrița, 2002, pp. 37-40)

Titlul de mai sus nu este o preţiozitate, o exagerare, menită să atragă atenţia unor avizaţi sau necunoscători.

Este o certitudine constatată nu numai de mine, ci şi de mulţimea deţinuţilor politici anticomunişti care s-au învrednicit, mulţi fără voia lor, să ducă crucea unui neam obidit timp de aproape jumătate de veac. Este o certitudine pentru oamenii peste care a căzut piatra de moară a proceselor, pe cât de nedrepte şi viclene, pe atât de inumane şi groaznice. Montate măiestrit de cei de altă lege au avut ca scop destrămarea a tot ce a avut spiritualitatea românească mai reprezentativ.

Încercările de rezistenţă au avut o eficacitate scăzută pentru că organul de opresiune era foarte bine organizat; aveau consilierii N.K.V.D.-ului care au mai distrus un popor, ştiau exact cum trebuie procedat şi suficiente cozi de topor locale iute, vândute ocupantului.

Puşcăriile au confirmat faptul că firea omenească, oricât de călită ar fi fost, când este supusă unor încercări la care nu se mai poate rezista se frânge şi moare dacă nu are un fir de speranţă de care să se agate, un suflu de viaţă cât de firav pe care să se sprijine. Acea infimă rază de nădejde este un izvor născător de energii nebănuite care se transformă într-un fluviu ce depăşeşte zăgazurile de teroare şi frică.

Salvarea a fost, prin excelenţă, minunata poezie a lui Radu Gyr. Temniţa Aiudului şi nu numai ea, au purtat în tenebrele lor nebănuite valori de spiritualitate, talente viguroase strivite de ură, de foame şi frig, de chinuri apocaliptice la a căror descriere ar lua foc chiar hârtia. Şi tocmai în această mlaştină a deznădejdii, colacul de salvare a fost poezia lui Gyr, condamnatul la moarte apoi la muncă silnică pe viaţă. „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” a fost considerată de politruci poezie manifest şi poetul a fost tratat ca atare.

Lansarea la Craiova a volumului de poezii „Sângele temniţei” a prilejuit auditoriului audierea unui expozeu ţinut de poetul Mircea Nicolau şi el ispăşitor a unei condamnări de peste 20 ani de muncă silnică, din care îmi permit să redau câteva fragmente.

„Omul Gyr era o făptură firavă, delicată. Un visător care se emoţiona în faţa unei frunze căzute, a unui firicel de iarbă ivit cine ştie cum între două lespezi de piatră…”

Radu Gyr n-a fost un luptător pe baricade; arma lui, în faţa căreia se poate rezista, a fost poezia, teribila armă care deschide ceruri pentru obidiţi, iar pentru duşmani foc mistuitor…

Sufletul lui era un vulcan în erupţie. Versurile lui, balsam pe răni sângerânde şi săgeţi neiertătoare pentru duşmanii ţării.

Eleganţa lor s-a născut din suferinţă, iar puterea de penetraţie din uriaşul talent şi sensibilitatea cu care-l înzestrase Dumnezeu. Sensibilitatea crescută în focul unei tinereţi entuziaste, pregătită pentru mari transformări, dar urmărită mereu de ura contemporană care n-a înţeles, mai bine zis n-a vrut să înţeleagă, măreţia idealului legionar, sau a înţeles şi frica de cele ce-i aşteptau i-a unit, ştiind că biruinţa Mişcării însemna sfârşitul corupţiei din sferele puterii politice cele mai înalte în frunte cu Carol al II-lea.

Perfecţiunea şi frumuseţea poeziilor lui Gyr, de comparat, doar, poate, cu versul eminescian în câteva ipostaze, se datorau, pe lângă talentul cu care a venit pe lume şi culturii sale deosebite.

Anii de studenţie au fost dominaţi de filozofia creştină prin titanii ce o reprezentau, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Ţuţea etc…, cu care a fost camarad de crez şi generaţie.

Poezia lui Gyr a fost pumnul de fier ce a izbit în buza obraznică a imposturii vremii, a tendinţelor vădite de a minimaliza creaţia valorică, nu numai a lui Gyr, dar şi a tuturor celor care ridicaseră steagul dreptăţii româneşti.

Puteau să îngăduie hoardele tăvălugului roşu şi ciracii lor pe cei care îndrăzneau să le stea în cale? Puteau să admită, cei îngălaţi până la saturaţie cu doctrină duşmănoasă împotriva credinţei în Dumnezeu, ca tineretul entuziast şi credincios să le fie stavilă?

Curajul vârstei, idealurile înalte puse în slujba Mişcării Legionare au trezit duşmănia celor puşi pe căpătuială în ţara săracă.

N-au putut să ne ierte. Au îmbulzit puşcăriile cu floarea tineretului studenţesc care călit în cuibul legionar a trecut sub crucea grea a neamului îngenuncheat; şi iată cum în vălmăşagul ciclopic se ridică pârghia de rezistenţă viguroasă şi de neînfrânt, poezia lui Radu Gyr.

Cine era făuritorul acelor petarde de flăcări, care prin lumina lor au ridicat la luptă o generaţie de tineri, într-un timp atât de scurt, şi mai ales într-o vreme când se simţea nevoia unei transformări radicale în gândirea şi mentalitatea zilei.

Cine putea să scrie:

Sfântă tinereţe legionară

Cu piept călit de fier şi sufletul de crin

acel… iureş neînfricat de primăvară

cu fruntea ca un iezer carpatin… „

Seceta morală şi economică ridica nori negri la orizontul ţării în anii 1930-37.

El! Acest firav, cu suflet de stâncă şi vifor, acest delicat tânăr, în al cărui condei se vărsase toată bogăţia plaiurilor româneşti cu toată prospeţimea şi neasemănata lor frumuseţe.

El care purta în cap mii şi mii de versuri repetate încontinuu ca să nu se uite, cum de altfel procedam toţi în acelaşi scop, fiecare fiind o ţandăra de adevăr, ori un pocal de ambrozie pentru robii beznelor, negrelor şi izolărilor fără termen şi margine din jumătatea de secol de îngenunchere naţională. Căci, dacă noi, cei ferecaţi în lanţuri şi ziduri pentru un crez am supravieţuit, numai Dumnezeu ştie cum, celor rămaşi în marea temniţă ale cărei ziduri erau graniţele unei ţări ciuntite, cei rămaşi în aşa-zisa libertate le-a fost mai mică suferinţa? Le-a fost mai dulce chinul?

Poate cineva să măsoare cantitatea de lacrimi ce s-au vărsat din ochii mamelor, ai fiilor şi fiicelor celor întemniţaţi, al cărui număr nici nu se cunoaşte.

Poate cineva, ori cine ar fi, să pătrundă în adâncul amărăciunii celor rămaşi fără părinţi, fără adăpost, azvârliţi în stradă în care mila creştină era „Ajutor legionar” şi tratat ca atare.

Nu-l văd pe acest „cineva” fiindcă suferinţa nu se poate măsura, iar jalea nu are o margine, timp ori spaţiu.

Dar iată cum spuneam mai înainte, firicelul de nădejde irupe şi creşte, metafora de foc şi petalele lui Gyr, bandajează răni şi usucă lacrimi, încălzeşte şi catifelează lanţuri şi cătuşe:

Temniţă, temniţă, turbată căţea

Cum ţi-ar da foc inima mea.

Viaţă, viaţă de-afară zăludă

Cum joci în somnul meu paparudă…”

Cum de n-a murit în iadul Aiudului Radu Gyr? Cum de n-au murit cei care ani de nopţi am văzut iar soarele?

Răspunsul îl dă el în „Rugăciunea din celulă”:

,,Doamne păzeşte-mă, Doamne ai milă!

Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei

în noaptea mea şi-a lăsat amintirea prăsită

Toate năpârcile ei!”

Se pot umple mii şi mii de pagini cu exemple care de care mai luminoase, ori mai sumbre din care se vede de ce n-a murit poetul, de ce n-am murit noi, purtătorii de lanţuri şi cătuşe.

Miracolul, pentru că miracol a fost, pe care temnicerii şi mai marii lor nu l-au putut pricepe sau înţelege, nici nu aveau cum, era altă plămadă, altă frământătură.

RUGĂCIUNEA, Comunicarea cu Dumnezeu, a fost secretul salvării noastre. Lângă rugăciune, lumina poeziei lui Gyr a fost liantul care a legat inimă de inimă, suflet de suflet, cu zalele lanţurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi, haină şi hrană, apă şi căldură.

Dacă amărâtul de trup în care abia mai licărea un strop de viaţă, prin cine ştie ce minune se mulţumea cu o cană de apă, încălzită vara şi îngheţată iarna – i se spunea „ceai” – şi cu 100 de grame de pâine, se trăia, căci belşugul hranei fiinţei interioare era în noi uriaş.

Nu se reuşea întotdeauna, era şi periculos, să se scrie pe o bucăţică de săpun, cine ştie ce, dar o strofă două ne lumina ziua, ne încălzea noaptea, ne umplea gamela. Eram bogaţi.

În vremea aceasta, el topit de foame, ros de boală, înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul pleşuv înainte de vreme, izbit de pereţi, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparaţie. Fremăta celularul şi Zarea de ceea ce Dumnezeu îi dăruise din belşug. Hrană pentru suflete strivite, hrană pentru minţi secătuite de lipsa de informaţie, de posibilitatea de a fi de folos. Doamne! Ce personalităţi de cultură putrezeau acolo! Binecuvântatul calorifer era firul de telefon, care lega celulă de celulă, om de om. Era un zumzet ca de stup. Afară de cazul când un nou venit de afară aducea veşti. Se bătea „K” ceea ce însemna eliberarea liniei şi atunci cu sufletul la gură se asculta fiecare cuvânt.

Scară la cer a fost ţeava caloriferului, pe care circula şuvoiul poetic, ce întrema şi întărea speranţele obidiţilor veacului.

Punte salvatoare peste prăpăstii, care a salvat vieţi, a vindecat răni. Cum să-ţi mai fie foame sau frig când sub frunte se instala lumina:

Pe-o sprânceană de lumină

Lângă-o lacrimă de rai

Verdea culme carpatină

Rotunjeşte dulce plai…”

(Din balada unui plai de munte) şi plecam pe vechile culmi carpatine, însoţiţi de Iancu Jianu, de ciobanii Mioriţei, de „clopotarul din stele”, de „iconarul de lângă rai” şi de mulţimea de eroi din baladele sale.

Părăseam celula, fugeam din iad şi ne retrăgeam acolo, sus, unde aripile sufletului se desfăşurau în voie, în libertate, în toată măreţia lor. Aceasta a fost opera lui Gyr, pentru cei mai mulţi dintre noi. Răsfoiesc acum, cu un nod în gât şi cu o încântare ce nu poate fi înţeleasă în adâncimea ei decât de cei ce au trăit-o, cartea lui.

Cartea lui! Pe care a visat-o acolo, elegantă, curată, sfântă.

Îmi limpezesc sufletul cu versurile nemuritoarelor balade, pe care şi eu le-am purtat în cap, multe au fugit în uitare, dar le descopăr cu adânca emoţie cu care le furam prin morse, cu aceeaşi tresărire de bucurie cerească, cu care zgâriam pe bucăţica de săpun, tremurând de frică.

Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine. La ei s-a gândit poetul martir când le-a dat viaţă sângerând.

Dacă tinerii României şi – care s-au dovedit că pot fi eroi – l-ar căuta şi l-ar găsi pe Radu Gyr ar avea bucuria şi surprinderea, că au dat de un izvor de frumuseţi nebănuite, ar deveni mai buni, mai frumoşi, mai patrioţi.

Acum, când pe toate drumurile se varsă lăturile unui limbaj de care îţi e ruşine să te apropii, când în paginile unor publicaţii abundă tot ce e mai imund şi în afara firii, scurse din condeie ce se cred valoroase, ce să facă sufletul unui tânăr, dornic de frumos?

Caută, tinere, şi găseşte, nu-i greu, izvorul dătător de sănătate spirituală de care ai nevoie!

Curge din belşug în poezia lui Radu Gyr, potoleşte setea de frumos! Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru de care trebuie să fii mândru. E spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi.

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 124-129)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

„Să apărăm cu râvnă Ortodoxia Și-acest pământ de Sfinți și de Eroi.” – Mesajul lui Radu Gyr, în această săptămână de trădare şi de apostazie, cântat de un cor de copii din Dobroieni – Giurgiu

Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a vizitat parohia Dobroeni, protopiatul Hereşti. Cu această ocazie, în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Dobroeni, grupul de copii „Şoaptele Îngerilor” a susţinut un mini-concert.

Radu Gyr, pe numele adevărat Radu Demetrescu, a fost un poet interbelic, condamnat la 12 şi apoi 25 de ani de închisoare sub regimul comunist, din care a executat „doar” 20 de ani de temniţă. Pentru condamnarea la moarte din 1958 (comutată apoi în 25 de ani de detenţie), poetul a fost reabilitat oficial de către justiţia din România. Radu Gyr a fost membru al Mişcării Legionare.
În timpul detenţiei, Radu Gyr a compus un număr impresionant de poezii, majoritatea transmiţându-se între deţinuţi, prin codul Morse.

Avem o ţară

de Radu Gyr

Avem o țară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbați nemuritori
Și unde stau de veacuri laolaltă
Izvoare, văi și munți cu fruntea-n zări.
Avem troițe sfinte, altare și icoane
Și candeli ard cu mii de pâlpâiri.
Avem atâtea lacrimi și prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.
Avem la Putna, sfânt și viu cu duhul,
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Și azi de-l vom chema să-nfrângă Apusul
Va răsturna cinci veacuri de pământ.
Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Că pruncii lui sub sabie-au căzut
Ca să păzească fără de schimbare
Credința dreaptă-n care s-au născut.
Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinți, pe Iancu și martirii,
Pe Horea tras pe roată pentru neam.
Azi iarăși te-au suit vrăjmașii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit,
Scriind deasupra vina ta cu sânge:
Aceea că Ortodoxia ai iubit.
Avem un rai de sfinți
în temniți dați la moarte
Și aruncați în groapă neștiuți;
Dar astăzi, dând pământul la o parte,
Ies moaște sfinte-n zeghe grea de deținuți.
E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân’ la noi
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Și-acest pământ de Sfinți și de Eroi.

Sursa: activenews.ro

COLIND de Radu Gyr, interpretat de Tudor Gheorghe

Colind

de Radu Gyr

A venit şi-aici Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul.
Cade albă nea
Peste viaţa mea.
Peste suflet ninge.
Cade albă nea
Peste viaţa mea
Care-aici se stinge.

Tremură albastre stele
Peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Pâlpâiri de stele…

Numai casa mea posacă
A’mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliţi
Îngerii grăbiţi
Nu aduc colinde.

O Iisuse împărate,
Iartă greşeli şi păcate.
Vin de-nchizi uşor
Rănile ce dor,
Visul ni-l descuie.
Noi Te-om aştepta ,
Căci pe crucea Ta
Stăm bătuţi în cuie.

Maica Domnului Curată,
Ad’o veste minunată,
Inflorească-n prag
Zâmbetul Tău drag
Ca o zi cu soare.
Zâmbetul Tău drag
L-aşteptăm în prag,
Noi, din închisoare.

Peste fericiri apuse,
Tinde mila Ta Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
Pieptul lor suspină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori
Să le-aduci lumină.

Azi, 2 martie, ziua de naştere a mărturisitorului Radu Gyr

Radu Demetrescu-Gyr s-a nascut în anul 1905 la Câmpulung-Muscel. Licentiat în Litere, a debutat în anul 1924 odata cu aparitia volumului Linisti de schituri, volum care s-a bucurat de o mare apreciere, atât în rândul publicului cât si al criticii românesti. Colaborator statornic în perioada dupa debut la revista Universul literar si apoi la alte reviste literare de formatie nationalista (Gândirea, Gând Românesc, Sfarma-Piatra, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeana si altele, precum si la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studentesc etc.), Radu Gyr a publicat numeroase articole, studii literare si poezii.

Membru de seama al Miscarii Legionare, Comandant Legionar si sef al regiunii Oltenia. Conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Este autorul versurilor cântecelor Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor.

Laureat al mai multor premii ale Societatii Scriitorilor Români si ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare a fost director general al teatrelor. În aceasta calitate ia initiativa înfiintarii Teatrului Evreiesc.

Dupa detentia de sub regimul lui Carol al II-lea este închis si de Antonescu, apoi este eliberat si trimis spre „reabilitare“ în batalioanele de la Sarata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziaristilor“ si îl condamna la 12 ani. Revine acasa în 1956, dar dupa doi ani este din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane! Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detentie.

A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celula aspra. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatita, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. Carturarul Radu Gyr a lasat în urma o opera poetica de valoare unica, la care se alatura o multime de studii si eseuri critice, raspândite în periodicele românesti de-a lungul anilor si care, desigur, vor fi publicate într-un viitor volum antologic.

A trecut în vesnicie în anul 1975 (28.04).  Sursa: radugyr.ro

  • Născut: 02 Martie 1905
  • Locul nașterii: Câmpulung, Argeș
  • Ocupația la arestare: poet
  • Întemnițat timp de: 20 ani
  • Întemnițat la: Tismana, Miercurea Ciuc, Târgu Jiu, Jilava și Aiud
  • Data adormirii: 29 Aprilie 1975

După o lună sau două, sau trei – timpul nu mai avea pentru noi nici o valoare – în ușa celulei apare colonelul Koller, care ne spune:

– Faceți-vă bagajul! (…)

Suntem conduși pe latura opusă și opriți în fața unei celule, colonelul privindu-ne misterios.

– Intrați toți aici!

Ușa se deschide și stupoare: pe cele două rogojini, întinși, nemișcați, două schelete: Radu Gyrși Radu Mironovici.

Ușa s-a închis imediat ce-am intrat. Radu Gyr, cu ochii scânteietori, a exclamat:

– Ha-ha-ha, au venit caloriferele. Aici sunt cei doi Razi ( adică Radu G. și Radu M.). (…)

Radu Gyr, totdeauna gata pentru umor, întreabă:

– Acum să dăm cărțile pe față. Care din noi șase este turnător? Eu, bădia Radu și Gabriel, numai noi ne cunoaștem. Deci unul din noi trei este turnător!

– Sunt sigur cine este!, răspund și tac o clipă. Dvs. sunteți, domnule Gyr!

– În orice caz, Gabi, sunt sigur că te-au adus pentru că știau că ne este dor la amândoi, unul de altul. Deocamdată, parcă s-a mai încălzit celula. Șase calorifere. De v-ar lăsa mai mult, că am înlemnit de frig. (…)

Starea noastră de spirit s-a schimbat brusc, privind acest om care era numai oase și piele, debordând de voioșie și de umor. Desigur, intenția lui a fost să ne schimbe amărăciunea noastră și a reușit.

– Hai acuma să ne ocupăm puțin de programul administrativ. Pe mine vă rog să mă lăsați să mă culc lângă ușă, ca să fiu mai aproape de tinetă. (…) Când mă duc la tinetă, trebuie să fiu sprijinit de cineva. (…) Se întâmplă și să leșin din cauza prolapsului, care a început să se gangreneze. Uite-așa e de mare (Și ne arată o lungime de 4-5 cm). Am dureri mari, pe care nu le mai pot controla. Faceți cu schimbul. În fiecare noapte, câte unul. Cine se-nscrie primul?

– Eu, domnule profesor, în calitate de cunoștință veche! (…)

– Se aprobă! Acum așezați-vă cârpele! Pe urmă vă spun niște poezii. Aveți vreo preferință?

– Ceva inedit de Radu Gyr.

– Bine! Dar să nu le învățați pe dinafară să le răspândiți, că eu cred că d-aia v-au adus aici, să vă învăț poezii de Radu Gyr. Au zis că-mi fac proces pentru Iisus. Le-am spus că pentru Iisus vreau să-mi facă proces. O știți?

– Nu o știm că nu prea am stat la Aiud. Cum ne-au adus de la Suceava, după câteva luni, ne-au expediat la mină.

– V-o spun, dar după stingere, ca să fim singuri. Atunci nu ne mai deranjează nimeni. Să vă spun întâmplarea așa cum a fost, cu toate că avem microfoane aeriene.

Timpul până la stingere începea să ni se pară lung.

Radu Mironovici, tăcut și liniștit, își rotea fără contenire ochii peste noi, părând mereu că vrea să spună ceva. Tocmai când se pregătea să ne comunice ordinea pe care o stabilise în tăcere, auzim talanga. într-o clipă am fost toți la rogojină și după 2-3 minute lumina s-a stins. Era pe vremea când se stingeau realmente luminile noaptea, cu toate că nu întotdeauna.

– Gata?, întrebă Radu Gyr.

– Gata!, răspundem toți în cor.

Imediat s-a deschis vizeta și glasul gardianului a sunat nu prea convingător:

– Să n-aud o vorbă!

După un timp de tăcere, glasul lui Radu Gyr, în tonul celei mai autentice povestiri:

Ast-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Crist!
Luna-a intrat după El în celulă
Și-l făcea mai înalt și mai trist.

(…)

A urmat o liniște totală egală cu aceea în care ne spuneam în fiecare seară ”Tatăl nostru”, sub pătură. Apoi s-a deschis ușița și din nou gardianul:

– Acuma gata! Culcați-vă că mai vin în control!

Și s-a făcut liniște. (…)

După un timp mă scoală mâna lui Radu Gyr, mângâindu-mi obrajii:

– Gaby! Mă duci? Încet cu lanțurile să nu-i sculăm!

Din locul lui Radu Gyr până la tineta W.C. era un pas mic. Culcat, o putea atinge cu mâna. Tineta am așezat-o în ușa al cărei toc avea o lățime de circa 40 cm. L-am apucat de un braț să-l ajut să se ridice. M-am înfiorat! Apucasem un os complet descărnat. Am ridicat capacul tinetei și după ce l-am așezat, mi-a spus în șoaptă:

– Stai cu spatele! Dar stai lângă mine, nu te depărta!

Am stat un timp nedumerit, pentru că nu auzeam nici unul din zgomotele specifice unei astfel de împrejurări. Voiam să întorc discret capul, dar m-am abținut, pentru ca după puțin să aud un zgomot puternic. Radu Gyr leșinase. Căzut pe una din laturile tocului ușii, o lovise cu capul. Îl apuc de sub brațe, după ce mai întâi îi apucasem capul spre pieptul meu, și-l îndrept pe tinetă.

Îl aud spunându-mi încet:

– Stai așa! Numai puțin stai așa!

I-am simțit măinile mișcându-se leneș.

– Stai așa!

A tot mișcat mâinile în mod bizar. Le-a dus la spate, le-a dus înainte parcă și-n jos și iar în sus și iar mi-a spus:

– Stai așa să nu te miști și să nu te întorci. Numai puțin.

Reținusem din ”Iisus în celulă” două versuri, pe care le repetam:

Eram în celulă și era lună,

Numai Iisus nu era nicăieri…

– Poți să mă ridici? Ridică-mă încet! Trage-mă puțin înainte să fac un pas și ține-mă de spate.

Oftează încet încercând să-și ascundă durerea.

– Ah! Prolapsul ăsta! De câte ori încerc să-l bag înăuntru cu degetul, pățesc așa.

Săracu bădia Radu! Uite-așa, aproape în fiecare noapte. Du-mă încet la loc, să nu se audă lanțurile că-i trezim. (…)

A doua zi dimineața, oarecare voioșie. Mai ales umorul lui Radu Gyr era debordant.

– Astăzi vă spun poezii, dar nu de Radu Gyr. Alegeți altul. Dacă nu alegeți voi, aleg eu.

După terci, până la masa de la amiază, Radu Gyr, începând cu Ion Pilat, Aron Cotruș, Coșbuc, Macedonski și sfârșind cu Cocteau, Baudelaire și Georg Trakl, ne-a recitat cu o uluitoare ușurință, peste 30-40 de poezii.

În pauze ne mai spunea câte o anecdotă. De la tonul grav sau intonațiile melodioase ale poeziilor, până la anecdotele uneori banale, Radu Gyr era egal. Spiritul lui era atât de viu, energia lui lăuntrică atât de covârșitoare, încât pentru noi toți reprezenta un miracol. Nu discuta despre suferințele lui decât atunci când îl depășeau și numai pentru a se scuza. La insistențele lui Radu Mironovici l-am rugat să-și dezvelească un braț. Era efectiv numai pielea și osul. Apucând cu degetele pielea brațului, a tras-o în sus. Era uscată. A rămas ridicată ca o bucățică de hârtie.

– Piele de șarpe, ne spune. Dar de șarpe mort.

– Nu vă dau nici o medicație?

– Nu le cer nimic, că măgarii ăștia nu-mi dau nimic! A venit într-o zi colonelul și m-a întrebat: ”N-ai murit încă?” A ieșit de câteva ori la raport bădia. Vin câte doi-trei, ascultă, nu spun nici da nici ba, închid ușa și pleacă. Într-o zi a venit un colonel mai înzorzonat, cred că era de la București, că avea lângă el tot ”statul major” al penitenciarului. (…) Colonelul ăsta de la București m-a privit lung și mi-a spus:

– Ne urăști, Rdu Gyr!

– Le-am răspuns cu capul rezemat de zid, așa cum mă vezi acum: Nu vă urăsc, dar vă disprețuiesc. Dar așa ca într-o convorbire prietenească.

– Ești bolnav?

– Întrebați medicul, nu mă întrebați pe mine.

– Dar dumneata ce știi că ai?

– Am multe. Un prolaps rectal cu organul gangrenat, hemofilie, hepatită, cardiac, circulație, dinții-mi cad, orbesc, infiltrat pulmonar T.B.C.

– Și când ai de gând să dai în primire?

– Asta numai Dumnezeu știe!

Și au plecat. M-am așteptat totuși ca după vizita asta, a unui măgar de la București, să-mi dea aspirină. Nimic! Dar să lăsăm fleacurile astea. Hai să vă spun niște poezii sau amintiri. Ce preferați?

– Și una și alta.

– Nu fiți lacomi! Ori una ori alta. Să-l luăm în primire pe Eminescu.

Ne-a recitat din Eminescu o oră, o oră și jumătate, fără nici o poticnire, fără nici o rezervă asupra unui vers sau unei expresii, curgător, stăpân pe el, stăpân pe vers, dar nu numai pe vers, ci pe conținutul lui, pe filozofia lui. O memorie egală cu a lui încă nu întâlnisem până atunci. Era inepuizabil.

Marcel Pometcu, sfios până atunci, mai tot timpul retras și tăcut, spre surprinderea noastră i-a pus o întrebare:

– Domnule profesor, iertați-mă că vă întreb, care sunt, sau care au fost raporturile dvs. cu evreii?

– Care să fie? Koller, Zeller și Dulberger și alții ca ei, mă chinuiesc. Și eu suport.

– Nu acuma în închisoare! Care au fost raporturile în trecut?

– În trecut am suferit pentru ei. Să să spun o întâmplare. La o manifestație studențească cuzistă, m-am întâlnit cu o coloană în marș. Mergeam liniștit pe trotuar. Mă duceam la Universitate sau la Universul Literar, nu mai țin bine minte. Văd că se desprind doi vlăjgani din coloană și încep să mă lovească. Am reușit să mă desprind și am fugit. Ei după mine. M-am ascuns sub scara unui bloc și m-au găsit. Am voit să le dau explicații. Nu puteam! Nu mă slăbeau! Le-am spus că sunt Radu Gyr. Abia atunci a început cotonogeala serioasă, că – ziceau – fiind evreu, cum mă arăta nasul, mă dau drept Radu Gyr ca să scap. Așa că am suferit pentru ei.

– E adevărat, domnule profesor? Așa înțelegeau cuziștii să rezolve problema evreilor din economia românească?

– Altfel cu evreii am avut raporturi bune.

Pe cel care trebuia să-l atac îl atacam, cum atacam și pe Vasile Damaschin, care nu era evreu, dar care spunea uneori multe prostii. Dar nu cu pistolul. Cu plaivasul. Pe cel care trebuia să-l iubesc, îl iubeam. Nu-l înghițeam pe Hertz, pentru literatura pornografică pe care o răspândea în rândurile tineretului prin foiletoane, fascicole și broșuri.

Povestea asta rezumată aci, a durat o oră. Dar cu atâtea amănunte și cu atâta umor, încât la sfârșitul ei pot spune că eram obosiți de râs. Înginerul Ghiță Brahonschi mi-a pus o dată în închisoare întrebarea: ”Știi care este diferența dintre mine și Radu Gyr? Ce-a trăit el în cinci minute, povestește în 48 de ore. Ce trăiesc eu în 48 de ore, povestesc în cinci minute”.

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de fier, Ed. Gordian, Timișoara, 1994, pp. 186-189)   Sursa: fericiticeiprigoniti.net

         Iisus in celula

  de Radu Gyr

 Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.

O, ce trist, ce înalt era Christ !

Luna-a intrat după El în celulă,

Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

 

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

Ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L bătea cu argint pe veşminte,

Argintându-I pe mâini vechi spărturi.

 

M-am ridicat de sub pătura sură:

– Doamne, de unde vii? Din ce veac?

Iisus a dus lin un deget pe gură

Şi mi-a făcut semn ca să tac…

 

A stat lângă mine pe rogojină…

– Pune-mi pe răni mâna ta.

Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,

Parcă purtase lanţuri, cândva…

 

Oftând, Şi-a întins truditele oase

Pe rogojina mea cu libărci.

Prin somn lumina, dar zăbrelele groase

Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

 

Părea celula munte, părea Căpăţână,

Şi misunau păduchi şi guzgani.

Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,

Şi am dormit o mie de ani…

 

Când m-am trezit din grozava genună,

Miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

Numai Iisus nu era nicăieri…

 

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit, şi pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor Lui… 

Veşnica pomenire! Roagă-te pentru noi sfinte mărturisitorule!