România impinsă spre dezastru de politicieni alogeni, ÎN SPECIAL ETNICI EVREI!

Image result for EVREI IN ROMANIA

Foto: Ce-i cu noi

22 octombrie 2017

După 27 de ani de spălarea creierilor, românilor li se fură țara și ei aplaudă!

Motto: „E mai puţin dureros să te desparţi de patrie, decît a trăi în ea şi a vedea individualitatea, adică toată fiinţa adevărată a poporului pierind şi stîngîndu-se.” (Alexandru Hurmuzachi)

Se minte non-stop că românii sunt de vină pentru distrugerea și ruinarea țării! Care români? Toate partidele politice de după decembrie 1989 au fost infestate cu alogeni! Primul guvern de după asasinare lui Nicolae Ceaușescu, condus de premierul evreu Petre Roman, a avut  un român și un țigan în componență, restul fiind evrei!!! Toată mass-media românescă, cu 90% proprietari alogeni, este infiltrată cu evrei. Fiecare post de televiziune are cel puțin un evreu ca formator de opinie! Președintele alogen al României face sluj în fața evreilor, fiind decorat de aceștia pentru merite deosebite, adică recunoașterea unui așa-zis holocaust în România, prin care a transformat poporul român în neam de ucigași, bun de plata unor zeci de miliarde de euro ca despăgubiri către statul Israel. Cine aduce acuzele acestea grave? Taman unul al cărui bunic se înrolase în trupele Waffen SS, vestiții ucigași de evrei din Al Doilea Război Mondial! Nici pesedeii nu sunt mai breji. Liviu Dragnea face naveta în Israel ca să ia lumină de la stăpânii lui, iar Gabriela Firea a dat evreilor un palat ultracentral din București pentru „muzeul holocaustului”, de unde o să fim acuzați că suntem un popor de criminali! Acum trădătorii care conduc România nici măcar nu se mai feresc, numesc direct cetățeni israelieni în guvernul României, ca ministrul Ilan Laufer, promovat inițial de postul de televiziune Antena 3. Suntem ca la sfârșitul anilor ’40, când evreii bolșevici conduceau țara și umpleau pușcăriile cu patrioți români!

Unde au fost serviciile secrete, ce au păzit ele în cei 27 de ani de jefuirea a României? Au păzit hoții sau au fost chiar complicii lor! Nici serviciile secrete nu mai aparțin României, ele au devenit sucursale subordonate altor servicii străine. Să nu uităm că prima grijă a președintelui alogen Klaus Werner Iohannis, imediat după înscăunare, a fost să numească alți doi alogeni ca șefi ai principalelor servicii secrete! Cei nominalizați și instalați ca directori la SRI și SIE, evreii Eduard Hellvig și Mihai Răzvan Ungureanu, au fost angajați/bursieri ai lui George Soros, a cărei primă directoare în România, alogena Sandra Pralong, este principala consilieră de la Cotroceni. Aceasta stabilește agenda întâlnirilor președintelui cu așa-zisa „societate civilă” și componența participanților: doar oengeurile soroșiste, parte din ele create chiar de ea!

Unde-i dragostea de țară? De ce sunt tefeliștii #rezist lipsiți de sentimentul patriotic? I-ați văzut fluturând în piață steagurile SUA, Israelului, Canadei și UE. I-ați văzut luând apărarea multinaționalelor, la care parte din ei chiar lucrează. I-ați văzut sustinând și votând alogeni ca să ajungă conducători în România. V-ați întrebat de ce aceștia au atrofiat simțul apartenenței naționale, această „amprentă” identitară a neamului nostru, o părticică din „rețeaua” neamului, conexiunea care trebuie să ne unească și să ne facă solidari și puternici în fața altora pe noi, românii?

Pe vremea când Andrei Marga – nu întâmplător clujean, din cuibul de vipere secesioniste! – era ministrul Învățământului și a provocat scandalul manualelor alternative, mulți au fost revoltați că noile manuale de istorie dedicau pagini întregi evreilor Silviu Brucan, Andreea Esca și Mihai Tatulici (vedete ale televiziunii sioniste PRO TV, instrument de imbecilizare în masă al românilor), iar eroii neamului, Mihai Viteazul sau Ștefan cel Mare, aveau dedicate doar câteva fraze.

O colegă jurnalistă m-a întrebat dacă am citit manualul respectiv. Nu-l citisem. Ea, însă, a avut răbdarea și curiozitatea să-l lectureze cap-coadă. Ziarista nu a fost intrigată doar de ducerea în derizoriu a simbolurilor poporului român, ci mai ales de faptul că, după ce a terminat de citit acel manual, a simțit efectiv sentimentul de rușine că aparține acestui popor de „pigmei” care nu a realizat nimic de-a lungul istoriei, conform celor citite în cartea ticăloasă. Asta transmitea și inducea în mentalul elevilor manualul alternativ de istorie: rușinea de a fi român!!! Acest aspect a fost cel mai grav, dar nu l-au sesizat mulți la vremea respectivă!

Cei care s-au încolonat sub stindardele #rezist și #LGBT sunt exact generația manualelor alternative! Scopul pentru care acestea au fost create și impuse în școli de dușmanii României a fost atins.

Românilor le-a fost inoculată ideea că sunt un neam de trădători, leneși, corupți și hoți și de aceea nu sunt capabili să se conducă singuri, musai să fie conduși de alogeni!

Ca să o lămurim pe asta cu „trădarea față de nemți”, pe care continuăm să-i lingușim, ba mai sunt și români dobitoci care sunt tare mândri că sunt conduși de un „neamț”, care a fost numit Gauleiter peste colonie. Doar naivii – ca să nu spun „proștii grămadă”! – pot să creadă că Iohannis a fost ales prin vot. Nemţii ne-au urât dintotdeauna şi ne-au considerat trădători pentru întoarcerea armelor din 23 august 1944, uitând că mai întâi ne-au trădat ei prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), când au dat ungurilor jumătate din teritoriul Transilvaniei. La fel, germanii ne-au trădat şi prin Pactul Ribbentrop – Molotov (23 august 1939) când s-a pecetluit soarta Basarabiei, care a fost răpită de URSS în iunie 1940!

Mai sus am scris despre rolul manualelor alternative de a crea o generație căreia să-i fie rușine de originea ei românească. În paralel cu „lucrătura” aceasta din școli, mass-media condusă 90% de evrei „a muncit” din greu, în special prin intermediul televiziunilor, ca să-i convingă pe români că sunt niște degenerați incapabili, puși numai pe trândăveală și hoții, ceea ce este cu totul fals!

Româncele au fost prezentate ca fiind curve și ahtiate după bani nemunciți, prin transformarea unor țigănci inculte, ca Tonciu, în vedete și „modele” demne de urmat, iar bărbații au fost arătați ca niște bețivi violenți, leneși și hoți. Totodată, românii au fost prezentați ca niște ticăloși care-și omoară pruncii – cazuri izolate de mame vinovate de pruncucid au fost generalizate! – și s-a mintit enorm cu copiii crescuți in orfelinate ale groazei inventate, tocmai ca să apărem în ochii altora ca niște ființe iresponsabile si inumane! Nu mai vorbesc de DNA și așa-zisa „corupție”, de-ți vine să crezi că românii au inventat-o! Culmea este că doar românii sunt cercetați și băgați în pușcării, în timp ce corupătorii străini sunt bine merci și-și văd de jefuirea țării în continuare!

La fel, s-a mințit prin intermediul televiziunilor despre cum ne-au salvat pe noi străinii, despre binefacerile regilor germani, prin rescrierea istoriei și omitere faptelor reprobabile ale veneticilor încoronați și încornorați.

Intoxicarea cu regii germani și „minunile” făcute de ei pentru români este un fals, la care s-a lucrat intens din 1990 încoace. Ba, se pare că „germanii” mult lăudați au fost evrei, conform celor spuse de Nicolae Iorga despre familia Hohenzollern, afirmații care i-au adus și moartea, aruncată în mod mincinos și infam asupra legionarilor. Afacerea Strousberg, un fel de „Bechtel” pe vremea lui Carol I, prin care statul român a fost păcălit de către nemți cu sume uriașe de bani, prin acte de corupție la nivel înalt, este trecută sub tăcere. La fel, s-a uitat răscoala din 1907 cu mii de răzvrătiți împușcați, când sub Carol I țăranii români trăiau ca în Evul Mediu, țara noastră fiind cea mai înapoiată din Europa. De fapt, Carol I a abdicat, înainte de moarte, fiindcă nu a vrut ca România să lupte împotriva nemților cărora el le rămăsese loial toată viața. Ferdinand a fost un pămapălău care, la fel, s-a opus războiului împotriva nemților și austriecilor, fiind împiedicat să semneze predarea necondiționată a întregii țări (pacea de la Buftea) doar de regina Maria. În fond, singurul „rege bărbat” și care a iubit cu adevărat România a fost… regina Maria. Dar, din păcate pentru cei cu filogermanismul în cap, ea a avut tată englez și mamă rusoaică!

S-au organizat, în scopul promovării străinilor, emisiuni televizate cu clasamente ale celor mai mari„români”, unde s-a încercat impunerea regilor germani pe primele locuri, în detrimentul domnitorilor români. Evreul comunist Richard Wurmbrand, convertit la evanghelism lutheran, un personaj de care nu auzise nici dracu’, a fost scos prin „vot popular” pe locul cinci în acest clasament făcut de niște proști ticăloși și manipulatori pentru alți proști, naivi și manipulabili: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mari_rom%C3%A2ni

Alogenii care au condus și conduc România cu sprijinul partidelor politice trădătoare, din 1990 până în prezent, au reușit să golească țara de români ca să creeze spațiu vital pentru alte popoare, care deja ne invadează. Unele fățiș, prin mult trâmbițata migrație a „refugiaților”, altele subtil și mult mai pervers. Departe de mine gândul de a mă erija în oracol, dar tare mă tem că peste foarte puțini ani românii vor deveni străini în țara lor!

                                                                                                                       Marius Albin MARINESCU

Sursa: http://www.justitiarul.ro/dupa-27-de-ani-de-spalarea-creierilor-romanilor-li-se-fura-tara-si-ei-aplauda/

 

Reclame

Ţăranii din 1907 au oprit înstrăinarea pământurilor prin jertfa lor de sânge. Ce se întâmplă acum în România şi cât de gravă este situaţia

După cum citim la articolul:

Răscoala ţăranilor

Campania Jurnalul National - 1907-2007: Un secol de Flamanzi

Începând cu mijlocul secolului al XlX-lea, evreimea khazară (nu neapărat khazară – n. admin) din Moldova devenea stăpână pe averea imobiliară prin intermediul instrumentelor de credit şi reuşea chiar să torpileze întemeierea Băncii Naţionale Române care – spre paguba cămătarilor şi bancherilor evrei – ar fi reglat şi ordonat circulaţia financiară şi ar fi pus bazele unei instituţii naţionale de credit. Prin instrumente de credit şi ipoteci, evreii au reuşit să-şi subordoneze în Moldova o bună parte din marea proprietate funciară boierească, devenind astfel proprietarii de fapt ai acesteia.

În 1848 revoluţionarii moldoveni, foarte mulţi dintre ei masoni idealişti, care nu cunoşteau relaţiile de subordonare a lojilor masonice faţă de Alianţa Universală Israelită, au alcătuit un comitet în frunte cu Vasile Alexandri pentru redactarea programului revoluţionar, intitulat „Petiţia Proclamaţie”, care avea 25 de puncte. Reformele economice stipulate de acest program au fost însă speculate de evreime în folos propriu şi în dauna economiei naţionale.

Evreii au preluat din Petiţia-Proclamaţie lozinca „dezvoltarea comerţului” pe care au exploatat-o însă pentru dezvoltarea comerţului evreiesc, sub protecţia politică a Alianţei Universale Israelite şi cu sprijinul capitalului financiar internaţional evreiesc, beneficiind de o propagandă susţinută prin presa subordonată din Principatele Române şi din străinătate. După Revoluţia de la 1848, cei mai mulţi arendaşi de moşii erau evrei, iar la sfârşitul secolului XIX se organizaseră deja în mari trusturi arendăşeşti, punând mâna pe furniturile publice, pe perceperea accizelor şi a comerţului de bancă, îşi întăriseră hegemonia în comerţul cu amănuntul şi debutaseră în comerţul mare şi în industrie – activitate de pionierat. Petrolul şi aurul verde, pădurile, cu industriile aferente, devin cu timpul obiectivele principale ale războiului economic dus de evrei şi va avea efecte devastatoare pentru ţară. Nu le scapă din mâini nici prostituţia sau comerţul cu carne vie.

Iată numai un exemplu al înlăturării românilor din activităţile rentabile: la Iaşi, în 1839, existau 627 breslaşi români, pentru ca în 1909 să mai fie doar 71, în schimb existau acum 556 de breslaşi evrei.

Arendaşii evrei sau „cămătarii de pământ” – cum îi denumea Dr. G.D. Creangă în lucrarea sa „Situaţia arendaşilor faţă de chestiunea ţărănească” – erau organizaţi în trusturi, încurajate în mare măsură din afara ţării, de unde consorţii iudaice le puneau la dispoziţie capitalul necesar pentru a putea pătrunde masiv în agricultură.

Motivul pentru care boierimea autohtonă şi-a arendat moşiile către evrei, suspendându-şi astfel dreptul la proprietatea funciară, este acelaşi pe care l-a avut cu mult înainte şi aristocraţia poloneză, şleahta, şi care dusese la răscoalele ţăranilor poloni, apoi ale cazacilor: fuga de muncă şi de răspundere, luxul nemăsurat, obiceiul de a sta în străinătate şi de a petrece, decadenţa moravurilor etc. Toate acestea necesitau sume mari de bani, puse la dispoziţie de evreul cămătar care obţinea arenda cu toate privilegiile acordate boierului: dreptul de a avea cârciumă, brutărie, măcelărie, de a ţine farmacie, de a vinde peştele heleşteelor, de a percepe taxe la vaduri şi pentru păşunat, de a tăia pădurile. În 1903, în Ţara de Sus, 399 de evrei ţineau în arendă 45,57% din proprietăţile (moşiile) de peste 50 de hectare, în timp ce altă pondere, de 48% din proprietatea funciară (cu o suprafaţă de 497.979 hectare), erau exploatate de evrei în asociere cu arendaşi de altă etnie, chiar şi cu ciocoi români.

Aşa cum am arătat, spre sfârşitul secolului XIX şi în primul deceniu al secolului XX, evreimea care se ocupa cu exploatarea proprietăţii funciare era organizată în trusturi arendăşeşti, unul dintre cele mai mari trusturi arendăşeşti evreieşti fiind cel al fraţilor Fischer: Marcu zis Mochi, Kalman, Froim, Schoel şi Avram. În 1904 acest trust stăpânea şi exploata la sânge 237.863 ha pământ arabil, iazuri, păşuni, alcătuind o feudă cu 79 de comune rurale, botezată „Fischerland”, pe teritoriul căreia circula moneda Fischerilor, şi nu moneda naţională. Până şi pentru a-şi adapă vitele la iaz, ca şi pentru lut, ţăranii plăteau taxă evreilor Fischer.

Fraţii Fischer, reprezentaţi de Mochi, reuşiseră să realizeze un adevărat stat în stat, Fischerland-ul fiind premergătorul Judenland-ului (Ţara Evreilor) proiectat de Alianţa Universală Israelită. Tot astfel, mai existau şi alţi capi de trusturi arendăşeşti: Gastiner din Botoşani, Gutman din Roman, Juster şi Mendel din Brăila. La 6 martie 1905, D. Sturza a interpelat guvernul, afirmând că numai Fischerii au arendat de la stat 159.334 ha, de la Casa Şcoalelor, Eforia Sfântului Spiridon, de la societăţi private şi de la particulari.

Arendaşii evrei din România se subordonau, de fapt, la acea dată, strategiei rabinului Reichorn din Praga, care, in 1896, alcătuise planul de iudaizare a proprietăţilor funciare după cum urmează: «în numele justiţiei sociale şi a egalităţii, vom împărţi marea proprietate la ţărani care, fiind lipsiţi de mijloace de exploatare, se vor adresa nouă, devenind datornicii noştri, iar capitalurile noastre făcându-se stăpâne, noi vom fi marii proprietari şi puterea va fi a noastră». Documentul rabinului Reichorn a fost descoperit târziu lumii creştine, într-o sinagogă din Madrid, şi publicat de ziarul italian Accecicilo Tardi din 8 Octombrie 1938.

Acesta este motivul real pentru care francmasoneria, manipulată la rândul ei, a stimulat pretutindeni reformele agrare, evreii pândind momentul când, după reformă, ţărănimea împroprietărită, lipsită de inventar agricol, trebuind să plătească diferite impozite, a apelat la capitalul cămătarilor, arendaşilor, băncilor evreieşti, devenind, prin poliţele şi dobânzile la dobândă, sclava acestora. Prin legea rurală de la 1864 s-au împroprietărit în Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova) aproape 468.000 familii de ţărani cu 17.666.000 hectare.

La condamnabila practică de a-şi arenda proprietăţile agricole trusturilor evreieşti s-au pretat, din păcate, nu numai persoane particulare, ci şi aşezăminte de binefacere, ba chiar şi statul, care, de exemplu a dat în arendă evreilor 28.000 de pogoane de pământ ale domeniului Jegălia. Totodată, prin interpuşi, de obicei oameni politici veroşi sau proprietari dornici de câştiguri uşoare, trusturile evreieşti cumpărau moşii pe care apoi le arendau de la proprietarii lor nominali pe o durată de 99 de ani.

La începutul anului 1907, în România Mică arendaşii evrei atingeau cifra de 915, având o suprafaţă arendată de 1.113.147 ha, în afara pădurilor.

Oferind preţuri mult mai mari decât cele practicate până atunci, trusturile evreieşti urmăreau un plan bine chibzuit, acela de a distruge inventarul de proprietate al boierului care arenda. Odată realizat acest obiectiv, în cele mai multe cazuri, proprietarul nu mai era capabil să refacă inventarul necesar exploatării eficiente a proprietăţii şi, ca urmare, era nevoit să-şi arendeze mai departe moşia trustului, de data aceasta, însă, la preţurile impuse de arendaş.

Metodele de exploatare ale arendaşilor evrei, fie individuali, fie organizaţi în trusturi, erau în general asemănătoare. O parte din moşii le subarendau ţăranilor cu preţuri de patru ori mai mari decât preţul la care ei arendaseră; altă parte era exploatată sângeros folosind munca ţăranilor nevoiaşi înrobiţi prin Legea tocmelilor agricole, poliţe cu clauză penală şi dobânzi la dobânzi. Când ţăranii moldoveni de pe moşiile trustului Fischer nu acceptau condiţiile, Mochi Fischer aducea muncitori agricoli ruteni din Bucovina. Al doilea nivel al exploatării consta în faptul că ţăranul era obligat să-şi cumpere toate bunurile de consum numai de la prăvăliile arendaşului sau ale trustului, unde preţurile erau zdrobitoare. Analiza făcută de Eminescu tocmelilor agricole stabileşte că dobânzile percepute de arendaşi începeau cu 90%, cele mai ridicate fiind până acolo încât unii boieri au arendat evreilor până şi bisericile de pe moşiile lor, astfel încât preoţii şi enoriaşii, spre a putea organiza şi participa la slujbele religioase, la botezuri, la cununii şi înmormântări, trebuiau să plătească arendaşului evreu o taxă suplimentară. Bineînţeles că lumânările se cumpărau de la prăvăliile arendaşului la preţul celor din ceară, ele fiind confecţionate din puţina ceară şi multă osânză.

Neputând cumpăra moşii, evreii îi corupeau pe marii proprietari şi chiar mulţi parlamentari au cumpărat moşii pe banii trusturilor sau ai arendaşilor evrei, după care le arendau acestora pe vreme de 99 de ani, aceasta fiind forma mascată prin care evreii puteau, pe moment, să devină proprietari pe pământul românesc.

În 1906, C. Stere publica în Viaţa Românească un articol ce a avut un mare răsunet, „Fischerland”, denunţând trusturile arendăşeşti ale evreilor. Aducea o documentare strivitoare, ce reflecta o exploatare ţărănească prin învoieli agricole de tip colonial, prezentând cifre ce înlăturau echivocul privind regimul de asuprire neomenos practicat de evrei. „Siberianul” sau „nihilistul” – cum îl numea C. Stere pe evreul khazar ocupant – „turbură digestia unei întregi clase de beati possidentes”. Din paginile articolului reieşea cu uşurinţă: „conturându-se printre cifrele statisticilor chipurile crispate de ură ale ţăranilor şi se întrezăreau flăcările revoluţiei mistuind conacele marilor proprietari. Articolul apărea ca zborul unei păsări anunţătoare de furtună”. (Gabriel Constantinescu Evreii în România.) Dispunând de capitaluri imense, trusturile evreieşti au trecut în 1906 dincolo de Milcov, arendând moşii în judeţele Brăila, Ialomiţa şi Dâmboviţa, pe care le vor exploata după aceleaşi practici pe care le experimentaseră în Moldova.

Din anul 1902 până în 1906 au fost recolte bogate, ceea ce a făcut ca arenzile să crească în proporţie geometrică, iar exploatarea ţărănimii dijmaşe să atingă insuportabilul. Dintre trusturile evreieşti, numai trustul arendăşesc al fraţilor Fischer secătuia populaţia ţărănească de pe o suprafaţă de 2.368 kilometri pătraţi, cât întinderea unui judeţ. Pe acest Fischerland exista un sat cu nume predestinat: Flămânzi. Răscoala a izbucnit în Moldova, pe moşia Flămânzi, tocmai aici, şi a avut de la început un caracter puternic antievreiesc din pricina nemulţumirilor acumulate vreme de decenii de către masele ţărăneşti exploatate de cârciumarii, cămătarii şi arendaşii evrei. Ţărănimea răsculată a năvălit în târgurile create şi locuite de evreime, precum Hârlău, Târgul Frumos, Podul Iloaiei, unde au devastat prăvăliile şi cârciumile evreieşti, după care s-au revărsat asupra conacelor moşierilor şi sediilor arendaşilor (situaţie descrisă de Radu Theodoru în România ca o pradă).

Gazeta Voinţa Naţională din 9 martie 1907 publica articolul «Răscoala şi Guvernul», din care cităm:

„Trustul fraţilor Marcu, Kalman, Froim Soil şi Avram Fischer ţine în arenda 69 de moşii… în ultimii doi ani arenzile au fost urcate de două ori… Ca să vedeţi că de unde era răul mai mare, de acolo a pornit mişcarea, observaţi că în punctele unde s-au întâmplat primele răzvrătiri – şi nu uitaţi că aceste mişcări sunt contagioase – acolo sute de mii de suflete erau încinse de cercul de fier al trusturilor de arendaşi străini [evrei], care le speculau cu lăcomie, aşa cum voiau… Dacă nenorociţii ţărani încercau să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, zeci de kilometri se izbeau de aceiaşi exploatatori [evrei], şi dacă încercau să emigreze şi mai departe, găseau alţi arendaşi care, ispitiţi de câştigurile cele mai mari, ale trusturilor, profitau de învoielile cele exagerate, îi exploatau tot atât de rău astfel că nenoriciţii nu găseau nicăieri nici o uşurare”.

În aceeaşi zi, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 9 martie 1907, regele Carol I a cerut guvernului să vină negreşit cu o lege împotriva trusturilor arendăşeşti. Obligată să reziste singură presiunii diplomatice, economice, financiare şi mediatice a Alianţei Universale Israelite, ţărănimea română se văzuse nevoită să pună mâna pe bâte, furci şi coase, şi să îşi revendice dreptul la viaţă. Din acest motiv, peste 11.000 de ţărani au fost ucişi de forţele de ordine, care astfel apărau interesele exploatatorilor străini, dar au reuşit să oprească, pentru moment, înstrăinarea pământului ţării, scos la mezat evreilor. „Trustul Fischer ar fi jucat în România rolul baronului Rothschild în Boemia – afirmă Radu Theodoru. Cu un instinct milenar al naţionalului, ţărănimea a rezolvat dilema clasei politice, plătind din nou cu sânge şi suferinţe eliberarea moşiei ţării de sub jugul cămătăresc, răsturnând prin foc şi pară strategia Alianţei Universale Israelite, care îşi fixase ca obiectiv cucerirea posesiunii pământului românesc, astfel încât înlocuind boierimea naţională cu evreimea arendaşă şi cămătărească, să poată transforma România prin unirea Fischerland-urilor într-o Judenland.”

Sursa: bisericasecreta

Ce se întâmplă acum?

http://s2.ziareromania.ro/?mmid=203091dfb91c8eb445

La începutul anului 2014 situaţia terenurilor era cam aşa:

„Din totalul de 14 milioane de hectare de teren agricol, străinii deţin deja peste 1 milion de hectare, adică echivalentul suprafeţei a 3 judeţe. Până acum străinii au putut cumpăra doar în numele unor societăţi comerciale cu acţionariat străin, din 2014 însă România va fi obligată să liberalizeze achiziţia de terenuri şi pentru străinii persoane fizice.”

Adică mai puţin de 10% din suprafaţa agricolă a ţării era deţinută de străini prin firme, căci persoanele fizice străine nu puteau cumpăra pământ.

„Străinii au cumpărat foarte multe terenuri comasate în suprafeţe mari, restituite către foştii proprietari, suprafeţe de 50-100-200 de hectare, se arată într-o analiză publicată de România Liberă. 

„Pentru străini prioritare sunt «zona 1 de cultură», respectiv zona Bărăganului, sudul ţării şi zona Banatului. În Banat au investit foarte mult italienii. De fapt ei au fost primii care au investit în România. Încă din anii 1998-2000 cumpărau terenuri în zona aceea. În sudul ţării au investit foarte mult străinii de origine arabă, danezi, eglezi, germani, în teren agricol care este foarte productiv”, a declarat Stelian Fuia, fost ministru al Agriculturii.

Şi Valeriu Tabără, fost ministru al agriculturii spune că investitorii străini până acum s-au înfruptat cu «crème de la crème» în materie de terenuri: „Cam 80% din milionul de hectare de teren cumpărate de străini sunt terenuri foarte productive pentru agricultură. Dar să nu uităm, străinii au cumpărat şi foarte multă pădure”.

La fel cum britanicii sau germanii au fost obligati de Tratatul de aderare la UE sa ne deschida piata fortei de munca de la 1 ianuarie, si romanii au fost obligati de acelasi Tratat sa deschida piata terenurilor agricole pentru cetatenii Uniunii Europene,  scrie Incont.ro.

Străinii care deţin cel mai mult teren în România în momentul de faţă sunt italienii (23%), germanii (15%), arabii (10%), maghiarii (8%) şi spaniolii (6%).

Pe 7 ianuarie legea, care trebuia sa intre in vigoare la inceputul lui 2014, a fost trimisa la Parlament pentru reexaminare de catre presedintele Basescu. Motivul invocat de seful statului este cine controleaza tranzactiile cu terenuri. Legea infiinteaza in acest scop Autoritatea pentru Administrarea si Reglementarea Pietei Funciare, care este de fapt fosta Agentie a Domeniilor Statului cu un alt nume

Potrivit unui comunicat de presa al Administratiei Prezidentiale, titlul legii transmise promulgarii face referire la „unele masuri de reglementare a vanzarii – cumpararii terenurilor agricole situate in extravilan de catre persoane fizice”, transmite Mediafax.

„Aceeasi mentiune se regaseste si in Art. 1 lit. b) din lege. In acelasi timp, Art. 2 alin. (2) prevede ca legea se aplica atat persoanelor fizice, cat si «persoanelor juridice avand nationalitatea unui stat membru al Uniunii Europene». In consecinta, consider ca aceste prevederi contradictorii pot crea o confuzie cu privire la sfera de aplicare a prezentei legi”, se arata in cererea de reexaminare, semnata de seful statului. …” Sursa: realitatea.net

După o amânare a preşedintelui Traian Băsescu, din ianuarie 2014, legea vânzării terenurilor a intrat în vigoare pe 11 aprilie 2014. Detalii despre lege găsiţi AICI.

Acum, în 2015, situaţia se pare că e foarte gravă. S-a ajuns ca Jumătate din terenurile agricole sunt deținute sau administrate de străini. Numai în judeţul Arad Străinii au cumpărat 1.200 hectare de pământ. Ba mai grav, Ungaria încurajează etnicii maghiari din România să cumpere pământ la noi, după 2014 pentru al revinde statului ungar: UNGARIA cumpără TRANSILVANIA. 30% din terenurile agricole din România sunt deja controlate de străini.

Ţăranii nu mai se mai pot opune ca în 1907. Nu mai e foametea şi condiţiile inumane de atunci. Nu mai sunt presaţi de ceva pentru a acţiona. Ţăranul e pe cale de dispariţie. Doar bătrânii mai muncesc, iar cei cu suprafeţe de teren mici, nu au nici posibilităţi tehnice de exploatare. Pământul va fi din ce în ce mai mult acaparat de străini. Românul doarme şi nu e în stare să se opuna… Clasă politică naţionalistă nu avem pentru a face legi în favoarea românilor. Niciodată în istoria ei România n-a trecut printr-o situaţie asemănătoare. În privinţa istoriei ţărilor române, de până la unirile din 1859 şi 1918, situaţia poate fi comparabilă doar cu a Transilvaniei, asaltată de invaziile maghiară, germană (săsească) şi secuiască. Dar, după cum vedem, situaţia se cam repetă cu ungurii, dar şi cu alţi străini. Doar că de data asta la nivelul întregii Românii. Statul român e în disoluţie! Cine să îl salveze??

Speranţa mai este doar în Dumnezeu… Poate s-o îndura de noi, să nu ne ia ţara, de tot…

Cine îşi mai aminteşte de ţăranii de la 1907

Societate de azi, în nici un caz nu-şi mai aminteşte….

Anul trecut postam articolul: Răscoala ţăranilor din 1907. Luna martie ar fi trebuit să fie luna de pomenire naţională a miilor de ţărani români jertfiţi de tagma asupritorilor şi exploatatorilor în frunte cu regele Carol I, străin de neam şi ţară 

Unii se întreabă care este numărul real al victimelor. Cu siguranţă autorităţile şi de atunci şi de acum (ţinând seama că responsabili de represiunea răscoalei sunt liberalii, care sunt în politică şi azi), vor să vehiculeze cifre cât mai mici.

Preiau articolul:

Armata şi răscoala din 1907. Care este cifra reală a celor ucişi?

In studiul sau dedicat atitudinii armatei romane in timpul rascoalei din 1907, publicat in revista „Studii si materiale de istorie moderna”, in 1957, Coralia Radulescu relua, dincolo de informatiile utilizate, principalele teze comuniste cu privire la rolul de „instrument de asuprire si represiune” incredintat asa-zisei „armate burgheze”, aflata in slujba intereselor „clasei stapanitoare”. Pentru Coralia Radulescu, toti cei 3 654 de ofiteri ai armatei romane erau „inculti si corupti”, fiind recrutati „in majoritate dintre odraslele sau slugile mosierimii si burgheziei”, neputinciosi in alte domenii, dar arivisti si pusi pe capatuiala la adapostul uniformei militare. La polul opus se aflau „recrutii”, provenind din mijlocul taranimii „prost hranite si pelagroase”, supusi unui program de instructie istovitor si expusi „desantatei propagande patriotard-sovine” (!). Imaginea antitetica a claselor aflate de o parte si de alta a baricadei, gata de confruntare, era astfel gata zugravita. Izvora cu necesitate din aceste detalii care conturau „lupta de clasa” nevoia de conflict si, fireste, acesta avea sa fie, in opinia Coraliei Radulescu, insasi rascoala din 1907. Autoarea articolului sublinia interesat mai degraba exceptiile – impotrivirea unor soldati in a executa ordinele de tragere asupra taranilor rasculati, pactizarea cu acestia sau chiar uciderea unui ofiter, asa cum s-a intamplat la Stanesti – ignorand cu buna stiinta faptul ca armata a actionat disciplinat si unitar in reprimarea rascoalei, soldatii-tarani fiind, in ansamblu, foarte buni executanti ai ordinelor primite, rezultand, potrivit cifrelor care au circulat in epoca si socotite, de unii, inca valabile, aproximativ 11 000 de morti. Cum se explica, de fapt, in cazul rascoalei din 1907, mai degraba exceptiile amintite si care este cifra reala a celor ucisi atunci?

O lege uitata, dar utila
Asa cum se stie, clasa politica romaneasca a dovedit, in 1907, convinsa mai degraba de amploarea rascoalei taranesti, o surprinzatoare unitate de actiune, pe fondul neputintei conservatorilor de a face fata gravelor evenimente aflate in derulare. Cand, la 10 martie 1907, in Adunarea Deputatilor, liderul conservator P.P. Carp a rostit celebrele cuvinte: „Nu este decat un singur lucru de facut: intai represiune si apoi vom aviza”, liberalii gaseau deschisa calea – in conditii destul de nefericite, de altfel, pentru ei – spre conducerea tarii, cu scopul declarat al reprimarii rascoalei. Viata politica romaneasca dinaintea Primului Razboi Mondial avea sa cunoasca, astfel, unul din rarisimele sale momente in care un guvern liberal va fi fost primit cu aplauze de majoritatea conservatoare a Parlamentului.
La 15 martie 1907 a fost votata de ambele camere ale Legislativului o lege care continea un singur articol: „in imprejurarile grave prin care trecem, pana la restabilirea ordinei si linistei, starea de asediu va putea fi declarata prin decret regal, in cuprinsul Legii din 10 decembrie 1864”.

Doua zile mai tarziu, regele, astfel imputernicit, declara starea de asediu, fiind pentru prima oara, de la promulgarea actului normativ din 1864, cand aceasta era pusa in aplicare. Altfel spus, o lege a carei menire fusese aceea de a descuraja, in anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, eventualele reactii violente ale marilor proprietari de pamant, ulterioare improprietaririi taranilor, oferind domnitorului Unirii posibilitatea de a contracara actele care ar fi pus in pericol siguranta, ordinea publica si chiar propria-i domnie, era redescoperita in 1907, la mai bine de 40 de ani de la adoptarea ei, de o clasa politica disperata sa faca fata unei ample revolte care cuprinsese deja o buna parte a tarii, inclusiv Muntenia si Oltenia.

Potrivit legii, starea de asediu se declara (si se ridica) de catre domnitor (in Constitutia din 1923 acest drept a fost trecut asupra Parlamentului), in caz de pericol iminent (intern sau extern) pentru siguranta si ordinea publica, fiind necesara delimitarea precisa a teritoriului supus acestei decizii. Articolul 4 al legii prevedea ca guvernul putea trece asupra autoritatii militare, partial sau in totalitate, drepturile de politie si ordine publica pe care le avea autoritatea civila. Prin „autoritate militara” se intelegeau comandantii de corp de armata (pentru ca in structura comandamentului de corp de armata intra si un tribunal militar) si orice comandant de mare unitate (nivel divizie) care avea in subordine un tribunal militar.

„Cu hotarare si maximum de efect”…
Generalul Gheorghe Manu, ministrul de Razboi in cabinetul conservator condus de George Gr. Cantacuzino, a contribuit la inrautatirea situatiei prin aducerea in cazarmi a unui numar important de rezervisti si ostasi „cu schimbul”. Scopul era dublu. Pe de o parte, se spera in obtinerea unor forte numeroase care ar fi putut stavili extinderea rascoalei, iar pe de alta parte, se miza pe scoaterea din randurile rasculatilor a unor „combatanti” rurali care, imbracati acum in uniforma, ar fi putut fi utilizati, de cealalta parte a baricadei insa, in reprimarea revoltei taranesti. Aducerea sub arme a unui important numar de rezervisti a creat numeroase dificultati de echipare in primul rand. Un contemporan observa cu malitiozitate ca, probabil, s-ar mai fi mobilizat multi altii daca s-ar fi dispus de cele necesare pentru echipare. Acestia au adus in interiorul unitatilor armatei nemultumirile taranilor rasculati, fiindu-le imposibil comandantilor sa asigure intr-un timp scurt integrarea acestora si crearea coeziunii de lupta atat de necesare in asemenea situatii.

Asa se explica incidentul grav petrecut la Stanesti, la 12 martie 1907, cand are loc confruntarea dintre armata si rasculati. Cand locotenentul I. Nitulescu, din Compania 1 a Regimentului 5 Dorobanti Vlasca, a ordonat militarilor din plutonul sau sa traga in rasculati, a fost nevoit sa asiste la pactizarea propriilor sai soldati, la instigarea unui rezervist, cu taranii rasculati. Furiosi ca s-a tras in ei si indemnati de pasivitatea militarilor care scapasera de sub controlul ofiterului, satenii din Stanesti l-au ucis pe locotenentul Nitulescu, desi acesta incercase sa scape cu fuga. De asemenea, comandantul companiei, capitanul Grigore Mares, a fost grav ranit. De altfel, tot rezervistii au fost la originea izbucnirii rascoalei in Muntenia, care nu a pornit de la sate, asa cum ar fi fost de asteptat, ci de la oras. Militarii rezevisti din Regimentul 21 Teleorman, plecati din gara Alexandria, au sfarsit prin a aprinde flacara rascoalei in intregul judet Teleorman. Rezervistii si ostasii „cu schimbul” din trupele teritoriale s-au aratat hotarati, in pofida eforturilor de asigurare a coeziunii din perspectiva disciplinei militare si a respectarii ordinelor primite, sa boicoteze orice forma de represiune a rasculatilor, dovedindu-se, in unele imprejurari, factorul dizolvant al autoritatii militare.

Incidentul de la Stanesti i-a prilejuit noului ministru de Razboi, generalul Alexandru Averescu – acceptat in acest post de regele Carol I, desi era unul dintre cei mai tineri generali ai armatei romane in acel moment, starnind, astfel, invidia celorlalti – cateva invataminte pe care le-a aplicat cu succes in vederea reprimarii rascoalei.
In ciuda opozitiei regelui, care credea ca taranii erau contaminati de flagelul razvratirii, ceea ce ar fi putut afecta unitatea ostirii, Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea mobilizarii contingentelor 1900-1905, contingentele 1906-1907 aflandu-se deja sub arme. Dar, spre deosebire de cazul Regimentului 5 Vlasca, in incidentul de la Stanesti, care fusese trimis din Giurgiu in imediata vecinatate, in vederea reprimarii rasculatilor (in conditiile in care, din 1882, sistemul de recrutare era unul intemeiat pe criteriul regional, adica pe regiuni de corpuri de armata), generalul Averescu a adoptat solutia trimiterii ostasilor moldoveni in Muntenia, a oltenilor si muntenilor in Moldova. Nu era intru totul o inovatie, caci acest sistem fusese experimentat si isi dovedise eficienta in timpul rascoalei din 1888, cand truple din Moldova au fost indreptate spre Muntenia si invers, tocmai din teama ca soldatii nu vor trage in rasculati.
Sosit la Ministerul de Razboi, Alexandru Averescu a fost uimit de haosul care domnea aici. Generalul Gheorghe Manu, fostul ministru, nu avea o situatie clara a repartizarii trupelor. Capitanul Alexandru Sturdza, fiul primului ministru liberal, arata ca dupa mai bine de 48 de ore de la venirea in fruntea Ministerului de Razboi a generalului Averescu, dupa indelungi eforturi de a contura harta distribuirii trupelor, inca nu se dadea de urma a trei batalioane!
tara a fost impartita in 12 zone de operatii, potrivit regiunilor diviziilor, iar judetele in sectoare de unitati si subunitati. La nivelul fiecarui judet a fost numit un comandant militar, care dubla autoritatea locala – prefectul, nu fara incidente de comunicare intre autoritatile civile si cele militare instituite ad-hoc.

De asemenea, generalul Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea unei reprimari categorice a oricarei forme de razvratire. in timp ce ordinele transmise de generalul Gheorghe Manu vizau mai degraba intimidarea si nu recurgera la forta, militarii fiind indemnati sa nu riposteze daca asupra lor nu se trage cu arme de foc, Ordinul Circular nr. 6, transmis de noul ministru de Razboi corpurilor de armata, la 13 martie 1907, stipula clar posibilitatea executarii focului chiar fara somatie. Alte dispozitii, in zilele urmatoare, solicitau utilizarea armelor „cu hotarare si maximum de efect”, prefectilor cerandu-li-se sa informeze populatia ca armata are ordin sa traga „cu armele si cu tunurile”. Niciun fel de comunicare cu populatia nu era ingaduit, trupele care nu se aflau in cazarmi fiind dispuse in permanenta, potrivit ordinelor generalului Averescu, in „cantonamente de alarma”.

In acelasi timp, este de remarcat ca presa militara nu a scos o vorba despre evenimentele din 1907. „Revista Armatei” publica, in nr. 3/1907, un necrolog al locotenentului I. Nitulescu (ucis la Stanesti), semnat de colonelul A.I. Tocilescu, iar in nr. 5 al revistei, din acelasi an, sunt consemnate demisiile a 3 generali, printre care L. Iarca si Al. Tell. Ultimul numar al revistei din anul 1907 se deschide cu multumirile adresate generalului Alexandru Averescu, cel care „a dezrobit revistele militare de dispozitiunile nedrepte luate de predecesorii sai”, ceea ce s-ar putea referi, in primul rand, la interdictiile de a prezenta orice fel de informatii privind desfasurarea si reprimarea rascoalei. Este si numarul in care apare un amplu articol, primul si singurul de acest fel, semnat de colonelul Alexandru Socec, membru al „Comitetului Diriginte” al revistei, in care este realizat un tablou al starii taranului roman si rolului ostirii in formarea si dezvoltarea soldatului-taran, oferind, totusi, o imagine vadit edulcorata a raporturilor dintre ostasi si ofiteri. in final, colonelul Socec sublinia capacitatea de mobilizare a armatei, la cererea regelui, in imprejurarile grele prin care trecuse tara (chiar in conditiile dificile de subfinantare a organismului militar!), exprimandu-si recunostinta fata de aprecierile monarhului, consemnate in Ordinul de Zi catre armata, din 29 martie 1907, care marca, de fapt, sfarsitul rascoalei. Ministerul de Razboi a dispus insa ca trupele sa revina in garnizoanele proprii abia la 8 mai 1907, prin Ordinul nr. 844.

Spaima de noi revolte a continuat sa existe, caci odata cu venirea verii, in vremea secerisului, se raspandisera zvonuri privind framantarile care ar putea cuprinde iar lumea satelor. in aceste circumstante, Ministerul de Razboi a decis, prin Ordinul nr. 32, din 23 iunie 1907, formarea unor detasamente compuse din arme diferite, concentrate in puncte dinainte stabilite, pentru a preintampina orice razvratire.

Un „bilant” controversat
Care au fost insa pierderile inregistrate in urma rascoalei? Armata a avut un bilant modest din acest punct de vedere. Numarul mortilor s-a ridicat la 10 oameni (un ofiter, locotenentul I. Nitulescu, ucis la Stanesti, doi sergenti si sapte soldati), alti patru fiind raniti (un ofiter, capitanul Grigore Mares, ranit tot la Stanesti, doi sergenti si un soldat). 75 de soldati din Regimentul 5 Dorobanti Vlasca au comparut in fata instantelor militare, 61 fiind condamnati la munca silnica pe viata iar 14 la cinci ani de inchisoare pentru revolta. De-a lungul timpului, in special cu prilejul zilei sale de nastere, Carol I a aprobat unele reduceri ale pedepselor sau chiar gratieri pentru cei care fusesera condamnati in cazul incidentelor petrecute la Stanesti. in ianuarie 1912, intr-un referat al directorului superior al Infanteriei si Personalului se arata ca mai erau 57 de condamnati la munca silnica in cazul Stanesti si se solicita gratierea lor cu ocazia Anului Nou.

Dar au fost si ofiteri care au intrat in vizorul justitiei pentru neexecutare de ordin. Maiorii Eleodor Dragulescu si Gh. Gheorghiceanu, ambii din Regimentul 9 Dorobanti, au fost condamnati de Consiliul de Razboi al Corpului 3 Armata, primul la 20 de zile, iar al doilea la doua luni de inchisoare, intrucat „fiind insarcinati cu mentinerea ordinei si reprimarea devastatorilor din orasul Ramnic, nu s-au supus ordinelor date de judele de instructie si procurorul local de a trage in rasculati cu cartuse de razboi, cerand pentru executare ordin scris”. Ei au fost socotiti culpabili pentru „faptul de refuz de serviciu legalmente datorit”. Niciuna dintre instante nu a judecat cazuri de incalcare a prevederilor Legii starii de asediu sau a prevederilor Regulamentului serviciului in garnizoana.

Incepand din 1907, cand mai multe ziare si unii publicisti influenti au inceput sa vehiculeze cifra de 11 000 de morti in randurile taranimii, rareori numarul celor ucisi prin interventia armatei a mai fost contestat, chiar daca nu exista nicio dovada care sa sustina ca s-ar fi inregistrat asemenea pierderi. Consacrarea „cifrei” nu a asigurat-o, asa  cum s-ar putea crede, regimul comunist, ci chiar primul volum din „Enciclopedia Romaniei”, aparut sub inaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, in 1938, care confirma numarul victimelor, plasate insa sub comandamentul necesitatii politice si nationale. „Masurile militare luate de generalul Averescu – se arata in Enciclopedie – zdrobesc in cateva zile rascoala, dar represiunea devine de o ferocitate inutila. Unsprezece mii de tarani sunt macelariti fara mila. Bineinteles, Ťordineať e restabilita. Din punct de vedere politic si national, inabusirea rascoalelor era insa o necesitate” (vol. 1, p. 875).

Cand are loc, in aprilie 1962, sesiunea extraordinara a Marii Adunari Nationale care marca incheierea colectivizarii agriculturii, Tudor Arghezi, in discursul sau, jongleaza cu aceeasi cifra fantasmagorica, gasind o seama de analogii: „Potrivire de numar: in 1907 au fost impuscati unsprezece mii de rasculati. Azi ati venit din toata tara unsprezece mii de socialisti. Daca i-am cauta la piept am afla, poate, la batranii dumneavoastra, dedesubtul decoratiilor Republicii biruitoare, semnul gloantelor regale, de acum cincizeci si cinci de ani…”. intocmai ca si Arghezi, Geo Bogza, cu acelasi prilej, vorbeste de 11 000 de morti.
Cifrele represiunii din 1907 s-au instapanit si in instrumentele de lucru occidentale. Una dintre cele mai bune lucrari privind pierderile inregistrate in timpul diferitelor conflicte, din secolul al XVI-lea pana astazi (Warfare and Armed Conflicts. A Statistical Reference to Casualty and other Figures, 1500 – 2000, ed. a 2-a, 2002), realizata de Michael Clodfelter, aminteste aceeasi cifra – 11 000 de morti – „cei mai multi fiind tarani ucisi in timpul rebeliunii” (p. 382-383).
Datele de care a dispus in epoca primul ministru D.A. Sturdza indicau insa cu totul alte rezultate ale represiunii pentru perioada 28 martie – 5 aprilie 1907: 421 de morti, aproximativ 112 raniti si 1 751 de retinuti. in Parlament s-au vehiculat si alte cifre, de la cateva sute la cateva mii. insusi generalul Alexandru Averescu, intemeindu-se pe o cercetare a sefului biroului de statistica, Zamfir Arbore, basarabean si el, arata ca numarul mortilor s-ar fi situat la circa 2 000 – 2 500. Cum a ajuns insa Zamfir Arbore la o asemenea cifra? El a comparat tabelele cu cei decedati in anii 1901-1907 si a constatat ca in ultimul an, anul rascoalei, s-a inregistrat un plus de aproximativ 2 000 – 2 500 de morti. Este foarte posibil ca aceasta cifra, propusa de Zamfir Arbore si generalul Alexandru Averescu sa fie mult mai apropiata de realitate, dupa cum este limpede ca cifra consacrata – 11 000 de morti – este vadit supradimensionata.
Insa numarul exact al victimelor rascoalei din 1907 probabil ca nu il vom sti niciodata!

Indiferent de numărul ţăranilor ucişi, mulţi dintre ei au murit pentru adevăr şi dreptate. Dumnezeu să-i ierte şi cu drepţii să-i odihnească!