Ce spunea gheron SAVA LAVRIOTUL în decembrie 2016 – Nu de la el, ci de la „marii bătrâni, ce nu se fac cunoscuți lumii”

Reiau articolul din 5 decembrie 2016, care alături de Scrisoarea părinților mărturisitori din Athos, din decembrie 2016, către românii care s-au îngrădit de erezia ecumenistă , constituie momentul cel mai echilibrat al măturisirii părintelui monah Sava Lavriotul:

Mesajul părintelui SAVA LAVRIOTUL și al PĂRINȚILOR AGHIORIȚI despre existența HARULUI în Bisericile Ortodoxe Locale care au acceptat pseudo-sinodul din Creta. Ce trebuie să facă un antiecumenist

hqdefault

Cu multa dragoste  si respect pentru cei care se lupta si privegheaza pentru Dreapta Credinta, crestini ortodocsi neadormiti luptatori ai lui Hristos Dumnezeu, Cel pe care Il slavim si laudam in chip binecredincios, doresc sa subliniez un lucru esential pe care cu multa intrebare pe la marii batrani, ce nu se fac cunoscuti lumii, ci ne-au trimis pe noi, cu binecuvantata ascultare, ca sa va transmitem gandurile luminate prin rugaciune si multa sfatuire si smerenie si anume despre existenta Harului Sfantului Duh in Sfintele Taine ale Bisericilor Ortodoxe Locale, daca mai lucreaza Dumnezeu in Tainele savarsite de ei sau nu. Asa cum stim, pana la condamnarea lui Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, Sfintii si de Dumnezeu insuflatii Parinti ai Sinodului al III-lea Ecumenic au primit ca fiind lucratoare toate hirotoniile si slujbele savarsite de Nestorie pana in momentul condamnarii lui si a ereziei lui de catre Sfantul Sinod, chiar daca acesta propovaduia erezia in public si o impunea prin forta si violenta. De aceea si noi credem ca in Sfanta Liturghie savarsita in Bisericile unde s-a semnat (in) Creta, Duhul Sfant vine si preface painea in Trupul  si vinul in Sangele lui Hristos.

  Sfanta Impartasanie, asa cum stiti,  se da unora spre iertarea pacatelor si spre viata vesnica iar altora se da spre osanda. Hristos este foc care pe unii ii lumineaza iar pe altii ii arde. Credinciosii care, cunoscand blasfemia semnata in Creta, se impartasesc cu Preacuratele Taine din mana celor care au semnat in Creta sau a preotilor care pomenesc pe episcopii care au semnat in Creta,  sau sunt deacord cu Creta, incurajand astfel pe episcopii care s-au lepadat de Hristos in Creta, ca si cum nimic nu s-a petrecut, aceia se impartasesc cu Hristos spre osanda lor, aratand nepasarea lor fata de Adevarul lui Hristos, aratand prin impartasirea din mana lor ca au aceiasi credinta cu ecumensitii si ajutand la raspandirea molimei ecumeniste.
 Cei care datorita varstei, a nepriceperii, cei care deabia acum descopera Biserica lui Hristos, cei care sunt lipsiti de cunostinta asupra marii tradari petrecute, se impartasesc cu evlavie si cu frica de Dumnezeu, nimic stiind de lepadarea ierarhilor prin semnatura lor la Creta, aceea se impartasesc spre iertarea pacatelor si spre viata de veci.
 Este de dorit, ca cei credinciosi marturisitori, monahi si mireni, sa stam acasa pentru Hristos si sa ne facem randuiala cu lacrimi, sau sa mergem sute de kilometri sa ne impartasim continuu cu Sfintele Taine din mana celor care nu pomenesc pe ierarhii care accepta pseudo-Sindoul din Creta decat sa dam exemplu rau si sa incurajam pe cei care s-au lepadat de Hristos. Sunt Biserici Locale care nu au mers in Creta: Biserica Rusa, Biserica Bulgara, Biserica Antiohiana, Biserica Georgiana, sau mitropolii din toata lumea ortodoxa  care resping public pseudo sinodul din Creta si in acelasi timp exista parinti ce au intrerupt pomenirea ierarhilor care au mers in Creta sau au acceptat Sinodal pseudo Sinodul din Creta. Sa gasim solutia cea mai buna pentru fiecare caz in parte si astfel, daca avem Biserica ce nu accepta Creta, nu accepta panerezia ecumenista,  sa ne luam merinde Painea cea Cereasca, adica sa ne impartasim, mirenii, macar toate sambetele si dumincile iar monahii de 3, 4 ori pe saptamana daca este cu putinta si nu suntem legati cu epitimii datorita pacatelor mari(avorturi, preacurvii, vrajitorie, etc) Asa e randuiala Sfintilor Parinti Colivazi care au reinviat invatatura patristica si porunca de a ne cumineca, daca avem Biserica.
Preotii care au oprit pomenirea sa nu judece, sa nu-i acuze pe cei care nu au oprit-o ci sa-i primeasca cu multa dragoste la Sfintele Liturghii si sa conslujeasca ei, cu condita ca atunci cand conslujesc sa nu pomeneasca pe ierarh. Parintii care nu pomenesc sa nu stea retrasi si ascunsi ci sa iasa la marturisire. Intreruperea pomenirii este doar inceputul luptei si o forma a ei, nu finalul luptei. Datoria noastra este sa marturisim incontinuu. Preotul care a oprit pomenirea este dator sa faca acest lucru public(oprirea pomenirii) si sa isi instiinteze episcopul de care apartine canonic.Altfel este ca si cum nu a oprit pomenirea, si nu are valoare de marturisire. Preotii care nu pomensc sa nu faca selectii intre credinciosi, ci sa-i primeasca pe toti cu dragoste.
Preotii care nu pomenesc sa aiba dragoste si mila, si mult discernamant, rabdare si lumina. Asa cum Dumnezeu iconomiseste cu dragoste si asteapta pe toti sa se intoarca la Adevar, asa si parintii nepomenitori sa astepte pe toti cu dragoste si sa nu apara duh de cearta, de ura, de raceala si alte patimi care daca vor birui, arata ca nu a fost bineplacuta lui Dumnezeu jertfa nepomenirii. Marturisirea fara dragoste si mila si fara discernamant ucide, duce la schisme si dezbinari.
   Dragostea toate le rabda, toate le crede, toate le nadajduieste asa cum spune Sf. Apostol Pavel. Nu toti pot opri pomenirea, nu toti credinciosii au aceeasi credinta si putere de marturisire, nu toti au aceeasi putere de intelegere, de aceea noi sa-i asteptam pe toti si sa fim in urma tuturor. Sa fim noi anatema, sa fim noi cei mai huliti, decat sa pierdem un suflet, pentru care vom da raspuns in fata lui Dumnezeu.
Sa ne gandim la scopul lucrarii noastre (de intrerupere a pomenirii si marturisire) anume de a se reveni la Adevar, de a se inmuia episcopii si de a le trezi constiinta prin jertfa si fermitatea noastra si a poporului drept credincios.
    Ma rog cu lacrimi lui Dumnezeu pentru care ma nevoiesc in pustia aceasta a Sfantului Munte si pentru care, din ascultare, mai ies in lume pentru a spune mesajul parintilor, asa cum ei mi-au poruncit, ca iubitorul de oameni Hristos Domnul, Fiul Tatalui cel mai inainte de veci sa va tina uniti in credinta si dragoste, caci altfel litera moarta ucide, dar Duhul da viata.
Gheron Sava Lavriotul
Sfanta Manastire Marea Lavra, Sfantul Munte
poate fi contactat in limba engleza la nr de telefon 00306947011111
– traducere din limba greaca preot Matei Vulcanescu
note:
  • Această poziție a părintelui Sava Lavriotul este dealtfel și a ierarhilor greci anti-Creta.
  • aceasta este atitudinea parintilor marturisitori din Sfantul Munte (Gheron Gavriil si Vlasie Vigliotul, etc), a Sinaxei de la Volos si a mitropolitilor marturisitori ai Bisericii Greciei (IPS Serafim al Pireului, IPS Serafim al Kithirelor, IPS Pavlos al Glifadei, etc)
  • Strajerii Ortodoxiei, Papadakis- pagina 102 Cuviosul Ipatie si multi preoti  au oprit pomenirea lui Nestorie inainte de a fi condamnat de Sinodul III-Ecumenic

Sursa: sinodultalharesc.tk

Reclame

Scrisoarea ieromonahului Grigorie Sandu (Mn. Sf. Gheorghe – Craiova) către 100 de stareţi şi stareţe împotriva pseudo-sinodului din Creta şi a CMB – Rezultatul: ZERO

Dovada că cei care pretind că lupta împotriva adunării din Creta fără să întrerupă pomenirea ierarhilor trădători, duc o luptă ineficientă. După cum informează blogul astradrom, părintele ieromonah Grigorie Sandu (altul decât Grigorie Sanda – Lacul Frumos) de la mănăstirea Sf. M. Mc Gheorghe din Craiova, a trimis în ianuarie 2017 o scrisoare către 100 de mănăstiri mari din ţară pentru a-i îndemna la luptă împotriva falsului sinod din Creta şi al Consiliului Mondial al ,,Bisericilor’’.

Aştepta un răspuns oficial din partea fiecărui stareţ/stareţă şi implicarea lor în această luptă duhovnicească până la sărbătoarea Bunei Vestiri (25 martie).  Se pare că nici până acum nu a primit niciun fel de răspuns de la nimeni. Si nu e de mirare.

Să ne amintim cum toţi stareţii şi stareţele din Arhiespiscopia Râmnicului au semnat împotriva mărturisitorilor de la Mănăstirea Lacul Frumos – Cand iudele detin majoritatea.

Sau dacă privim spre Muntele Athos unde majoritatea stareţilor sunt de partea ereticului Bartolomeu (Patriarhul Constantinopolului), – Un monument de ignoranță și trădare: Comunicatul sinaxei conducerii oficiale a Muntelui Athos, din 30 iunie 2017 – iar unii dintre ei au devenit chiar prigonitori ai monahilor care mărturisesc – Situația detaliată a obștii din Schitul Prodromu și MĂRTURISIRE ORTODOXĂ a părinților prodromiți care mențin întreruperea pomenirii ereticului Bartolomeu de Constantinopol -, înţelegem cât de naiv este părintele Grigorie Sandu. Nu cu stareţii mănăstirilor trebuie lucrat, căci aceştia sunt de cele mai multe ori uneltele sistemului ecumenist şi corupt din mai toate bisericile locale.

Ar face bine acest ieromonah să se alăture părinţilor care au întrerupt pomenirea ierarhilor eretici. În situaţia actuală e singura măsura canonică care se impune a fi luată de ortodocsii responsabili.

Iată scrisoarea Pr. Grigorie Sandu:

Preacuvioase Părinte Stareț,

Preacuvioasă Maică Stareță,

Trăim deja sau s-au apropiat foarte mult vremurile în care sfinți de altă dată își doreau să trăiască pentru a avea prilejul să facă ceva pentru mântuirea lor luptând pentru păstrarea credinței ortodoxe și apărarea Bisericii. Fără acestea nu vom putea mărturisi cu adevărat pe Hristos. Și fără mărturisirea Lui nu este mântuire.

Trăim vremuri în care numai preot sau păstor de suflete să nu fii. Avem înaintea lui Dumnezeu mare răspundere pentru cei de sub ascultarea noastră și prea puțin ajutor de la cei de care trebuie și noi să ascultăm. Ajutorul așteptat de la cei ce ne conduc constă în pacea care trebuie să vină din încrederea că suntem pe drumul cel bun.

Din 1961 Biserica Ortodoxă Română este membră a Consiliului Mondial al Bisericilor și cât timp este membră a acestui organism neortodox nu putem avea această liniște sau o avem prin lipsa a ceea ce Sfântul Paisie Aghioritul, Părintele Sofronie și alți părinți înduhovniciți numeau „îngrijorarea cea bună”.

Nu cred că a fost înființat acest for doar pentru dialogul dragostei, așa cum se spune. De altfel chiar agenda întâlnirilor organizate de el arată intenția de a sluji la globalizarea credințelor, ca parte a globalizării necesare pentru întronizarea lui Antihrist.

În acest scop este suficientă recunoașterea unui lider religios ca președinte al unui consiliu mai general, al tuturor credințelor. Este cu mult mai ușor de a reuni astfel alături de creștini pe musulmani, budiști, animiști, rămânând fiecare în credința sa și cine este informat știe că deja s-au făcut pași importanți în această direcție (vezi de exemplu întâlnirea tuturor religiilor de la Astana în 2016) și curând vom avea și acest consiliu al cărui președinte este deja bănuit cine va fi. Diferențele de credință și uneori fanatismul credinței necreștinilor sunt așa de mari încât apropierea lor printr-un fel de sincretism ar dura prea mult comparativ cu graba celor care conduc lumea, de aceea pentru ei este suficientă această „unire prin reprezentare într-un consiliu”, ușor de obținut dacă este lăsat fiecare să rămână ce este.

Mai greu este de reunit creștinii pentru că ei fiind desprinși din același triunghi prin erezie nu pot să se unească rămânând fiecare ce este. Dată fiind așa zisa asemănare a credinței la denominațiunile creștine, în realitate mult mai mică decât pare, în acest caz se încearcă chiar reunirea lor în aceeași credință. Cu acest scop cei ce conduc lumea au înființat prin protestanți Consiliul Mondial al Bisericilor. Agenda lui dovedește cu prisosință acest lucru.

Iată câteva repere. Consiliul Mondial al Bisericilor a apărut la Amsterdam, în 1948. În 1950 se face Declarația de la Toronto, care este un fel de statut, de constituție a CMB. Nu intru în aceste amănunte îngrijorătoare, dar cine îi cunoaște conținutul nu poate fi și ortodox și ecumenist. Dacă se respingea de la început minimalismul dogmatic propus în această declarație-program nu se mai ajungea la alte compromisuri ulterioare, precum teoria baptismală, teoria ramurilor, teoria bisericii nevăzute în care suntem deja toți uniți, teoria adevărului împărțit și altele. Dacă ar fi fost respinse la vreme și aceste compromisuri în teorie nu s-ar fi ajuns la compromisuri practice la care mă voi referi pe scurt.

După vreo opt dialoguri desfășurate din inițiativa CMB pe parcursul a câteva zeci de ani, în 1993 Biserica Ortodoxă ajunge să facă compromisul de a recunoaște ortodoxia monofiziților. S-a început cu ei pentru că par a fi mai aproape de ortodoxie. Dar ei nu au cedat nimic din credința lor rătăcită pentru a se apropia măcar puțin de ortodoxia pierdută.

Din 1982, prin Declarația de la Lima, atenția se îndreaptă către catolici și protestanți. Documentul lansat aici cu numele B.E.M. (Botez, Euharistie, Misiune – s-a folosit misiunea sau slujirea în locul preoției ca să încapă în taina hirotoniei și pastorii protestanți) le recunoaște neortodocșilor tainele lor, câte mai au, ca sfinte și lucrătoare, având și ei harul. Alt compromis făcut tot numai de ortodocșii, pentru că nici ei nu au cedat nimic.

În anul 2007, la Ravena a avut loc un dialog organizat între ortodocși și catolici pe tema delicată a primatului papal, singura mare opreliște în drumul spre unire, căci dacă li se oferă această întâietate, la alte diferențe, neavând simț dogmatic, catolicii vor renunța, formal, fără probleme.

Mai recent, în 2016, chiar după Sinodul din Creta, la Chieti, se face un pas mare înainte și este recunoscut chiar primatul papal, urmând să se găsească formele de împăcare a lui cu sinodalitatea Bisericii Ortodoxe. Și sigur se vor găsi, tot pe seama unui compromis acceptat tot de noi, ortodocșii. Desigur că odată făcute aceste compromisuri nu se mai poate da înapoi. Așadar, nu mai trebuie făcute altele. Nu este un dialog cinstit. Nu ni se dă nici o șansă de a promova ortodoxia. Cum s-ar face dacă Declarația de la Toronto intezice prozelitismul?

Dar fiindcă marele oponent al planurilor lor este Biserica Ortodoxă, CMB se amestecă și în viața ei internă, pentru a o manipula dinlăuntrul ei. Ultimul sinod al ortodoxiei organizat în Creta în anul 2016 are în culise tot CMB, iar la vedere simpatizanți ai ideilor lui. Modul în care a fost organizat și s-a desfășurat recentul sinod din Creta cred că ne-a convins pe toți că scopurile CMB au fost împropriate și de Patriarhia de la Istanbul care a exercitat asupra arhiereilor prezenți aceeași presiune spre compromisuri.

La acest sinod au fost și delegații (România, Grecia) care au venit cu formulări mai ortodoxe care să le înlocuiască pe cele din documentele pregătite de organizatori doar spre aprobare. Mitropolitul grec Hierotheos Vlachos, care a fost prezent și activ acolo, s-a scăpat la un moment dat și a evitat apoi să mai vorbească despre presiunile care au fost făcute pentru păstrarea vechilor formulări și cu greu s-a obținut forma de compromis prin care s-a mai salvat ceva în textul până la urmă adoptat. Mai voalat și românii acceptă că au fost presiuni.

Presiunile vor fi și în viitor, poate chiar mai mari, pentru că nu vor tolera la infinit să se semneze documente care să rămână pentru multă vreme literă moartă.

De aceea, cel mai înțelept și mai liniștitor pentru viitorul ortodoxiei noastre este ca Biserica Ortodoxă Română să se retragă din CMB, așa cum au făcut și alte biserici ortodoxe autocefale. Rugaciunile făcute între timp m-au condus la concluzia că este necesară o inițiativă care să exercite asupra Sinodului BOR presiunea care să-l pună în mișcarare în direcția cea bună.

Este ceva care nu îi lasă pe arhiereii noștri să facă acest pas. Acest ceva poate avea mai multe explicații, dar nu este așa de important care este cea adevărată. Cert este că trebuie ajutați de noi, dându-le o motivație în fața lumii. Îi înțelegem că nu se pot lepăda public de ceea ce au semnat în Creta, chiar dacă regretă și ei, dar nu înțelegem de ce ar ține neapărat să fim în CMB. Sunt oare ecumeniști convinși, sunt șantajați sau din motive politice ca interes național? Dar ce a suferit Bulgaria comparativ cu noi dacă s-a retras din CMB din 1997?!

Mănăstirile din Georgia au cerut insistent sinodului și patriarhului lor această retragere până au obținut-o. Același lucru trebuie să facem și noi. Pentru că vârful de lance al Bisericii Ortodoxe este monahismul, trimit acest text mănăstirilor mari din țară (100) cu rugămintea de a-mi răspunde, printr-o scrisoare semnată de stareț (ă) și ștampilată, dacă sunt de acord cu ieșirea BOR din CMB sau consideră că putem rămâne în continuare membri ai CMB, fără pericol pe termen lung pentru ortodoxia noastră. Mai departe îmi asum eu răspunderea de a redacta și de a trimite Sinodului BOR documentul final, cu toate adeziunile anexate.

Fiecare mare mănăstire își poate spori aportul luând legătura cu schituri și mănăstiri mai mici și mai noi din zonă, chiar cu preoți râvnitori din biserici de mir, creând și adeziunile lor.

Nu sunt vremuri în care putem sta liniștiți. Trebuie să facem ceva pentru sfânta noastră ortodoxie! Nu au murit degeaba strămoșii noștri ca să ne-o schimonosească acum neortodocșii și să ne-o facă nemântuitoare. Nu mă număr printre cei care îi consideră eretici pe sinodalii noștri. Sunt sigur ca în sinele lor se consideră profund ortodocși și au mustrări de conștiință. Ce li se poate reproșa este că nu apără cum și cât se cuvine ortodoxia. De aceea trebuie feriți de ispita din CMB. Aici nu încap jumătățile de măsură și diplomația.

Eu nu sunt nici dintre cei care au întrerupt pomenirea lor la slujbe. Această separare trebuie să aibă o întemeiere mai puternică decât pe un text dubios, dar dacă o ținem așa nu vor întârzia să apară asemenea motive întemeiate ce vor dezbina Biserica. Trebuie să ieșim în întâmpinarea lor.

Preacuvioase Părinte Stareț,

Preacuvioasă Maică Stareță,

Cer iertare pentru că vă tulbur liniștea în care poate vi se pare că viețuiți, dar nu trăim vremuri în care putem sta liniștiți în culcușul cald al mănăstirii. Să nu ne simțim puși la adăpost, căci adăpostul cel bun vine doar de la Dumnezeu și prin nepăsare riscăm să-l pierdem. Ne este în pericol mântuirea pentru care am venit la mănăstire. După ce ne-a luat tot, occidentul cel descreștinat vrea să ne ia Biserica și prin ea credința și prin ea sufletele. Poporul român trebuie să rămână în ortodoxia în care s-a născut și nu poate decât în afara CMB. Sunt vremuri de luptă pentru apărarea Ortodoxiei și numai cei ce se silesc se vor mântui (Matei 11, 12). Iar lupta cere și puțin curaj spre jertfă, pentru că nici cei fricoși nu vor intra în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21, 8). Trebuie să fim la înălțimea vremurilor pe care le trăim și să mulțumim lui Dumnezeu pentru ele și că ne va ajuta să trecem bine peste ele.

Aștept cu încredere și cât mai urgent (până la Bunavestire, ca să ajungă la Sfântul Sinod până la Învierea Domnului) răspunsurile Sfințiilor Voastre, tot printr-o corespondență cu confirmare de primire. Mă tem însă că nu toți vor avea curajul să răspundă, întrucât le este mai frică de oameni decât de Dumnezeu sau iubesc mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu. Ba unii se vor grăbi să-și arate devotamentul lor informând imediat pe chiriarhul locului despre ce se pune la cale. Dacă voi avea ceva de suferit pentru această inițiativă, rugați-vă pentru mine. Eu nu spun decât atât: „Facă-se voia Domnului”.

Sunt sigur că veți pune la rugăciune reușita acestei acțiuni.

Blagosloviți și iertați.

Doamne ajută-ne!

Alcătuit la 21 ianuarie 2017 (Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul care a scris: „Omul căzut își folosește rațiunea pentru a-și justifica păcatele”) și expediat la Duminica Ortodoxiei.

Ieromonah Grigorie Sandu

Mănăstirea „Sf. M. M. Gheorghe”

Str. Ștefan Ispas, nr. 35

Craiova, Jud. Dolj

 

SCRISOAREA PROTEST către Primul Ministru, Mihai Tudose, semnată de o parte din manifestanții împotriva Legii Vaccinării

SCRISOAREA PROTEST către Primul Ministru, Mihai Tudose, semnată de o parte din manifestanții împotriva Legii Vaccinării

Actualizare: Scrisoarea protest, cu semnăturile atașate, a fost trimisă prin poștă către Guvern (cu confirmare de primire). În momentul în care vom avea un răspuns din partea Primului Ministru, căruia îi este adresată scrisoarea, îl vom publica.

Puteți citi sau descărca Scrisoarea în format pdf:

SCRISOARE PROTEST – pdf

Apăsați pe imagini pentru a mări.

SCRISOAREA PĂRINTELUI CLEOPA (1953) DESPRE MÂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI, la începuturi (către un episcop)

SCRISOAREA PĂRINTELUI CLEOPA (1953) DESPRE MÂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI, la începuturi (către un episcop)

Eu, încă de când eram stareţ în Sihăstria, auzeam unele lucruri minunate despre Vladimireşti; însă unii într-un fel lăudau lucrul cel bun, alţii îl defăimau, iar alţii, auzind multe şi neştiind ce să creadă, păstrau oarecare rezervă faţă de fenomenul Vladimireşti, de teamă ca să nu fie ceva fals. Eu, pe acele vremuri, eram gândind la cele ce a zis Gamaliil, adică: de va fi de la Dumnezeu mişcarea de la Vladimireşti va merge înainte măcar oricâţi se vor împotrivi şi oricâţi uzurpatori va avea; iar de va fi ceva fals, de la sine se va risipi. Aşa că, după un timp, a rânduit Bunul Dumnezeu să am oarecare interes pe la Bucureşti şi fiindcă mulţi credincioşi de pe acolo, care mă cunoşteau, – că fuseseră pe la Sihastrie, încă şi Părinţii de pe la Sfânta Patriarhie şi de pe la Sfintele Mânăstiri Antim şi Cernica, şi alţii, chiar din prietenii Vladimireştilor, – mă întrebau ce părere am despre cele ce se aud la Vladimireşti, eu le răspundeam că nu ştiu ce să le spun până nu voi vedea şi până ce mila Domnului nu mă va face să înţeleg mai bine cele de acolo. La aceste cuvinte, mulţi mă îndemnau să merg numaidecât pe acolo. Aşa că fiind eu atunci cu încă un părinte de aici, şi având şi îndemnul părintelui Prof. Stăniloae pentru acest lucru, m-am hotărât să mă duc şi pe la Sf. Mănăstire Vladimireşti, cu toate că atunci când am plecat de la mănăstirea noastră, n-am avut în plan şi acest lucru, dar văzând îndemnul mai multora, am socotit că aceasta este după voia Domnului şi am mers acolo. Iar fiindcă în cuvinte puţine voi spune cele ce am văzut acolo, cele ce am constatat după a mea slabă pricepere şi cele ce mai mult am simţit acolo cu duhul, care m-a făcut să mă conving că acolo nu este un lucru fals, ci o lucrare dumnezeiască; m-am folosit acolo de duhovniceasca dragoste care este în sobor, de unitatea lor, de disciplină, de ascultarea lor, de curăţia vieţii şi, în sfârşit, de ce este scump, adică de râvna cea bună care o au de a plăcea lui Dumnezeu şi a se mântui.

După ce am venit de acolo la Sfânta Mănăstire, unde cu nevrednicie mă numesc păstor, am spus de multe ori soborului de aici toate cele ce am văzut şi am simţit acolo, şi auzind părinţii şi fraţii de aici s-au bucurat crezând cele spuse şi au dat slavă lui Dumnezeu că mai are şi astăzi astfel de mănăstiri. Şi cu această fericită ocazie care am avut de a vizita acest sfânt lăcaş s-a făcut o duhovnicească prietenie între aceste două Sfinte Mănăstiri, Slatina şi Vladimireşti. Măcar deşi suntem la o mare depărtare una de alta, dar pe cât mi se pare că amândouă au în ele vieţuitori care umblă în calea Domnului cu un gând, adică cel prea fericit al mântuirii sufletului şi de a sluji lui Dumnezeu cu toată inima, cu multă osârdie şi dragoste după dreptarul dogmelor şi asezământul Sfintelor Canoane. Am mai fost şi a doua oară pe la Vladimireşti şi am rămas cu aceeaşi
convingere şi am avut aceeaşi duhovnicească simţire şi mângâiere în suflet şi cu această ocazie s-a făcut şi mai multă legătură duhovnicească între aceste Sf. Mănăstiri şi ne-am hotărât mai mult să colaborăm întru cele duhovniceşti şi spre zidire. Şi chiar de prima dată, când am fost pe acolo, am venit cu trei fraţi în numele Sf. Treimi, pe care părintele Ioan îi pregătise pentru Sf. Mănăstire, iar mai pe urmă au mai venit mai mulţi care se tot formau acolo duhovniceşte, imprejurul Sf. lăcaş al Vladimireştilor. Aşa că până acum au trecut numărul lor de 30 care au venit la noi prin economia şi mila lui Dumnezeu, şi mijlocirea Prea Curatei Sale Maici şi a robilor Săi de la Sf. Mănăstire Vladimireşti, aşa că mai mult de o treime a soborului de aici sunt ucenici ai Vladimireştilor şi, în acest caz, noi am devenit o rudenie spirituală ca să zic aşa, cu Sf. Mănăstire Vladimireşti, căci mulţi din cei veniţi care au avut vârsta şi au terminat şi ispitirea canonică au fost şi călugăriţi în această chinovie. Aşa că lucrarea Prea Milostivului Dumnezeu şi mijlocirea Prea Curatei Sale Maici a făcut să se lege într-o duhovnicească dragoste aceste Sfinte Mănăstiri şi cred că, dacă este lucrarea Domnului şi de va fi mila Lui şi ajutorul Prea Curatei Sale Maici cu noi nu ne va lăsa curând să ne despărţim şi să ne dezmembrăm unitatea duhovnicească care s-a făcut.

De aici înainte voi mărturisi şi cele ce au mai urmat după ce s-a făcut această duhovnicească unire între Vladimireşti şi Slatina. M-am pomenit cu o mulţime de întrebări şi scrisori din partea chiar a unor prieteni ai Vladimireştilor şi a mai multor părinţi duhovniceşti şi cu mai multă cunoştinţă şi experienţă, pe care eu îi am la evlavie, care mă tot întrebau de unele lucruri de care se îndoaie asupra Vladimireştilor şi din acestea multe, pe cele mai principale vi le scriu aici:

  1. Că de ce atâtea minuni şi vedenii la Vladimireşti, că Sfinţii Părinţi care au trăit prin pustie cu mari osteneli poate că aveau o vedenie sau două în toată viaţa lor şi de multe ori nici la aceea nu-i dau crezare, ca să nu se înşele de satana care se preface şi în îngerul luminii.
  2. Că de ce trăiesc acolo la Vladimireşti în duhul vedeniilor, care este duh de suprafaţă şi foarte periculos pentru cei ce nu-şi cunosc măsurile şi uneltirile dracilor şi de ce nu trăiesc acolo în duhul Sfinţilor Părinţi, adică să se sârguiască a creşte mai mult acolo în virtute şi smerenia inimii decât în credinţa vedeniilor care pe mulţi i-au înşelat.
  3. Că de ce numai acolo să se zică mănăstire de fecioare, că oare în celelalte mănăstiri trăiesc numai cele ce au fost măritate sau desfrânate şi că nici un canon nu dă voie a se face deosebire ca nu cumva să se mândrească cele ce se socot fecioare asupra celorlalte, care au acelaşi vot şi aceeaşi făgăduinţă.
  4. Că de ce să se zică numai acolo loc sfânt şi că este mai sfânt decât alte mănăstiri, căci aproape toate Sfintele Mănăstiri când s-au zidit nu fără vreo minune dumnezeiască sau fără vreo vedenie s-au făcut.
  5. Că de ce nu se primesc acolo toate femeile care vin la pocăinţă, deşi Mântuitorul, zic ei, s-a născut din Fecioară, dar a venit să mântuiască pe desfrânate.
  6. Că de ce nu se aduc la Vladimireşti câţiva duhovnici bătrâni cu vârsta, potrivit hotărârii Sfintelor Canoane şi cu viaţa duhovnicească, care cunosc bine podvicul vieţii călugăreşti şi au multă experienţă din trăire, ca să le înveţe pe cele de acolo smerenia, că acolo este o primăvară călugărească şi o pruncie duhovnicească, şi că mai târziu vor fi ispitite mai greu şi trebuie a se învăţa mai din vreme cu reaua pătimire şi smerenia duhului, care după Sfinţii Părinţi este temelia tuturor virtuţilor şi omorârea poftelor.
  7. Că de ce la Vladimireşti se dă Sfânta Împărtăşanie la cele din sobor în fiecare zi şi se aude ca şi la oamenii mireni se dă cu mare uşurinţă, fără a se ţine cont de vrednicia omului şi de autoritatea Sfintelor Canoane şi că prin această mare primejdie se aduce în biserică, ca oamenii luând Sfânta Împărtăşanie fără cuvenita canonisire se îndeamnă mai mult a păcătui, pentru că nu li se dă canonul cuvenit prin care să fie depărtaţi de Sfânta Împărtăşanie după harul pus de Sfintele Canoane cu scumpătate şi economie, şi prin aceasta se profanează şi Prea Curatele Taine, dându-se cu uşurinţa celor nevrednici.

Cam acestea şi altele încă învinuiri şi întrebări mi-au venit, la care acum trebuie să mărturisesc care mi-a fost răspunsul prin cuvânt şi scris, care-mi ramâne părerea după cât mila Domnului mi-a dat a înţelege din cele constatate de mine la Vladimireşti, pe care oarecum punându-le în comparaţie cu cele ce de la Sfinţii Părinţi am învăţat şi din care m-am lămurit a înţelege că dacă nu toate, cel puţin din parte cele de la Vladimireşti nu trebuie a se tăgădui şi a se defăima, ci a rămâne cu tărie, bune – şi a se încuraja duhovnicească lucrare de acolo, însă a se supraveghea cu toată purtarea de grijă, de a merge mai departe după făgaşul Ortodoxiei, ca în acest fel de se va proceda cu mişcarea de la Vladimireşti, mare folos se va aduce pentru zidirea Bisericii; iar pentru că ne-am învăţat de la Apostoli că cu inima să credem spre dreptate, iar cu gura să mărturisim spre mântuire, îndoită mărturisire şi către Dumnezeu încă şi către toţi cei ce vor întreba despre aceasta voi face în cele ce mai jos urmează:

Mai întâi cele despre minune şi că acolo, la Vladimireşti, ar fi loc sfânt nu mă îndoiesc, căci mărturiile scripturistice din timpul Patriarhilor şi al Proorocilor au destulă putere de adeverire, căci oriunde s-a arătat Dumnezeu sau Sfinţii Lui, s-a numit loc sfânt şi sfinţit.

MINUNEA

Credinţa este promotorul vieţii religioase: minunea este un stimulent de care dispune numai providenţa dumnezeiască. Odată credinţa înfiripată şi desăvârşită în mintea omului, nu mai are nevoie de minune.

Cineva poate face minuni, când Dumnezeu îl alege ca organ al Său. Minunea poate fi ca un stimulent sau ca simbol al omniprezenţei Sale, pentru un suflet mare care să se poată călăuzi în lucrurile de înaltă cugetare, spre a nu se clăti şi rătăci cum a fost şi Pavel (Sf. Isac Sirul, Cuv. 37). Dacă ar însemna să tăgăduim minunile, ar însemna să tăgăduim pe Dumnezeul minunilor, care este minunat întru Sfinţii Săi.
Şi cuvântul proorocesc care zice: Sfinţilor care sunt pe pamântul Lui, minunate au făcut Domnul voile Sale întru dânşii, căci fără minuni puterea lui Dumnezeu nu se propovăduieşte luminat şi nu se crede lesne, căci de la începutul zidirii lumii, Dumnezeu prin minuni vorbeşte cu oamenii Săi în diferite feluri.

VEDENIILE

Vedeniile bune se descoperă oamenilor sfinţi, iar uneori chiar şi celor obişnuiţi; numai atunci Dumnezeu învredniceşte de vedenii pe cineva când voieşte să lucreze faptele mântuirii, atât pentru cel ce are vedenia cât şi pentru alţi oameni. (Fac. XII, l-4; XVII, l-22; Is. VI, l-12; Fapte XVI, 9; Sf. Isac Sirul 32, 35; Numere XXII si XXIII).

Vedeniile sunt posibile şi astăzi şi sunt credincioşi care se învrednicesc cu adevărat să aibă adevărate vedenii bune, însă ele sunt cazuri rare, suportate de oameni care au ajuns la un mare nivel de viaţă duhovnicească, susţinut de o deosebită luminare harică.

,,Adevăratele vedenii se controlează prin aşezarea sufletească, faptele ascetice cât mai mult tăinuite şi dirijate de înţelegerea lepădării de sine, umilinţa sinceră şi rugăciunea permanentă”, zice Sf. Macarie. ,,Fie că vede un rege, sau pe cei puternici ori pe cei înţelepţi, privind numai la comoara cea cerească, pentru că Dumnezeun dragoste este, de aceea primeşte el focul divin şi ceresc al lui Hristos, se înviorează şi se bucură de el fiind înlănţuit de acestea.” (Om. VII, 1).

VEDENII ÎNȘELĂTOARE

Sunt acelea născocite de diavol, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, din pricina nesincerităţii omului şi a păcatelor tăinuite. Ele angajează starea sufletelor bolnave, nesincere, neascultătoare şi cuprinse de urâciune faţă de tot ceea ce nu este pe placul lor, indiferent de binele în sine. Celor înşelaţi, diavolul le dă chiar imbold de efort ascetic, de credinţă şi de fapte bune, mai ales acei care dispun de un firesc potolit, înfăptuind astfel o evlavie diabolică, cu care se sileşte să înşele chiar si pe cei aleşi. (Pateric, cap. VII). Vedeniile nu se produc la cheremul omului şi nici nu se face o meserie din ele, cum este înşelăciunea spiritistă, căci ele sunt mai presus de voinţa omului, iar felul de înfăptuire şi scopul lor este în mâna providenţei dumnezeieşti.

Vedeniile care lasă în suflet tulburare sub orice formă, sunt de la diavol; cele care lasă pace, linişte, umilinţă şi iubire neprecupeţită, pot fi socotite bune după ce sunt verificate cu acea sete a Ucenicilor de pe drumul Emausului: ,,Au nu era inima noastră arzând întru noi?”

Duhovnicul, chiar când va avea toate posibilităţile adevăratei vedenii, să nu se entuziasmeze în faţa credinciosului ci cu blândeţe să-l sfătuiască la umilinţă şi la o iubire larg cuprinzătoare, fiindcă pentru cel curat nu-i nimic spurcat, şi să-i cerceteze cât mai des starea sa sufletească (I Cor. II, 15; II Cor. XII, l-12).

În cazurile când lucrurile sunt nelămurite, să aibă modestia de a nu se pronunţa în nici un fel.

MÂNĂSTIRI DE FECIOARE

Acest nume s-a dat în vechime în Biserica Dreptmăritoare tuturor mănăstirilor de femei, căci se vede că încă de prin sec. VI, în limba coptică, mănăstirile de femei se chemau mănăstiri de noane (fecioare).

Fecioria continuă, după cum ştim, este binecuvântată de Biserică, numai dacă se consacră slujbei lui Dumnezeu (I Cor. VI, 19; VII, 32; Înţelept. IV, 1; VIII, 21).

,,Dacă cineva ar feciori şi s-ar înfrâna, abţinându-se de nuntă din scârbă, nu pentru binele şi sfinţenia fecioriei, să fie anatema” (Gangra IX), iar cum că mai înaltă este fecioria decât nunta, aceasta n-o putem tăgădui, căci ştim ce a zis Apostolul: ,,Bine este fecioarei să se marite, dar mai bine să rămâie aşa…”, iar când zice ,,mai bine”, arată pe lucrul cel mai bun. Încă şi Sfântul Ioan Damaschin (în cap. XXIV, cartea 4-a), zice pentru feciorie: ,,Prihănesc cei trupeşti fecioria şi spre mărturie pun înainte iubitorii de dulceaţă cuvântul cela ce zice: blestemat este tot cela ce nu ridică sămânţă în Israel. Iar noi lui Dumnezeu Cuvântului celui ce s-a întrupat din Fecioară, îndrăznim a zice: cum că fecioria dintâi şi dintr-un început s-a sădit în firea oamenilor. Că din pământul cel ce era fecioară s-a zidit omul, din singur Adam s-a zidit Eva. În Rai, fecioria petrecea şi iarăşi zice: Se cade dară cu rânduiala să ne pogorâm şi să vedem zestrele fecioriei, ceea ce este a zice şi de curăţenia ei. Şi apoi zice că şi în corabia lui Noe a poruncit Dumnezeu ca bărbaţii cei intraţi, despărţiţi de femeile lor, să fie ca să scape de noianul apelor prin curăţenia cea cuvenită. Şi apoi aduce în mijloc pe Ilie cel ce suflă cu foc, care întru feciorie a petrecut, pe Elisei şi pe cei trei coconi şi pe Daniil. La Muntele Sinai curăţenie a poruncit celor ce voiau să-l vadă pe el şi apoi spune că fecioria este petrecere a îngerilor, însuşire a firii celor fără de trup, iar acestea de zicem, nu prihănim nunta, căci cum vom prihăni ceea ce Hristos a blagoslovit? Şi iarăşi cuvânt mare a zis despre feciorie: Deci pe cât îngerul este mai înalt decât omul, pe atâta fecioria este mai înaltă decât nunta. Dar ce zic îngerul, că însuşi Hristos este slava fecioriei, fiindcă nu numai din Tată fără de început, fără de stricăciune şi fără împreunare s-a născut, ci şi cum că om ca noi facându-se, mai presus de noi din Fecioară fără de împreunare s-a întrupat şi El pe fecioria cea adevărată şi desăvârşită întru sine o au arătat. Şi iarăşi mai înaltă este fecioria, fiindcă ea este naştere de fii ai sufletului şi lui Dumnezeu pe rugăciune, ca pe un rod copt, o aduce. Din acestea se vede că mai înaltă şi mai lăudată este fecioria decât nunta, dar Evanghelia ne arată şi fecioare nebune, adică având şi fecioria şi a nu fi plăcute nestricatului Mire, căci după cum o comoară pe cât va avea în ea tezaur de mai mare preţ, mai mult va trebui păzită, să nu piardă cineva valoarea ei, aşa cred că această virtute scumpă şi lui Dumnezeu şi oamenilor nu de puţină pază are trebuinţa, căci spune Sf. Isac Sirul, că se cade celui ce are pe fecioria trupului mai mult să se smerească şi să se teamă să n-o piardă pe a duhului, care este smerenia şi umilinţa, căci zice acelaşi Sfânt: feciorelnic este nu numai acela care s-a păzit pe sine cu trupul de împreunare, ci acela ce şi-a cunoscut cu adevărat păcatele sale mai înainte este acela întru împărăţia Cerului decât acela ce vede pe îngeri.

Iarăşi, Sf. Teodor Studitul zice că fecioria cu mare pază, cu mare umilinţă a inimii şi cu multe osteneli se păzeşte. Poate că şi de aceasta marele Vasile prihănindu-se pe sine, zice: spre a noastră învăţătură de femeie nu ştiu şi feciorelnic nu sunt, prin aceasta arătându-ne nouă smerenia minţii, căci dacă a socotit Dumnezeu ucidere întru ura de frate şi preacurvie pofta de muiere, apoi câtă gingăşie are fecioara cea adevărată şi duhovnicească şi cine poate să o desăvârşească pe ea, după voie, lui Dumnezeu?

Aşadar, mă unesc şi eu cu cele arătate în epistola P.S. Voastre, în care arătaţi darurile şi privilegiile cele în plus la Vladimireşti faţă de alte aşezăminte monahiceşti, dar vreau, cum am zis, să rămân unit şi cu învăţăturile Sf. Părinţi şi ale marilor dascăli ai Bisericii noastre, că acolo unde sunt mai înalte virtuţi şi adevăruri să prisosească mai mult smerenia care le va păzi pe toate şi fără de care nimica sunt toate. Pentru aceea am şi scris o scrisoare Părintelui Ioan şi P.C. Maici Stareţe mai înainte, în care cu nimic nu am condamnat frumoasa rânduială de acolo, ci ca un prieten din vreme am tot făcut atenţi pe cei de la conducere, că unde sunt comori, şi furi stau de pândă şi nu că n-am credinţa că Mântuitorul şi Prea Curata lui Maică nu-i va avea în pază pe cei de acolo, ci pentru aceasta că dacă vedem că Dumnezeu ne iubeşte mai mult, trebuie a ne teme de El.

Scrisoarea pe care am trimis-o, cu acest gând am scris-o, ca mai mult să ne ajutăm şi să ne sfătuim şi mai mult să luam aminte, noi ce ne poreclim stareţi; că a se rătăci o oaie din cârd nu este mare lucru, iar a se rătăci păstorul primejdie la toată turma, şi de aceea văzând învinuirile care se tot aduc, nu ca pe toate le-am crezut, ci pentru ca să se ştie din vreme şi dacă se vor găsi ceva din greşelile bănuite, să se îndrepteze din vreme. Aşa că din dragoste şi din frică am scris, ca sa ajutăm pe cei ce-i iubim, nu ca să împărtăşesc şi eu părerile celor ce voiesc să defaime cele ce acolo cu osteneală au fost zidite şi cu sârguinţă se păzesc. Şi din frică am scris că în multe locuri şi de multe ori am vorbit de bine acel aşezământ de la Vladimireşti şi pe mulţi i-am folosit cu cele bune de acolo şi apoi ce bucurie aş avea dacă cuvântul meu ar rămâne neadevărat şi de ruşine.

Iar în privinţa că nu se primesc acolo şi femei care au fost măritate, pentru că aşa a fost porunca pentru acest aşezământ, eu nu am nimic de zis şi nici o sminteală pentru aceasta, iar pentru cei ce au ştiinţa slabă şi se smintesc pentru aceasta, poate că ar fi bine a se primi şi mai ales şi pentru smerenie, căci mă gândesc că aceasta n-ar stingheri întru nimic mântuirea sufletului celorlalte care sunt fecioare şi în acest fel s-ar împăca şi cei ce se smintesc pentru această chestiune şi porunca Bisericii care primeşte pe toţi la pocăinţa, însă aceasta este o părere a mea, dar nu poate face o lege. Iar despre cele ce s-a mai zis de ce nu se aduc acolo şi alţi duhovnici mai bătrâni şi mai experimentaţi prin lucrare şi trăire de mulţi ani în rânduielile călugăreşti, şi despre aceasta eu nu am nici o îndoială, căci şi părinţii care sunt acum, eu îi cunosc de oameni iscusiţi şi duhovniceşti, şi încă se iscusesc din zi în zi prin practica ce o au acolo continuu cu atâtea suflete, numai să se ţină cont cu mare atenţie şi multă tărie de cele legiuite de Sfintele Canoane ca nu cumva pogorământul cel prea mult să calce întru totul hotarul cumpătăţii, iar fiindcă secerişul este mult şi lucrătorii puţini acolo la Vladimireşti, şi pentru a se putea face faţă nevoilor credincioşilor şi a-i putea mărturisi după pravilă şi alte multe câte li se cer, n-ar fi rău dacă ar mai fi încă doi-trei duhovnici, care să ajute lucrarea cea bună de acolo. La noi avem 12 preoţi şi 7 diaconi şi uneori nu pot dovedi cu toate cele de trebuinţă, iar acolo fiind numai 2 şi având şi soborul mai numeros, este prea cu anevoie de a se putea face faţă tuturor, aşa cum cere rânduiala Bisericii. Altă pricină de care se scandalizează unii este şi aceea că de ce numai acolo este loc sfânt, că doar zic ei, oriunde s-a zidit altar şi dumnezeiesc jertfelnic, loc sfânt se zice şi este, şi apoi se vede scris în istoricul multor mănăstiri că la întemeierea lor nu fără dumnezeiască minune şi descoperire au fost zidite. După cum şi aici la noi, încă până astăzi se vede în zidul mănăstirii paltinul în care a cântat îngerul Domnului troparul Schimbării la Faţă, în mai mulţi ani şi pe care pustnicul Pahomie l-a văzut şi l-a auzit, şi despre care pe larg se vede scris în istoria Sfintei Mănăstiri. Încă zic ei că Mănăstirea Neamţului este Ierusalimul ţării şi că nu puţine minuni şi semne s-au făcut acolo de la icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu făcătoare de minuni, care este una din cele mai vechi şi renumite din icoanele Maicii Domnului din timpul Apostolilor şi unde nu puţini cuvioşi cu viaţă sfântă au sfinţit locul acela, precum şi odoarele şi relicvele care în mare parte se găsesc acolo şi de unde atâta misiune s-a făcut de veacuri şi încă se face până astăzi, prin mulţimea scrierilor şi traducerilor cărţilor sfinte ce s-au făcut în a ei tipografie. La fel şi mănăstirile Agapia, Văratecul şi alte multe mănăstiri din munţii Moldovei, nu fără minuni s-au zidit, precum se vede scris în istoriile lor.

Încă de curând s-au citit la trapezul nostru ,,Proschinitarul Sf. Munte” cel pe litera veche de Luchianov, în care se vede că şi acolo, la Sf. Munte, mai toate Sfintele Mănăstiri s-au făcut cu minuni dumnezeieşti şi diferite vedenii ale Sfinţilor Părinţi vieţuitori în grădina Maicii Domnului.

Încă se vede din istoria Mănăstirii Agapia Veche multe minuni şi semne care s-au făcut acolo de Arhanghelii Mihail şi Gavriil, de unde şi hramul îl are Sf. Mănăstire şi unde se odihnesc în taină moaştele multor cuvioşi Părinţi, între care cei mai însemnaţi sunt Rafail şi Partenie, despre care se scrie în prologul lui Decembrie la sfârşit, şi pe care marele Mitropolit al Moldovei, Dosoftei, mărturiseşte că le-a văzut şi le-a sărutat.

Iar la biserica, în munţii Neamţului, unde se află paraclisul Iconiţa şi unde Maica Domnului s-a arătat în vedenie la 3 pustnici deodată, care părăsiseră mănăstirea şi plecau spre Sf. Munte, şi până astăzi se vede o icoană în acel loc, cum Maica Domnului coboară dintr-un stejar cu lumină mare şi întreabă pe cuvioşii părinţi: unde vă duceţi, părinţilor? Iar ei au spus: ne ducem la Sf. Munte, că acolo este grădiniţa Maicii Domnului; iar pururea Fecioara Maria le-a spus: nu vă duceţi, staţi aici, căci şi aici este grădina mea… Puţine sunt dar mănăstirile acelea care nu au la bază câte o minune sau câte o vedenie şi în care în decursul veacurilor să nu se fi arătat câte o minune sau vedenie.
Şi aşa, cu acestea zic ei, că se aseamănă şi minunile şi vedeniile cele de la Vladimireşti. Însă, zic ei, de se fac minuni şi se arată vedenii, dar nu aşa des cum se spune că apar acolo la Vladimireşti, ci mai rar şi prin oameni cu multă încercare în cele duhovniceşti.

Că chiar şi la Ierusalim, Cetatea cea Sfântă a Domnului, dacă se duce cineva la acel Prea Sfânt Loc, nu toţi simt aceeaşi putere de sfinţenie a locului, ci fiecare după aşezarea lui duhovnicească. Aşa că, fără să condamn celelalte Sfinte Mănăstiri, căci toate s-au zidit şi sunt spre slava lui Dumnezeu şi nevoitorii din ele se sârguiesc cu toţii să slujească Domnului cu frică şi cu cutremur, dar nu în toate am simţit ceea ce am simţit la Vladimireşti.

ÎMPĂRTĂȘIREA

Iar ultima despre care mai mult ne va fi cuvântul nostru, este învinuirea adusă celor de la Vladimireşti că se împărtăşesc cele din sobor prea des. Ba încă se zice că şi la mireni se dă împărtăşanie cu mare uşurinţă şi fără să ţie cont de vrednicia creştinului şi de autoritatea Sfintelor Canoane şi că se dă împărtăşania pe la chilii unora din călugăriţe, care ar putea merge la biserică, nefiind bolnave. Ba se spune că pe altele le-ar fi împărtăşit la lucru, la câmp sau la lucru în pădure, ceea ce pare prea exagerat, şi dacă ar fi adevărat, ar fi prea înjositor pentru Prea Curatele Taine. Şi altă veste, că acolo părintele Ioan şi P.C. Stareţă vor să introducă împărtăşania ca la început şi ca în primele zile ale Creştinismului, adică de a se da foarte des la toţi creştinii.

Se vede în Mărturisirea Ortodoxă, pagina 101, că fiecare cleric sau laic, când voieşte să se împărtăşească, trebuie mai întâi să se spovedească la duhovnic de toate păcatele sale, pe care trebuie să le scrie dinainte pe o hârtie şi apoi să le citească singur la duhovnic. Duhovnicul nu are voie să-i oprească hârtia, iar vârsta pentru spovedanie se începe între 6-7 ani. Şi iarăşi, clericii trebuie să fie ajunaţi, care se împărtăşesc, căci Sfintele se dau celor sfinţi şi sfinţenia se capătă prin post şi rugăciune (al. VI Ec. XXIX, 89, Cart. 48-56).

Este adevărat că, în vechime, credincioşii erau obligaţi să se împărtăşească. Cei care nu se împărtăşeau trebuiau să iasă afară din biserică, când diaconul zicea: ,,Cei chemaţi, ieşiţi; Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi” – nu puteau rămâne la Liturghia credincioşilor decât cei ce se împărtăşeau şi cei ce erau vrednici să se împărtăşească, dacă i se întâmplase ceva de a se opri în acea zi, şi se vede aceasta din Canonul 9 Apostolic, care sună aşa:

,,Toţi cei credincioşi care intră în biserică şi aud Scripturile, dar nu îngăduie la rugăciune şi la Sfânta Împărtăşire, ca unii ce fac neorânduială în biserică, trebuie să se afurisească” (Apost. IX).
Încă şi după Canonul 3 al Sf. Timotei al Alexandriei se vede că cei îndrăciţi nu aveau voie a a se împărtăşi în fiecare zi, ci numai Duminica.

Pe acea vreme, Sfintele Taine se dădeau totdeauna în palmele creştinilor, atât bărbaţilor cât şi femeilor, atât în Biserica Răsăritului cât şi la Apus, în ce chip se dă acum Sf. Anafura, precum scrie şi Sf. Marele Vasile în trimiterea 93 către Chesaria Patrichia, unde zice: ,,Toţi pustnicii cei de prin pustie, unde nu este preot, Sfânta Împărtăşanie să o ţie în casă şi singuri să se împărtăşească”.
Încă şi în Alexandria şi în Egipt, din norod fiecare de multe ori Sfânta Împărtăşanie la casa să o ţină şi când voieşte, singur se împărtăşeşte, precum şi Sf. Grigore Bogoslovul povesteşte în cuvântul cel de la îngroparea surorii sale Gorgonia, că fiind ea odată bolnavă şi deznădăjduită, a alergat la Sf. Altar şi le uda pe ele cu lacrimi, precum oarecând oarecine picioarele lui Hristos, şi împărtăşindu-se singură s-a făcut sănătoasă. Iar Fericitul Teodorit, Episcopul Cirului, la bisericeasca istorie (Cuv. V, cap. XVII), arătând cele pentru Sfântul Ambrozie, cele cu împăratul Teodosie, îl întreba zicând: ,,Au doară cu aceste mâini vrei să primeşti pe Hristos?”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea psalmului 49, în cuv. 26 la Serafim şi în cuv. 21 la Angliandis şi Simion Metafrast în viaţa acestuia, iar Soborul VI Ecumenic, canonul 101, şi afuriseşte pe preotul ce va da Sfintele Taine sau pe creştinul ce le va lua în alte vase, fie măcar cât de preţioase, afară de a le primi numai în mâini, care creştinul trebuia a le ţine în chipul crucii. Încă şi Sf. Chiril al Ierusalimului, în Cuv. V, spune că în Biserica Apusului nu primeau Sf. Trup cu mâinile goale, ci aveau oarecare băsmăluţe albe curate, pe care le întindeau pe mâinile lor şi aşa primeau Prea Curatul Trup, precum arată şi Fericitul Augustin în Cuv. 252. Şi Soborul cel ce s-a adunat în cetatea Antisidora, în Cuv. sau 39, hotărăşte zicând: că fiecare muiere când se împărtăşeşte, să aibă a sa duminecală, căci aşa se numea în latineşte acea băsmăluţă, ceea ce va să zică în româneşte adică de Duminică, căci Duminica le aduceau muierile în biserică ca să primească într-însele Trupul Domnului. Sf. Ioan Damaschin zice: ,,Sunt unii care atribuie linguriţa la Sfintele Taine Sfântului Ioan Gură de Aur, însă aceştia se vădesc că sunt lipsiţi de ştiinţa bisericeştii istorii, pentru că obişnuinţa aceasta de a se primi Sfintele Taine în mâini, adică Sf. Trup, s-au ţinut mai pe urmă, după Sf. Ioan Gură de Aur, cel puţin 400 de ani, precum se arată şi de la Soborul al VI-lea şi de la însuşi Sf. Ioan Damaschin: iar pricina pentru care s-a introdus linguriţa la Sfintele Taine, precum arată Teodor Valsamon în Tâlcuirea canonului 101 al Soborului, nu este nevrednicia mirenilor, ci credinţa cea dreaptă şi frica lui Dumnezeu şi evlavia cea fără de prepus, căci, precum zice Eustratie Argenţie, oarecare sau din cei necredincioşi prefăcându-se a fi creştini sau din eretici, sau din cei ce au nărav rău, luând în mâini Sf. Trup sau îl aruncau, sau îl ascundeau, sau la farmece şi la alte răutăţi îl uneltea. Iar prin aflarea linguriţei, dându-se Sf. Împărtăşanie în gură, au încetat tot prepusul şi toată defăimarea aceasta a Tainei.

Din cele ce s-a scris până aici despre Sfânta Împărtăşanie, se vede clar că nu ar fi o greşeală dacă s-ar împărtăşi cineva în fiecare zi sau chiar dacă s-ar împărtăşi şi la chilie, sau şi în altă parte în caz de mare nevoie, căci aceasta o facem şi noi ca să zic aşa, dacă aş auzi că cineva moare sau este grav bolnav şi cere Sf. Împărtăşanie, trebuie să merg acolo unde este, să-l împărtăşesc, în casă ori pe câmp, ori în alt loc, pentru primejdia morţii şi ca să nu-l las pe creştin să moară neîmpărtăşit din cauza locului; se poate la nevoie dar a se împărtăşi cineva oriunde ar fi, în caz de primejdie, şi se poate împărtăşi şi în fiecare zi, numai dacă este vrednic şi daca a fost mărturisit mai înainte şi dacă şi-a făcut canonul potrivit rânduielilor Sfintelor Canoane. Şi apoi, care ar fi motivul să ne supărăm dacă cineva se împărtăşeşte des sau rar, că nu stă fericirea şi sfinţirea sufletului şi a trupului în aceea, adică a se împărtăşi cineva des sau şi mai rar, ci aceea este adevărata fericire de a se împărtăşi cu conştiinţa curată. Acestea se pot întări şi de cele ce sunt scrise în Cuv. 53 a Sf. Ioan Gură de Aur, care zice: ,,Ce dar este, mulţi iau Tainele acestea odată într-un an, alţii de două ori pe an, iar alţii de mai multe ori”, deci către toţi ne este nouă cuvântul, nu numai către cei de aici, ci şi către cei ce şed în pustie, adică către monahii pustnici, căci şi aceştia odată în an se împărtăşesc, iar alţii la doi ani. De aici se vede că şi monahii care erau pe atunci prin munţi şi prin sihăstrii nu se împărtăşeau prea des, poate nu pentru nevrednicie, ci pentru smerenie şi mare cucernicie care o păstrau către Prea Curatele Taine. Dar să vedem ce zice mai întâi Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Care sunt nouă mai primiţi, cei ce odată, cei ce de mai multe ori, cei ce de puţine ori (se împărtăşesc)? Nici cei ce odată în an, nici cei ce de mai multe ori, nici cei ce de mai puţine ori, ci cei ce au ştiinţa gândului curat, cei ce au inima curată, cei ce au viaţă neprihănită, cei ce sunt întru acest fel totdeauna să se apropie. Iar cei ce nu sunt întru acest fel nici măcar odată” (Cuv. 53, pag. 499). Şi iarăşi zice: ,,Socoteşte cum te necăjeşti asupra vânzătorului, asupra răstignitorilor, vezi dar nu cumva şi tu să te faci vinovat Trupului şi Sângelui lui Hristos” (Cuv. 54, pag. 453). Şi iarăşi zice: ,,Pe mulţi văd care se împărtăşesc cu Trupul lui Hristos, prost şi cum se întâmplă şi din obicei mai mult şi din rânduială, decât din socoteală şi înţelegere, căci zic ei, de va sosi Patruzecimea sau de va sosi ziua Arătărilor, ne vom împărtăşi numaidecât ca să nu treacă postul aşa, dar nu este aceasta vremea apropierii de Sfintele Taine cum cred ei, că nu Arătarea Domnului, adică Boboteaza, nici cele 40 de zile te fac vrednic pe tine, o, omule, de a te apropia de Sfintele Taine, ci lămurirea şi curăţia sufletului, cu acestea totdeauna apropie-te, fără de acestea niciodată.” Şi iarăşi zice: ,,Şi aceasta socoteşti tu că este cucernicie, a nu te apropia de multe ori, şi nu înţelegi că apropierea cea cu nevrednicie, măcar odată de se va face, totul a mânjit. Nu este îndrăzneală a se apropia cineva de multe ori, ci a se apropia cu vrednicie de-i vremea apropierii; nu este nici desimea împărtăşaniei, nici rărimea ei. Ci vreme a apropierii să ne fie nouă ştiinţa gândului cea curată.” Şi iarăşi zice: ,,Acestea le zic către voi care vă împărtăşiţi. Dar şi către voi, diaconilor, care slujiţi, că de nevoie este şi către voi a vorbi, ca cu multă osârdie şi mare grije şi cucernicie trebuie să împărţiţi darurile acestea, că nu mica muncă zace asupra voastră, dacă ştiind la cineva vreo răutate îl veţi îngădui să se împărtăşească la masa aceasta şi să ştiţi că sângele lui Hristos din mâinile voastre se va cere. Ca măcar voievod de ar fi, măcar eparh, măcar cel încununat cu coroană, dar dacă cu nevrednicie se apropie, opreşte-l cu tărie, că mai mare stăpânire ai tu decât acela şi să ştii că mai rău decât cel îndrăcit este cel ce a păcătuit şi se apropie la prea curatele acestea Taine, că aceea pentru că sunt îndrăciţi nu se muncesc, iar aceştia când se apropie cu nevrednicie, la muncă veşnica se duc. Deci, nu numai pe aceştia să-i gonim ci pe toţi în scurt, pe care-i vom vedea că se apropie cu nevrednicie. Nici unul dar, din cei ce nu sunt ucenici, să nu se împărtăşească; nici unul să nu se apropie şi să ia ca Iuda, ca să nu pătimească cele asemenea lui. Înţelege frate, că trup ai lui Hristos este şi mulţimea aceasta a credincioşilor. Vezi dar, tu diacone, sau tu, o, preotule, care slujeşti Tainele, şi nu întărâtaţi pe Stăpânul necurăţind trupul acestuia: nu da sabia în loc de hrană, ci măcar din nebunie de va veni acela să se împărtăşească, opreşte-l şi să nu te temi. Teme-te de Dumnezeu nu de om, iar de te vei teme de om şi de dânsul te vei râde; iar dacă de Dumnezeu te vei teme şi de oameni vei fi cinstit, iar dacă nu îndrăzneşti să-l opreşti tu, la mine adă-l. Nu voi îngădui să facă acestea. De suflet mă voi despărţi mai înainte decât a da sângele Stăpânului celor nevrednici, şi sângele meu îmi voi vărsa mai înainte decât voi da sânge atât de înfricoşat celui ce nu se cuvine. Iar dacă mult iscodind cineva din duhovnici, nu au ştiut pe cel rău, nu este nici o vină lui, că acestea s-au grăit de mine pentru cei arătaţi. Că de-i vom îndrepta pe aceştia de grabă şi pe cei neştiuţi ni-i va face Dumnezeu nouă cunoscuţi: iar de-i vom lăsa pe aceştia, pentru care pricină de aceea ni-i va face nouă pe aceia arătaţi: iar acestea le zic nu ca să-i opresc, nici ca să-i tăiem numai, ci ca îndreptându-i să-i întoarcem şi să purtăm mare grijă de dânşii, că aşa făcând şi pe Dumnezeu îl vom face milostiv şi pe mulţi care după vrednicie se împărtăşesc, îi vom afla şi pentru sârguinţa noastră şi purtarea de grijă cea de către ei multă plată vom lua.” Până aici după cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur. Din aceste cuvinte ale lui luminate înţelegem câtă purtare de grijă trebuie să aibă preotul ca să nu dea sfintele Taine cu grăbnicie, fără chibzuinţă şi fără multă certare şi cercetare. Că zice sfântul, că mai de grabă va da sângele lui şi sufletul lui decât sângele cel dumnezeiesc. Mare lucru. Şi vai mie păcătosului, cine ştie în câte cazuri de asemenea cu acestea sunt vinovat. Acestea fie puţine, din cele prea multe ale Sf. Ioan Gură de Aur, pentru Prea Curatele Taine, iar de aici înainte să vedem şi cât de aspră (…….)

Transcriere după: Studii teologice Revista Istitutelor Teologice din Patriarhia Româna ,Mai-Iunie anul 1953. (Pag. 430 – 440)

Fotocopii postate aici: ortodoxiadreaptacredinta.wordpress.com 

Aceasta era părerea părintelui Cleopa Ilie în anii `50 despre fenomenul Vladimirești. Ce s-a întâmplat mai târziu, cum au căzut în înșelare, din care cauze, nu știu. Cert este că o cădere a fost cu siguranță, după cum dovedesc cuvintele părintelui Nil Dorobanțu (un alt admirator al fenomenului Vladimirești), care zice:

,,Veronica a văzut ierarhia și Sfânta Biserică trimfătoare, de care a ascultat până în sfârșit, tocmai când voi, ierarhii paravați, ați întrerupt firul ca printr-o curgere nesecată, ca și papii Borgieni și Avignon-iști, etc, când ați început să ascultați chiar de atei și să exilați și să caterisiți, să excomunicați și să afurisiți pe sfinți. Vai vouă! Dacă Hristos a întors pe bărbați prin Petru, apoi prin lacrimi, iubire, sacrificii și feciorie, a întors pe femei, pe fecioare, tocmai când era mai mare nevoie și cînd Hristos suia din nou Calvarul. Rolul Veronicăi e pe calvar prin curaj și abnegație. Dar voi ați determinat-o să se îndoiască de ea și de Hristos, de Maica Domnului și de vedeniile creștine, în loc s-o încurajați și să-i ajutați. Vai vouă!

Este posibil ca odată cu arestarea părintelui Ioan Iovan de către comuniști să fi început și căderea maicii Veronica…

Iar acestă cădere a culminat cu înființarea ”Alianței pentru Renaștere Spirituală„ o mișcare satanică, după 1990 la reactivata Mânăstire Vladimirești. Despre asta spune Danion Vasile în interviul de mai jos, de la minutul 14:50. Și tot el vorbește despre părintele Ioan Iovan, aflat atunci (anii 90) la Mânăstirea Recea, care, după ani grei de pușcărie comunistă, era total împotriva a ceea ce se întâmpla în momentul acela la Vladimirești. 

Ascultați de la minutul 14:50: 

img-20170101-wa00011-1img-20170101-wa0000

PS-ul LONGHIN îi mustră pe ierarhii români prigonitori (în special pe mitropolitul Teofan) și încurajează poporul român mărturisitor (preoți, monahi, monahii și credincioși)

Imagini pentru ps longhin

Înalt Preasfinţia Voastră,

Înalt Preasfinţite Mitropolit Teofan,

Îndurerat şi prigonit popor ortodox român,

            Noi, românii ortodocşi din Ucraina, avem sufletele pline de durere pentru voi toţi: preoţi, monahi, monahii şi credincioşi din România, care mărturisiţi Dreapta Credinţă, fiind fii adevăraţi ai Bisericii noastre ortodoxe, păstrând cu sfinţenie tot ce aţi primit de la Sfinţii Părinţi prin cele şapte Sinoade Ecumenice: dogme, canoane, Tradiţie, şi iubindu-vă mult Biserica-mamă. Voi, cei ce vreţi să rămâneţi statornici în credinţa strămoşească, sunteți astăzi tratați cu atâta răutate şi prigoniri, sunteţi alungaţi şi scoşi în drum, din mănăstiri şi biserici!

            Acestea le pătimiți pentru că nu recunoaşteţi ereziile blestemate, nu sunteţi de acord cu sinodul tâlhăresc şi eretic din Creta. Aţi ajuns astăzi să fiţi loviţi chiar de arhiereii și preoţii voştri, mai rău decât în vremurile comuniste.

            Preasfințiți arhierei, nu V-aţi săturat să vărsaţi sângele creştinilor noştri, sau vreţi să-i asemănaţi mai mult cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos?

            Se ştie destul de bine că Voi, toţi cei ce aţi semnat documentele eretice din Creta şi toate nebuniile cu care V-aţi dus la acest sinod (de care ne e ruşine să pomenim), aţi mers împotriva Adevărului Domnului nostru Iisus Hristos; dar dacă sunteţi sinceri, descoperiţi-le Voi înşivă creştinilor aceasta!

            Acceptând acest sinod tâlhăresc, aţi renunţat la tot ce am avut mai sfânt până acum, aţi batjocorit învăţăturile Sfintei Biserici, Una, Sobornicească şi Apostolească, singura mântuitoare, pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul Hristos, şi vă închinaţi „bisericilor” eretice.

            De multe ori m-am întrebat: De ce oare e pedepsit în continuare poporul nostru român, care a trecut prin atâtea suferinţe, răbdând prigoane şi ani grei de închisoare? Căci sângele mărturisitorilor nu s-a uscat nici până acum de pe pereţii închisorilor.

            Dar astăzi înţeleg că nu e pedeapsă, ci e o mare binecuvântare ca cei care doresc să-L urmeze curat pe Mântuitorul Hristos să fie prigoniţi, loviţi şi urâţi chiar de păstorii lor, care au lăsat calea spre Hristos şi au luat drumul blestemat al ereziei ecumeniste.

            Iubite suflete îndurerat, ce doreşti să păşeşti pe urmele  Domnului nostru Iisus Hristos, vreau să-ţi spun că a venit vremea de a mărturisi Adevărul!

            Să nu vă înspăimânte nimic! Loc pentru Sfânta Liturghie veţi găsi sub cer, prin case, păduri, peşteri sau catacombe, dar să rămâneţi mărturisitori, statornici şi neclintiţi în dreapta Credinţă Ortodoxă!

            Iar Voi, „ierarhilor”, cei care aţi început să loviţi fără îndurare în copiii lui Dumnezeu şi ai Maicii Preasfinte, de ce Vă bateţi joc şi prigoniţi preoţii, monahii şi monahiile, şi-i scoateţi în drum? Chiar nu Vă este milă, V-aţi pierdut chiar şi bunul-simţ omenesc?

            Înalt Preasfinţia Voastră, cu ce scop aţi venit să slujiţi în Ucraina?

            Ca să arătaţi lumii dreptatea Voastră şi să spurcaţi şi aici turma lui Hristos cu învăţăturile Voastre eretice? Poate aţi uitat cuvintele Prea Fericitului Mitropolit Onufrie, când V-a spus la Mănăstirea din Cernăuţi: „să păstraţi Credinţa Ortodoxă curată”? Dar Înalt Prea Sfinţia Voastră nu-i lăsaţi nici pe alţii să-L urmeze pe Hristos şi să se mântuiască.

            Opriţi-Vă din drumul nebun al ecumenismului! Renunţaţi la sinodul eretic din Creta!

            Aduceţi pocăinţă lui Dumnezeu!

            Îmbrăţişaţi poporul român mult încercat, căruia nu i-a fost uşor să treacă prin tot ce-a trecut de-a lungul istoriei!

            Iubitul meu popor ortodox, fraţi şi surori întru Domnul, toţi cei ce păstraţi curăţia Ortodoxiei, ştiu că Dumnezeu n-o să vă lase niciodată!

            Eu, păcătosul şi nevrednicul, vreau să vă rămân alături în această vreme de grea încercare, vreau să sufăr cu voi, să rabd, să plâng cu voi,  să ne rugăm unii pentru alţii. Deoarece, chiar dacă am fost înstrăinaţi, am suferit mult unii fără alţii, ne-a fost tare greu, dar ne-a întărit și unit Adevărul Sfânt, căci avem aceeaşi credinţă, avem acelaşi sânge şi suntem acelaşi neam. Vreau să vă slujesc pe toţi care sunteţi prigoniţi pentru Adevărul Sfânt şi să vă rog: păstraţi Dreapta Credinţă, chiar dacă va trebui să plătiţi cu preţul vieţii voastre.

            În vremurile acestea atât de dificile pentru credincioşi să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului nostru: „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui” (Marcu 13,13).

            Înalt Preasfinţia Voastră, am scris aceste cuvinte cu durere, din suflet, dorind să ştiţi că poporul de aici suferă împreună cu credincioşii de dincolo.

            Rugăm să opriţi prigoana împotriva celor ce-şi iubesc Biserica, Adevărul şi singura credinţă mântuitoare, Credinţa Ortodoxă.

            Şi pentru Voi, cei ce aţi luat parte la sinodul mincinos din Creta, este o şansă de a Vă întoarce de la rătăcirile ecumeniste, aducând pocăinţă în faţa lui Dumnezeu, ca să putem merge cu toţii spre Cerul Sfânt.

            Şi dacă-i numiţi pe aceşti fii „fanatici”, „schismatici”, „neascultători”, cum numiţi atunci cele patru Biserici care nu au luat parte la sinodul mincinos din Creta şi pe cei treizeci şi trei de arhierei prezenţi la sinod, dar care nu au semnat şi nu au fost de acord cu hotărârile de acolo?

            Şi atunci de ce aveţi atâta râvnă şi evlavie să slujiţi împreună cu cei ce au fost împotrivă???

            Opriţi-Vă! Căci dacă nu, Vă opreşte Dumnezeu.

            Întoarceţi-Vă la altarul Ortodoxiei şi aduceţi jertfa curată pe care ne-a lăsat-o Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

            Ne cerem iertare, dacă V-am greşit cu ceva.

            Iar pentru poporul nostru creştin ortodox român, rugăm pe Bunul Dumnezeu în Treime Slăvit, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe toate Puterile Cereşti şi pe toţi Sfinţii, să vă dea puterea de a rămâne tari şi statornici în sfânta noastră Credinţă Ortodoxă, de a mărturisi Adevărul până Ia sfârşit! Fiţi binecuvântaţi, şi Harul Ceresc să vă întărească pentru a merge curat pe această Cale. Amin!

Cu dragoste în Hristos şi multă durere în suflet,

                                                        păcătosul Longhin, Episcop de Bănceni

Sursa: aparam-ortodoxia.ro

Naţionaliştii ruşi către români: “Veniţi să luptaţi alături de noi în Donbas” – Oare ne convine ce ne propun ei?

Preiau o probabilă scrisoare a naţionaliştilor ruşi din organizaţia Mişcarea Imperială Rusească către români.

“Salutări prieteneşti,

Camarazii noştri luptă în Donbas pentru drepturile poporului rus şi pentru credinţa Ortodoxă împotriva oligarhilor evrei care au subjugat Ucraina şi contra mercenarilor care se autocaracterizează drept ‘naţionalişti ucrainieni’.

Regimul anticreştin din Kiev nu va mai dura mult. Criza politico-economică şi înfrângerea militară din Donbas vor duce la încetarea existenţei Ucrainei ca stat.

Acest lucru s-ar putea întâmpla şi cazul Republicii Moldova. Autorităţile ucrainiene provoacă permanent contingentul militar rusesc din Transnistria. Acest lucru ar putea uşor să escaladeze într-un conflict armat, care s-ar putea extinde.

După cum probabil ştiţi, majoritatea locuitorilor din Transnistria, cei mai mulţi etnici ruşi, nu doresc în mod categoric să facă parte din Republica Moldova sau România. Găgăuzia doreşte deasemenea să se separe de Moldova. Aceste teritorii ar putea să se unească cu Novorossia, un nou stat care se va crea pe actualul teritoriu al Ucrainei, după destrămarea sa.

Bineînţeles că nu dorim un război cu SUA şi NATO. Însă în cazul unui conflict armat, din păcate Rusia şi România (stat membru NATO) ar putea sta pe baricade diferite. Globaliştii şi sioniştii doresc să ne împingă să luptăm unii contra altora, în interesul lor, în loc să urmărim interesul propriu al naţiunilor noastre. Disputele noastre teritoriale pot fi uşor rezolvate prin cooperare, în locul unei confruntări.

Voi aţi putea să începeţi munca imediat în Bucovina de Nord, pentru ca românii de acolo să ceară autonomie teritorială. Acele zone unde românii trăiesc în comunităţi compacte, s-ar putea uni cu România.

Începeţi propaganda în România şi Republica Moldova pentru recunoaşterea independenţei Transnistriei, Găgăuziei, dar şi a republicilor Doneţsk şi Lugansk. Aveţi în minte faptul că Republica Moldova s-ar putea foarte uşor uni cu România, fără Transnistria şi Găgăuzia. Astfel am putea rezolva pe cale amiabilă o problemă teritorială.

Legionarii români Ion Moţa şi Vasile Marin s-au jertfit pentru un ideal pe pământ spaniol, dar au devenit eroi şi în România!

La fel astăzi, sub steagul Republicii Populare Doneţsk, care îl are înfăţişat pe Arhanghelul Mihail, s-au raliat voluntari naţionalişti nu numai din Rusia, ci şi din Ungaria, Serbia, Polonia, Spania, Franţa şi alte state. Veniţi în rândurile noastre pentru a lupta pentru un crez comun şi pentru interesul României. Noii legionari ar putea astfel să câştige experienţă de luptă.

Naţionaliştii vor putea să zdrobească hidra sionistă, care şi-a întins tentaculele pe tot Mapamondul, inclusiv asupra României, Rusiei şi Ucrainei. Acum este şansa noastră să învingem.

Cu cele mai bune gânduri,

Mişcarea Imperială Rusă”

Sursa: frontpress.ro

Ei zic:

„Începeţi propaganda în România şi Republica Moldova pentru recunoaşterea independenţei Transnistriei, Găgăuziei, dar şi a republicilor Doneţsk şi Lugansk. Aveţi în minte faptul că Republica Moldova s-ar putea foarte uşor uni cu România, fără Transnistria şi Găgăuzia. Astfel am putea rezolva pe cale amiabilă o problemă teritorială.”

În privinţa hidrei sioniste au dreptate ruşii, dar trebuie să spunem clar:

– Transnistria e teritoriu românesc, aflat de-a lungul timpului sub controlul mai multor domnitori moldoveni.

– Aşa-zisa Găgăuzie este teritoriu al Republicii Moldova, adică românesc! Niciodată nu va trebui să renunţăm la el! Este moştenirea lui Ştefan cel Mare lasată nouă.

– Sudul Basarabiei sau Bugeacul (ca şi Nordul Bucovinei) este tot teritoriu românesc. Indiferent de componenţa etnică actuală, va trebui să-l recuperăm!

– Nu ar trebui să luptăm pentru nimeni, decât numai pentru noi şi pentru românii din afara graniţelor actuale! Românii prea de multe ori şi-au vărsat sângele pentru interesele altora.

Citiţi şi:

Totul despre Transnistria

Românii de dincolo de Nistru

Chinurile românilor din Transnistria

Oceakovul, cetate a Moldovei

Moghilău, oraş fondat dincolo de Nistru de Ieremia Movilă, rivalul lui Mihai Viteazul