Basarabia sau Republica Moldova

Basarabia sau Republica Moldova

 

Plai românesc, parte de Răsărit a Ţării Moldovei, a lui Ştefan cel Mare, a străbunilor şi urmașilor săi, Basarabia a fost anexată puterii ruseşti în mod abuziv, la început de secol XIX. Mutând hotarul, împotriva celor fireşti de la Nistrul învolburat, străjerul păzitor de veacuri al tuturor năvălirilor, şi a vitregiilor timpurilor, la Prutul liniştit, purtător de datini şi tradiţii româneşti, s-a făcut nu numai o mare nedreptate, ea este ca o tăietură adâncă şi dureroasă în trupul viu al naţiunii române.

Istoria fiecărui popor consemnează momentele principale ale apariţiei, dezvoltării şi realizării sale. Dacă ar fi să căutăm un an providenţial pentru noi, românii, apoi fără îndoială acesta este 1918, realizarea României Mari, sub înţeleapta domnie a Regelui Ferdinand. Începutul l-a făcut Basarabia, străvechiul pământ românesc dintre Prut, Nistru, Dunare şi Mare, care s-a unit cu România la 27 martie 1918.
Basarabia a făcut parte de la început din statul moldovean creat în 1359, având graniţa răsăriteană pe Nistru. O ştiau ruşii şi o recunoşteau prin tratatele ţarilor cu Domnii moldoveni Gheorghe Ştefan (1653-1668) sau cu Dimitrie Cantemir (1710-1711), dar nu le vor respecta – cum vom vedea mai târziu; o ştiau turcii, care o numeau Bogdania căci aici oprise Marele Ştefan pe otomani din înaintarea lor spre inima Europei, cronicarii lor recunoscând că abia în 1486 au cucerit de la Ştefan cel Mare cetăţile-cheie Chilia şi Cetatea Albă şi, mai târziu, în 1539, Tighina; o ştiau europenii, căci fără români la porţile Europei alta ar fi fost soarta vechiului continent.

Aşadar, drepturile românilor asupra Basarabiei, Bucovinei de nord, a Ţinutului Herţei sunt străvechi, iar temeiurile reîntregirii din 1918 sunt bazate pe dreptul istoric, etnic şi pe consensul populaţiei locale, şi totuşi, în ciuda tuturor evidenţelor, ruşii au încălcat în trei rânduri dreptul internaţional şi tratatele semnate de ei.

Istoria timpurie şi medievală

În antichitate, teritoriul Moldovei era locuit de daci – carpi, costoboci şi tyrageţi, în zona Nistrului. Există mai multe teorii asupra originii numelui Moldova. Potrivit cronicilor medievale, numele râului ar veni de la Molda, căţeluşa voievodului maramureşean Dragoş de Bedeu. Dar se poate merge şi pe ipoteza originii dacice a denumirii, ţinând cont de structura cuvântului care are în partea a doua elementul dacic dava, care apărea în numele tuturor oraşelor-cetăţi dacice.

În secolul XIII, Moldova se găsea în zona de influenţă a regatului Galiţiei şi Volîniei, fiind împărţită în mici cnezate locale ca cel de la Onutu (lîngă Hotin), cel al cetăţii Hansca (în ţinutul Lăpuşnei), sau cel al Bârladnicilor (cu capitala la Bârlad). În secolul XIV, Ungaria şi-a extins influenţa în această zonă şi meşterii săi saşi au creat nişte fortificaţii în apropierea râului Trotuş (în România de azi) şi în zona Neamţului (Baia sau Mulda) din cauza deselor invazii tătare. În 1359, un cneaz din Maramureş, Bogdan de la Dolha, trece în Moldova, îl alungă pe nepotul lui Dragoş, Balc de Bedeu, şi declară independenţa Moldovei. Bogdan de la Dolha a domnit până la 1363, în timp ce Balc s-a întors în Maramureş lângă vărul său Drag. Urmaşii lui Bogdan de la Dolha au unificat sub stăpânirea lor tot teritoriul dintre Carpaţi, Nistru, Dunăre şi mare, stabilind în calea tătarilor tabere de ostaşi secui.

Ştefan cel Mare, împreună cu armata sa de boieri şi răzeşi a luptat cu succes atât împotriva invaziilor turceşti, maghiare şi poloneze, cât şi împotriva celor tătare. Acesta a luptat în 36 de bătălii majore, biruind de 34 de ori şi terminând doar două nedecis. Ştefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit ţara cu pierderi foarte mari. La sfârşitul domniei sale, independenţa Moldovei era nesigură, din cauza pericolului turcesc. Pentru a păstra independenţa ţării, Ştefan a fost nevoit să le cedeze turcilor Chilia, Cetatea Albă (principalele porturi ale Moldovei) şi Insula Şerpilor.

Urmându-i domni mai slabi, care s-au aflat mai mult sau mai puţin sub tutela boierimii, Moldova a decăzut şi a sărăcit: nu mai avea flotă, comerţul periclita, iar armata, iniţial compusă din moşneni şi răzeşi capabili să lupte îndârjit pentru pământul lor, a fost treptat înlocuită prin trupe de mercenari albanezi sau maghiari, pe măsură ce şerbia deposeda ţăranii şi-i lega de glie. În aceste condiţii, Moldova a căzut sub influenţa puterii otomane în 1512, devenind un stat tributar al Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă plata tributului către Imperiul Otoman, Moldova a mai pierdut şi teritorii: ţinuturile Ţintului, Lungăi şi Tighinei între 1534 şi 1538 (de atunci încoace numite Bugeac, Tighina fiind numită Bender) şi ţinutul Hotinului în 1713.

Expansiunea rusească

În 1792, prin Tratatul de la Iaşi, Imperiul Otoman a fost forţat să cedeze teritoriile deţinute în regiunea care acum se numeşte Transnistria, către Imperiul Rus. Astfel, Imperiul Rus a ajuns să aibă o frontieră comună cu Moldova. După războiul ruso-turc din 1806, prin Tratatul de la Bucureşti din 1812 Imperiul Rus anexa trei noi teritorii: ţinuturile turceşti Hotin şi Bugeac, şi ţinutul moldovenesc dintre Prut şi Nistru. Bugeac era un nume turcesc: în româneşte, precum şi în toate hărţile europene, teritoriul Bugeacului figura sub numele de Basarabia (după numele domnitorului muntean Basarab I care îi biruise acolo pe tătari în 1328 şi 1331). Imperiul Rus a preluat numele de Basarabia pentru a desemna întreg teritoriul anexat în 1812, de la Hotin la mare, organizat într-o nouă gubernie, cu capitala la Chişinău (care, până atunci, fusese un mic târg din ţinutul Lăpuşna).

După înfrângerea ruşilor din Războiul Crimeei (1853-1856), Tratatul de la Paris stipula ca Moldova (şi Ţara Românească) să fie puse sub garanţia colectivă a celor şapte puteri străine care au semnat tratatul de retrocedare a Sudului Basarabiei către Moldova, adică a ocolurilor Cahul, Bolgrad şi Ismail. În 1859, Principatul Moldovei s-a unit cu Ţara Românească, prin alegerea unui singur domn pentru ambele principate, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, punând astfel baza statului modern România.

Prin Tratatul de la Berlin din 1878, guvernul român a fost nevoit să cedeze din nou sudul Basarabiei către Imperiul Rus. Acesta a considerat gubernia Basarabiei ca un ţinut agricol producător de cereale, tutun, struguri, vite şi cai, a construit căi ferate care duceau aceste producţii la Odesa şi a clădit oraşe ruseşti (populate şi de mulţi evrei şi armeni) pe lângă vechile târguri moldoveneşti ale Bălţilor, Orheiului, Chişinăului şi Tighinei. În Bugeac, Rusia a procedat la schimbări de populaţii şi de denumiri, alungând turcii şi tătarii spre Imperiul Otoman, iar românii moldoveni spre România, înlocuindu-i cu găgăuţi şi bulgari veniţi din sudul Dunării, cu nemţi veniţi din Şvabia, cu elveţieni din Valais (la Şaba), cu ruşi şi ucrainieni desigur, în timp ce localităţi ca Frumoasa, Obluciţa, Tighina, Ciubărciu, Zoreni, Cetatea Albă sau Codăeşti erau desemnate de preferinţă prin numirile lor turceşti, tătăreşti sau ruseşti de Kagul, Izmail, Bender, Ciobruci, Staroselie, Akkerman sau Katorga. Mai la nord, colonizarea rusească, mai ales la oraşe, nu a afectat prea mult satele, rămase compact moldovene, iar numirile au fost rusificate, dar nu schimbate (Orgheiov şi Kişiniov pentru Orhei şi Chişinău).

Marea Unire

Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă datorată Primului Război Mondial, când Sfatul Ţării din Basarabia, Consiliul naţional al Bucovinei şi cel al Românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş au decis unirea cu România. Unirea acestor teritorii a fost posibilă datorită afirmării treptate a sentimentului românesc atât în împărăţiile Austro-Ungariei şi a Rusiei, cât şi în Moldova şi Ţăra Românească. Puterile europene au acceptat-o în contextul afirmării internaţionale a principiului autodeterminării naţionalităţilor, care a dominat în Europa la sfârşitul Primului Război Mondial. În cadrul Marii Uniri a României, şi Moldova şi-a recăpătat unitatea, pentru prima oară de la 1484 încoace, prin alipirea Moldovei dintre Carpaţi şi Prut cu Bucovina şi cu Moldova dintre Prut şi Nistru (proclamând independenţa faţa de Rusia, Sfatul Ţării alesese numele de Moldova în locul celui de Basarabia, pentru a sublinia unitatea vechiului voievodat). De notat că anumite legi democratice, cum ar fi reforma agrară sau dreptul de vot pentru femei, votate încă din 1918 în Basarabia şi Bucovina, au fost extinse ulterior (în 1923) la toată România, mulţumită acţiunii deputaţilor moldoveni.

Al Doilea Război Mondial

În 1940, în contextul pactului între Hitler şi Stalin, România a pierdut teritorii atât în est cât şi în vest: în iunie 1940, după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa din Moldova dintre Carpaţi şi Prut. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Restul a fost oferit RSS Ucrainiene.

Revenirea la România nu a durat decât trei ani, deoarece la 15 martie 1944 (la nord de Chişinău) şi la 23 august 1944 (la sud de Chişinău) armata sovietică a ocupat-o pentru a doua oară. De notat că între aceste două date, frontul a fost staţionar, fiindcă sovieticii aveau cunoştinţă de tratativele opozanţilor regimului Antonescu cu Aliaţii şi aşteptau liniştiţi ca România să treacă de partea Aliaţilor.

La 23 august 1944, o lovitură de stat dată de Regele Mihai, cu sprjinul partidelor istorice şi al armatei, a destituit dictatura lui Antonescu şi a pus armata României de partea Aliaţilor. Timp de aproape trei săptămâni, România a luptat greu în bătăliile cu germanii din ţară, în timp ce armata sovietică a continuat să o socotescă ţară inamică până la armistiţiul acordat abia în 12 septembrie 1944. În acest crunt răstimp, un ostaş român putea fi ucis, rănit sau făcut prizonier atât de forţele germane, cât şi de cele sovietice, care bombardau şi jefuiau ţara deopotrivă. După armistiţiu cu Aliaţii, forţele române au fost subordonate comandamentului celor sovietice, cu care au luptat împreună în ofensivele din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia. Mulţumită acestei contribuţii de partea Aliaţilor, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, nordul Transilvaniei a revenit României. Dar Bucovina de nord, Basarabia, Ţinutul Herţa şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au rămas pierdute.

Timp de o jumătate de secol, ruşii au încercat să distrugă spiritualitatea românească a fraţilor basarabeni prin interzicerea grafiei latine, deportarea populaţei locale, închiderea bisericilor, teroare, asasinate. Anul 1989 a însemnat căderea comunismului sovietic. La 20 mai, s-a înfiiţat Frontul Democratic, având ca organ ziarul „Deşteptarea”. La 27 August 1989, s-a ţinut cea dintâi Mare Adunare Naţională care a marcat procesul de eliberare naţională, la 30 august 1989 limba a devenit limba naţională, iar alfabetul latin a luat locul celui chirilic. La 6 mai 1990, s-a realizat primul „pod de flori” peste Prut, peste 1,5 milioane de moldoveni trecându-l dintr-o parte într-alta. La 23 iunie 1990, s-a adoptat declaraţia privind suveranitatea ţării. Frontul Popular şi-a ţinut al doilea congres în iunie 1990, iar la 27 august 1990 s-a sfinţit statuia lui Ştefan cel Mare din Chişinău, de Ierarhi şi preoţi de pe ambele maluri ale Prutului.
La 16 Decembrie 1990 s-a adoptat proclamaţia celei de-a doua Mari Adunări Naţionale privind independenţa Basarabiei, ilegalitatea pactului din 1939 şi reintegrarea bisericească naţională. La 27 August 1991, Parlamentul basarabean a votat independenţa ţării, iar la 2 martie 1992 Republica Moldova a fost primită oficial la ONU. În sfârşit, la 21 decembrie 1992, Biserica Ortodoxă Română a reactivat şi reintegrat canonic Mitropolia Basarabiei în sânul ei.

Din păcate, perioada imediat următoare anilor proclamării independenţei şi instaurării democraţiei a fost una presărată cu transformări sociale şi dificultăţi economice, fapt care a determinat instalarea, la 25 februarie 2001, a unui guvern comunist.

În 2002, Adunarea Naţională a Alegătorilor din R. Moldova a dat o proclamaţie în care critică politica guvernului comunist acuzandu-l că: a suprimat independenţa judecatorească, a intensificat procesul de rusificare a minorităţilor naţionale şi a majorităţii româneşti; a distrus autonomia puterii locale; a modificat frontierele statului şi a înstrăinat parţi ale teritoriului naţional; a supus mii de cetăţeni la persecuţii religioase, a blocat relaţiile cu instituţiile internaţionale financiare; a lansat o campanie de hărţuire a investitorilor străini; a aprofundat sărăcia; a început un proces de desfiinţare a autonomiei universitare; a deteriorat relaţiile cu România şi Ucraina; a suprimat opoziţia democratică; a protejat corupţia; a operat represiuni politice. (Lumea liberă, 1 martie 2002).

Basarabia de azi

Politica de apartheid din Basarabia se manifestă prin umilirea economică, sanitară, educaţională a autohtonilor români, care locuiesc majoritar în zona rurală. El se mai manifestă, dupa 27 august 1991, şi prin faptul că nenumărate fundaţii rusești deschid locuri de muncă bine plătite doar pentru rusofoni („rabota dlea ruskoiazâcinih”), dar mai ales prin intoxicarea informaţională.
La Chişinău, se editează zilnic principalele ziare ruseşti de la Moscova cu pagini locale, apar şi o multime de ziare şi reviste locale ruseşti, iar posturile de radio „Russkoie radio”, „Radio Sanson”, „Avto radio”, „Hit FM”, „Retro FM”, „Serebreannii dojdi”, „Radio na semi holmah” şi multe altele nu au niciun fel de concurenţă în Basarabia din cauza frecvenţelor bune, a dotării tehnice excepţionale şi a salariilor mari pe care le primesc jurnaliştii. Televiziunile ruse sunt bine dotate, au reporteri, analişti, realizatori şi formatori de opinie profesionişti, transmit fluxuri foarte bune de ştiri, inclusiv reportaje on-line din cele mai instabile puncte ale Pamântului. Şi, desigur, multe filme, dar nu titrate, ci dublate. Omul, animal media, consumă ce e mai bun şi mai pe degeaba. Consumă, aşadar, şi multa românofobie rusească, injectată direct în subconştient. Actualmente, în Basarabia, cu 3,5 milioane de vorbitori de limba română, nu se vinde niciun ziar românesc, nicio revista (măcar culturală) românească, nu există niciun magazin de carte românesc (iar cea rusească ajunge pentru 10 milioane de oameni) sau de CD românesc. Astfel, românii se apără singuri în faţa invaziei sufocante de propagandă media rusească. Se apară cu firea lor românească. Se apară cu traditia românească, cu hora, cu doina, cu Ştefan cel Mare, cu Eminescu şi cu „Tatăl nostru”. Se apară cu limba lui cea română. Ce îi mai rămâne să facă? Ţăranii români vorbesc la Piaţa Centrală din Chişinău cu „domnule”, „doamna”, în timp ce rusii (şi ucrainenii, evreii, găgăuzii, bulgarii, adică rusofonii) folosesc în adresare termenii ridicoli, umilitori ai epocii sovietice „mujcina”, „jenscina”, „devusca”. Românul spune: „Nu vă supăraţi, doamna, cât costă ceapa?” Rusul: „Po ciom luk?”

Cel mai important criteriu al „naţionalismului românesc” din Basarabia este faptul că absolut toţi românii vorbesc perfect limba rusă, iar ruşii, practic toţi, deşi trăiesc în Basarabia de zeci de ani, nu vor să înveţe nici măcar „bună ziua”. Şi ei, ruşii, marea majoritate veniţi în Basarabia dupa 1945 pe roluri de comisari, ofițeri NKVD şi funcţionari de toate nivelurile, reprezintă doar 6 la sută în structura demografică a Basarabiei, primesc cele mai mari pensii şi au dreptul la cea mai solidă protecţie socială. Şi mai interesant este faptul că şi ruşii de la Moscova (în special politrucii din mass-media, chiar şi cei democraţi) din 1989 încoace nu au mai vorbit de bine românii din Basarabia. Numai de rău. Dacă e sa ne luăm după mass-media rusă, apoi românii sunt cel mai înapoiat popor de pe Pamânt. Tonul discursului oficial şi neoficial rusesc este atât de urât, încât presa de la Chişinău s-a întrebat de nenumarate ori: „De ce urăsc ruşii atât de tare poporul român?”

Pe 21 martie 2006, mass-media rusă (www.kreml.org) a lansat un nou proiect pentru Basarabia – „Novaia Moldova”. Acest proiect scoate completamente Basarabia din contextul ei european şi românesc, aşa de parcă ar fi vorba de o enclava rusă din sud-estul Europei, orientează devenirea Republicii Moldova spre îndepărtarea de UE şi NATO (România nici nu este amintită) şi spre dependenţa totală a Basarabiei de piaţa energetică rusă şi ofertele de pe piaţa muncii din Rusia.

Este un necruţător proiect rasist, îndreptat contra populaţiei majoritare din R.M. (de 80%), împotriva pacii şi stabilităţii europene. Fiindcă zona de contact a Europei cu „pusta rusă” şi Orientul înca multa vreme va destabiliza situaţia social-politică în Europa dacă nu se va stabiliza hotarul ei de sud-est, care acum trece tocmai prin Basarabia cea românească. Acest hotar (practic, o jumătate din distanţa dintre Marea Baltica şi cea Neagră) are doar o singura şansă pentru a fi bine întărit: reunificarea necondiţionată a Basarabiei cu România în baza votului Sfatului Ţării din 27 martie 1918, a Tratatului de la Paris din 28 octombrie, 1920 şi a votului Senatului SUA din 28 iunie 1991.

Evenimentele recente din Republica Moldova (aprilie 2009), generate de revolta tinerilor basarabeni, ca urmare a falsificării alegerilor parlamentare, dovedesc încă o dată că autorităţile comuniste de la Chişinău, sprijinite de Rusia, acţionează împotriva intereselor populaţiei majoritare şi împotriva legilor democraţiei, apelând la mijloace specifice comunismului bolşevic pentru înlăturarea oricărei opoziţii care ar pune în pericol puterea partidului ce se doreşte a fi unic.

Bibliografie selectivă:

1. Giurescu, C. Constantin şi C. Dinu, „Istoria românilor”,

2. Predescu Lucian, Enciclopedia „Cugetarea”,

3. Vartic, Andrei, articolul „Basarabia, reduta Europei”

4. Vasiliu, Cezar, „Unirea Basarabiei cu PATRIA MAMĂ”

Articol realizat cu sprijinul http://www.romanism.net

 Sursa: http://strabunii.wordpress.com/articole/

Reclame

Ieromonahul Savatie Baştovoi: Opriți-l pe Patriarh! / Остановите патриарха!

Orthodox monks pray near an armed serviceman in a Russian army vehicle outside a Ukrainian border guard post in the Crimean town of Balaclava

De SAVATIE BAȘTOVOI /

Patriarhul Kiril riscă să devină mascota războiului care stă să înceapă între Rusia și Ucraina. Coiful său alb, cu cele două aripi care preînchipuie nevinovăția îngerească, au ajuns să fluture ca niște steaguri de luptă, iar gura lui, care pînă acum grăia cu atîta înflăcărare despre importanța unității ”lumii ruse”, acum a ajuns să vestească intervenția militară în însăși inima slavonității, care este Ucraina.

Presa rusă a răspîndit de acum fotografii cu preoți care merg cu praporii și crucile în fața tancurilor. Tancurile niciodată nu pot merge cu crucea în față, deoarece tancurile seamănă moarte și numai moarte, iar Crucea este viață.

Pentru a opri acest război fratricid, mitropolitul Kievului, Onufrie, a adresat un apel către Patriarhul Kiril, în care îl roagă să intervină. Scrisoarea mitropolitului Onufrie este un strigăt aproape disperat al păstorului îngrijorat de turma sa către cel care apare alături de Putin cu diferite ocazii, iar la zilele de naștere își dăruiesc buchete mari de flori albe. Totuși patriarhul a ales să binecuvînteze intervenția armată. În cazul Georgiei patriarhul a făcut același lucru, folosind platformele media ale Patriarhiei pentru a îndreptăți războiul împotriva Georgiei, un popor cu creștinism apostolic.

Orice război este un rău pentru că seamănă moarte, despărțire, sărăcie, deznădejde, trădare. Cineva din clerul rus a comentat de acum că acolo unde intră războiul, pleacă Biserica. Politica pe care o îmbrățișează patriarhul Kiril ca rus preocupat de soarta tuturor rușilor din lume, preocupare care depășește purtarea de grijă în rugăciune și înțelege să-i apere pe ruși cu tancurile, pune la grea încercare conștiința tuturor clericilor și credincioșilor subordonați canonic Patriarhiei Moscovei, care sînt și în Moldova, și în Ucraina.

Unitatea Bisericii, care nu se face pe criterii etnice, ci în Duh și în adevăr, trebuie să rămînă întîia prioritate a patriarhului și a noastră a tuturor. De aceea, e foarte important ca patriarhul nu doar să nu binecuvînteze tancurile, ci să-și ridice dreapta sa cu putere de binecuvîntare pentru a le opri.

Adresarea care s-a făcut de către mitropolitul Onufrie al Kievului pentru a cere patriarhului să oprească armata a ajuns să se citească acum ca o încercare de a-l opri pe patriarh. O astfel de scrisoare ar trebui să fie trimisă și de către Mitropolitul Vladimir al Chișinăului, care este membru permanent al Sfîntului Sinod al Bisericii Ruse, dar și de alți ierarhi și preoți pentru a-l ruga pe patriarh să nu implice Biserica în război, ci să păstreze neștirbită imaginea Bisericii care este aceea de lucrătoare a păcii în lume. În ce mă privește, eu fac această adresare acum. Dacă lucrul acesta nu se va întîmpla, vom fi atrași într-un război care, pe lîngă sînge, va pierde și duhul multora. Să nu fie.

Iată şi traducerea în rusă: 

Остановите патриарха!

Traducere din română de Mihai COSTIȘ

Патриарх Кирилл рискует стать символом войны, на пороге которой сейчас стоят Россия и Украина. Его белый шлем, украшенный двумя ангельскими крыльями, обозначающие небесную чистоту, становятся боевыми знаменами, а его уста, которыми он до недавних пор убеждал о значении единства “русского мира”, вещают сегодня о военном вторжение в самое сердце славянства – на Украину.

Российские СМИ уже распространили фотографии, на которых священники с церковными прапорами и крестами возглавляют танковую колонну. Нельзя, чтобы кресты шли впереди танков, ибо танки сеют смерть и ничего кроме смерти, а Крест же – означает жизнь.

В стремлении предотвратить братоубийственную войну, киевский митрополит Онуфрий направил патриарху Кириллу письмо с просьбой о вмешательстве. Это письмо – воззвание на грани отчаяния, исходящее от пастыря, заботящегося о судьбе своей паствы, адресованное человеку из ближайшего окружения Путина, к которому Путин благоволит и с которым обменивается большими белыми букетами по случаю дней рождения. И все же, патриарх выбрал – благословлять военное вторжение. В случае с Грузией, патриарх поступил так же, использовав медийные средства Патриархии для оправдания войны с народом, христианство которого восходит к апостолам.

Любая война – зло сеющее смерть, разлуку, нищету, отчаяние и предательство. Кто-то из российских священнослужителей прокомментировал это примерно так: “если зайдут военные (на Украину), оттуда выйдет Церковь”. Политика, которую разделяет патриарх Кирилл, в качестве русского, обеспокоенного судьбой русских во всем мире, предполагает и выход за обычные рамки молитвенных посланий и подразумевает защиту русских, в том числе, и танками, ставит в трудное положение восприятие всех служителей и верующих из канонического пространства Патриархата, в том числе, в Молдове и на Украине.

Единство Церкви не основывается на этнических принципах, а зиждется в Духе и в истине. Это должно быть первостепенным и для патриарха, и для всех нас. Поэтому становится очень важным, чтобы патриарх не только не благословлял танки, а напротив, встал бы всей своей силой на их пути.

Обращение киевского митрополита Онуфрия, в котором просит патриарха остановить военное вторжение, можно расценивать уже, как попытку остановить самого патриарха. Такое обращение должно быть послано и молдавским митрополитом Владимиром, который является постоянным членом Священного Синода РПЦ, а также другими епископами и священниками с прошением к патриарху не вовлекать Церковь в войну, дабы сохранить в чистоте образ Церкви, как миротворческой силы. Что касается лично меня, обращаюсь к патриарху сейчас. Если мы этого не сделаем, окажемся вовлеченными в войну, которая погубит не только жизни, но и дух многих из нас. Да не будет этого!

Sursa: http://barikada.md/