Războiul din Transnistria! Masacrele ruşilor şi ucrainienilor asupra moldovenilor. Ar fi bine ca fiecare neam să stea pe pământul pe care i l-a dat Dumnezeu

Masacrul de la Tighina

Un film realizat in acele vremuri tulburi din 1992. „Masacrul de la Tighina”- un film document, despre primele zile ale razboiului Rusiei contra independentei Republicii Moldova si a cetatenilor ei. Cei mai buni, viteji, patrioti si oameni din acest Pamant au murit primii si s-au intors pamantului. Cine si unde am fi fost noi acum daca nu ar fi existat acesti oameni, ce si-au lasat casele si familiile indurerate, pentru a-si apara Patria, pentru a ne apara noua Viitorul. Un film despre acele tragice evenimente din Transnistria anului 92, ce dor si acum, si mai sangereaza in inimile oamenilor dar si mai dureros pentru parintii, sotiile si copiii celor ce s-au jertfit.

Masacrul inocenților sau cronica unui război uitat

Să se dea arme, să-i mântuim pe cazacii ăştia nebuni

Reclame

Basarabia Ţaristă şi colonizările de populaţii străine (1812 – 1918)

Harta Guberniei Ţariste Basarabia, 1883, reconstituire

Emigrări şi Colonizări în Basarabia Ţaristă

Principala preocupare a conducătorilor ruşi a fost schimbarea procentajului etnic al Basarabiei Ţariste, net favorabil românilor. Pentru aceasta, pe lîngă necontenita acţiune de rusificare prin limbă, administraţie, şcoală şi biserică, existau două căi principale şi, după cum s-a dovedit, mult mai eficiente: strămutarea unui număr cît mai mare de români din provincie şi înlocuirea lor cu tot atîţia venetici de toate naţionalităţile, sosiţi din imperiu.
În vederea obţinerii unui succes cît mai deplin, se folosea diversiunea, locuitorii români fiind momiţi să îşi părăsească locurile natale pentru a-şi găsi fericirea în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice colţuri ale imperiului.
Propaganda rusească îi îndemna pe români să migreze în Siberia, Caucaz, Amur, Turkestan etc., unde li se promiteau împroprietărirea cu pămînt şi ameliorarea traiului. Şi au existat nu puţini naivi care, sperînd că măcar aşa vor căpăta pămînt, au crezut minciunile propagandei.
Sute de familii din zona compact românească a centrului Basarabiei Ţariste îşi părăseau pentru totdeauna căminul, petecul de pămînt, prietenii, limba şi mormintele strămoşilor, pentru a merge spre noul „pămînt al făgăduinţei”.
Dar pe cei mai mulţi dintre aceşti pribegi îi aştepta o soartă cumplită. Din pricina drumului îngrozitor, în condiţii de neimaginat, şi a asprimii climei de prin locurile sărace, triste şi neospitaliere pe unde rătăceau, mulţi basarabeni, şi în special femei şi copii, mureau la mari depărtări de căminul părăsit.
Nu puţine erau cazurile cînd ţăranii cereau ei înşişi strămutarea pe întinsul Rusiei. Cei din satul Sîngerei trimiteau în acest sens o petiţie către ministrul de finanţe al imperiului.
În 1814, locuitorii din Larga cereau strămutarea în judeţul Cetatea Albă. Cei din Bahmut făceau cinci petiţii între anii 1832-1834 către guvernatorul civil al Basarabiei şi generalul guvernator al Novorusiei.
Mişcări asemănătoare erau frecvente în judeţele Hotin, Soroca sau Iaşi. Mişcarea ajunsese atît de intensă, încît la 24 aprilie 1829 guvernul regional al Basarabiei era obligat să emită o circulară către toţi ispravnicii de poliţie, cerîndu-le stoparea ei.
Ca urmare, ţăranii începeau să fugă în grupuri, acţiunea prelungindu-se pînă spre mijlocul secolului al XIX-lea. În 1834 de exemplu, au fugit 75 de familii din Larga şi 47 de familii din Plopi şi Ţaul, iar în 1836 încă 75 de familii din Bahmut.
Prin strămutarea ţăranilor români în Rusia, se pare că numai între anii 1812-1834 au dispărut 47 de sate din Basarabia.
Dar migraţia spre Rusia nu reprezenta nimic faţă de ceea ce se petrecea, mai ales în primii ani ai ocupaţiei ruseşti, la graniţa cu Moldova. Preferînd bejenia la fraţii lor din Moldova, ţăranii români luau cu asalt graniţa Prutului.
În acest sens, Kasso declara: „Martorul ocular rus, protopopul Kuniţki, a lăsat o descriere sfîşietoare de inimă a exodului ţăranilor noii noastre provincii, cuprinşi de panică, şi la distanţă de un veac stăruie o penibilă impresie a sentimentului de deznădejde de care au fost cuprinşi mii de locuitori paşnici.”
Ca să stăvilească cumva migraţia peste Prut, ruşii au răspîndit zvonul că dincolo, în Moldova, era ciumă, stabilind chiar o carantină pe malul rîului. În plus, spunea Nicolae Iorga, „cînd se tăie noua graniţă, cazacii trebuiau să păzească pentru a împiedeca pe ţărani de a veni dincoace de Prut.”
Între 1816, cînd Bahmetiev a efectuat recensămîntul populaţiei Basarabiei, şi 1818, cînd el a fost imitat de Kornilovici, populaţia regiunii scăzuse cu 51.000 de persoane.
Statisticienii ruşi, ca Skalkovski şi Zaşciuk, explicau micşorarea bruscă a populaţiei astfel: „Cauza, după toate probabilităţile, a fost destrăbălarea şi lipsa de cinste a administraţiei ispravnicilor, care siliră pe ţărani de a fugi în Turcia.” Chiar şi ruşi, veniţi de dincolo de Nistru, fugeau cu românii în Moldova.
Situaţia era dezastruoasă. În 1815 Svinin constata că plecaseră 3.359 de familii din judeţul Hotin şi 290 de familii din judeţul Codru, iar Batiuşkov aprecia că în 1817-1818 „numai din ţinutul Greceni au fugit peste 1.000 de familii.”
Numai în 1812 se refugiaseră 3.000 de ţărani. În acea vreme, conform raportului protopopului Maleavinski din 9 noiembrie 1812, satul Şaba din judeţul Cetatea Albă rămăsese numai cu patru familii.
Cîţi vor fi fugit în total, nu se va şti probabil niciodată cu precizie. Fuga ţăranilor a mai continuat pînă către mijlocul secolului, căci disperarea poporului cînd s-a aflat că anexarea era definitivă a fost de neimaginat.
Prin urmare, putem fi de acord cu Iorga, care arăta că în acest timp au părăsit Basarabia cel puţin 30.000 de suflete.
Creîndu-se „goluri” în populaţia Basarabiei Ţariste prin plecarea românilor în cele patru zări, guvernul rusesc s-a grăbit să le umple.
În acest scop s-a produs şi o mişcare de populaţie în sens invers, adică spre Basarabia. Aceasta a cuprins cele mai diferite naţionalităţi.
Primele valuri de colonişti au fost aduse în Bugeac, unde populaţia era rară după plecarea tătarilor nogai şi după anii de război pustiitor.
Însă continuitatea românească de locuire acolo nu s-a întrerupt niciodată. Încă pe vremea tătarilor, în Bugeac erau numeroase aşezări româneşti.
Unele se înşiruiau pe valea Nistrului, precum Talmaz, Ciubărciu, Răscăeţi, Purcari, Olăneşti, Tudorovo. Altele ocupau locurile cele mai prielnice din interiorul Bugeacului, ceea ce atesta fără nicio greutate faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai regiunii: Palanca, Căuşenii Vechi, Căinari, Ermoclia, Feşteliţa, Frumuşica Veche, Hancîşla, Valea Perjii, Furmanca, Chitai etc.
De asemenea, şi mai tîrziu, amestecaţi printre valurile migratorilor, au continuat să sosească români în Bugeac. Unii veneau din sud, din Imperiul otoman, odată cu bulgarii şi găgăuzii, în primul rînd români din Dobrogea.
Dar şi români din nordul şi centrul Basarabiei au emigrat spre acele locuri, astfel că după 1817 în Bugeac au apărut sate cu nume ca acestea: Spinoasa, Tambur, Căprioara, Frumuşica Nouă, Catargiu, Satu Nou, Bulboaca, Moldovanca, Moruzeni, Varatic, Răzleanca, Ialpugeni, Brezoaia, Grădina, Baba, Fîntîna Zînelor, Cişmeaua Văruită etc.
Prima grijă a noilor stăpîni ai Basarabiei a fost să favorizeze venirea coloniştilor.
La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că era chiar de acolo, fie că între timp venise să se stabilească acolo, cu condiţia de a depune jurămîntul de credinţă faţă de ţar.
Articolul XXII al statutului respectiv prevedea: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce vor veni să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol către stat.” Iar articolul XXIII completa: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce ar veni să se stabilească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul militar.”
Prin urmare, coloniştii din imperiu nu au întîrziat să-şi facă apariţia.
În cîţiva ani după anexare, în Basarabia, mai ales în sud, au apărut 16 colonii evreieşti, 24 nemţeşti, 42 bulgăreşti, una elveţiană, 7 căzăceşti, două ţigăneşti etc.
De asemenea, spunea Kruşevan: „Gurile Dunării i-au atras pe cazacii ruşi fugari.” Coloniştii germani au fost aduşi mai ales din regiunile poloneze şi baltice, în valuri nenumărate care au cuprins anii: 1814, 1816, 1817, 1833, 1834, 1836, 1839 şi 1842. Multe dintre satele coloniştilor căpătau numele localităţilor în care trupele ruseşti îl învinseseră pe Napoleon: Borodino, Tarutino, Maloiaroslaveţ, Krasnoe, Kulm, Leipzig, Katzbach. Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se aşeza în sudul Basarabiei.
Ei erau scutiţi de impozite şi prestaţii pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe cîte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul aşezării în Basarabia pînă la obţinerea primei recolte; erau scutiţi de orice prestaţie militară; le era asigurată deplina libertate a cultului.
În aceste condiţii, nu e de mirare că, pe lîngă coloniştii nemţi veniţi din Principatul Varşoviei, au preferat să vină în Basarabia şi locuitori din Germania, în special din Bavaria, Württemberg etc.
Înainte, în timpul şi după încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, sudul Basarabiei Ţariste a început să fie colonizat cu bulgari şi găgăuzi.
Primii erau partizani ai ruşilor în perioada războaielor ruso-turce şi se retrăgeau cu aceştia la încheierea păcilor, cînd se temeau de represiunile turcilor.
Ceilalţi erau nişte turci creştinaţi din Bulgaria şi Dobrogea, vorbind însă o limbă mai curată decît limba turcă propriu-zisă, amestecată cu elemente arabe.
Ei, din cauza traiului greu, îi însoţeau pe bulgari în peregrinările lor de la nordul Dunării. Emigrarea bulgarilor şi găgăuzilor s-a desfăşurat în anii 1769, 1774, 1787, 1791, 1806, 1812, 1828, 1830-1834, iar centrul ei a fost în jurul oraşului Bolgrad.
Colonişti mai puţin importanţi au fost polonezi, sîrbi, albanezi, francezi, ultimii aduşi din Elveţia şi aşezaţi în 1824-1828 în satul Şaba, părăsit de locuitorii săi români.
În cîţiva ani, Bugeacul a devenit un veritabil mozaic de naţionalităţi.
Deja în 1827, conform unei statistici, populaţia sa era repartizată astfel: români 33,58%, bulgari şi găgăuzi 22,78%, ucrainieni 19,45%, ruşi şi lipoveni 9,15%, germani 5,68%, polonezi 2,86%, evrei 2,36%, greci 1,93%, armeni 0,87%, alţii 1,84%.
În mare însă, proporţiile vor rămâne aceleaşi pe tot parcursul secolului, românii continuînd să deţină majoritatea relativă în regiune.
Colonizarea s-a făcut în mod haotic şi dezordonat.
De aceea, deja la 7 iunie 1820, ţarul Alexandru I îi dădea ordin guvernatorului Bahmetiev să reglementeze chestiunea refugiaţilor în şi din Basarabia.
În acelaşi scop fuseseră create birourile tutelare pentru colonişti, conduse de Comitetul Tutelar al coloniştilor regiunii de sud a Rusiei, iar pentru administrarea moşiilor şi terenurilor destinate colonizării a fost înfiinţat în 1838 Palatul domeniilor statului.
El avea în subordinea sa trei birouri, la Cetatea Albă, Tighina şi Hotin. Şeful Palatului a fost introdus în 1840 ca membru în componenţa Sfatului oblastiei.
Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor.
Prin colonizarea străinilor nu s-a urmărit decît un singur scop: modificarea procentajului etnic al Basarabiei.
Nu se urmărea nici progresul economic şi nici cel cultural al provinciei. De aceea, cu excepţia coloniştilor germani, noii veniţi au contribuit foarte puţin la dezvoltarea economică a regiunii.
Deja în 1827, guvernatorul Timkovski îi scria contelui Pahlen, guvernatorul general de la Odesa: „Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii băştinaşi şi vagabonzii, care s-au introdus în diferite reprize…” În Basarabia totdeauna legile au făcut loc unei largi toleranţe religioase, căci indiferent de motivele religioase pentru care fugiseră, noii veniţi erau primiţi cu ospitalitate.
Din păcate, de acest lucru au profitat tot felul de hoţi şi vagabonzi, care au mărit riscurile vieţii în provincie. Circulaţia poştală şi a diligenţelor, ca şi comunicaţiile între diferitele oraşe, nu se puteau face în unele puncte decît sub escortă militară. De aceea, guvernatorul Feodorov a trecut la expulzarea unui număr de 48.000 de asemenea vagabonzi. Iar guvernul rus a devenit din acel moment mult mai prudent în colonizarea Basarabiei.
Este interesant de remarcat că această colonizare, deşi a cuprins întreaga provincie, s-a răsfrînt totuşi mai mult asupra regiunilor de margine.
În sud ea a cuprins, după cum s-a văzut, zona Bugeacului, judeţele Ismail, Tighina şi Cetatea Albă.
Era o metodă specială, care urmărea ruperea Basarabiei în mai multe zone etnice. Numai centrul a rămas compact românesc.
În sud proporţia a devenit cea care a fost prezentată mai sus. În schimb, în nord, în judeţul Hotin, a avut loc o permanentă deplasare a populaţiei ucrainiene.
În scurt timp, românii din Hotin au fost covîrşiţi numeric. Nordul şi nord-vestul judeţului s-au rutenizat complet, dar în sud românii au păstrat supremaţia.
Ba mai mult, în zonele unde cele două etnii aveau contacte, ucrainienii se românizau.
Istoricul Berg recunoştea: „Trebuie de notat că rutenii hotineni, acolo unde vin în contact cu moldovenii, se românizează. Astfel, satul Colencăuţi este locuit de rusnaci românizaţi… Un şir de cercetători au remarcat această moldovenizare a populaţiei rutene care se întinde nu numai la limbă, ci şi la felul de viaţă.”
Nesterovski completa: „Se întîmplă să intri într-un sat de aici (din judeţul Hotin) şi să nu ştii unde te afli, între moldoveni sau între ruteni.
De jur-împrejur auzi limba ruteană, restul însă este moldovenesc.” Dacă totuşi ucrainienii, compact stabiliţi în judeţul Hotin, au reuşit să rutenizeze o parte a acestuia, nu aceeaşi soartă au avut-o cei stabiliţi în alte zone ale Basarabiei, care s-au românizat.
De exemplu, în judeţul Soroca la 1870 existau 26 de sate ucrainiene, dar în 1907 nu mai rămăseseră decît 16; în judeţul Chişinău, dintre cele două sate ucrainiene, într-unul locuitorii au fost „complet moldovenizaţi”, cum spunea Berg, care mai adăuga în legătură cu velicoruşii din judeţul Bălţi: „Aceştia din urmă s-au moldovenizat.”
În încheiere, să remarcăm că, deşi cu vremea intensitatea colonizării Basarabiei a scăzut, totuşi ea nu a fost niciodată sistată. Astfel, în 1885 era înfiinţată în Basarabia Ţaristă o „bancă ţărănească”.
Ea trebuia să cumpere proprietăţile boierilor prea ipotecaţi şi să ajute la împroprietărirea ţăranilor. Dar o mare majoritate a acestor proprietăţi a fost vîndută nu asociaţiilor moldoveneşti, ci asociaţiilor venite de dincolo de Nistru.

Colonizările în Basarabia Ţaristă (1812 – 1918)
Primele valuri de colonişti au fost aduse în Bugeac, unde populaţia era rară după plecarea tătarilor nogai şi după anii de război pustiitor.
Însă continuitatea românească de locuire acolo nu s-a întrerupt niciodată. Încă pe vremea tătarilor, în Bugeac erau numeroase aşezări româneşti.
Unele se înşiruiau pe valea Nistrului, precum Talmaz, Ciubărciu, Răscăeţi, Purcari, Olăneşti, Tudorovo. Altele ocupau locurile cele mai prielnice din interiorul Bugeacului, ceea ce atesta fără nicio greutate faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai regiunii: Palanca, Căuşenii Vechi, Căinari, Ermoclia, Feşteliţa, Frumuşica Veche, Hancâşla, Valea Perjii, Furmanca, Chitai etc.
De asemenea, şi mai târziu, amestecaţi printre valurile migratorilor, au continuat să sosească români în Bugeac. Unii veneau din sud, din Imperiul otoman, odată cu bulgarii şi găgăuzii, în primul rând români din Dobrogea.
Dar şi români din nordul şi centrul Basarabiei au emigrat spre acele locuri, astfel că după 1817 în Bugeac au apărut sate cu nume ca acestea: Spinoasa, Tambur, Căprioara, Frumuşica Nouă, Catargiu, Satu Nou, Bulboaca, Moldovanca, Moruzeni, Varatic, Răzleanca, Ialpugeni, Brezoaia, Grădina, Baba, Fântâna Zânelor, Cişmeaua Văruită etc.
Prima grijă a noilor stăpâni ai Basarabiei a fost să favorizeze venirea coloniştilor.
La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că era chiar de acolo, fie că între timp venise să se stabilească acolo, cu condiţia de a depune jurământul de credinţă faţă de ţar.
Articolul XXII al statutului respectiv prevedea: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce vor veni să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol către stat.”
Iar articolul XXIII completa: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce ar veni să se stabilească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul militar.” (1)
Prin urmare, coloniştii din imperiu nu au întârziat să-şi facă apariţia. În câţiva ani după anexare, în Basarabia, mai ales în sud, au apărut 16 colonii evreieşti, 24 nemţeşti, 42 bulgăreşti, una elveţiană, 7 căzăceşti, două ţigăneşti etc. De asemenea, spunea Kruşevan: „Gurile Dunării i-au atras pe cazacii ruşi fugari.” (2)
Coloniştii germani au fost aduşi mai ales din regiunile poloneze şi baltice, în valuri nenumărate care au cuprins anii: 1814, 1816, 1817, 1833, 1834, 1836, 1839 şi 1842. Multe dintre satele coloniştilor căpătau numele localităţilor în care trupele ruseşti îl învinseseră pe Napoleon: Borodino, Tarutino, Maloiaroslaveţ, Krasnoe, Kulm, Leipzig, Katzbach.
Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se aşeza în sudul Basarabiei. Ei erau scutiţi de impozite şi prestaţii pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe câte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul aşezării în Basarabia până la obţinerea primei recolte; erau scutiţi de orice prestaţie militară; le era asigurată deplina libertate a cultului.
În aceste condiţii, nu e de mirare că, pe lângă coloniştii nemţi veniţi din Principatul Varşoviei, au preferat să vină în Basarabia şi locuitori din Germania, în special din Bavaria, Württemberg etc.
Despre colonizarea ruşilor în Basarabia, Slavinski arăta: „Numai neînsemnate colonii ruseşti – mai cu seamă sub forma de funcţionari de diferite feluri -, sunt răspândite pe întreg imperiul. Coloniile acestea se concentrează cu deosebire în oraşele mari, din care cauză ele au în multe localităţi un aspect în mare măsură rusificat. Graniţa imperiului are linii născute din accidentele victoriilor şi înfrângerilor. La apus ea a trecut prin corpul viu al popoarelor: estoni, poloni, ucrainieni, români (moldoveni).” (3)
Înainte, în timpul şi după încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, sudul Basarabiei a început să fie colonizat cu bulgari şi găgăuzi.
Primii erau partizani ai ruşilor în perioada războaielor ruso-turce şi se retrăgeau cu aceştia la încheierea păcilor, când se temeau de represiunile turcilor.
Ceilalţi erau nişte turci creştinaţi din Bulgaria şi Dobrogea, vorbind însă o limbă mai curată decât limba turcă propriu-zisă, amestecată cu elemente arabe. Ei, din cauza traiului greu, îi însoţeau pe bulgari în peregrinările lor de la nordul Dunării.
Emigrarea bulgarilor şi găgăuzilor s-a desfăşurat în anii 1769, 1774, 1787, 1791, 1806, 1812, 1828, 1830-1834, iar centrul ei a fost în jurul oraşului Bolgrad.
Colonişti mai puţin importanţi au fost polonezi, sârbi, albanezi, francezi, ultimii aduşi din Elveţia şi aşezaţi în 1824-1828 în satul Şaba, părăsit de locuitorii săi români.
În câţiva ani, Bugeacul a devenit un veritabil mozaic de naţionalităţi. Deja în 1827, conform unei statistici, populaţia sa era repartizată astfel: români 33,58%, bulgari şi găgăuzi 22,78%, ucrainieni 19,45%, ruşi şi lipoveni 9,15%, germani 5,68%, polonezi 2,86%, evrei 2,36%, greci 1,93%, armeni 0,87%, alţii 1,84%. (4) În mare însă, proporţiile vor rămâne aceleaşi pe tot parcursul secolului, românii continuând să deţină majoritatea relativă în regiune.
Colonizarea s-a făcut în mod haotic şi dezordonat. De aceea, deja la 7 iunie 1820, ţarul Alexandru I îi dădea ordin guvernatorului Bahmetiev să reglementeze chestiunea refugiaţilor în şi din Basarabia.
În acelaşi scop fuseseră create birourile tutelare pentru colonişti, conduse de Comitetul Tutelar al coloniştilor regiunii de sud a Rusiei, iar pentru administrarea moşiilor şi terenurilor destinate colonizării a fost înfiinţat în 1838 Palatul domeniilor statului.
El avea în subordinea sa trei birouri, la Cetatea Albă, Tighina şi Hotin. Şeful Palatului a fost introdus în 1840 ca membru în componenţa Sfatului oblastiei.
Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor. Istoricul rus de origine română Nacco spunea: „Materialul necesar construirii caselor coloniştilor a fost adus din pădurea Orheiului de locuitorii (români) din Basarabia, care au muncit la construirea caselor şi au întreţinut pe propriile lor cheltuieli pe noii colonişti.” (5)
Prin colonizarea străinilor nu s-a urmărit decât un singur scop: modificarea procentajului etnic al Basarabiei.
Nu se urmărea nici progresul economic şi nici cel cultural al provinciei. De aceea, cu excepţia coloniştilor germani, noii veniţi au contribuit foarte puţin la dezvoltarea economică a regiunii.
Deja în 1827, guvernatorul Timkovski îi scria contelui Pahlen, guvernatorul general de la Odesa: „Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii băştinaşi şi vagabonzii, care s-au introdus în diferite reprize…” (6)
Iar rusul Zozulinov consemna: „Majoritatea coloniştilor erau fugari ruşi care voiau să scape, unii de sclavia boierilor, alţii de serviciul militar, alţii de pedeapsa că fuseseră condamnaţi pentru crime şi în sfârşit alţii de persecuţiile religioase.” (7)
În Basarabia totdeauna legile au făcut loc unei largi toleranţe religioase, căci indiferent de motivele religioase pentru care fugiseră, noii veniţi erau primiţi cu ospitalitate. Din păcate, de acest lucru au profitat tot felul de hoţi şi vagabonzi, care au mărit riscurile vieţii în provincie.
Circulaţia poştală şi a diligenţelor, ca şi comunicaţiile între diferitele oraşe, nu se puteau face în unele puncte decât sub escortă militară. De aceea, guvernatorul Feodorov a trecut la expulzarea unui număr de 48.000 de asemenea vagabonzi. Iar guvernul rus a devenit din acel moment mult mai prudent în colonizarea Basarabiei.
Este interesant de remarcat că această colonizare, deşi a cuprins întreaga provincie, s-a răsfrânt totuşi mai mult asupra regiunilor de margine.
În sud ea a cuprins, după cum s-a văzut, zona Bugeacului, judeţele Ismail, Tighina şi Cetatea Albă. Era o metodă specială, care urmărea ruperea Basarabiei în mai multe zone etnice. Numai centrul a rămas compact românesc. În sud proporţia a devenit cea care a fost prezentată mai sus. În schimb, în nord, în judeţul Hotin, a avut loc o permanentă deplasare a populaţiei ucrainiene.
În judeţul Hotin, ucrainienii au început să se aşeze încă din perioada anterioară anexării ruseşti.
„Se pomeneşte că în războiul din 1788 moşiile hotinene s-au întors la «pomeşcici, adică la stăpâni»; nu putem crede că în raia, boierii stăpâni, locuind în celelalte ţinuturi moldoveneşti, nu aveau niciun amestec în moşiile lor; oricum, legătura dintre dijmari şi stăpâni va fi fost foarte slabă, multe stăpâniri se vor fi socotit cu totul sfărâmate, şi lucrul acesta va fi înlesnit o însemnată trecere a fugarilor de peste Nistru, din Podolia şi Pocuţia, unde împrejurările de viaţă erau necumpănit mai grele ca în Moldova, în care ţăranul era liber şi unde, de moşie, nu-l lega – când îl lega – decât zilele boierescului.
Câţi ruteni de aceştia vor fi venit în vremea railâcului turcesc, nu se poate şti, căci numărătoarea din 1817 nu-i înseamnă într-un izvod deosebit de cel al localnicilor. Pare însă că numărul lor să fie însemnat.” (8) După 1812, ucrainienii veneau datorită deschiderii fostei graniţe a Nistrului.
Odată cu ei se aşezau în judeţul Hotin şi alte naţionalităţi, precum evrei sau armeni, astfel încât încă la 1816 ţăranii din Răchitna, Măliniţa, Chişcăuţi, Zarojani şi Burdufu se plângeau de „poposârea jidovilor”, foarte intensă dinspre nord şi vest. (9)
În scurt timp, românii din Hotin au fost covârşiţi numeric. Nordul şi nord-vestul judeţului s-au rutenizat complet, dar în sud românii au păstrat supremaţia. Ba mai mult, în zonele unde cele două etnii aveau contacte, ucrainienii se românizau.
Istoricul Berg recunoştea: „Trebuie de notat că rutenii hotineni, acolo unde vin în contact cu moldovenii, se românizează. Astfel, satul Colencăuţi este locuit de rusnaci românizaţi… Un şir de cercetători au remarcat această moldovenizare a populaţiei rutene care se întinde nu numai la limbă, ci şi la felul de viaţă.” (10)Nesterovski completa: „Se întâmplă să intri într-un sat de aici (din judeţul Hotin) şi să nu ştii unde te afli, între moldoveni sau între ruteni. De jur-împrejur auzi limba ruteană, restul însă este moldovenesc.” (11)
Dacă totuşi ucrainienii, compact stabiliţi în judeţul Hotin, au reuşit să rutenizeze o parte a acestuia, nu aceeaşi soartă au avut-o cei stabiliţi în alte zone ale Basarabiei, care s-au românizat.
De exemplu, în judeţul Soroca la 1870 existau 26 de sate ucrainiene, dar în 1907 nu mai rămăseseră decât 16; în judeţul Chişinău, dintre cele două sate ucrainiene, într-unul locuitorii au fost „complet moldovenizaţi”, cum spunea Berg, care mai adăuga în legătură cu velicoruşii din judeţul Bălţi: „Aceştia din urmă s-au moldovenizat.” (12)
Noii veniţi în Basarabia erau aşezaţi pe pământurile cele mai bune, formând categoria „ţăranilor statului”. Ei formau în 1861 aproximativ 10% din totalul ţăranilor Basarabiei. Din punct de vedere juridic, ei nu se prea deosebeau de ţăranii din aşezările ce aparţineau statului, aflate în celelalte gubernii ale Rusiei.
Dar în Basarabia, gospodăriilor ţăranilor de stat le reveneau mai mult pământ decât majorităţii altor grupuri de ţărani de stat din Rusia. În general, un lot în Basarabia era de trei ori mai mare decât unul din Rusia. (13)
În încheiere, să remarcăm că, deşi cu vremea intensitatea colonizării Basarabiei a scăzut, totuşi ea nu a fost niciodată sistată. Astfel, în 1885 era înfiinţată în Basarabia o „bancă ţărănească”.
Ea trebuia să cumpere proprietăţile boierilor prea ipotecaţi şi să ajute la împroprietărirea ţăranilor.
Dar o mare majoritate a acestor proprietăţi a fost vândută nu asociaţiilor moldoveneşti, ci asociaţiilor venite de dincolo de Nistru.
Făcând bilanţul acestei părţi a lucrării, vom analiza rezultatele rusificării urmărite prin atâtea căi în Basarabia, şi vom vedea cât a reuşit ea să schimbe caracterul etnic românesc al teritoriului.

Note:
1 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 115.
2 Ibidem, p. 116.
3 Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 7-8.
4 Petru Caraman, Românitatea Basarabiei văzută de ştiinţa oficială sovietică, în Basarabia, Chişinău, nr. 2/1992, p. 106.
5 Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 49.
6 Idem, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 8.
7 Idem, La Bessarabie sous le régime russe, p. 49.
8 Tudor Pamfile, Ţinutul Hotinului la 1817, Chişinău, 1920, p. 6.
9 Ibidem, p. 11.
10 Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 12/1991, p. 69.
11 Ibidem, p. 70.
12 Ibidem.
13 Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 41.
Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com

Răspunsul părintelui Mihai Andrei Aldea pentru Mişcarea Imperială Rusă

Răspuns naţionaliştilor ruşi

Pr. Mihai Andrei Aldea

Eu le-as transmite nationalistilor rusi, care au formulat nişte propuneri României,  urmatoarele:

Nationalismul sanatos, în care dragostea fata de propriul neam se face sub lumina lui Dumnezeu si cu respect fata de celelalte neamuri este singura cale pe care se poate construi întru adevar.
Respectând propunerea voastra ca pe un pas istoric pentru întelegerea adevarata dintre Rusi si Români, doresc sa va înfatisez urmatoarele:

1. Înainte de a fi Moldova au avut centrul în spatiul astazi moldovenesc doua state, al Berladnicilor (cu capitala la Bârlad) si al Brodnicilor, la nord de primul. Amândoua aceste state se întindeau din Carpati pâna la Nipru si dincolo de el.
2. Sfârsitul Evului Mediu si începutul Evului Modern gaseste Zaprojia legata strâns de Moldova. Domnitorii si boierii moldoveni erau strâns înruditi cu hatmanii Zaporojiei, foarte multi dintre acestia fiind români recunoscuti si respectati ca atare.
3. În întelegerea dintre Petru cel Mare si Dimitrie Cantemir, Rusia recunostea ca hotar între ea si Moldova râul Bug si gura Niprului. Nistrul nu a fost niciodata limita spre rasarit a Moldovei decât în conceptia unor state vecine lacome ca Ungaria sau Polonia evului mediu. În 1917-1918, când popoarele din Imperiul Rus au primit dreptul la autodeterminare, Transnistria s-a unit cu România. Invazia germana – cu ocuparea Odesei si altor parti din Transnistria – a împiedicat aceasta unire fireasca.
4. Pâna la începutul secolului al XIX-lea Românii din Rusia au avut dreptul la o anume autonomie locala, la folosirea limbii române în scoli, biserici, periodice etc.
5. Dupa aceasta epoca a început o tot mai aspra persecutare a Românilor, lucrându-se tot mai mult la deznationalizarea lor. Românii din Crimeea si Caucaz, din Cuban si Zaporojia, din Siberia sau Cazahstan sau din alte parti ale Imperiului Rus, ca si cei din Moldova, au fost tot mai lipsiti de drepturi si supusi rusificarii sau rutenizarii fortate. Ei au încetat de atunci a mai vedea în Rusia fratele ortodox iubit de pâna atunci, tara înrudita cu ei prin Stefan cel Mare, a carei fiica a fost tarina, prin Dimitrie Cantemir, print al Imperiului Rus, prin Antioh Cantemir, primul poet modern al Rusiei etc., etc. Din pacate, atitudinea de secol XIX a Imperiului Rus a fost preluata de U.R.S.S. si nu se vede a se fi schimbat nici în Rusia de astazi. Peste 1 milion de Români în Siberia se deznationalizeaza zi de zi si an de an, lipsiti de orice sprijin si orice drept pentru a-si duce mai departe mostenirea strabuna. Românii din Crimeea sunt ori stinsi, ori aproape stinsi. Românii din Cuban sunt si ei în pragul disparitiei. Peste 200.000 Români traiesc în Cazahstan în pragul desfiintarii ca neam.
Pentru orice nationalist este usor de înteles cât de dureroasa este o asemenea stare a lucrurilor!

Fata de aceste fapte istorice foarte concrete, este de observat ca o temelie pentru refacerea fratietatii dintre Neamul Rusesc si Neamul Românesc are nevoie de împlinirea urmatoarelor puncte:

1. Recunoasterea hotarului dintre Moldova si Rusia pe Bug si gura Niprului, ca în întelegerea dintre Petru cel Mare si Dimitrie Cantemir.
2. Redarea demnitatii nationale si drepturilor firesti Românilor din Rusia. Acestia, de altfel, sunt cei mai buni ambasadori ai fratietatii ruso-române, cea mai puternica marturie a starii în care se afla legatura dintre popoarele noastre.
3. Oferirea unui sprijin concret tuturor urmasilor colonistilor adusi de Imperiul Rus si de U.R.S.S. în apusul Bugului si care doresc sa se întoarca pe pamânturile de origine. Cei care doresc sa ramâna trebuie sa arate aceeasi fidelitate fata de România ca Românii din Siberia sau Cuban fata de Rusia. Amintim aici ca pentru Rusia au luptat, inclusiv pâna la jertfa suprema, numai în timpul Razboiului civil, peste 100.000 de Români.

Cred sincer ca pe respectul fata de natiunile noastre si fata de jertfele istorice, pe întelegerea unor deziderate nationale – care au fost reduse aici din partea noastra la un minim absolut – se poate trece peste uriasa si urâta ruptura dintre noi si se poate reface o fratietate istorica.

Dumnezeu sa ne ajute!

Sursa: activenews.ro

Naţionaliştii ruşi către români: “Veniţi să luptaţi alături de noi în Donbas” – Oare ne convine ce ne propun ei?

Preiau o probabilă scrisoare a naţionaliştilor ruşi din organizaţia Mişcarea Imperială Rusească către români.

“Salutări prieteneşti,

Camarazii noştri luptă în Donbas pentru drepturile poporului rus şi pentru credinţa Ortodoxă împotriva oligarhilor evrei care au subjugat Ucraina şi contra mercenarilor care se autocaracterizează drept ‘naţionalişti ucrainieni’.

Regimul anticreştin din Kiev nu va mai dura mult. Criza politico-economică şi înfrângerea militară din Donbas vor duce la încetarea existenţei Ucrainei ca stat.

Acest lucru s-ar putea întâmpla şi cazul Republicii Moldova. Autorităţile ucrainiene provoacă permanent contingentul militar rusesc din Transnistria. Acest lucru ar putea uşor să escaladeze într-un conflict armat, care s-ar putea extinde.

După cum probabil ştiţi, majoritatea locuitorilor din Transnistria, cei mai mulţi etnici ruşi, nu doresc în mod categoric să facă parte din Republica Moldova sau România. Găgăuzia doreşte deasemenea să se separe de Moldova. Aceste teritorii ar putea să se unească cu Novorossia, un nou stat care se va crea pe actualul teritoriu al Ucrainei, după destrămarea sa.

Bineînţeles că nu dorim un război cu SUA şi NATO. Însă în cazul unui conflict armat, din păcate Rusia şi România (stat membru NATO) ar putea sta pe baricade diferite. Globaliştii şi sioniştii doresc să ne împingă să luptăm unii contra altora, în interesul lor, în loc să urmărim interesul propriu al naţiunilor noastre. Disputele noastre teritoriale pot fi uşor rezolvate prin cooperare, în locul unei confruntări.

Voi aţi putea să începeţi munca imediat în Bucovina de Nord, pentru ca românii de acolo să ceară autonomie teritorială. Acele zone unde românii trăiesc în comunităţi compacte, s-ar putea uni cu România.

Începeţi propaganda în România şi Republica Moldova pentru recunoaşterea independenţei Transnistriei, Găgăuziei, dar şi a republicilor Doneţsk şi Lugansk. Aveţi în minte faptul că Republica Moldova s-ar putea foarte uşor uni cu România, fără Transnistria şi Găgăuzia. Astfel am putea rezolva pe cale amiabilă o problemă teritorială.

Legionarii români Ion Moţa şi Vasile Marin s-au jertfit pentru un ideal pe pământ spaniol, dar au devenit eroi şi în România!

La fel astăzi, sub steagul Republicii Populare Doneţsk, care îl are înfăţişat pe Arhanghelul Mihail, s-au raliat voluntari naţionalişti nu numai din Rusia, ci şi din Ungaria, Serbia, Polonia, Spania, Franţa şi alte state. Veniţi în rândurile noastre pentru a lupta pentru un crez comun şi pentru interesul României. Noii legionari ar putea astfel să câştige experienţă de luptă.

Naţionaliştii vor putea să zdrobească hidra sionistă, care şi-a întins tentaculele pe tot Mapamondul, inclusiv asupra României, Rusiei şi Ucrainei. Acum este şansa noastră să învingem.

Cu cele mai bune gânduri,

Mişcarea Imperială Rusă”

Sursa: frontpress.ro

Ei zic:

„Începeţi propaganda în România şi Republica Moldova pentru recunoaşterea independenţei Transnistriei, Găgăuziei, dar şi a republicilor Doneţsk şi Lugansk. Aveţi în minte faptul că Republica Moldova s-ar putea foarte uşor uni cu România, fără Transnistria şi Găgăuzia. Astfel am putea rezolva pe cale amiabilă o problemă teritorială.”

În privinţa hidrei sioniste au dreptate ruşii, dar trebuie să spunem clar:

– Transnistria e teritoriu românesc, aflat de-a lungul timpului sub controlul mai multor domnitori moldoveni.

– Aşa-zisa Găgăuzie este teritoriu al Republicii Moldova, adică românesc! Niciodată nu va trebui să renunţăm la el! Este moştenirea lui Ştefan cel Mare lasată nouă.

– Sudul Basarabiei sau Bugeacul (ca şi Nordul Bucovinei) este tot teritoriu românesc. Indiferent de componenţa etnică actuală, va trebui să-l recuperăm!

– Nu ar trebui să luptăm pentru nimeni, decât numai pentru noi şi pentru românii din afara graniţelor actuale! Românii prea de multe ori şi-au vărsat sângele pentru interesele altora.

Citiţi şi:

Totul despre Transnistria

Românii de dincolo de Nistru

Chinurile românilor din Transnistria

Oceakovul, cetate a Moldovei

Moghilău, oraş fondat dincolo de Nistru de Ieremia Movilă, rivalul lui Mihai Viteazul

Bătălia de la râul Kalka (1223) unde brodnicii (românii) voevodului Ploscânea au luptat împotriva ruşilor de partea tătaro-mongolilor lui Gengis Han

Cristian Negrea

Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka 1223

Poate unii vor crede că glumesc vorbind în contextul bătăliei de la râul Kalka (1223) despre asocierea românilor la acest eveniment. Vorbim despre o mare bătălie care a însemnat, prin înfrângerea ruşilor, un important recul din istoria lor, reducându-i timp de peste trei sute de ani ca şi tributari şi supuşi tătarilor, de sub suzeranitatea lor reuşind să se desprindă abia în secolul XVI, dată de la care vor începe să-şi clădească marele lor imperiu ale cărui efecte le vedem şi le simţim până şi în ziua de astăzi. Întrebarea care rămâne, cum ar fi arătat harta Europei, sau chiar a lumii, dacă ruşii nu ar fi fost zdrobiţi şi stopaţi din expansiunea lor timp de trei sute de ani în urma acestei bătălii? Iar foarte puţini ştiu faptul că românii au avut un rol important în această bătălie care a modelat istoria viitoare a Europei.
Tocmai în acest sens, m-am decis să deschid un nou capitol pe acest blog, destinat exclusiv bătăliilor necunoscute din istoria românilor. Nu este ceva nou pentru mine, m-am aplecat asupra multor evenimente istorice mai puţin cunoscute de compatrioţii mei, tocmai pentru a face primul pas pentru o mai profundă studiere a lor de către istoricii profesionişti, cei cu resurse şi cunoştinţe profunde pentru un astfel de demers. Nu pot spune că nu am fost dezamăgit, văzând că nu există interes pentru asta, poate cu puţine excepţii. Şi este păcat, avem o istorie de care alte popoare ar putea fi mândre, sunt alţii care se laudă în toată lumea cu fapte de vitejie care nu se ridică nici pe departe la nivelul celor realizate de români, cu potenţialul lor din acea vreme, iar noi, beneficiari ai unor fapte de arme şi de vitejie care ne-ar situa printre popoarele de frunte ale Europei, nu numai că le cunoaştem, dar nici nu încercăm să le studiem cât de cât.
Demersul meu, după cum spuneam, nu este nou, am mai încercat să readuc la cunoştinţa cititorilor bătălii uitate din istoria noastră, fapte de arme ignorate sau cenzurate de istoriografia comunistă care ne-a ciuntit istoria timp de patruzeci şi cinci de ani. Totuşi, au trecut douăzeci şi trei de ani de la revoluţie, şi prea puţine lucrări abordează aceste teme. În acest context se înscriu articolele mele referitoare la împrejurările în care s-a realizat România Mare în 1918, la revoluţia din Ardeal şi războiul cu ungurii din 1919 finalizat cu ocuparea Budapestei de armata română, sau despre luptele cu bolşevicii ruşi în Moldova şi Basarabia în anii 1917-1918, precum şi luptele continue pe linia Nistrului după realizarea idealului României Mari. La fel, am amintit de bătălii importante şi mai puţin cunoscute din al doilea război mondial, acolo unde compatrioţii noştri s-au acoperit de o glorie nepieritoare aş vrea să spun, dacă nu aş constata că este pieritoare, în sensul că această glorie este pe moarte prin ignoranţa şi necunoaşterea de către noi a acestor minunate fapte de arme realizate de compatrioţii noştri care s-au înscris astfel printre cei mai buni combatanţi care au luptat în cea mai cumplită conflagraţie mondială.
Dar am încercat, tot pe tema anunţată, să amintesc de bătălii şi importante fapte de arme româneşti cu totul necunoscute din trecut, cum ar fi Românii care l-au oprit pe Napoleon, care dovedeşte fără putinţă de tăgadă tradiţiile militare româneşti fără de care ne-ar fi fost imposibil să supravieţuim ca şi neam pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu şi disputat de oameni, ţinut aflat în calea tuturor răutăţilor, cum spunea nemuritorul Nicolae Iorga.
Iar acest demers deschis cu acest articol este doar primul, după cum intenţionez, dintr-o serie care dovedească faptul că noi, românii, am fost un factor decisiv şi important care a modelat istoria, noi nu am fost doar victime şi un accident istoric, ci participanţi direcţi care ne-am luat soarta în mâini şi ne-am bătut pentru ca astăzi să fim ceea ce suntem şi am fost, şi ceea ce vom fi, respectiv elementul primordial care nu poate fi scos din rădăcina şi istoria acestui pământ pe care trăim ca şi stăpâni pe drept, după cum spunea acelaşi Nicolae Iorga: „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venetici, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor.”

brodnici 3

În acest context, vreau să vă spun că nu glumesc, românii, respectiv brodnicii conduşi de voievodul Ploscânea, au participat la marea bătălie de pe râul Kalka, unde s-a înscris intrarea ruşilor sub dominaţia tătarilor pentru următorii trei sute de ani. Dar pentru asta e nevoie să vedem câte ceva din istoria românilor de dincolo de Nistru.

Ţara Bolohovenilor

Pentru mulţi dintre vecinii noştri care nu ne doresc aici şi care ar fi făcut orice ca noi să nu fi existat, chiar în ziua de azi nu este nici un efort prea mare care să justifice pretenţiile lor, iar la loc de cinste este răstălmăcirea izvoarelor istorice prin care ei să-l poată contrazice pe Iorga din citatul de mai sus, în sensul că noi nu existam atunci când aceşti vecini au apărut de undeva din stepele asiatice. Dar tocmai aceste izvoare istorice, cronicile din vechime, îi contrazic, şi culmea, sunt chiar cronicile lor. Nu pare a fi o problemă, încearcă să le răstălmăcească, dar nu prea au cum, dovezile sunt prea evidente.
În articolul meu despre românii transnistreni (Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni) aminteam de trecutul românilor de dincolo de Nistru, respectiv de bolohoveni şi brodnici. Nu sunt singurii români amintiţi în documentele privitoare la românii din estul de dincolo de Nistru, în acea perioadă (secolele XI – XIV) mai apar şi alţi români pe lângă brodnici şi bolohoveni, respectiv berladnicii, tiverţii şi ulicii. Dar aici mă voi referi doar la bolohoveni şi brodnici, despre care avem date mai complete şi mai precise.

Ţara Bolohovenilor apare în cronicile ruse începând cu anul 1150, când principele Mstislav Iziaslavici merge spre Kiev prin oraşul Bolohov. Mai apar menţionaţi în 1172, dar implicarea lor militară apare începând cu 1231, când principii bolohoveni cu trupele lor iau parte la războiul regelui Ungariei Andrei al II-lea pentru Halici contra principelui haliciano-volânian Daniil, fiind aliaţii ungurilor. La 1235 principii bolohoveni împreună cu halicienii răsculaţi apar ca asediatori ai oraşului Kamenetz, oraşul fiind apărat de un grup de boieri ai lui Daniil din Halici, care în urma răscoalei a fugit la regele ungur. Boierii lui Daniil au ieşit din Kamenetz, au ajuns pe halicienii răsculaţi care o luaseră la fugă şi toţi principii bolohoveni au fost luaţi prizonieri. Între 1235 şi 1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslav al Mazoviei. În cursul acestei campanii, împreună cu un grup de halicieni sub principele rus Rostislav atacă oraşul Racota, dar au fost nevoiţi să se retragă. Principele Daniil porneşte o expediţie de represalii contra bolohovenilor, pradă şi arde oraşele lor Derevici, Gubin, Cobud, Cudin, Gorodeţ, Bojskâi, Diadicov, luând o mulţime de prizonieri. Daniil a ocupat ţara bolohovenilor şi a ars-o deoarece aceştia se aliaseră cu tătarii şi le dădeau grâu şi mei. Despre intenţia lui Daniil de a ocupa ţara bolohovenilor este menţionat într-un document anterior în care se spune că Daniil l-a împiedicat prin negocieri pe Boleslav al Mazoviei să le ocupe ţara deoarece o dorea pentru el. În acest context, este logică şi normală alianţa cu tătarii a bolohovenilor, în scopul de a se apăra de tendinţele cuceritoare ale principilor ruşi. În 1257 apare ultima menţiune a bolohovenilor în cronicele ruse, când în urma luptelor lui Daniil Romanovici cu tătarii, în urma ocupării mai multor oraşe, aceştia au venit alături de el.
Majoritatea istoricilor au căzut de acord că aceşti bolohoveni nu sunt altceva decât valahi sau volohi, numiţi aşa în acea perioadă. De menţionat că după această dată apar doar denumirile de volohi sau valahi, este uşor de găsit etimologia de la voloh la boloh sau bolohovean în slavă. Despre faptul că valahii nu sunt altceva decât români nu cred că mai trebuie demonstrat, am făcut-o mai devreme în articolul Români sau valahi, o dezbatere sterilă.
Dar câteva cuvinte despre aceşti bolohoveni, a căror ţară a putut fi identificată cu ajutorul toponimicelor şi cercetărilor istorice, cuprinzând porţiunea arătată pe hartă la nord-est de Bucovina actuală. Trebuie menţionat că în acea vreme graniţele ţărilor nu erau păzite cu străşnicie ca şi în prezent, o armată putea trece cu uşurinţă peste o porţiune a unei ţări, iar stăpânirea unui principe era ceva fluid, zone mai mari sau mai mici trecând periodic dintr-o mână în alta. Cronicile sunt puţine în acea perioadă, iar dacă se menţionează că un principe a pus stăpânire pe un oraş sau pe o zonă, nu înseamnă că a păstrat-o multă vreme, următoarea referire asupra acelui oraş sau acelei zone apărând abia peste câteva zeci de ani.
Dar câteva concluzii se pot impune şi din aceste date sumare. În primul rând, bolohovenii controlau o zonă destul de întinsă şi aveau o capitală, asta dovedeşte o organizare politică. Prin faptul că sunt aliaţi ai unora sau altora, înseamnă că au o structură militară şi o forţă de care trebuia ţinut seama. Mai apare şi problema geografică, fiind aşezaţi între principatele ruseşti de Halici şi de Kiev în expansiune, este normal că au avut de îndurat o presiune mare din partea ambelor, şi este normal şi logic că au căutat alianţe din afară, ca şi cea a ungurilor şi mai târziu a tătarilor, în cazul acestora din urmă plătindu-le un tribut în natură.
Chiar dacă au fost în cele din urmă învinşi, persistenţa elementului românesc s-a păstrat timp de secole sub denumirea de valahi sau moldoveni.

Brodnicii

O importanţă militară mult mai mare au avut-o alţi români care apar în cronicile ruseşti, bizantine, ungureşti sau papale între anii 1147 şi 1359, respectiv o perioadă de 212 ani. Este vorba de brodnici.
S-a putut stabili de către istorici că aceşti brodnici sunt de fapt valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor, deşi istoricii ruşi continuă să-i considere ruşi, lucru îndoielnic din mai multe privinţe, dar ruşii au istoria lor unică şi asupra evenimentelor recente aşa că nu are rost să insistăm.
De unde provine această denumire s-au încercat mai multe ipoteze, dar cea mai plauzibilă mi se pare cea care am găsit-o la istoricul Alexandru Boldur, de fapt cuvântul brodnic este o deformare a lui bronnici, adică purtători de cuirasă, de zale. E adevărat, în unele cronici apar chiar sub denumirea de bronici. G. Popa-Lisseanu presupune că denumirea lor derivă de la pruteni în limba slavă, dar cercetările ar trebui continuate. Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că sunt urmaşi şi ai valahilor, respectiv ai urmaşilor daco-romanilor.
Nu am spaţiul necesar să dau toate ipotezele şi explicaţiile aici, cei interesaţi pot consulta bibliografia de la sfârşitul articolului, atât în cazul brodnicilor, cât şi în cel al bolohovenilor.
Mergând mai departe, vedem că e vorba de mercenari îmbrăcaţi în zale, deci principala lor îndeletnicire este războiul. Mercenariatul este un fenomen des întâlnit în acea perioadă a principatelor ruse care se luptau pentru supremaţie, dar a decăzut după intrarea ruşilor sub suzeranitatea tătarilor, pentru a reveni mai târziu. De exemplu, în anul 1426 principele lituanian Vitort a pornit un război împotriva Pskovului şi a luat cu el nu numai pe lituanieni şi polonezi, ci şi pe cehi, pe tătari (curtea lui Mehmet) şi „volohii tocmiţi”, dar a fost înfrânt. Aici, în loc de brodnici figurează deja volohi.
Dar să revenim la brodnicii din cronici şi în ce bătălii îi întâlnim, pentru ca în final să vedem locul şi rolul lor în bătălia de la râul Kalka.
În anul 1147 principele rus Sviatoslav porneşte împotriva viaticilor, la râul Oka (afluent al Volgăi) trupele sale sunt întărite cu cele ale cumanilor şi ale brodnicilor (aceştia în număr 14000 de luptători). Primele date despre ei: sunt creştini, locuiau în stepele Donului printre barbari şi serveau pentru bani pe principi în certurile lor (mercenari). În acest caz sunt trimişi de Iuri Dolgoruki din Susdali în ajutorul lui Sviatoslav. Mai apare în ajutorul lui Sviatoslav şi un grup de Poloviţi (neam cumanic cu care ne vom mai întâlni la bătălia de la râul Kalka), precum şi Ivan Berladnic (alt valah, conducătorul berladnicilor). Ivan va trece mai încolo de partea duşmanului lui Sviatoslav.
În anul 1190 brodnicii alături de cumani îi ajută pe Asăneşti, conducătorii imperiului vlaho-bulgar, în luptele contra bizantinilor pricinuindu-le un adevărat dezastru. Scriitorii bizantini vorbesc de ajutorul venit din partea vlahilor de la nord de Dunăre, iar Nicetas Choniates Acominatus vorbeşte de brodnici ca de o ramură a taurosciţilor şi că sunt viteji şi netemători de moarte.
La 1216 brodnicii participă alături de Iaroslav din Susdali în războiul împotriva lui Mstislav din Novgorod.
Alte cronici ungureşti sau papale se referă mai mult la Ţara Brodnicilor şi probleme ce derivă de aici, aşa că nu mă voi mai extinde prea mult, mergând la evenimentul care ne interesează şi descris cel mai amănunţit inclusiv în cronicile ruseşti, unde avem deja şi numele conducătorului brodnicilor, voievodul Ploscânea. De menţionat că şi prin menţionarea sa ca şi voievod putem demonstra că nu era rus, deoarece denumirile de voievod luate de conducătorii ruşi nu apar decât în secolul XIV, până atunci fiind numiţi principi.

Drumul spre Kalka

După ocuparea Chinei şi a hanatului Kara-Kitai, Gengis Han, cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor, şi-a îndreptat hoardele spre imperiul Horezmului ce ocupa un teritoriu întins între fluviul Indus, Marea de Aral, Marea Caspică, munţii Caucaz, Marea Neagră, Marea Mediterană şi Marea Roşie sub conducerea de fier a şahului musulman Ala ad-Din Muhammad sau Muhammad al II-lea (a nu se confunda cu sultanul turc cuceritor al Constantinopolelului). Expediţia mongolă a început în toamna anului 1219, în primăvara lui 1220 cei 200000 de soldaţi ai hanului ajungând la poalele munţilor Tian Şan. După trecerea lor, au ajuns pe teritoriul imperiului Horezmului, unde au avut o serie de lupte cu armata de 400000 de oameni ai şahului. După o campanie prelungită, Gengis Han îl zdrobeşte pe şah în bătălia de la Buhara, după care cucereşte o serie de cetăţi şi oraşe. Şahul Muhammad scapă cu fuga, imperiul său este desfiinţat pentru totdeauna.

Dar Gengis Han trimite pe urmele lui doi dintre cei mai capabili generali cu 20000 de oameni, pe Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia îl urmăresc începând cu luna aprilie 1220 peste fluviul Amu, prin Teheran, apoi spre Marea Caspică. Şahul, deghizat în pescar, a reuşit să se refugieze pe o insulă unde a murit în cea mai neagră mizerie.

Misiunea fiind îndeplinită, Subotai cere şi obţine permisiunea hanului să revină la grosul forţelor după ce va ocoli Marea Caspică pe la nord pentru a cerceta şi cuceri şi acele regiuni. Subotai cucereşte Georgia (îl ucide pe regele George al IV-lea Lasha), Caucazia şi ajunge la nord de Marea de Azov în anul 1222. Poloviţii, o ramură a cumanilor, în alianţă cu alanii, cerchezii şi lezginii, încearcă să le facă faţă, dar mongolii îi conving pe cumani să rupă alianţa cu ceilalţi pe care îi înving cu uşurinţă. Apoi devastează ţinuturile poloviţilor bătându-i şi pe aceştia, dar hanul poloviţilor Koten Khan fuge la curtea ginerelui său, principele Mstislav al Galiţiei, căruia îi cere ajutorul.

1_Page_53

Acesta formează o coaliţie cu alţi principi ruşi şi pornesc împreună împotriva mongolilor cu o armată de circa 80000 de oameni. Între timp, mongolii lui Djebe şi Subotai iernează în stepele nord-pontice, iar în primăvară cuceresc Crimeea şi distrug cetatea genoveză Soldaia. Nu se ştie exact când Ploscânea, voievodul brodnicilor, a încheiat alianţa cu mongolii, dar se presupune că ar fi vorba de iarna dintre 1222 şi 1223. Ţinând cont de faptul că Subotai şi Djebe Noyon aveau doar 20000 de oameni, o alianţă cu mercenarii lui Ploscânea nu le strica deloc.

Preludiul bătăliei

Koten Khan îl convinge pe Mstislav al Galiţiei spunându-i că astăzi mongolii au cucerit pământurile sale dar mâine le vor lua pe cele ale principilor ruşi, lucru adevărat, dar atunci de ce i-a trădat pe alani, cerchezi şi lezgini? Indiferent, Mstislav îi convinge şi pe ceilalţi principi ruşi, deşi aflaţi în rivalitate, să pornească o campanie militară contra mongolilor. Această coaliţie se formează şi principii ruşi îşi încep deplasarea trupelor în întâmpinarea mongolilor lui Subotai şi Djebe Noyon.

Forţele ruseşti cuprindeau armatele principilor ruşi constituiţi într-o alianţă de faţadă, din moment ce disensiunile dintre ei se manifestau din plin încă din etapele premergătoare ale campaniei. Astfel, unitatea de comandă era practic inexistentă. Deşi aveau o armată de patru ori mai numeroasă, din această cauză eficienţa ei era scăzută. Se aflau în cadrul acestei armate trei mari grupuri care de-a lungul timpului fuseseră rivale şi chiar purtaseră războaie între ele. Primul grup era cel al Kievului, condus de principele Mstislav Romanovici, fiul său Vsevolod, ginerele său, prinţul Andrei, precum şi Viatoslav din Shumsk şi Iuri din Nesvezh. Al doilea grup era cel din Cernigrov şi Smolensk, condus de prinţul Msitislav Sviatoslavici din Cernigov alături de care venea şi prinţul Oleg din Kursk, precum şi trupe din Putivl şi Trubesk. Al treilea grup era al făuritorului coaliţiei, care i-a convins pe ceilalţi cu argumentul suprem conform căruia dacă nu îi ajutau pe poloviţi, în mod sigur aceştia se vor alia cu mongolii împotriva lor, respectiv prinţul Mstislav Mstislavic, ginerele său prinţul Daniil Romanovici din Volânia. Nu se ştie sigur dacă a participat prinţul Mstislav Iarolslavov Nemov din Lutsk, în schimb au lipsit alţi mari prinţi ruşi, cum ar fi Iziaslav Ingvarevici şi Iziaslav Vladimirovici din Terebovl, iar marele prinţ Iuri Vsevolodovici, conducătorul puternicului principat Vladimir-Suzdal, deşi a fost chemat, nu a venit fiind ocupat cu pregătirea unei campanii împotriva livonienilor, l-a trimis în schimb pe nepotul său Vasilko Konstanivoci de Rostov cu o forţă militară, dar acesta a ajuns prea târziu şi nu a luat parte deloc la lupte.
Estimările trupelor variază între 40000 şi 100000, dar dacă vedem modul de desfăşurare al bătăliei, precum şi unele surse care vorbesc de pierderi de ordinul a 50000 din partea ruşilor, va trebui să acceptăm numărul ruşilor spre partea superioară a estimărilor. Despre mongoli se ştie că au plecat în urmărirea şahului Muhammad două tumane sau divizii, respectiv 20000 de oameni, dar care au luptat în Georgia, la Teheran, din nou în Georgia, au trecut munţii Caucaz, i-au zdrobit pe alani şi aliţii lor, au devastat Crimeea cucerind şi arzând oraşul genovez Soldaia, deci efectivele lor s-au mai împuţinat. Ar fi trebuit să primească ajutor din partea lui Jochi, aflat la nord de Marea Caspică, dar fiul lui Gengis Khan (Jochi) se îmbolnăveşte şi ajutorul nu mai soseşte. E posibil ca să fi primit unele întăriri, dar nu apare nicăieri acest lucru, la fel este posibil să fi luptat în rândurile mongolilor şi alani, cerchezi şi lezingi dintre cei învinşi în toamnă.
Putem face doar o estimare asupra forţelor brodnicilor lui Ploscânea. Ţinând cont de faptul că 30 de ani mai devreme puteau trimite un corp de 14000 de oameni, nu cred că la această dată să nu fi avut posibilitatea să strângă câteva mii de oameni. Dar prin faptul că a luat aripa stângă cu încă doi comandanţi mongoli şi cu trupele lor, tragem concluzia că ori trupele brodnicilor erau mai puţine, ori mongolii nu aveau încredere deplină (logic, având renumele de mercenari) ca să-i lase aripa stângă numai lui Ploscânea. mai este şi aspectul militar, tacticile mongolilor erau cunoscute numai de ei înşişi, aşa că era nevoie de încă o trupă mongolă care să-i dirijeze pe aliaţi. Efectivul total al armatei mongole este estimat între 20000 şi 40000 de oameni, de aici putem deduce că brodnicii lui Ploscânea erau între 5 şi 10000 de oameni.
Cunoscând disproporţia de forţe, Djebe şi Subotai trimit soli de pace la ruşi, dar aceştia îi execută, fapt care a produs o impresie defavorabilă la conducătorii mongoli şi care va avea repercusiuni în viitor. Forţele ruse s-au adunat la sud de Kiev pe la începutul lui aprilie şi au pornit în marş spre nordul Mării de Azov. Ajunşi pe malul Niprului, o nouă ambasadă mongolă apare spunând că mongolii nu vor să lupte cu ruşii, ci doar cu poloviţii au ei ce au. Principii ruşi îi ucid şi pe aceştia, o nouă încălcare a legii mongole şi a codului lor. Marşul a continuat de-a lungul râului, o parte din infanterie sosind cu bărcile.

În data de 15 mai întreaga forţă rusească, împreună cu poloviţii, era reunită. La 16 mai, pe malul estic apar primele elemente mongole. Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia conduce un mic detaşament din trupele proprii şi un corp de poloviţi împotriva avangărzii mongole. Aceasta rupe lupta şi fuge, urmărită de trupele ruso-polovite. Este capturat comandantul avangărzii mongole, Hambek, ascuns între zidurile unui mormânt, predat poloviţilor care îl execută. În ziua următoare, prinţul Daniil al Volâniei împreună cu Iuri Domanerici conduc un raid al altui detaşament rus, surprinzând un grup de mongoli ce aveau în grijă nişte turme de animale. Mongolii o iau la fugă şi de această dată. Aceste succese dau impresia unei campanii uşoare, armata rusă are un moral excelent şi conştiinţa unei superiorităţi exagerate, începe traversarea generală a fluviului pe un pod de vase şi avansul în adâncul teritoriului necunoscut. Ne loveşte o similitudine bizară, la fel se vor comporta cavalerii burgunzi în timpul cruciadei de la Nicopole, mai bine cu o sută cincizeci de ani mai târziu, în 1394. Lecţiile istoriei sunt dure pentru cei ce nu doresc să le înveţe.
Avansul ruşilor a continuat timp de nouă zile, fără vreo confruntare serioasă cu mongolii. Din când în când, aceştia îi lăsau pe ruşi să captureze turme de animale şi unii prizonieri, de fapt pentru a-i încuraja să continue marşul tot mai adânc în teritoriul necunoscut. În avangardă mergeau poloviţii, cunoscători ai terenului, alături de trupele din Galiţia şi Volânia sub comanda prinţului Daniil, apoi urma corpul principal condus de prinţul Msitislav de Galiţia, urmat imediat de trupele din Cernigov, în timp ce ariergarda era formată din forţele kievene conduse de prinţul Mstislav Romanovici. Mongolii se mulţumeau să arunce săgeţi din posturile înaintate înainte de a fugi lăsându-le în mâna avangărzii ruse. Întreaga armată înainta cu greu în arşiţa zilei, îndreptându-se spre capcana întinsă cu grijă de Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia pregătiseră bătălia cu grijă, alegând terenul care le-ar fi adus o victorie decisivă în cazul în care ruşii ar fi făcut vreo greşeală. În tabăra rusă neînţelegerile şi certurile dintre prinţi deveneau tot mai dese şi mai accentuate. La 31 mai 1223 avangarda rusă atinge malurile râului Kalka. Acest râu nu este identificat astăzi cu precizie, se pot face doar presupuneri. Cert este că se varsă în Marea de Azov.

Bătălia de la râul Kalka 1223

O nouă ciocnire cu trupe mongole de acoperire de dimineaţă, o nouă victorie rusă deosebit de facilă, în sensul că mongolii au rupt-o la fugă, a făcut ca discuţiile şi certurile să reînceapă între principii ruşi. Neînţelegerile au durat o jumătate de zi, dezbaterea principală fiind dacă armata să treacă râul în urmărirea fugarilor sau să se întărească pe poziţia actuală, o zonă uşor de apărat. S-au reaprins şi chestiuni secundare, de exemplu, de la trecerea Niprului prinţul Mstislav al Galiţiei insista ca la conducerea poloviţilor să treacă Iarun Khan, ginerele lui Khoten Khan. Disputele nu s-au rezolvat, mai mult s-au agravat.
Până la urmă s-a decis trecerea râului Kalka şi continuarea ofensivei. Primii au trecut Iarun Khan cu poloviţii săi, alături de prinţul Daniil şi armata din Volânia, care au continuat să-i urmărească pe mongoli. Ei au fost urmaţi de galicieni şi imediat apoi de prinţul Mstislav Sviatoslavici din Cernigov cu trupele sale.

Poloviţii, ramură a cumanilor, şi ei luptători şi călăreţi ai stepelor, erau buni cunoscători ai tacticilor în care mongolii excelau. Au angajat mongolii din posturile înaintate şi i-au forţat să fugă (în mod sigur din nou o fugă simulată), cavaleria din Volânia a ţinut pasul cu poloviţii, urmaţi la mică distanţă de galicieni, dar luptătorii din Cernigov au trecut râul încet, pierzând ritmul, iar kievenii aşteptau încă pe malul opus trecerea celor din Cernigov. Golul dintre părţile componente ale armatei ruse crescuse îngrijorător.
Acesta era momentul aşteptat de Subotai Bahadur pentru declanşarea atacului. El conducea centrul mongolilor, Djebe Noyon aripa dreaptă, iar aripa stângă era sub conducerea lui Tsugur Khan şi Teshi Khan, alături de brodnicii lui Ploscânea. La acel moment, avangarda rusă nu se afla sub o comandă efectivă, poloviţii fiind risipiţi în urmărirea mongolilor din avanposturi. Subotai nu a folosit tactica mongolă clasică de atac cu cavaleria uşoară care aruncă nori de săgeţi evitând să angajeze lupta efectivă, ci atacă direct cu cavaleria grea sub acoperirea săgeţilor lansate de cea uşoară. Era şi simplu, ţinta sa fiind mai întâi poloviţii uşor înarmaţi pe care îi zdrobeşte şi îi împrăştie rapid. Apoi Subotai se îndreaptă în galop spre cavaleria rusă din avangardă angajând-o în luptă directă, în timp ce aripa stângă mongolă loveşte şi ea. Prinţul Daniil Romanovici călăreşte în fruntea trupelor sale pentru a le conduce în luptă, alături de el sunt comandanţii Semen Oliuevici şi Vasiliok Gavrilovici. În scurt timp, Vasiliok este ucis de o lance şi Daniil este rănit în piept. Prinţul Mstislav din Lutsk cu trupele sale se grăbeşte să vină în ajutor, dar norul de săgeţi care îl întâmpină îl forţează să se retragă.

Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia le ordonă oamenilor săi să se pregătească de luptă, dar un imens val de poloviţi şi volânieni fugind de pe câmpul de luptă urmăriţi de mongoli dă peste ei dezorganizându-le rândurile şi antrenându-i într-o fugă dezordonată care ajunge şi la cei din Cernigov care abia puseseră piciorul pe malul opus fiind total nepregătiţi. Vălmăşagul este complet şi dezastrul inevitabil, armata rusă este în colaps după loviturile centrului lui Subotai şi a stângii unde luptau şi brodnicii lui Ploscânea. Prinţul Oleg de Kiev reuşeşte să-şi aşeze oamenii în poziţie de luptă pentru a-i ajuta pe galiţieni, dar este înfrânt rapid şi forţat să fugă. O astfel de situaţie nu avea cum să dureze, armata rusă se dezintegrează şi se descompune în grupuri care o iau la fugă în cea mai mare dezordine.
Pe malul celălalt, armata din Kiev cu prinţul Mstislav Romanovici vede dezastrul şi abia apucă să clădească o poziţie defensivă înconjurat de carele folosite la transport, înainte ca furia mongolă să se năpustească asupra lui. Rezistă şi începe o retragere înceată, cu tot cu carele care îl înconjoară, asaltat continuu de atacurile şi săgeţile mongolilor. După trei zile, epuizaţi şi lipsiţi de apă, acceptă inevitabilul, capitularea. Mongolii îl trimit pe Ploscânea ca şi parlamentar, care le promite viaţa în schimbul capitulării. Pentru a fi siguri, principii ruşi îl pun pe acesta să sărute crucea, după care capitulează. Dar mongolii nu se ţin de cuvânt, o parte din luptătorii ruşi sunt masacraţi imediat ce ies din tabără. După părerea mea este improbabil ca Plocânea să fi ştiut dinainte de planurile mongolilor referitoare la prizonieri, altfel, ca şi creştin, nu ar fi jurat pe cruce. Sau poate da?

Soarta celor care au fugit nu a fost mai bună. Urmăriţi şi hărţuiţi de mongoli, mulţi şi-au pierdut viaţa în stepă. Aşa au fost ucişi prinţul Mstislav Sviatolavici şi fiul său, plus mulţi din armata de la Cernicov. Prinţul de Smolensk a fost mai norocos, retrăgându-se spre nord-vest cu un grup masiv de o mie de soldaţi, reuşind astfel să-i bată pe urmăritorii în grupuri mici. Au ajuns la Nipru şi au reuşit să scape. Partea proastă a fost că poloviţii s-au întors contra ruşilor, jefuindu-i pe fugari de cai şi arme, de multe ori omorându-i ca şi o răzbunare pentru înlocuirea hanului Koten, cel puţin aşa o justificau. Prinţul Mstislav Mstislavici de Galiţia a reuşit să scape cu o barcă şi a mai condus principatul încă patru ani.
Soarta principilor kieveni capturaţi prin intermediul lui Ploscânea a fost mult mai crudă. Decizia executării solilor mongoli în două rânduri în mod sigur că a cântărit greu în condamnarea lor. Consecvenţi principiului mongol că nu trebuie ca sângele regal să fie vărsat, conducătorii mongoli i-au întins la pământ, au aşezat peste ei o platformă grea de scânduri pe care s-au pus pe ospăţul sărbătorii victoriei în timp ce dedesubt principii kieveni se sufocau lent.

Urmările bătăliei

După victoria decisivă de la râul Kalka de la 31 mai 1223, Gengis Khan le ordonă lui Subotai şi Djebe să facă joncţiunea cu Jochi şi împreună să-i atace pe bulgarii de pe Volga, dar aici sunt învinşi la trecerea fluviului. Primesc ordin să revină acasă, dar Djebe moare cu febră pe drum. la marele Kurlutai ţinut la sosirea lor acasă, Subotai raportează lui Gengis Khan despre marşul său epic, cel mai mare raid călare din istorie. Jochi este iertat de presupusa insubordonare când a refuzat să i se alăture lui Subotai pe motiv că era bolnav. Atât Jochi, cât şi Gengis Khan vor muri în 1227. Succesiunea imperiului va fi preluată de Ogodai, fiul hanului, care împreună cu fratele său Batu vor da cea mai cumplită lovitură estului Europei abia paisprezece ani mai târziu.

Dezastrul de la râul Kalka a avut urmări grave în Rusia. S-au topit aici printre cele mai bune armate, cei mai străluciţi principi şi boieri, elita militară a principatelor ruse. A fost ca şi un avertisment pentru ce avea să vină paisprezece ani mai târziu, când Subotai şi Batu îşi vor arunca de data asta o armată de peste o sută de mii de luptători. Bulgarii de pe Volga, poloviţii, principatele ruse toate vor fi trecute prin foc şi sabie în 1237-1238. Cele mai importante oraşe, chiar şi Kievul vor fi jefuite şi distruse. Apoi va fi rândul Ungariei, Boemiei şi Poloniei în 1241. Spre norocul Europei, armatele lui Batu şi Subotai se vor întoarce în Asia în 1242 la moartea hanului Ogodai, pentru a alege un succesor care îşi va îndrepta privirea în alte direcţii, spre China şi sud-vestul Asiei. Doar aşa a scăpat Europa de teroarea mongolă.
Dar pentru Rusia a urmat o perioadă de trei sute de ani de suzeranitate mongolă sau tătară, sub conducerea Hanatului Hoardei de Aur, care s-a desprins la sfârşitul secolului XIII din marele imperiu mongol, atunci când acesta s-a împărţit în patru. Fără această suzeranitate, în faţa unui popor cuceritor ca şi ruşii, poate altfel ar fi arătat harta Europei. E suficient să ne gândim cât au cucerit ruşii după ce s-au scuturat de tătari, din secolul XVI, ca să ne imaginăm ce ar fi fost fără intervenţia acestei forţe care să le frâneze ambiţiile cuceritoare.

Notă de încheiere

Nu se ştie ce s-a întâmplat mai departe cu Ploscânea, dar brodnicii au continuat să existe cu tot cu ţara lor ultima referire făcându-se despre ei la 1359. După această dată se fac referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceştia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureşanul Bogdan din Cuhea care îl alungă pe fiul lui Dragoş şi se declară independent de coroana ungară. Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de patruzeci de ani întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră, în acelaşi timp luptând cu incursiunile tătarilor din Hoarda de Aur şi împotriva ungurilor care încă nu se împăcaseră cu pierderea mărcii lor de răsărit.
Datele prezentate despre brodnici şi bolohoveni sunt ale istoricilor noştri adevăraţi din perioada interbelică ca şi Iorga, Ion Nistor, Alexandru Boldur sau Popa-Lisseanu. Ei şi-au făcut cerectările fără să poată avea acces în teren, pe atunci Uniunea Sovietică. Dar astăzi cine îi împiedică pe istoricii noştri să facă cercetări în Ucraina de astăzi, chiar împreună cu istoricii ucraineni? Poate doar dezinteresul.
Să vă dau un exemplu despre care vorbeşte Alexandru Boldur pe teritoriul de astăzi al Ucrainei:
„S-au păstrat până acum două linii de valuri de pământ. Primul aşa zis Zmiev val începe la Ecaterinopol (Kalnibolot) la o depărtare de 15 verste la sud de Zvenigorodca şi se întinde în direcţia sud-vestică alături de râul Gniloi Tichici, un afluent al Bugului, şi de satele Latâşcovo (jud Zvenigoroski), Sverdlicov, Nerubaico, Podvâscocoe, Nalivaico (jud Umanski) spre bug şi se termină la râul Codâma în judeţul Balta. Vorbind despre valul acesta, Barsov notează: Acest val putea să fie o întăritură de hotar a Ţării Bolohovenilor care în sec XII-XIII ocupa regiunea superioară a Bugului şi ale cărei hotare sud-estice trebuiau să treacă tocmai pe aici, cel puţin în perioada iniţială a existenţei acestei ţări.
Celălalt val de pământ numit de popor Troianov val se întinde, după Plater, în gubernia Podolscaia dela Nistru spre Sbruci, în judeţele Uşiţa, Kameneţ şi Proscurov, iar după Marczinski, începe în judeţul Uşiţa, trece prin judeţul Kameneţului şi continuă până la târgul Satanov (Satu Nou) pe Sbruci şi de acolo se întinde în Galiţia până la târgul Magherov. În unele locuri valul acesta are înălţimea între 3,5 şi 5,5 metri. În privinţa însemnătăţii acestui val, Schafarik scrie: Mărimea lui şi o mulţime de monede romane care au fost găsite lângă el mărturisesc clar că a fost ridicat de împăraţii romani. Marczinski de asemenea crede că el a fost construit pentru delimitarea graniţelor Daciei din porunca împăratului Traian, în preajma anului 106, şi aceasta este foarte verosimil.
Din cele ce preced ştim că hotarele Daciei nu se întindeau aşa de departe. De aceea siguranţa cu care se afirmă provenienţa romană a acestui val cunoscut sub numele de Traian nu are nici un temei. Dimpotrivă, avem motive să credem că acest val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acestei ţări coincid cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincid, valul arată, probabil, hotarele iniţiale ale acestei ţări. Era firesc ca brodnicii să-l numească acest val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii.”
Cred că este suficient de sugestiv.
Închei menţionând că hărţile deosebite prezentate aici, inclusiv cele trei tridimensionale, provin din cartea Kalka River 1223 apărută la Osprey Publishing, care conţine unele greşeli, dar am găsit la bibliografie şi doi români, respectiv Gheorghe Brătianu cu Reserches sur le commerce genois dans la Mere Noire au XIIe siecle (Paris, 1929) şi P. Diaconu cu Les Coumans au Bas-Danube au XIe et XIIe siecles (Bucarest, 1978).

Bibliografie:

Osprey Publishing, Kalka River 1223, Genghis Khan’s Mongols invade Russia
Al. Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a II-a, editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992
Cpt. Trofin Gh. Ion, Istoria militară în cadrul istoriei universale, vol II, evul mediu, Tipografia Lovrov, Arad, 1935
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Cartea moldovenească, Chişinău, 1992
G. Popa-Lisseanu, Isvoarele istoriei Românilor, vol XII, Brodnicii, Tipografia Bucovina I. E. Torouţiu, 1938
N. Iorga, Brodnicii şi românii, Cultura naţională., Bucureşti, 1928
Academia Română, Institutul de Geografie – România, atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, 1996

Sursa: Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka 1223

În ce priveşte ce a de-a doua hartă, cea în care apare Galiţia întinsă peste mai mult de jumătate din Moldova, sunt convins ca nu corespunde realităţii. Vor fi fost intrepătrunderi româno-slave, dar nu cred ca au stăpînit slavii din Galiţia atît de adînc în inima teritoriului românesc. La fel şi stăpânirea Ungariei este exagerată, căci avea suzeranitate asupra Ardealului şi a unor teritorii din Ţara Românească, dar nu stăpânea efectiv!

Cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ţinutului Herţa şi a unor porţiuni din Delta Dunării – 28 iunie 1940

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României sau vinerea patimilor poporului român

Dorin CIMPOEŞU

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia, la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari. Acesta a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.
După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.
Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 70 de ani de la acea vinere a patimilor1.
Trebuie remarcat însă faptul că, la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.
Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”2 şi o încălcare a Protocolului adiţional secret. În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.
Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.
Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova. Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele: „Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”3. Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa4. La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României5. Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” insera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României6. Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”7.
Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare. Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”8. În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”9.
Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste. Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”10. Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei11.
Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări. Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”12.
Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România. Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război13.
Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”. Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”14.
Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale. Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie15. Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.
Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util. În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”16.
Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei. Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”17.
Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util. Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.
Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti. În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor. Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”18. În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop. Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.
Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri. Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării. Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei. Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 194019.
În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere. Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”20.
La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei. În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”21. La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.
La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional. Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii. Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.
În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km2 şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă. Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români.

* * *
În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.
Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.
Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.
Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.
După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric. Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română. Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie22 de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat. De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei23.
Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova, unii chiar din cadrul coaliţiei aflate la putere(Marian Lupu, liderul Partidului Democrat), cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă. Astfel, Duma de Stat a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile lui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra vinului din Republica Moldova exportat pe piaţa Federaţiei Ruse24.
Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, mai ales când acesta este de partea poporului român, fără a face niciun compromis pe baza acestuia, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Note
1 Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti, 1999, p. 12.
2 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 372-373.
3 AMAE, fond 71/1914, E 9, vol. 63, f. 59.
4 Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 148.
5 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 61.
6 Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi Bucovinei 1938-1940, Bucureşti, 2000, p. 17.
7 Idem.
8 Ibidem, p. 16.
9 Vitalie Văratec, op .cit., doc. nr. 32 şi 33.
10 Ibidem, doc. nr. 58.
11 Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 205.
12 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 68.
13 Ibidem, doc. nr. 94, 97, 100 şi 106.
14 Ibidem, doc. nr. 62, 63, 64 şi 65.
15 Ioan Scurtu, op. cit., p. 204. Cifrele sunt controversate, în documentele emise de Marele Stat Major al Armatei Române acestea fiind diferite (vezi AMR, fond Armata 3, dosar 37, f. 196-198 şi AMR, fond 948, dosar 531, f. 134-136).
16 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 129.
17 Ioan Scurtu, op. cit., p. 207.
18 Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel D. Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, 1996, p.199.
19 Ioan Scurtu, op. cit., p. 209-210.
20 Carol al II-lea, op. cit., p. 204.
21 Florin Constantiniu, op. cit., p. 375.
22 Vezi Decretul prezidenţial din 14 ianuarie 2010, publicat de Agenţia de ştiri „Moldpres”, din aceeaşi zi.
23 Agenţia de ştiri „Publika”, 25 iunie 2010.
24 Agenţia de ştiri „Unimedia”, 28 iunie 2010.

Sursa: limbaromana.md

Părintele Iustin: Europa nu mai e creştină, Europa nu mai e decât o cârpă lepădată, de la Moscova înspre Occident

Dragii mei, veacul nostru a fost tulburat de trei mari curente, trei mari curente care au semnat sentinţa distrugerii Ortodoxiei:

– a fost hitlerismul cel sălbatic;

– au fost apoi cei din Răsărit – Armata Roşie;

– şi cei care au căutat mereu să distrugă, nu [avut] alt plan decît să-L scoată pe Hristos din sufletele şi din inimile oamenilor;

O dovadă puternică este că la acest Canal, de care se vorbeşte atît de mult în aceste locuri civilizate [oamenii] nu ştiau unde merg, unde-i Poarta Albă. Ei bine, la Poarta Albă se mergea cu o căruţă, cu un cal, cu doi boi şi veneau să treacă aici la muncă. Pentru că orice ţăran, din orice loc al ţării, era ameninţat că dacă nu îndeplineşte norma, “la Canal, băiete, cu tine”. Canalul a fost motivul puternic de consumare, de distrugere a energiei spirituale.

Sigur că aici la început a fost un plan, chipurile, să facă o legătură: Marea Neagră – Canalul – Bucureşti. Au vrut să rupă legătura de gurile Dunării. Pentru că ruşii nu vedeau bine o stăpînire străină – afară de ei – în planul lor de “salvare a Creştinismului”. Dar nu era nimic sfînt, drept şi corect sub forma aceasta falsă de “salvatori ai Creştinismului”, ci [doar scopul lor] să se întindă pînă la Constantinopol.

Ei bine, energiile spirituale din sînul neamului nostru, oamenii care au văzut cu multă vreme înainte că intrarea ruşilor în România înseamnă rusificarea Europei. Şi iată că la ora aceasta putem spune cu adevărat că Europa nu mai este creştină, Europa nu mai e decît o cîrpă lepădată, de la Moscova înspre Occident.

N-a reuşit să cucerească hitlerismul această poartă a Creştinismului, pentru că nu i-a ajutat Dumnezeu. Au intrat în lumea aceasta a lor cu “Nihil sine Deo” – era pe cartuşele şi pe toate hainele lor: “Nimic fără Dumnezeu”. Dar ei nu aveau nici în clin, nici în mînecă cu Dumnezeu. Erau atei şi ei. Erau şi ei, dar doreau un lucru important: să ne împingă pe noi peste Rusia, peste Nistru, iar ei să vină şi să se întindă în locurile noastre. Ăsta era scopul lor de altădată.

Dar toate lucrurile acestea, dragii mei, martirii, mărturisitorii, n-au fost numai atunci; sînt şi acum! Mamele noastre, preoţii noştri care stau de strajă, mănăstirile noastre în slujbă şi în rugăciuni permanente pentru buna stare a neamului creştinesc, sînt altă gardă. Este mama care naşte pruncul şi îl îngrijeşte ore şi zile întregi ca să-l facă om, dar nu orice om, ci să-l facă om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Că toate conceptele acestea [moderne] îşi pun în cap că ele pot să croiască “omul nou”. Omul nou nu se face cu creionul, nu se face la masa de lucru. Omul nou se face din conştiinţă, iar conştiinţa e sămînţa lui Dumnezeu în om, după care şi martirii aceştia ai noştri au avut sămînţa cea creştinească. Mama care osteneşte, savantul, omul de literatură, şi pînă la aviator, care străbate zăvoarele aceastea ale cerului, au toţi rostul lor de martiri, de oameni care au contribuit la viaţa şi civilizaţia noastră creştină.

Şi toate aceste lucruri îmi umplu sufletul de admiraţie, pentru că Înalt Prea Sfinţitul Teodosie a dat această ocazie, să ne întîlnim aici, să stăm cu picioarele pe mustul martirilor. Acolo-i o comoară din cer!
Să aprindem şi noi o lumînare de la ei, să ducem mai departe lumina lui Hristos şi o închei cu rugăciunea: Hristos a înviat!

Cuvînt a fost rostit de Părintele Justin Pârvu la punerea temeliei Mănăstirii Sfinţilor Români de la Poarta Albă (jud. Constanţa), 17 Iunie 2012

Sursa: http://manastirea.petru-voda.ro/