100 de ani de la UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA – 27 martie

După o lungă perioadă de ocupație țaristă (1812-1918), venea în sfârșit și rândul Basarabiei de a se uni cu România. Această unire va căpăta un cadru legal la data de 27 martie 1918, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (fosta Basarabie ţaristă) cu România (n.r. Unirea a fost posibilă, inclusiv în urma susţinerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917). Condițiile ca această unire să fie posibilă erau următoarele:

  1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
  2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
  3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
  4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
  5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
  6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
  7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
  8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
  9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
  10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
  11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

Din cei 135 de deputați prezenţi ai Sfatului Ţării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.

Într-o perioadă confuză, creată de Primul Război Mondial și mai ales de izbucnirea Revoluției Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la independență, își va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria… de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe ”un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre a favorizat procesul lărgirii granițelor României, așa că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul politicii naționale a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul și dreptul Transilvaniei ca parte din România, pe baza principiului naționalităților.

După 1900, solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică, după ce cu sprijinul material venit din partea lui Vasile Stroescu, a apărut la Chișinău gazeta românească numită Cuvânt moldovenesc. În jurul acestei reviste periodice care pătrundea și în Transnistria și chiar în Siberia, Pantelimon Halippa, redactorul publicației, a reușit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat dorinței basarabenilor de a se întoarce la Rusia.

Pe plan extern, Ionel Brătianu a fost nevoit să pledeze la Conferința de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”. La acel moment, personajul care putea oferi ajutor cel mai mult delegației române era profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. În urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menționa că „după ce s-a luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei…”.

Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de către Arata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rînd cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident i-au făcut pe delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.

Clasa politică românească a început un proiect intern de susținere și consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca și restul provinciilor românești, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal și împropietărirea țăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toți locuitorii Regatului.

Sursa: istoria.md 

Camera Deputaţilor şi Senatul se vor reuni, marţi, într-o şedinţă solemnă dedicată împlinirii a 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, în care va fi adoptată o „Declaraţie solemnă pentru celebrarea Unirii Basarabiei cu Ţara Mamă, România, la 27 martie 1918”. – Şedinţă solemnă a Parlamentului, astăzi, la 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România

COMEMORARE – 1 aprilie 1941 – MASACRUL DE LA FÂNTÂNA ALBĂ

Pe 1 aprilie se împlinesc 76 de ani de la cumplita dramă a românilor de la Fântâna Albă. Mii de locuitori din mai multe sate, din Bucovina de Nord, după invazia sovietică au pornit cu prapori, icoane şi cruci spre graniţa artificial trasată pentru a se retrage în ţara micşorată. Trupele sovietice, după ce i-au păcălit pe români, că îi vor lăsa să se retragă, i-au aşteptat la graniţă cu mitralierele. După masacru, câteva mii de oameni, au fost aruncaţi în gropi comune, mulţi încă de vii…  

Troița de la Fântâna Albă, ridicată la începutul anilor 2000, în Poiana Varnița, la circa trei kilometri de granița română – EVZ.RO


În 1940, România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiași an. Imediat ce administrația și armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roșie și NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfășurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părți ale noii granițe. În această situație mulți dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând granița în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut granița ilegal din zonele Hliboca, Herța, Putila și Storojineț. Zona acestei unități era pe o distanță de 7.5 km la sud de Cernăuți.

Din zonele mai îndepărtate, Vășcăuți, Zastavna, Noua-Suliță, Sadagura și Cernăuți-rurală, 628 de persoane au trecut granița pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale și etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupație sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiați în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autoritățile sovietice au reacționat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea granițelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude și în România și declarându-le trădători de țară și deportându-le la muncă forțată. Listele unității 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localități includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de țară chiar și persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenții să fugă în România.

La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă granița noaptea la Fântâna Albă. Surprinși de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost uciși, 2 răniți și capturați de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniți) a reușit să ajungă la Rădăuți. Drept represalii, autoritățile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea și deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.

A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localitățile Mahala, Ostrița, Horecea și alte câteva sate, aceștia având mai mult noroc și reușind să treacă în România. Aceasta a dat încredere și altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriței, Buda, Șirăuți, Horecea-Urbana și Ostrița a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinși însă și atacați cu rafale de mitralieră din mai multe direcții. Au fost uciși foarte mulți, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica și N. Isac. 57 de persoane au reușit totuși să se refugieze în România, dar alții 44 au fost arestați și acuzați că ar fi fost membri ai unei organizații la o contrarevoluționare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnați la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forțată și pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca și în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de țară, arestate și deportate în Siberia.

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane, și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia.

După masacru răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul.

Câțiva, „mai norocoși”, au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var.

O listă parțială a victimelor identificate ulterior:

  • Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe și Cosma Opaiț, Gheorghe, Vasile și Cosma Tovarnițchi, Nicolae Corduban.
  • Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Țugui, Arcadie Plevan.
  • Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile și Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
  • Din comuna Suceveni: Dragoș Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăștean, Gheorghe Sidoreac.
  • Din comuna Iordănești: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiț a lui Mihai, Constantin Molnar.
  • Din comuna Pătrăuții de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ștefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
  • Din Pătrăuții de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moțoc.

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat și probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autoritățile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece granița, printre care bătrâni, femei și copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar șase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuții-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca și 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuții-de-Sus, 2 din Oprișeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200[1] și peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite și ucise apoi cu lovituri de săbie și hârleț sau îngropate de vii.

O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puținii martori oculari care au supraviețuit, Gheorghe Mihailiuc (1925 – 2005, fost profesor de liceu, scriitor și poet), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid”, și un „măcel”.

După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan. Au supraviețuit puțini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor și asasinatelor, populația românească a regiunii Cernăuți a scăzut cu 75,000 de persoane între recensământul românesc din 1930 și primul recensământ Sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste persecuții au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populației românești, plănuit și executat de regimul sovietic.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autoritățile sovietice și ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.

În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaților a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.

În anul 2015 deputatul Eugen Tomac a susținut constituirea unei Comisii parlamentare pentru restabilirea adevărului istoric în privința masacrului de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Un an mai târziu, aceasta nu a fost încă înființată. „A trecut un an, iar PSD și PNL nu și-au desemnat încă membrii în această Comisie, blocând astfel în mod intenționat constituirea acesteia. Regret să constat lipsa de respect și disprețul liberalilor și social-democraților. Este o atitudine josnică, pe care nu am cum să n-o condamn. România nu cunoaște nici măcar numărul exact al morților de la Fântâna Albă. Până astăzi, nu a fost făcută nicio analiză pertinentă a masacrului”, a declarat Eugen Tomac în aprilie 2016.

Sursa: ro.wikipedia.org

Românii din vestul Banatului istoric (Voievodiana sau „Banatul sârbesc”)

În partea de vest a Banatului istoric, cunoscut după Primul Război Mondial şi ca „Banatul sârbesc” trăieşte al doilea grup românesc ca mărime din Serbia. Regiunea istorică Banat, din punct de vedere geografic este mărginită la nord de râul Mureş, la vest de râul Tisa, la sud de fluviul Dunărea şi la est de munţii Carpaţi. În Voievodina trăiesc, conform statisticilor oficiale, 34.576 de români, concentraţi în 42 de localităţi. Odată cu garantarea autonomiei în Voievodina, limba română a primit statut oficial împreună cu grafia latină, după cum se precizează în Statutul Provinciei Autonome Voievodina, Dispoziţiile de Bază, articolul 6.

Date istorice despre regiunea Banatului

Teritoriul Voievodinei de astăzi a fost locuit încă din paleolitic şi a făcut parte, mai târziu, din regatul lui Burebista. La sfârşitul secolului I î.Hr. romanii ocupă şi încorporează Voievodina în provincia Panonia. Sirmium, oraş roman situat în apropiere Sremska Mitrovica de astăzi, devine centrul administrativ al Panoniei Inferioare. Provincia este abandonată de romani în 395 d.Hr.

Populaţia românească este atestată încă din primul mileniu creştin de diverse surse din epocă. Ungurii, care au început cucerirea teritoriilor de la est de Tisa după anul 1000, au dat lupte grele în Banat cu ducele Ahtum, descendent al ducelui Glad, menţionat aici cu un secol înainte, reuşind să îl învingă doar din cauza trădării unui înalt dregător al său pe nume Cenadius, după cum consemnează notarul al cărui nume a rămas anonim – Anonimus, al regelui ungar Bela II, care a trăit în secolul al XII-lea. Totodată, se consemnează existenţa în cetatea de scaun a lui Ahtum, Morisena, aflată pe râul Mureş, aproape de vărsarea acestuia în Tisa, şi important punct de vămuire a sării aduse din minele din Transilvania şi transportată pe Mureş, Tisa şi apoi pe Dunăre în aval şi în amonte cu corăbiile, a unei mănăstiri de rit bizantin cu hramul „Sfântul Gheorghe”. După ce ungurii au cucerit cetatea, aceasta, împreună cu ducatul cucerit a fost dat lui Cenadius, care a schimbat numele cetăţii în Cenad, a mutat pe călugării din mănăstirea „Sfântul Gheorghe” într-o mănăstire cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” şi a adus în vechea mănăstire un grup de călugări latini din Apus, conduşi de Sfântul Gerard, care a şi fost numit, de papă, episcop de Cenad pe la anul 1018.

Timp de cinci secole, de la începutul secolului al XI-lea până la începutul secolului al XVI-lea, Banatul a făcut parte din regatul ungar. În acest timp pe teritoriul său fiind organizate comitatele Timişoarei şi Cenadului precum şi Banatul de Severin. În toată această perioadă aici sunt menţionaţi ca locuitori doar românii, puţinii unguri care trăiau aici locuiau în oraşe şi făceau parte mai cu seamă din categoria nobililor. Abia în secolul al XV-lea sunt menţionaţi sârbii, şi anume câteva familii nobiliare care, refugiindu-se din Serbia ocupată de turci, au primit donaţii în Banat şi s-au stabilit aici. După cucerirea Ungariei de către turci în anul 1526, Banatul a căpătat o largă autonomie sub suzeranitatea otomană. Ulterior, turcii aveau să ocupe în două etape întreg teritoriul bănăţean, în anul 1552 partea de vest şi în anul 1660 partea de est. Turcii au organizat la Timişoara sediul unui paşalâc, a cărui existenţă a încetat în anul 1718.

Situaţia demografică a Banatului între secolele XVIII-XX

Din anul 1718, Banatul a intrat în componenţa Imperiului austriac. Austriecii au găsit aici un teritoriu aproape depopulat din cauza războaielor şi a molimelor, locuit doar de aproximativ 200.000 de locuitori, marea majoritate români şi foarte puţini sârbi. Politica de colonizare demarată acum a condus la aşezarea aici a numeroşi străini, în principal germani (şvabi) şi sârbi, care au început să se aşeze aici după anul 1739, întemeind 140 de sate. În aceeaşi vreme românii locuiau în peste 400 de sate şi în toate oraşele provinciei.

În anul 1769, austriecii au numărat 300.000 de români, aceştia alcătuiau atunci 2/3 din populaţia provinciei, un sfert din ei locuind pe teritoriul regimentului XIII Grăniceri de la Caransebeş. În anul 1797, statisticile bisericeşti indicau 400.000 de români, în anul 1822 erau recenzaţi aproximativ 530.000 de români din care circa 15.000 de credincioşi greco-catolici. La 1865 se găseau în Banat 600.000 de români. În secolul al XIX-lea, mai cu seamă după anul 1867, au început să fie colonizaţi în Banat şi unguri. În general, toţi aceşti colonişti au primit pământ în zona de câmpie, din teritoriile rezervate pentru aceştia au fost alungaţi în prealabil românii, siliţi să se retragă spre zona montană din est. În decursul celor două secole de stăpânire habsburgică a Banatului, elementul românesc a fost permanent defavorizat în relaţie cu coloniştii, căci toate aceste neamuri străine aduse aici au primit pământ şi proprietăţi care au fost luate românilor, aşa încât ei nu s-au putut bucura de bogăţiile ţării lor, din acestea beneficiind stăpânii austrieci şi unguri, precum şi coloniştii.

Surse româneşti socoteau numărul românilor din Banat în preajma primului război mondial între 700.000 şi 800.000. Recensământul oficial maghiar din 1900 oferea următoarele cifre: 584.000 de români (adică mai puţini decât în anul 1860!), 395.000 de germani, 270.000 de sârbi, 170.000 de unguri (?), 110.000 – alţii.

Românii – singurii autohtoni

Dintre toate neamurile care se găseau la începutul secolului XX în Banat, singuri românii erau autohtoni, toţi ceilalţi stabilindu-se aici în diferite etape, după anul 1000. După încheierea primului război mondial, şi destrămarea imperiului dualist Austro-Ungar, din care făcuse parte între 1867-1918, Banatul a fost împărţit între România (partea de est), Serbia (partea de vest) şi Ungaria (partea de nord-vest), neţinându-se cont de faptul că forma o unitate geografică şi nici de voinţa liber exprimată a majorităţii locuitorilor săi de a rămâne împreună. La 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia, românii din toate localităţile bănăţene, prin delegaţii lor aleşi democratic, şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu Regatul României.

La Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, Marile Puteri au impus României împărţirea Banatului. Înainte de intrarea României în război de partea aliaţilor, aceştia se angajaseră ca la încheierea războiului, României să i se acorde întreaga provincie Banat, care constituia o unitate istorică, administrativă, economică şi etnică cu o majoritate românească. Angajamentele luate de Antantă când se afla în plin război au fost uitate şi înlocuite după război cu o politică ce viza umilirea şi desconsiderarea intereselor româneşti.

S-a dorit iniţial la această Conferinţă ca întregul Banat să fie dat Serbiei, care, cu sprijinul Franţei, ocupase cu forţe armate întreaga provincie, se comporta ca viitoare stăpână aici. Sunt multe mărturii care arată modul barbar şi samavolnic al comportării sârbilor cu populaţia românească, sutele de crime cărora le-au

căzut victime preoţi, învăţători, profesori şi alţi intelectuali români, miile de atacuri armate, jafuri, devastări rechiziţii forţate la care s-au dedat trupele de ocupaţie sârbeşti în Banat. Atitudinea demnă şi în acelaşi timp fermă a primului-ministru român Ionel Brătianu, care prin memoriile prezentate Conferinţei a arătat adevărata situaţie din Banat, unde, sârbii reprezintă 17% din populaţie, iar românii sunt de două ori şi jumătate mai numeroşi, nu poate aparţine Serbiei. Cu toate acestea şi nesocotindu-se faptul că teritoriul Banatului reprezintă o unitate din toate punctele de vedere, s-a procedat la o împărţire a sa.

Având sprijinul nemijlocit al Franţei, Serbia declară în 20 februarie 1919 întregul Banat ca parte componentă a noului stat iugoslav şi numeşte în toate funcţiile publice ale administraţiei regiunii cetăţeni sârbi. La începutul lunii iunie autorităţile sârbe au convocat la Timişoara pe reprezentanţii germanilor, maghiarilor şi evreilor cărora le-au cerut să dea o declaraţie de adeziune la statul iugoslav. Reprezentantul evreu Samuel Kasztriener, susţinut de toţi cei prezenţi, a arătat că armata sârbă se comportă ca o armată de ocupaţie şi prin jaf, corupţie şi şantaj încearcă intimidarea locuitorilor provinciei. Din discuţii a rezultat clar că sârbii nu se bucură de simpatia populaţiei Banatului şi că un eventual referendum pentru alipirea la Serbia s-ar solda cu un rezultat catastrofal pentru sârbi. În consecinţă, sârbii, susţinuţi de Marile Puteri, măresc presiunile asupra României pentru a încheia un acord privind viitoarea împărţire a Banatului. Acesta se încheie la 13 iunie 1919. Începând cu luna iulie sârbii încep evacuarea părţii ce va reveni României. Dar nu pleacă cu mâna goală, din Timişoara evacuează toate bunurile mobile ce au putut fi transportate, iar ţăranilor li se iau vitele, furajele şi utilajele agricole. 1000 de delegaţi ai tuturor germanilor (şvabii) bănăţeni s-au întrunit într-un congres la Timişoara în 10 august 1919, unde au adoptat în unanimitate o declaraţie în care cereau ca „întregul Banat, unitar şi nedespărţit să se alipească României”, căci românii, prin declaraţia de la Alba Iulia ofereau pentru toate naţionalităţile, inclusiv pentru ei, garanţiile unei vieţi libere. În 19 august 1919, această declaraţie a fost prezentată reprezentanţilor Antantei, reuniţi la Paris, însă memoriul şvabilor nu a fost luat în seamă, mai mult, Franţa, Anglia, Italia şi SUA au adresat un ultimatum României pentru a semna tratatul cu Serbia şi implicit cedarea vestului Banatului. În anul următor, la 10 august 1920 se semna la Sevres tratatul ce reglementa şi împărţirea Banatului şi delimitarea graniţei româno-sârbe în Banat. Teritoriul cedat Serbiei includea două districte cu majoritate românească, Alibunar şi Vârşeţ, două cu majoritate germană şi cu populaţie românească superioară numeric celei sârbeşti, Banloc şi Jimbolia, restul districtelor având majoritate sârbă şi respectiv maghiară. Partea care a revenit Serbiei număra jumătate din locuitori români şi germani, în proporţie egală, o treime sârbi, restul unguri, slovaci, croaţi şi alţii. Românii se găseau în 42 de sate compact româneşti şi în câteva oraşe şi sate laolaltă cu germanii, sârbii şi ungurii.

Trecerea sub administraţia sârbească a românilor din partea de est a Banatului a însemnat o tragedie naţională

Dacă până în 1918 românii aveau aici 42 de şcoli primare confesionale cu 210 învăţători şi învăţătoare, după 1920 mai rămân 23 de şcoli cu 32 de învăţători, căci sârbii au desfiinţat 19 şcoli româneşti şi au arestat, deportat, ucis sau alungat în România 178 de învăţători şi învăţătoare. O situaţie asemănătoare au cunoscut şi preoţii români. După cel de-al doilea război mondial situaţia avea să cunoască o nouă înrăutăţire, sârbii trecând la represalii împotriva tuturor locuitorilor din estul Banatului care nu erau sârbi. Germanii au avut de suferit în mod special, ei fiind alungaţi în totalitate de aici, de asemenea românii şi ungurii, dintre care câteva mii s-au refugiat în România şi în Ungaria.

În anul 1948, statisticile sârbeşti mai înregistrează 57.900 de români, în 1971 doar 53.000, iar recensământul din 1991 a indicat 38.800. La recensământul din 2002 în Voivodina erau înregistraţi oficial 30.413 români, aproximativ 90% dintre ei în vestul Banatului. Această situaţie este cel puţin curioasă, căci potrivit statisticilor bisericeşti, în perioada 194-1991 românii au avut o natalitate superioară celorlalte grupuri etnice din Banat. Surse româneşti din Serbia consideră că peste 50.000 de români vest-bănăţeni sunt emigraţi definitiv în America şi vestul Europei, la care se adaugă cei plecaţi să muncească acolo, cu toate acestea în evidenţele bisericilor româneşti din vestul Banatului indică că se mai găseau la sfârşitul anilor 1990 cel puţin 86.000 de români în vestul Banatului. Reprezentanţii românilor de aici deplâng faptul că populaţia satelor româneşti a cunoscut un declin accentuat, în unele localităţi numărul locuitorilor scăzând mult sub jumătate faţă de anul 1920, şi asta în situaţia în care, aşa cum am amintit, a existat permanent un spor natural al populaţiei române.

Soarta românilor după Primul Război Mondial

Din cauza conjuncturii create după Primul Război Mondial, mulţi preoţi, învăţători, avocaţi, medici şi funcţionari (intelectualitatea), au părăsit Banatul sârbesc, împreună cu multe familii de ţărani, pentru a se stabili în România. Consecinţă imediată a acestei emigrări a fost degradarea învăţământului, în special cel primar: din cei 105 învăţători care au funcţionat înainte de Primul Război Mondial, 72 au plecat în România. Totodată, şcolile confesionale au devenit şcoli de stat, iar autorităţile centrale au trimis în satele româneşti învăţători sârbi, bulgari şi ruşi, care nu cunoşteau limba română. Această situaţie a fost rezolvată abia în 1935, când în baza unei convenţii, Ministerul Învăţământului de la Belgrad a numit în şcolile din satele cu populaţie majoritară românească învăţători „contractuali”, chemaţi din România, urmând ca la sfârşitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învăţători.

Protopopul Traian Oprea din Vârşeţ a întocmit cele „24 de plângeri”, expuse public, în care arăta nedreptăţile săvârşite faţă de membrii minorităţii române: aceştia nu beneficiau de efectele reformei agrare, nefiind împroprietăriţi; studenţii şi elevii care studiau în România nu puteau obţine paşapoarte; autorităţile nu aprobau statutele „Asociaţiei Culturale Române” şi ale „Asociaţiei Studenţilor”, organizate în scopul dezvoltării intelectuale şi spirituale; interdicţia de a folosi manualele şcolare primite din România.

Pe 10 februarie 1923, a fost constituit „Partidul Român” la Alibunar, pentru apărarea drepturilor naţionale, sociale şi culturale ale minorităţii române. Dr. Aurel Novac fost deputat în Parlamentul de la Pesta înainte de război, a fost primul preşedinte al acestui partid. În martie 1923, Ioan Jianu a fost ales primul deputat în Parlamentul de la Belgrad. În aceeaşi lună, a apărut la Panciova, ziarul „Graiul românesc”, organul de presă al Partidului Român. În noiembrie 1923, a fost constituită „Asociatia Culturală Româna” din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu având ca obiective propăşirea naţională şi spirituală precum şi păstrarea tradiţiilor româneşti.

În perioada interbelică, au apărut în Voivodina publicaţiile de limbă română „Nădejdea” (până în 1944) şi „Foaia poporului român” (până în 1938) care era publicaţia Asociaţiei Culturale „Astra”, înfiinţată în 1899, închisă în 1914 şi reînfiinţată la 19 martie 1936. Asociaţia denumită după asociaţia similară din Transilvania a avut un rol semnificativ în dezvoltarea culturală a românilor din Voivodina. Practic, „Astra“ şi-a sfârşit activitatea la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ocupanţii germani au încercat reluarea acestei publicaţii, care a dispărut în anii postbelici.

După Al Doilea Război Mondial, Voievodina a avut de un nivel scăzut de autonomie în cadrul Serbiei. Constituţia iugoslavă din 1974 a acordat provinciei dreptul de veto în parlamentele sârb şi iugoslav în deciziile legate de afacerile sale interne. Constituţia sârbă adoptată în acelaşi an reitera faptul că „Republica Socialistă Serbia cuprinde Provincia Socialistă Autonomă Voievodina şi Provincia Socialistă Autonomă Kosovo, care s-au format prin efortul comun al naţiunilor şi naţionalităţilor din Iugoslavia în Războiul pentru Eliberare Naţională (Al Doilea Război Mondial) şi revoluţia socialistă”. Constituţiile Federaţiei Iugoslave, a Republicii Sârbe şi, respectiv, a Provinciei Voivodina din 1974, recunoşteau românii ca o minoritate naţională constituentă a statului, garantându-le ca atare drepturi colective, fapt care se manifesta şi prin extinderea dreptului privind uzul oficial al limbii române.

Cultura

Segmentul cultural este bine reprezentat în Voievodina. La 15 noiembrie 2003 s-a redeschis după aproape 50 de ani Teatrul Profesionist Românesc, care dă reprezentaţii în principalele localităţi cu comunităţi româneşti, cum ar fi Vârşeţ, pe scena Teatrului Naţional „Sterija”.

Activitatea culturală este bine reprezentată prin casele de editură finanţate de stat, precum Libertatea. Casa de Presă şi Editura Libertatea scoate anual aproximativ 20 de titluri. La ediţia a 45-a a târgului de carte de la Belgrad, editura a realizat un CD cu nouă titluri de excepţie sub sloganul „3.000 de pagini pentru mileniul trei”. În plus, există şi alte edituri, care au primit în timp renume, precum este Editura Fundaţiei. În anul 2006 au fost publicat 52 de titluri în limba română constitutind peste cinci procente din totalul titlurilor publicate în întreaga Serbie în limbi minoritare sau de circulaţie internaţională, altele decât limba sârbă.

Pe 3 martie 1995, din iniţiativa unor oameni de cultură din Banatul sârbesc s-a fondat la Begheiţi / Torac Societatea (Fundaţia) Română de Etnografie şi Folclor din Voievodina, menită să protejeze dreptul la cultură al minorităţii române în această regiune. Activitatea sa se bazează pe organizarea mai multor manifestări culturale, simpozioane şi chiar a unui Muzeu al Spritualităţii Româneşti la Begheiţi. Organizaţia mai deţine o editură şi revista „Tradiţia”, revistă cu scop informativ asupra fundaţiei. Din 2004, fundaţia organizează anual o ceremonie de premiere a realizărilor deosebite din anul precedent, în cadrul căreia decernează înalta distincţie Cavalerul de Aur. Uniunea de muzică şi cultură românească „Victoria” din Vârşet organizează evenimente culturale pentru minoritatea românească din Voievodina. După aproape trei decenii, maestrul Gheorghe Zamfir a susţinut un concert sub auspiciile acestei organizaţii în oraşul Alibunar. Printe oaspeţii care au participat la acest eveniment cultural au fost Ion Macovei, ambasadorul României la Belgrad, consulul general al României din Vârşeţ, Gabriel Nicola, preşedintele Consiliului Executiv al provinciei Voivodina Boian Paitici şi secretarul pentru informaţii al provinciei Voivodina Milorad Djuric.

În ceea ce priveşte învăţământul, există un liceu cu predare completă în limba română la Vârşeţ, Liceul „Borislav Petrov Braca” unde învăţau în anul şcolar 2006/2007 93 de elevi grupaţi în patru clase. În acelaşi an, participau la cursuri de limbă română cu elemente de cultură naţională 27 de elevi voivodineni de la liceele din Vârşeţ şi Kovăciţa. La Alibunar există o şcoală vocaţională cu limba de predare română, Şcoala de economie şi comerţ „Dositej Obradović” unde sunt înscrişi 107 de elevi. Dinamica elevilor înscrişi în clasele cu predare completă în limba română şi celor care învaţă limba română cu elemente ale culturii naţionale este pozitivă potrivit raportului întocmit de Consiliul Europei cu privire la situaţia minorităţilor din Serbia.

La nivel superior, româna poate fi studiată la Facultatea de Filozofie din Novi Sad, în cadrul Departamentului de studii române, Grupul de studiu pentru limba şi literatura română şi la Facultatea de Filologie din Belgrad, Departamentul pentru limba şi literatura română. 23 de studenţi s-au înscris la aceste specializări în anul şcolar 2006/2007.

Statistica Consiliului Europei arată că în română apar 6 ziare şi 5 reviste, printre care şi publicaţiile „Tinereţea” (care ţine de Libertatea) şi „Cuvântul Românesc” (Vârşeţ). La nivel audiovizual, mass media românească este prezentă prin emisiuni româneşti la Radio Novi Sad, şi TV Novi Sad 2. În prezent se difuzează 6 ore de program radio şi între o oră şi o oră jumătate de program tv în română zilnic. Programele BBC în română sunt retransmise în comuna Alibunar de Radio FAR pe FM. În anul 2006, a fost înfiinţat postul de radio Victoria, care emite 24 ore în limba română pe frecvenţa 96,1 FM program infomativ, muzical, cultural, fiind unicul radio minoritar în limba română cu program de 24 ore pe zi. Postul de radio poate fi ascultat şi în direct pe Internet.

În Voievodina funcţionează 40 de parohii româneşti istorice în care activează 42 de preoţi, aflate sub jurisdicţia Episcopiei ortodoxe române „Dacia Felix” cu sediul la Vârşeţ, condusă de Prea Sfinţia Sa, Daniil Partoşanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei. Drept reacţie la faptul că statul sârb şi Patriarhia Ortodoxă Sârbă nu au recunoscut fosta Episcopie Română cu sediul la Vârşeţ, la care Prea Sfinţia Sa Episcopul Daniil a fost, mai întâi, administrator pentru românii din Iugoslavia, apoi pentru românii din Serbia şi, la urmă, doar pentru românii din Banatul sârbesc, episcopia a fost mutată la Deta în România unde a fost înfiinţată ca Episcopia Ortodoxă Română Dacia Felix cu acelaşi Episcop-administrator pentru românii din Banatul sârbesc. Episcopia a fost în final restabilită la Vârşeţ sub noul nume.

Începând cu anul 2006, religia în limba română a fost introdusă în şcolile de stat din Voivodina, cu cinci ani mai târziu decât în cazul tuturor celorlalte confesiuni tradiţionale din Serbia. Potrivit lui Moise Ianeş, Părintele Vicar al Vicariatului Ortodox Român, vinovată pentru această întârziere a fost Biserica Ortodoxă Română, care a respins din anul 2001 (anul introducerii religiei în şcoli) să intre în învăţământul Serbiei (de altfel, patriarhia Bisericii Ortodoxe Române s-a remarcat în ultimii ani prin neglijarea comunităţilor româneşti din Serbia, această atitudine fiind prezentă şi astăzi la sud de Dunăre). Sunt publicate totodată două manuale noi pentru elevii care învaţă religia în limba română, menite claselor I şi a II-a elementare, care au fost aprobate de Comisia Guvernului Republicii Serbia pentru Educaţia Religioasă în Şcolile Elementare şi Medii.

Politica minoritară

Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Serbia, o formă de realizare a autonomiei minoritare în domeniul culturii, învăţământului, informării şi a uzului oficial al limbii române, îi reprezintă pe toţi românii din Serbia, indiferent de denumirile care li se atribuie (români, rumâni sau vlahi).

Reprezentanţii principalelor partide, asociaţii şi organizaţii ale românilor din Serbia (Comunitatea Românilor din Serbia din Voivodina, Partidul Democrat al Românilor din Serbia din Timoc, Alianţa Românilor din Voievodina, Mişcarea Democratică a Românilor din Serbia din Timoc şi Asociaţia pentru cultura vlahilor-românilor „Ariadnae Filum”) au semnat şi emis la 10 mai 2004 Declaraţia de la Belgrad, prin care şi-au exprimat dorinţa de a înfiinţa un consiliu naţional comun pentru minoritatea română de la nord şi sud de Dunăre. Acesta şi-a început activitatea ca reprezentant al românilor din Voievodina şi Valea Timocului în septembrie 2005 (înlocuind vechiul consiliu care era format doar din reprezentanţi ai românilor din Voievodina), şi lucrează prin patru departamente (Departamentul pentru Informaţii, Departamentul pentru Învăţământ, Departamentul pentru cultură şi Departamentul pentru uzul oficial al limbii). Partidul politic al minorităţii româneşti din Voievodina este Alianţa Românilor din Voievodina.
Bibliografie selectivă:

1. Dobrescu, Ion Florentin, Dobrescu, Nicoleta-Laura, Revista „Geopolitica”, nr.1(5)/2005, an IV, Românii de pretutindeni, Românii din Serbia, I. Românii timoceni

2. Eminescu, Mihai, „Românii din afara graniţelor ţării”, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000

Sursa:http://strabunii.wordpress.com/articole/

Basarabia sau Republica Moldova

Basarabia sau Republica Moldova

 

Plai românesc, parte de Răsărit a Ţării Moldovei, a lui Ştefan cel Mare, a străbunilor şi urmașilor săi, Basarabia a fost anexată puterii ruseşti în mod abuziv, la început de secol XIX. Mutând hotarul, împotriva celor fireşti de la Nistrul învolburat, străjerul păzitor de veacuri al tuturor năvălirilor, şi a vitregiilor timpurilor, la Prutul liniştit, purtător de datini şi tradiţii româneşti, s-a făcut nu numai o mare nedreptate, ea este ca o tăietură adâncă şi dureroasă în trupul viu al naţiunii române.

Istoria fiecărui popor consemnează momentele principale ale apariţiei, dezvoltării şi realizării sale. Dacă ar fi să căutăm un an providenţial pentru noi, românii, apoi fără îndoială acesta este 1918, realizarea României Mari, sub înţeleapta domnie a Regelui Ferdinand. Începutul l-a făcut Basarabia, străvechiul pământ românesc dintre Prut, Nistru, Dunare şi Mare, care s-a unit cu România la 27 martie 1918.
Basarabia a făcut parte de la început din statul moldovean creat în 1359, având graniţa răsăriteană pe Nistru. O ştiau ruşii şi o recunoşteau prin tratatele ţarilor cu Domnii moldoveni Gheorghe Ştefan (1653-1668) sau cu Dimitrie Cantemir (1710-1711), dar nu le vor respecta – cum vom vedea mai târziu; o ştiau turcii, care o numeau Bogdania căci aici oprise Marele Ştefan pe otomani din înaintarea lor spre inima Europei, cronicarii lor recunoscând că abia în 1486 au cucerit de la Ştefan cel Mare cetăţile-cheie Chilia şi Cetatea Albă şi, mai târziu, în 1539, Tighina; o ştiau europenii, căci fără români la porţile Europei alta ar fi fost soarta vechiului continent.

Aşadar, drepturile românilor asupra Basarabiei, Bucovinei de nord, a Ţinutului Herţei sunt străvechi, iar temeiurile reîntregirii din 1918 sunt bazate pe dreptul istoric, etnic şi pe consensul populaţiei locale, şi totuşi, în ciuda tuturor evidenţelor, ruşii au încălcat în trei rânduri dreptul internaţional şi tratatele semnate de ei.

Istoria timpurie şi medievală

În antichitate, teritoriul Moldovei era locuit de daci – carpi, costoboci şi tyrageţi, în zona Nistrului. Există mai multe teorii asupra originii numelui Moldova. Potrivit cronicilor medievale, numele râului ar veni de la Molda, căţeluşa voievodului maramureşean Dragoş de Bedeu. Dar se poate merge şi pe ipoteza originii dacice a denumirii, ţinând cont de structura cuvântului care are în partea a doua elementul dacic dava, care apărea în numele tuturor oraşelor-cetăţi dacice.

În secolul XIII, Moldova se găsea în zona de influenţă a regatului Galiţiei şi Volîniei, fiind împărţită în mici cnezate locale ca cel de la Onutu (lîngă Hotin), cel al cetăţii Hansca (în ţinutul Lăpuşnei), sau cel al Bârladnicilor (cu capitala la Bârlad). În secolul XIV, Ungaria şi-a extins influenţa în această zonă şi meşterii săi saşi au creat nişte fortificaţii în apropierea râului Trotuş (în România de azi) şi în zona Neamţului (Baia sau Mulda) din cauza deselor invazii tătare. În 1359, un cneaz din Maramureş, Bogdan de la Dolha, trece în Moldova, îl alungă pe nepotul lui Dragoş, Balc de Bedeu, şi declară independenţa Moldovei. Bogdan de la Dolha a domnit până la 1363, în timp ce Balc s-a întors în Maramureş lângă vărul său Drag. Urmaşii lui Bogdan de la Dolha au unificat sub stăpânirea lor tot teritoriul dintre Carpaţi, Nistru, Dunăre şi mare, stabilind în calea tătarilor tabere de ostaşi secui.

Ştefan cel Mare, împreună cu armata sa de boieri şi răzeşi a luptat cu succes atât împotriva invaziilor turceşti, maghiare şi poloneze, cât şi împotriva celor tătare. Acesta a luptat în 36 de bătălii majore, biruind de 34 de ori şi terminând doar două nedecis. Ştefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit ţara cu pierderi foarte mari. La sfârşitul domniei sale, independenţa Moldovei era nesigură, din cauza pericolului turcesc. Pentru a păstra independenţa ţării, Ştefan a fost nevoit să le cedeze turcilor Chilia, Cetatea Albă (principalele porturi ale Moldovei) şi Insula Şerpilor.

Urmându-i domni mai slabi, care s-au aflat mai mult sau mai puţin sub tutela boierimii, Moldova a decăzut şi a sărăcit: nu mai avea flotă, comerţul periclita, iar armata, iniţial compusă din moşneni şi răzeşi capabili să lupte îndârjit pentru pământul lor, a fost treptat înlocuită prin trupe de mercenari albanezi sau maghiari, pe măsură ce şerbia deposeda ţăranii şi-i lega de glie. În aceste condiţii, Moldova a căzut sub influenţa puterii otomane în 1512, devenind un stat tributar al Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă plata tributului către Imperiul Otoman, Moldova a mai pierdut şi teritorii: ţinuturile Ţintului, Lungăi şi Tighinei între 1534 şi 1538 (de atunci încoace numite Bugeac, Tighina fiind numită Bender) şi ţinutul Hotinului în 1713.

Expansiunea rusească

În 1792, prin Tratatul de la Iaşi, Imperiul Otoman a fost forţat să cedeze teritoriile deţinute în regiunea care acum se numeşte Transnistria, către Imperiul Rus. Astfel, Imperiul Rus a ajuns să aibă o frontieră comună cu Moldova. După războiul ruso-turc din 1806, prin Tratatul de la Bucureşti din 1812 Imperiul Rus anexa trei noi teritorii: ţinuturile turceşti Hotin şi Bugeac, şi ţinutul moldovenesc dintre Prut şi Nistru. Bugeac era un nume turcesc: în româneşte, precum şi în toate hărţile europene, teritoriul Bugeacului figura sub numele de Basarabia (după numele domnitorului muntean Basarab I care îi biruise acolo pe tătari în 1328 şi 1331). Imperiul Rus a preluat numele de Basarabia pentru a desemna întreg teritoriul anexat în 1812, de la Hotin la mare, organizat într-o nouă gubernie, cu capitala la Chişinău (care, până atunci, fusese un mic târg din ţinutul Lăpuşna).

După înfrângerea ruşilor din Războiul Crimeei (1853-1856), Tratatul de la Paris stipula ca Moldova (şi Ţara Românească) să fie puse sub garanţia colectivă a celor şapte puteri străine care au semnat tratatul de retrocedare a Sudului Basarabiei către Moldova, adică a ocolurilor Cahul, Bolgrad şi Ismail. În 1859, Principatul Moldovei s-a unit cu Ţara Românească, prin alegerea unui singur domn pentru ambele principate, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, punând astfel baza statului modern România.

Prin Tratatul de la Berlin din 1878, guvernul român a fost nevoit să cedeze din nou sudul Basarabiei către Imperiul Rus. Acesta a considerat gubernia Basarabiei ca un ţinut agricol producător de cereale, tutun, struguri, vite şi cai, a construit căi ferate care duceau aceste producţii la Odesa şi a clădit oraşe ruseşti (populate şi de mulţi evrei şi armeni) pe lângă vechile târguri moldoveneşti ale Bălţilor, Orheiului, Chişinăului şi Tighinei. În Bugeac, Rusia a procedat la schimbări de populaţii şi de denumiri, alungând turcii şi tătarii spre Imperiul Otoman, iar românii moldoveni spre România, înlocuindu-i cu găgăuţi şi bulgari veniţi din sudul Dunării, cu nemţi veniţi din Şvabia, cu elveţieni din Valais (la Şaba), cu ruşi şi ucrainieni desigur, în timp ce localităţi ca Frumoasa, Obluciţa, Tighina, Ciubărciu, Zoreni, Cetatea Albă sau Codăeşti erau desemnate de preferinţă prin numirile lor turceşti, tătăreşti sau ruseşti de Kagul, Izmail, Bender, Ciobruci, Staroselie, Akkerman sau Katorga. Mai la nord, colonizarea rusească, mai ales la oraşe, nu a afectat prea mult satele, rămase compact moldovene, iar numirile au fost rusificate, dar nu schimbate (Orgheiov şi Kişiniov pentru Orhei şi Chişinău).

Marea Unire

Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă datorată Primului Război Mondial, când Sfatul Ţării din Basarabia, Consiliul naţional al Bucovinei şi cel al Românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş au decis unirea cu România. Unirea acestor teritorii a fost posibilă datorită afirmării treptate a sentimentului românesc atât în împărăţiile Austro-Ungariei şi a Rusiei, cât şi în Moldova şi Ţăra Românească. Puterile europene au acceptat-o în contextul afirmării internaţionale a principiului autodeterminării naţionalităţilor, care a dominat în Europa la sfârşitul Primului Război Mondial. În cadrul Marii Uniri a României, şi Moldova şi-a recăpătat unitatea, pentru prima oară de la 1484 încoace, prin alipirea Moldovei dintre Carpaţi şi Prut cu Bucovina şi cu Moldova dintre Prut şi Nistru (proclamând independenţa faţa de Rusia, Sfatul Ţării alesese numele de Moldova în locul celui de Basarabia, pentru a sublinia unitatea vechiului voievodat). De notat că anumite legi democratice, cum ar fi reforma agrară sau dreptul de vot pentru femei, votate încă din 1918 în Basarabia şi Bucovina, au fost extinse ulterior (în 1923) la toată România, mulţumită acţiunii deputaţilor moldoveni.

Al Doilea Război Mondial

În 1940, în contextul pactului între Hitler şi Stalin, România a pierdut teritorii atât în est cât şi în vest: în iunie 1940, după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa din Moldova dintre Carpaţi şi Prut. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Restul a fost oferit RSS Ucrainiene.

Revenirea la România nu a durat decât trei ani, deoarece la 15 martie 1944 (la nord de Chişinău) şi la 23 august 1944 (la sud de Chişinău) armata sovietică a ocupat-o pentru a doua oară. De notat că între aceste două date, frontul a fost staţionar, fiindcă sovieticii aveau cunoştinţă de tratativele opozanţilor regimului Antonescu cu Aliaţii şi aşteptau liniştiţi ca România să treacă de partea Aliaţilor.

La 23 august 1944, o lovitură de stat dată de Regele Mihai, cu sprjinul partidelor istorice şi al armatei, a destituit dictatura lui Antonescu şi a pus armata României de partea Aliaţilor. Timp de aproape trei săptămâni, România a luptat greu în bătăliile cu germanii din ţară, în timp ce armata sovietică a continuat să o socotescă ţară inamică până la armistiţiul acordat abia în 12 septembrie 1944. În acest crunt răstimp, un ostaş român putea fi ucis, rănit sau făcut prizonier atât de forţele germane, cât şi de cele sovietice, care bombardau şi jefuiau ţara deopotrivă. După armistiţiu cu Aliaţii, forţele române au fost subordonate comandamentului celor sovietice, cu care au luptat împreună în ofensivele din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia. Mulţumită acestei contribuţii de partea Aliaţilor, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, nordul Transilvaniei a revenit României. Dar Bucovina de nord, Basarabia, Ţinutul Herţa şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au rămas pierdute.

Timp de o jumătate de secol, ruşii au încercat să distrugă spiritualitatea românească a fraţilor basarabeni prin interzicerea grafiei latine, deportarea populaţei locale, închiderea bisericilor, teroare, asasinate. Anul 1989 a însemnat căderea comunismului sovietic. La 20 mai, s-a înfiiţat Frontul Democratic, având ca organ ziarul „Deşteptarea”. La 27 August 1989, s-a ţinut cea dintâi Mare Adunare Naţională care a marcat procesul de eliberare naţională, la 30 august 1989 limba a devenit limba naţională, iar alfabetul latin a luat locul celui chirilic. La 6 mai 1990, s-a realizat primul „pod de flori” peste Prut, peste 1,5 milioane de moldoveni trecându-l dintr-o parte într-alta. La 23 iunie 1990, s-a adoptat declaraţia privind suveranitatea ţării. Frontul Popular şi-a ţinut al doilea congres în iunie 1990, iar la 27 august 1990 s-a sfinţit statuia lui Ştefan cel Mare din Chişinău, de Ierarhi şi preoţi de pe ambele maluri ale Prutului.
La 16 Decembrie 1990 s-a adoptat proclamaţia celei de-a doua Mari Adunări Naţionale privind independenţa Basarabiei, ilegalitatea pactului din 1939 şi reintegrarea bisericească naţională. La 27 August 1991, Parlamentul basarabean a votat independenţa ţării, iar la 2 martie 1992 Republica Moldova a fost primită oficial la ONU. În sfârşit, la 21 decembrie 1992, Biserica Ortodoxă Română a reactivat şi reintegrat canonic Mitropolia Basarabiei în sânul ei.

Din păcate, perioada imediat următoare anilor proclamării independenţei şi instaurării democraţiei a fost una presărată cu transformări sociale şi dificultăţi economice, fapt care a determinat instalarea, la 25 februarie 2001, a unui guvern comunist.

În 2002, Adunarea Naţională a Alegătorilor din R. Moldova a dat o proclamaţie în care critică politica guvernului comunist acuzandu-l că: a suprimat independenţa judecatorească, a intensificat procesul de rusificare a minorităţilor naţionale şi a majorităţii româneşti; a distrus autonomia puterii locale; a modificat frontierele statului şi a înstrăinat parţi ale teritoriului naţional; a supus mii de cetăţeni la persecuţii religioase, a blocat relaţiile cu instituţiile internaţionale financiare; a lansat o campanie de hărţuire a investitorilor străini; a aprofundat sărăcia; a început un proces de desfiinţare a autonomiei universitare; a deteriorat relaţiile cu România şi Ucraina; a suprimat opoziţia democratică; a protejat corupţia; a operat represiuni politice. (Lumea liberă, 1 martie 2002).

Basarabia de azi

Politica de apartheid din Basarabia se manifestă prin umilirea economică, sanitară, educaţională a autohtonilor români, care locuiesc majoritar în zona rurală. El se mai manifestă, dupa 27 august 1991, şi prin faptul că nenumărate fundaţii rusești deschid locuri de muncă bine plătite doar pentru rusofoni („rabota dlea ruskoiazâcinih”), dar mai ales prin intoxicarea informaţională.
La Chişinău, se editează zilnic principalele ziare ruseşti de la Moscova cu pagini locale, apar şi o multime de ziare şi reviste locale ruseşti, iar posturile de radio „Russkoie radio”, „Radio Sanson”, „Avto radio”, „Hit FM”, „Retro FM”, „Serebreannii dojdi”, „Radio na semi holmah” şi multe altele nu au niciun fel de concurenţă în Basarabia din cauza frecvenţelor bune, a dotării tehnice excepţionale şi a salariilor mari pe care le primesc jurnaliştii. Televiziunile ruse sunt bine dotate, au reporteri, analişti, realizatori şi formatori de opinie profesionişti, transmit fluxuri foarte bune de ştiri, inclusiv reportaje on-line din cele mai instabile puncte ale Pamântului. Şi, desigur, multe filme, dar nu titrate, ci dublate. Omul, animal media, consumă ce e mai bun şi mai pe degeaba. Consumă, aşadar, şi multa românofobie rusească, injectată direct în subconştient. Actualmente, în Basarabia, cu 3,5 milioane de vorbitori de limba română, nu se vinde niciun ziar românesc, nicio revista (măcar culturală) românească, nu există niciun magazin de carte românesc (iar cea rusească ajunge pentru 10 milioane de oameni) sau de CD românesc. Astfel, românii se apără singuri în faţa invaziei sufocante de propagandă media rusească. Se apară cu firea lor românească. Se apară cu traditia românească, cu hora, cu doina, cu Ştefan cel Mare, cu Eminescu şi cu „Tatăl nostru”. Se apară cu limba lui cea română. Ce îi mai rămâne să facă? Ţăranii români vorbesc la Piaţa Centrală din Chişinău cu „domnule”, „doamna”, în timp ce rusii (şi ucrainenii, evreii, găgăuzii, bulgarii, adică rusofonii) folosesc în adresare termenii ridicoli, umilitori ai epocii sovietice „mujcina”, „jenscina”, „devusca”. Românul spune: „Nu vă supăraţi, doamna, cât costă ceapa?” Rusul: „Po ciom luk?”

Cel mai important criteriu al „naţionalismului românesc” din Basarabia este faptul că absolut toţi românii vorbesc perfect limba rusă, iar ruşii, practic toţi, deşi trăiesc în Basarabia de zeci de ani, nu vor să înveţe nici măcar „bună ziua”. Şi ei, ruşii, marea majoritate veniţi în Basarabia dupa 1945 pe roluri de comisari, ofițeri NKVD şi funcţionari de toate nivelurile, reprezintă doar 6 la sută în structura demografică a Basarabiei, primesc cele mai mari pensii şi au dreptul la cea mai solidă protecţie socială. Şi mai interesant este faptul că şi ruşii de la Moscova (în special politrucii din mass-media, chiar şi cei democraţi) din 1989 încoace nu au mai vorbit de bine românii din Basarabia. Numai de rău. Dacă e sa ne luăm după mass-media rusă, apoi românii sunt cel mai înapoiat popor de pe Pamânt. Tonul discursului oficial şi neoficial rusesc este atât de urât, încât presa de la Chişinău s-a întrebat de nenumarate ori: „De ce urăsc ruşii atât de tare poporul român?”

Pe 21 martie 2006, mass-media rusă (www.kreml.org) a lansat un nou proiect pentru Basarabia – „Novaia Moldova”. Acest proiect scoate completamente Basarabia din contextul ei european şi românesc, aşa de parcă ar fi vorba de o enclava rusă din sud-estul Europei, orientează devenirea Republicii Moldova spre îndepărtarea de UE şi NATO (România nici nu este amintită) şi spre dependenţa totală a Basarabiei de piaţa energetică rusă şi ofertele de pe piaţa muncii din Rusia.

Este un necruţător proiect rasist, îndreptat contra populaţiei majoritare din R.M. (de 80%), împotriva pacii şi stabilităţii europene. Fiindcă zona de contact a Europei cu „pusta rusă” şi Orientul înca multa vreme va destabiliza situaţia social-politică în Europa dacă nu se va stabiliza hotarul ei de sud-est, care acum trece tocmai prin Basarabia cea românească. Acest hotar (practic, o jumătate din distanţa dintre Marea Baltica şi cea Neagră) are doar o singura şansă pentru a fi bine întărit: reunificarea necondiţionată a Basarabiei cu România în baza votului Sfatului Ţării din 27 martie 1918, a Tratatului de la Paris din 28 octombrie, 1920 şi a votului Senatului SUA din 28 iunie 1991.

Evenimentele recente din Republica Moldova (aprilie 2009), generate de revolta tinerilor basarabeni, ca urmare a falsificării alegerilor parlamentare, dovedesc încă o dată că autorităţile comuniste de la Chişinău, sprijinite de Rusia, acţionează împotriva intereselor populaţiei majoritare şi împotriva legilor democraţiei, apelând la mijloace specifice comunismului bolşevic pentru înlăturarea oricărei opoziţii care ar pune în pericol puterea partidului ce se doreşte a fi unic.

Bibliografie selectivă:

1. Giurescu, C. Constantin şi C. Dinu, „Istoria românilor”,

2. Predescu Lucian, Enciclopedia „Cugetarea”,

3. Vartic, Andrei, articolul „Basarabia, reduta Europei”

4. Vasiliu, Cezar, „Unirea Basarabiei cu PATRIA MAMĂ”

Articol realizat cu sprijinul http://www.romanism.net

 Sursa: http://strabunii.wordpress.com/articole/