Pomenirea Părintelui IUSTIN PÂRVU – 16 iunie

17 ore în scaunul de spovedanie

Părintele Iustin spunea: „Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună.Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat”.

Când eram profesor la Seminarul Teologic, unii părinţi ai elevilor veneau să se spovedească la noi, la părinţii profesori. Apoi stăteau la Sf. Liturghie şi se împărtăşeau. Am observat că părintele unui elev, când venea la miruit, îmi săruta mâna şi apoi umărul. După două sau trei întâplări de felul acesta l-am întrebat de ce mă sărută pe umăr. Omul, care se spovedea la mine, mi-a răspuns: „Părinte, am sărutat umărul pe care am pus păcatele mele prin spovedanie”.Atunci m-am speriat. Aveam propriile mele păcate şi mă îngrozeam de faptul că cineva mai punea şi păcatele lui pe umerii mei. Acum, când l-am auzit pe părintele Iustin, m-am gândit câte greutăţi are un duhovnic de mănăstire, care este, poate, mai solicitat la spovedanie, decât oricare altul.

Dacă Dumnezeu îl întăreşte câte 17 ore pe zi în scaunul duhovniciei, sigur că Duhul Sfânt lucrează în preacuvioşia sa puterea neîngrozirii de ce aude, răbdarea şi uşurarea inimii şi minţii de povara păcatelor ascultate.

Nu ştiu ce vorbeşte părintele Iustin cu penitenţii săi, nu în sensul înşiruirii păcatelor mărturisite, ci în sensul iertării, ce cuvinte de mustrare şi de iertare le spune, cum le aşază sufletul curăţat prin spovedanie în rosturile lui, cu ce cuvinte îi mângâie sfătuindu-i să nu mai greşească. Dacă te duci la uşa pe care penitenţii ies după mărturisire, vei vedea că oamenii au feţe ca de înger. Radu Gyr scria, într-un volum de poezii de pe frontul din Rusia – unde fusese trimis de mareşalul Antonescu să moară –, că „Ostaşii au chip ca de înger când mor”.

Cuvântul părintelui este tare, în sens spiritual, dar mai mare decât cuvântul care iese din gura lui este duhul din el care ţi se comunică dincolo de cuvânt, cu o forţă irezistibilă, fără a-ţi viola gândul şi sensibilitatea, în mod mângâios, cuprinzându-te din toate părţile ca o apă binecuvântată. Dar şi logica lui este spirit de foc, ieşind dintr-o convingere nestrămutată a credinţei lui, dintr-o experienţă de duhovnic uriaşă, încununată şi de experienţa închisorilor prin care a trecut, unde răbdarea lui s-a format şi unde a mângâiat, a mustrat şi a vindecat cu rugăciunea şi cu dragostea.

Un pelerin îmi spunea – şi eu am fost de părerea lui – că cel mai tare (exprimarea lui) dintre toţi monahii de astăzi este Părintele Iustin. Eu nu am sesizat tăria lui din comportament, dar în duh şi în consevarea puterii pe care o are asupra oamenilor, fără nici o gesticulaţie ostentativă, este, într-adevăr, cel mai tare monah, mai tare ca orice arhiereu care, prin fatalitatea poziţiei, rămâne mereu izolat, ieşind din această situaţie forţată numai prin gesturi de voinţă excepţională, care rămân memorabile, dar sunt rare. Părintele Iustin este una cu mănăstirea, una cu slujirea, una cu spovedirea, una cu penitentul pe care îl curăţă prin spovedanie, şi-l consolează prin cuvânt bun şi iubire.

Dragoste prin fapte, patriotism fără lozinci

Pot spune ca, prin experienţa anilor de puşcărie, prin cădere şi ridicare, Dumnezeu mi-a dat o mare putere de dragoste pe care o practic faără efort şi pe care nu am avut-o înainte de această experienţă. Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercita la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.

Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, părinţii spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti părinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu nu ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeul nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine.

Dar Dumnezeu a pregătit în tot acest timp, în adânc, subterani şi necunoscuţi, alţi sfinţiţi părinţi care au luat locul celor care au fost chemaţi la Domnul după căderea comunismului, oameni cu o mare putere de sacriificiu – şi mă gândesc la Părintele Iustin, căci a sta 17 ore în scaunul spovedaniei este un mare sacrificiu pentru Hristos şi pentru semeni. Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărata dragoste de neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu patriotismul de partid.

Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste, fără lozinci, fără fanfaronadă partinică, ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale comuniste erau preluate (fără nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai Bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii din Babilon au făcut-o în timpul robiei; acolo am învăţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de cristică este ea şi nu un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari.

De aceea părintele Iustin este iubit şi, ca el, toţi călugării care păstrează această iubire nestinsă şi linia de credinţa adevărată, neîntinată de cea mai mare erezie a secolului – cum o numesc grecii – ecumenismul, devenit la noi ceea ce era până în 1990 erezia comunistă, acceptată de o mare parte a ierarhiei şi de unii preoţii care pun înaintea purităţii ortodoxiei falsul creştinism al ecumenismului, vlastar al masoneriei care a creat revoluţia franceză, cu toate crimele ei odioase, prin lozinci mincinoase ca: libertate, egalitate, fraternitate, dar care nu s-a sfiit deloc să afirme că vor spânzura pe ultimul rege cu maţele ultimului preot. Toate aceste lozinci şi acte au trecut integral în revoluţia bolşevică, având aceiaşi părinţi: masoneria şi erezia.

Adevăraţii purtători de Hristos

Sufletul românesc, simplu şi curat, a simţit erezia şi pericolul şi cei buni se adună în jurul unor duhovnici trăind în mânăstiri spre a asculta cuvântul lor de adevărată învăţătură. Ei nu se tem de terorişti, ei, părinţii, nu primesc pe oficialii masoni sau comunişti mascaţi pe uşile din spate ale mănăstirilor pentru a-i pune la locuri de «cinste», pentru că adevăratele mănăstiri nici nu au astfel de uşi, nici astfel de locuri de cinste. Aici învaţă creştinul ortodox adevărata credinţă, aici se mângâie lacrimile vărsate pentru păcatele făcute, aici se sfinţeşte prin formula pe care spoveditorul o rosteşte la sfârşit: „… iar eu, netrebnicul preot şi duhovnic, prin puterea ce-mi este dată de sus, te iert şi te desleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Apoi cu sfătuirea blândă: „caută de acum să nu mai greşeşti!”

Fireşte, nu cred că astăzi ar fi mai puţini sfinţi părinţi şi duhovnici decât au fost în vremea comunismului. Ar însemna să mă îndoiesc de milostivirea Mântuitorului nostru pentru poporul nostru oropsit. Sunt pline mănăstirile de astfel de duhovnici, sunt pline parohiile de astfel de preoţi care îşi asumă toate riscurile unei predici libere de orice minciună şi care nu aspiră nici la funcţii adnministrative, nici la scaune arhiereşti. Ei sunt purtătorii de Hristos, nu purtătorii de cuvânt mincinoşi al unor epicopi.

Vorbesc însă de părintele Iustin pentru că îl cunosc, pentru că l-am văzut lucrând pentru Biserica adevărată, ca ascultător al celor şapte Sinoade ecumenice şi al tuturor canoanelor şi învăţăturilor sfinţilor părinţi ai Ortodoxiei, fără „agiornament”, fără inveţii anti-ortodoxe, fără abandonarea liniei cristice a credinţei pentru o bursă sau o funcţie. Cum să nu salte inima în noi când vedem astfel de urmaşi ai lui Hristos, care nu aduc laude puternicilor zilei, ci numai lui Dumnezeu, şi care îşi pun viaţa pentru Hristos şi pentru turma Lui, păstori care intră în staul pe uşă şi oile îi cunosc glasul şi-l ascultă, şi-l urmează, pentru că nu este păstor năimit, ci adevărat păstor, el însuşi urmând Marelui Păstor Iisus.

În chemarea la ascultare, Iisus ni se adresează tuturor, în primul rând arhiereilor, apoi preoţilor, diaconilor, ieromomahilor, ierodiaconilor, monahilor, monahiilor şi turmei celei vorbitoare pentru care Iisus Şi-a pus sufletul Său şi pentru care noi răspundem în cazul neascultării chemării Domnului nostru Iisus Hristos. Ordinea enumerării mele implică şi ordinea răspunderii categoriilor respective. Vai celor care mistifică mesajul Domnului, căci judecata Lui va fi ca un foc.

Dar noi ne îndreptăm ochii cu nădejde către purtătorii adevăraţi de Hristos, şi ne rugăm ca cei buni să strălucească pe cerul Ortodoxiei ca nişte faruri călăuzitoare, iar mănăstirea Părintelui Iustin, cu toţi vieţuitorii ei, alături de toate mănăstirile adevărate care „nu au trecut pe la Irod”* să fie înălţate ca nişte stele pe cerul României, asemenea stelei celor trei magi, ca să ne arate Cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui, nu ca lui Baal, ci depunând la picioarele lui Hristos, lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia inimii şi smirna sufletului nostru. Amin!

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Revista Rost nr. 33, noiembrie 2005, pp. 10-12)


* După eliberarea din închisoare, am fost cu Marcel Petrişor şi cu Lucian Popescu, la casa părinţilor săi din Ocişor. Îndată, Securitatea s-a instalat pe la toate ieşirile din sat, probabil erau câteva zeci de agenţi. Într-o noapte, târziu, cineva a bătut la geam. Am crezut că era vreunul din agenţii Securităţii, care venea să verifice dacă suntem acasă. A intrat repede în casă un barbat tânăr, un muncitor, care ne-a spus pe nerăsuflate, că vine din partea Oastei Domnului din regiune, care a aflat de prezenţa mea acolo şi care dorea să ştie dacă „mă aflam bine”. Omul a adăugat însă de imediat, mişcându-şi degetul arătător ca semn de negaţie: „Să ştiţi că nu am trecut pe la Irod”.

Sursa: https://www.fericiticeiprigoniti.net/justin-parvu/1792-parintele-iustin-un-adevarat-purtator-de-hristos

Reclame

Pomenirea studentului martir Niță Brașov – 8 mai (1950)

Niță Brașov în arest

  • Născut25 Martie 1926
  • Locul nașterii: Măstăcani, Galați
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 2 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Pitești, Văcărești, Târgu Ocna
  • Data adormirii: 08 Mai 1950

Niță Brașov se naşte la 25 martie 1926, în comuna Măstăcani, din fostul judeţ Covurlui (actualmente judeţul Galaţi). După terminarea şcolii primare, urmează Seminarul Teologic „Sf. Ap. Andrei” din Galaţi, pe care îl absolvă în 1945. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

După 6 septembrie 1940, Niță Braşov activează în Frăţiile de Cruce, până la evenimentele din ianuarie 1941 (Rebeliunea legionară), la care nu participă. După această perioadă, potrivit urmăririi Siguranţei întreprinse împotriva lui, nu mai activează în organizaţia legionară. Totuşi era urmărit sistematic de Siguranţă, Poliţia Capitalei şi Jandarmerie, constatându-se că îşi păstrează vechile relaţii şi nu activează pe plan legionar. Frecventează cursurile şi locuieşte în Internatul teologic din str. Radu Vodă.

În Mişcarea legionară avea să se încadreze în timpul studenţiei, în anul 1946, în grupul studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie, după cum aflăm din declaraţia dată la 21 iulie 1948: În Internatul Facultăţii din str. Radu Vodă se găsea Nicolae Bordașiu, care după câteva discuţii mi-a propus intrarea în mişcare. Se ţineau 2-3 şedinţe pe săptămână în biblioteca Asociaţiei Studenţilor. Şedinţele începeau cu jurământul, apoi apelul morţilor, se citea un verset sau un paragraf din Noul Testament, apoi o bucată din câte o carte legionară, trecându-se apoi la frământări asupra ideologiei legionare. La sfârşitul şedinţelor se strângeau cotizaţiile care, normal, trebuiau să reprezinte a 40-a parte din cheltuielile personale, dar nu se cotiza după aceste criterii, ci dădeam fiecare cât puteam.

În anul III de studii, lui Nită Braşov i s-a oferit conducerea grupului studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie, dar a refuzat, deoarece, spunea el: Îmi răpeşte timpul şi nici nu mă vedeam capabil de a conduce, şef ajungând Vaman Constantin. În acest an s-a dat bătălia pentru strângerea alimentelor ce trebuiau trimise legionarilor închişi sau bolnavi. Ele erau strânse de Vaman Constantin. La aceasta am contribuit şi eu cu nişte slănină. Ca membru al grupului studenţilor legionari de la Teologie, Nită Braşov va contribui la alcătuirea unui manifest care avea să fie răspândit, cu titlul Fraţi creştini, în care printre altele se spunea: ”Ca o încercare pentru noi şi parcă pentru a le grăbi diavoleasca lor uneltire, Dumnezeu a voit ca anul acesta, sorocita a fi petrecută în post şi rugăciune, ziua Sâmbetei celei Mari a Sfintelor Patimi, să cadă la aceeaşi dată cu ziua pe care necreştinii şi-au ales-o pentru bucurii deşarte: 1 Mai. Nu s-au cutremurat necreştinii la aflarea acestei semnificaţii; semnificative potriviri. Pentru izbânda pe care o doresc, pentru ura roşie pe care o vor purta pe străzi şi pentru batjocorirea creştinătăţii şi a creştineştii noastre reculegeri se pregătesc de pe acum. Creştini, lăsaţi-i singuri pe duşmanii credinţei, însemnându-i cu dispreţul vostru; lăsaţi-i singuri ca să strige în văzduhul unui idol neputincios îndemnător la moarte. De vom fi uniţi, furia lor va fi fără putere, iar izbânda noastră nu o va zdruncina cu nimic. Fiţi uniţi români creştini; ziua de 1 mai, trebuie înlăturată anul acesta din locul ei! În Iisus încă nu vor avea curajul să lovească.”

În vara lui 1948, Siguranţa descoperă organizaţia subversivă legionară de la Facultatea de Teologie şi trece la arestări. Astfel, la 14 iulie 1948, Niță Braşov este reţinut şi încarcerat la Prefectura Poliţiei Capitalei în lotul studenţilor legionari de la Teologie. Este anchetat extrem de dur până în decembrie 1948, când Securitatea încheie Procesul-verbal de anchetă, prin care propunea că Niță Braşov să fie trimis în justiţie.

La 12 ianuarie 1949, Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, dispunea trimiterea în justiţie pentru faptele prevăzute şi pedepsite de art. 209, punctul 3 combinat cu art. 328 CP, cu aplicaţiunea art 101 şi 103 CP. Astfel, la 14 februarie 1949, prin Sentinţa nr. 210 a Tribunalului Militar Bucureşti, Secţia a II-a, Niță Braşov era condamnat la 6 ani temniţă grea şi 3 ani degradare civică. Condamnarea rămânea definitivă prin Decizia nr. 1531 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie, din 7 iunie 1950.

După condamnare, Niță Braşov este trimis la Penitenciarul Jilava. Aici se îmbolnăveşte, fiind transportat, la 2 martie 1949, cu serviciul ambulanței la Penitenciarul Piteşti. Ciudat este că, deşi bolnav, el fusese trimis la un penitenciar care nu avea atribuţiuni de servicii medicale. Pentru care, la puţin timp, Nită Braşov era trimis tot cu serviciul ambulanței la Penitenciarul-spital Văcăreşti. Fiind bolnav de TBC, în cele din urmă a fost transferat la Penitenciarul Târgu Ocna.

Boala i se va agrava atât de mult, încât la 8 mai 1950, orele 600, Niță Braşov va trece la cele veşnice, datorită unui TBC pulmonar, faza a III-a.

(Adrian Nicolae Petcu – Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2007, pp. 120-122)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

BIRUITORUL TORTURILOR COMUNISTE – Monahul MARCU ( Costantin Dumitrescu) de la Sihăstria – 28 februarie

Cuviosul Mărturisitor Marcu Dumitru https://www.fericiticeiprigoniti.net/images/marturisitori/marcu-dumitru/marcu-dumitru.jpg

Într-o seară, târziu, după ce îmi terminasem as­cultarea, m-am dus ca să mă culc la chilia mea, care era deasupra chelăriei. Şi cum eram într-o stare între trezvie şi somn, am auzit nişte paşi urcând pe scara care dădea către chilia mea.

Şi deodată uşa s-a izbit de perete şi au intrat în chilie mai multi militieni cu un locotenent-colonel. Şi mi-au zis: „Nu mişca! Eşti arestat.” M-au pus într-o dubă a lor, împreună cu Părintele Arsenie şi cu altii. Nu ştiu cine a mai fost, că eram legati la ochi. Ne-au dus la Rădăuţi, iar in zori de zi am fost puşi din nou în dubă şi am plecat către Ploieşti. Ştiu că era primăvară, căci la o oprire a maşinii, când ne-au dat jos, oamenii prăşeau po­rumbul prima dată [era iunie 1958; la munte porum­bul se face mai tîrziu]. Pe mine m-au oprit la Plo­iești, iar Părintele Arsenie a fost trimis la Bucureşti, în procesul „Rugului Aprins”. M-au băgat în proce­sul prahovenilor (legat de Miti Dumitrescu şi cei­lalti) și m-au anchetat la Ploieşti 18 luni.

Când ne-au luat pe noi de la Slatina, deja ceilalti din proces erau arestati şi trebuiau să confrunte da­tele. Şi ne-au tinut un an şi jumătate numai în anche­tă. Şi ce însemna anchetă pe timpul comuniştilor? Era moarte curată. Că nu se putea răbda. Vezi, s-a scris cîte ceva despre Piteşti sau despre Gherla, dar nu s-au putut scrie toate prin câte am trecut. Din multe motive. Iar mai important decât toate este că nici nu se pot gândi grozăviile care au fost acolo. Nici nu poti să gîndeşti.

Acum mi-am dat seama – Doamne, iartă-mă! – că s-a întîmplat acolo ceea ce au spus Părintii şi ceea ce a spus şi Mântuitorul. Între altele găseşti în Pateric că un frate l-a întrebat pe Avva Ishiron: Dar cei de după noi cum vor fi? Ei vor fi la jumătatea lucrului nostru. Dar cei de după ei?, a întrebat tot fratele. Cei de după ei, zice, nu vor face nimic din ce facem noi, dar vor avea încercări atît de mari şi de grozave, în­cît dacă vor rezista la ele vor fi mai mari decât noi în Impărătia lui Dumnezeu. Ei, aşa s-a întîmplat cu Pi­teştiul şi cu celelalte închisori.

Aici s-au petrecut evenimentele cele mai mari le­gate de mântuirea mea şi tot aici au fost interventiile directe ale Mântuitorului, Care m-a cercetat să mă în­tărească cu puterea Sa cea dumnezeiască. La scurtă vreme am avut a doua vedenie, în care am văzut tot grîul acela (care în prima era verde) gata de secerat, galben, copt, fir de fir, cât vedeam cu ochii. Iar în mij­loc o livadă cam de un pogon, cu pomi din 10 În 10 metri. În atmosferă nu era soare, ci tot o lumină dum­nezeiască (sau taborică). Acolo, la distanţă de vreo 40-50 de metri faţă de locul unde şedeam eu, erau do­uă livezi, cu pruni, cu prunele aproape coapte (mai rari, cam la 10 metri unul de altul) şi cu caişi înfloriți, cu flori atît de frumoase că nu păreau a fi pămînteşti. Şi veneau multi oameni să vadă acei caişi înfloriti.

În timp ce eram într-o celulă am avut un vis. Aici in celulă eram doi pe un pat îngust iar dedesubt aveam un calorifer care ardea continuu, pînă şi vara. Eram undeva pe un deal, între Dunăre şi Bucegi. Un deal foarte lin, acoperit de iarbă verde – un verde in­tens, presărată cu flori galbene şi roşii. Iar eu eram dus, în vedenia mea, cu patul pe deasupra ierbii. Era o atmosferă foarte plăcută, ca de primăvară răcoroa­să. Aşa a rânduit Dumnezeu să-mi mai uşurez din chinul caloriferului de dedesubt.Tot în acea cameră unde eram mai mulți, stăteam de vorbă. Aici am întrebat dacă ştie cineva ce este conştiinţa, ce este smerenia, ce este umilinţa, ce este pocăinta1. Doar un evreu a ştiut să-mi răspundă. Răspunsurile, împreună cu ce ştiam eu, le-am verifi­cat mai tîrziu şi erau întocmai cu ceea ce scrisese Ni­chita Stithatos în viaţa Sfintului Simeon Noul Teolog şi în celelalte scrieri ale sale.2

Tot aici în anchetă eram împreună cu un semina­rist din Dîmbovita şi cu un iehovist. Iehovistul ne-a descris un vis al său cu o cioară care intrase în celulă și se aşezase pe geam, iar el a pus mina pe un pistol* din buzunarul seminaristului şi a tras mai multe fo­curi. Ciorii nu i s-a întîmplat nimic. El era nedumerit privind visul şi nu ştia ce să înteleagă. În acea clipă m-a luminat Duhul să-i tîlcuiesc visul (precum Iosif faraonului). Și i-am zis că cioara era diavolul, pe care el nu a avut puterea să-l alunge, fiind lipsit de Harul Sfintului Duh. Mi s-a descoperit mie, care eram ortodox, precum lui Iosif şi lui Daniil, care erau atunci în dreapta credinţă.

De acolo m-au dus într-o celulă alăturată. Aici, în­tr-o cămărută foarte mică era un pat îngust o masă cu un reşou încins dedesubt, şi o chiuvetă. Deodată, cum stăteam la rugăciune, cu faţa către răsărit, către geamul de afară (era un demisol), am auzit un zgo­mot în spatele meu. M-am întors şi am văzut cum băgaseră (erau vreo trei rânduri de gratii între mine şi ei) un tub ca de jumătate de metru, care în capătul celălalt avea o pâlnie. Am văzut cum au băgat ceva pe tub şi au suflat. Deodată camera s-a umplut de un praf strălucitor, iar eu am început să mă sufoc şi să văd stele galbene, albastre şi verzi. Atunci L-am, simtit pe Mântuitorul în dreapta mea, cam la jumâta­te de metru, dar L-am simtit cu mult mai puternic decât aş vedea cu ochii mei şi aş auzi pe cineva. Și imediat mi s-a luminat mintea să-mi umplu gura cu apă şi să pulverizez apa prin celulă. Aşa am anihilat praful ucigaş şi am rămas în viaţă.

Tot în acea anchetă am mai trecut prin nişte încer­cări la un pas de moarte: Înainte de a mă duce în ce­lula unde voiau să mă sufoce, am leşinat când l-au adus pe un inginer care era vinăt pe tot corpul din pricina bătăii. Ne-au pus pe noi să-l frecăm peste tot cu spirt, ca să-şi revină, iar eu am leşinat când m-am apucat de lucrul acesta, gîndindu-mă ce dureri groaznice îi provocam. Ei au profitat şi m-au luat pe sus să mă ancheteze şi ziceau între ei: „Gata! L-am dat gata pe Fachiru’!” căci eu eram vânăt de la leşin.

De un lucru, totuşi, am fost biruit: nu puteam su­porta, în nici un chip, să văd pe altii torturati. Am leşinat de trei ori: întâi când m-au chemat să le zic unele lucruri pe care refuzam să le spun, şi atunci au torturat în faţa mea pe un biet om. A doua oară când au adus, de la o anchetă, pe acest creştin întemnitat în aceeaşi celulă cu mine, care era zdrobit, din cap până în picioare fiind vînăt de la multele bâte pri­mite. Gardienii l-au adus cu o cârpă şi o sticlă de ra­chiu, iar detinutii trebuiau să-l frece, ca să-şi revină în fire. Și a mai fost şi întîmplarea cu doctorul Uţă.

M-au dus după aceea în altă celulă unde era un om îmbrăcat în pantaloni kaki (şi mi-a atras atentia acest fapt). Colonelul deschisese geamul să intre ae­rul. L-am întrebat de ce poartă pantaloni kaki, noi. Iar el mi-a zis că fusese procurorul şef al judeţului. Mai înainte fusese calfă la o uzină din Floreşti – Pra­hova. De aici îl luase Securitatea, îl şcoliseră şi îl făcuseră procuror. Îl chema Dumitraşcu.Tot aici am avut un vis-vedenie cu vîrful Omu. Eram acolo, sus, lîngă vîrf, pe un soi de platformă. Și era senin de jur-împrejur şi se vedea câmpia, Du­nărea, marea, tot. Era o lumină strălucitoare, însă de asemenea nu era soare nicăieri. Am văzut deodată un vultur, care se rotea în jurul vîrfului. Iar din ghearele vulturului a ieşit o pasăre albă, un porum­bel, cam ciufulit. Și a venit repede, zburînd, direct din ghearele vulturului, şi mi-a intrat în piept, in partea dreaptă. Aşa m-am trezit, iar partea dreaptă era fierbinte şi eu eram cuprins de o pace adâncă. Mi-am dat seama că fusese Duhul Sfint.

(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 58-64)


1. Aici Părintele Marcu mi-a dat o tâlcuire a sa asupra deose­birii între căinţă şi pocăinţă. Între timp, însă, am aflat o alta, care cu siguranţă l-ar fi bucurat şi pe sfintia sa să o cunoască: Părinţii paisieni au tălmăcit elinescul µFràvoLa cu „pocăinţă”, iar pe µr_TaµéÀELa cu „căintă”. Pocăinţa ar fi, aşadar, schimba­rea lăuntrică către bine, iar căinţa ar fi schimbarea omului vă­zut către binele dumnezeiesc. (n. ed.)

2. Altele sunt lacrimile din pocăinţă şi altele cele vărsate din dumnezeiasca umilință. Pentru că acelea, ca un pârâu înecând şi stricând toate târiile păcatului, iar acestea ca norul asupra hol­delor vin în suflet, şi ca roua pe fân, spicul cunoştinţei crescându-l şi rodindu-l, şi arărându-l mult revărsat purtător de rouă.” (Nichita Stithatos, capul 70 din cele 100 de capete lucrătoare) (n. ed.)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Citiți și: Pomenirea Părintelui MARCU DE LA SIHĂSTRIA, cel care a învins toate torturile din închisori – 28 februarie

Părintele mărturisitor Marcu de la Sihăstria, cel supranumit de prigonitori „Fachirul”, iar de părintele Cleopa „Ochiul lui Dumnezeu pe pământ” – 28 februarie

Roagă-te pentru noi, sfinte mărturisitorule, părinte Marcu!

 

Demonul urlă la apropierea de moaștele Părintelui Ilie Lăcătușu

La Părintele Ilie Lăcătușu (joi, 2 februarie, anul trecut). Demonul dintr-un om chinuit urlă la apropierea de moaște, căci nu suferă sfințenia. Întrucât figura persoanei bolnave nu se distinge, am considerat că nu aduc atingere în vreun fel demnității acesteia prin postarea filmulețului. Așadar încă o dovadă a calității incontestabile de sfânt a acestui preot mărturisitor.

 

Să nu-l uităm pe CONSTANTIN OPRIȘAN, sfântul de la Jilava – 26 iulie

Oprișan era legionar vechi. Înainte de 1940, în perioada guvernării legionare, avusese o funcție administrativă, iar după lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941 plecase în Germania unde fusese internat în lagărul de exterminare de la Buchenwald. Întors în țară în 1945, primise funcția de șef al F.D.C. pe țară. Pe lângă faptul că Oprișan era unul dintre șefii cu mare răspundere, inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești.

Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet îi impresiona enorm pe cei din jur. Era fiu de răzeș, din județul Tecuci. Se înscrisese la Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj, unde îi uimise pe profesorii lui. Datorită vastelor sale cunoștințe, acumulate în timpul șederii în Germania, nu rareori prelegerile lui le înlocuiau pe cele ale profesorului, bineînțeles cu îngăduința admirativă a aceluia. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale.

La 30 de ani, Oprișan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne țină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet și atât de plăcute și atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame și de lumea de afară. Cele 11 luni, cât am stat cu Oprișan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare. Am fost legat de Oprișan pentru că, din cauza unei turnătorii ordinare, am intrat și eu odată cu el în iadul demascărilor de la Pitești. Am auzit apoi că a sfârșit, ca martir, undeva într-un ”secret” al închisorii Jilava. Oprișan, pe lângă filozof, era și poet. Parte din poezia lui a fost memorată și scoasă din închisoare.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, ediția a doua, Editura Scara, București, 2001, pag. 102) – fericiticeiprigoniti.net

Sfinte mucenice Constantin, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

Citiți și:

26 iulie – Pomenirea martirului Constantin Oprişan

 

Pomenirea Părintelui ARSENIE PAPACIOC – 19 iulie

Pomenirea Părintelui ARSENIE PAPACIOC – 19 iulie

În închisoare Anghel Papacioc era monah în haina laică

Aghel PapaciocPână la 15 Noiembrie ne-am bucurat de un regim „suplimentar”, am făcut chiar rezerve pentru iarnă, cartofi şi fructe, mere în special, având voie să pregătim în celulă cartofi fierţi sau mămăligă la lămpile cu gaz improvizate de camarazii noştri.

Am lucrat la cartofi şi la cules de struguri doar două săptămâni. Şedeam în celulă cu Anghel Papacioc, acum arhimandritul Arsenie de la Techirghiol. Pentru că dânsul avea nevoie de un ajutor permanent, am rămas să-l îngrijesc.

Ieromonahul Arsenie – Micul cel Mare

Părintele Arsenie Papacioc

Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară. A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: Noi înfruntăm pe atei la ei acasă. Este un far al lui Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 328)

Între viața de temniță și viața de pusti

Părintele Arsenie PapaciocStelian Gomboş: – Preacuvioase Părinte Arsenie, în primul rând îngăduiţi-mi să vă adresez un sincer şi călduros „La Mulţi şi Fericiţi Ani!” cu prilejul zilei dumneavoastră de naştere, totodată să vă mulţumesc mult pentru dragostea de a-mi acorda acest interviu, şi apoi să vă întreb: ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc: – Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

S.G. – Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?

P.A.P. – Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într-o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s-a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul – părintele Stăniloae a rămas impresionat. Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L-am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi-a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m-au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.

S.G. – Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată cerul coborât pe pământ?

P.A.P. – Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L-a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care-L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul.Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Lui i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu-i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s-a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne e şi frică să amintim, n-ar fi fost aşa de valoroasă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, aceia este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Să ştiţi că smerenia este singura cale de salvare.

S.G. – Vă rugăm să ne explicaţi mai mult citatul din Sfântul Teodor Studitul.

P.A.P. – Eu am vreo 44 de arestări, Iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi-au dat 40 de ani. Sigur că m-am distrat când m-au condamnat, dar m-a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m-a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea: „Ce-ai făcut, mă?” „N-am făcut nimica, mă!”, i-am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10-15 ani, dar 40 de ani…” Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10-15 ani. S-a dat de gol, ştiţi. Iacă cu cine-aveam de-a face. Iacă cine te dezbrăca, iacă cine te omora… Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă. Nu m-au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N-am murit în trei zile. Mi-au dat cinci. N-am murit în cinci zile. Mi-au dat şapte, n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde eşti să fii prezent. Şi, fie ce-o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, părinţilor. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n-avem alt ideal decât de-a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştim c-o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului pe viaţă şi pe moarte. Asta-i deviza fiecărui creştin. Dacă nu-i aşa, atunci „mortua est”! În tinereţe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moş, nu nimica, eram eu singur. Şi a zis preotul: „am şi eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârşit”. Eu când am auzit vorba asta… Nu ştiam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s-a terminat totul. Nu ştiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n-am mai ieşit din biserică până nu ieşea şi preotul, să fiu sigur că s-a terminat. Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne-a chemat Albu. În sfârşit… nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. Este o mare greşeală dacă o ignoră cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe ţărmul celălalt”. S-a culcat în corabie.- în timpul ăsta valurile creşteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă şi vedeaţi în fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică: „N-am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că, practic, toate astea îţi topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.

S.G. – Cu alte cuvinte, Preacuvioase Părinte, cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!

P.A.P – Toţi Sfinţii Părinţi spun lucrul acesta. Aşa că nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa. Nu căutaţi Crucea, dar dacă vine, ţineţi-o! Mântuitorul Hristos n-a vrut Crucea, dar când I S-a dat n-a mai lepădat-o. N-a cedat deloc. L-au jupuit, dar n-a cedat. N-a zis deloc precum vroiau duşmanii Lui. Aşa că numai şi numai prin Cruce putem ajunge la înviere. În concluzie, trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.

S.G. – Preacuvioase Părinte Arsenie, despre anii pe care i-aţi petrecut în viaţa de pustie, ce ne puteţi spune?

P.A.P. – Viaţa de pustie e atât de suspendată încât n-ai putinţa să vezi ceva cu picioarele pe pământ, aşa că nu poată să înţeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului. Am avut în acei ani şi spaimă, dar m-a ajutat Dumnezeu să îmi ţin prezenţa. Lupii erau foarte îndrăzneţi. Nu mă temeam de urşi ca de lupi. Pentru că lupii sunt flămânzi şi atacă în ceată. în pădure e mai uşor pentru tine că lupul nu are gâtul flexibil ca să se uite aşa, stânga-dreapta. Are privirea directă. în pădure copacii îl păcălesc, el crede c-ar fi oameni. Şi are o teamă. Am văzut la toate animalele că au o teamă de om. Au o teamă de moarte. Fie că făceam o mişcare să gonesc urşii, fie că făceam o mişcare să gonesc lupii, dar toţi se temeau. Chiar lupii ăştia obraznici. Da, nu a fost o problemă grea, asta. Dar te ţinea prezent. Te uitai în toate părţile, Însă, fără discuţie, trebuie să recunosc – nu ştiu în ce măsură puteţi să mă-nţelegeţi -că ne ţinea puterea lui Dumnezeu. Era o viaţă suspendată, desprinsă şi de cuvinte şi de înţelegerea oamenilor care n-au trăit cât de cât, cu mare dăruire mântuirea vieţii lor. Este greu să vorbeşti despre nişte lucruri de înălţime… Nu mai erai viu. Şi totuşi erai viu. Îmi amintesc multe: zăpadă, la un moment dat a nins, a nins patrusprezece zile, zi şi noapte. S-a acoperit orice cărare, orice drum. Aveam un izvor la o distanţă cam de două sute de metri de coliba unde stăteam. Până la izvor erau şi lupi care pândeau căprioarele ce veneau să se adape. Dar eram şi eu tot o capră, ştiţi… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problemă, că era zăpadă şi topeai zăpadă. Câteodată când o topeai, ţi se înfigeau acele de brad în gât. Şi era atât de nesuferit! Sunt multe lucruri! Cum să exemplific, cum să le materializez? M-am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Dacă nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi în viaţă, dar mai ales în puşcărie şi în pustie, n-o duci.

S.G. – Unde credeţi sfinţia voastră că a fost mai greu: la pustie sau în închisoare?

P.A.P. – Acum, vă daţi seama, în închisoare nu credeau în Dumnezeu, nenorociţii paznici. Şi erau foarte sălbăticiţi, îndârjiţi. La Aiud am avut un şef de gardieni acolo, la zarcă, se numea biro. Pe ungureşte înseamnă primar. Era rău de tot. Să revin: cei de la puşcărie nu credeau în Dumnezeu. Şi erau primejdioşi. În pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se temea de El. Puteai să-l ţi pe diavol la distanţă, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea. Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuşi liber. Şi oamenii nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu-i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Şi vă spun şi eu vouă, acum, tot aşa. Faceţi act de prezenţă la Dumnezeu: „Doamne, Tu m-ai făcut, Tu mă iei”. Ne-a creat singuri numai pentru El, nu şi pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul vieţii noastre. Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morţi. Că eu, peste cinci ani, împlinesc o sută de ani de viaţă pe acest pământ. Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Căci nu puteai să cedezi: era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m-am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete… sentimente omeneşti… muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le-au făcut, nu cum le-au spovedit. Și vroiau sa le spovedească, dar nu mai puteau… Înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să-i faci o cafea. Vă daţi seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum, înainte de moarte, şi intrau într-un necunoscut şi începeau să apară toate aşa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune aşa un Sfânt Părinte: „Aş vrea să înţelegeţi: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morţii, este destul”. Este groaznic. Şi uite, toţi doreau să mai trăiască o zi. Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într-o zi?” Nu într-o zi, într-o clipă poţi să faci mult! Că Dumnezeu n-are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I-o dăm într-o clipă. […]

(Interviu luat de Stelian Gomboş. Dialogul se poate citi integral în revista Lumea Credinței)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

 

MIRCEA VULCĂNESCU martirizat a doua oară! La propunerea institutului „Elie Wiesel”, consilierii Sectorului 4 din București au votat, pe 29 iunie, schimbarea denumirii licelului ce purta numele acestui Sfânt al Închisorilor. Reacția românilor: UN VAL DE PROTESTE

Image result

Consilierii sectorului 4 au votat pentru ca liceul care-i purta numele lui Mircea Vulcănescu să se numească Traian Popovici. Ședința cu pricina a avut loc pe 29 iunie, nu pe 30 așa cum fusesem greșit informați.

Pe 29 iunie, 14 consilieri au votat în favoarea Hotărârii de schimbare a denumirii. Este vorba despre: TURMAC GEORGE-ADRIAN – PNL, STEFAN GEORGE – PNL, MURGOCI MIHAELA – USR, MOULIN GUILHEM CHRISTIAN – USR, MARIN ALEXANDRU – ALDE, PÎNZARU GEORGE-DANIEL – UNPR, SIMION SAMIR – PSD, PUIU FLORIAN – PSD, GROZAVU CĂTĂLIN – PSD, BĂRBĂLĂU COSMIN-CONSTANTIN – PSD, STĂNOI LUCIA – PSD, TRIFU VASILE – PSD, STOLOJANU DOINA DELIA – PSD, DELEGEANU DAN-BOGDAN – PSD.

Doar 5 consilieri au votat împotrivă: GÂF DEAC IOAN – PPU,NEGRILĂ VASILE – PPU, ANDRUȘCEAC ANTONIO – USR, IANCU ELENA – USR, CEACÂR SORIN-IOAN – USR, ȘUPEALĂ GHEORGHE – PSD, în timp ce TECUCEANU MARIOARA – PMP s-a abținut.

Consilierul Ioan Gâf Deac (cinste lui – n. adimn.) a rugat pe colegii consilieri, în discursul său, să nu-l mai condamne încă o dată pe Mircea Vulcănescu.

După cum ActiveNews a informat anterior, Institutul Wiesel dorește schimbarea numelor numai multor instituții ce poartă numele unor personalități interbelice, precum Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia sau generalului Jienescu, erou al Primului Război Mondial.

Primarul Sectorului 4, Daniel Băluță, a avut inițiativa pentru a se produce această modificare, semnând o hotărâre în acest sens.

Acum, consilierii Sectorului 4 vor trebui să decidă dacă liceul ce-i poartă numele lui Mircea Vulcănescu își va schimba numele, după ce Institutul „Elie Wiesel” a trimis o adresă în acest sens.

Consilierii ar fi trebuit să se reunească astăzi (vineri 30 iunie) pentru a vota sau respinge această hotărâre, însă deocamdată  nu am reușit să obținem vreo reacție din partea reprezentanților Primăriei Sector 4. Cel mai probabil decizia se va lua săptămâna viitoare.

Culmea ridicolului este marcată de faptul că în hotărâre se precizează că decizia va fi adusă la cunoștința, în primul rând, a Ambasadei Israelului și nu Guvernului României, cel care a făcut sesizarea privind schimbarea denumirii prin intermediul Institutului Wiesel și a Prefecturii București!

 

Raluca Neacșu a publicat pe pagina sa de Facebook câteva detalii interesante despre această măsură luată în mare secret.

„Câteva nume, reprezentanți ai unui neam de slugi, doar „demografic” români, căci ei lucrează fix împotriva românilor, împotriva istoriei, oameni care, pe șest, au votat schimbarea denumirii liceului Mircea Vulcănescu din București, sectorul 4 în 22-23 iunie 2017:

1. Doru Adrian Ghitcuță, director coordonator Direcția Tineret și Sport, Sector 4, București;
2. Daniel Băluță, primar al sectorului 4, București, care a avut inițiativa;
3. Vasile Negrilă, președinte de ședință, al Consiliului local sector 4 și Otilia Iustiniana Vîlcea, secretarul Sectorului
4. toți membrii consiliului local sector 4 care au votat propunerea primarului.

De asemenea, a se vedea că hotărârea trebuie comunicată MAI ÎNTÂI ambasadei Israelului, institutului Ellie Wiesel, și ABIA APOI Prefecturii, Inspectoratului și Liceului.

Toată documentația este disponibilă aici: http://ps4.ro/wp-cont…/…/2016/04/Pr.-mod.-denumire-liceu.pdf

Și nu, această revoltă nu este împotriva primarului cernăuțean Popovici, căruia îi recunoaștem meritele fără dar și poate, ci împotriva ideii de schimbare a denumirii în sine, o denumire care inițial a fost aprobată tocmai pentru a recunoaște uriașa personalitate a lui Mircea Vulcănescu, omorât de comuniști și aruncat pe nedrept în negurii istoriei interzise”, a scris Raluza Neacșu pe contul său de Facebook.

De asemenea, se are în vedere denumirea Grupului Școlar Economic Administrativ „Mircea Vulcănescu” din București, a Școlii Gimnaziale „Mircea Vulcănescu” din comuna Bârsana, Maramureș, a Grupului Școlar „Vintilă Horia” din Segarcea, județul Dolj, a Școlii „Wass Albert ” din satul Vița, comuna Nușeni, județul Bistrița Năsăud, a Școlii „Gheorghe Jienescu” din comuna Rast, județul Dolj și Liceul tehnologic „I.C. Petrescu” din comuna Stâlpeni, județul Argeș.
De asemenea, mai este vizat bustul lui Mircea Vulcănescu din sectorul 2, București, bustul Mitropolitului Visarion Puiu de la Mănăstirea Putna, dar și busturile lui Wass Albert din Odorheiu Secuiesc, satul Lunca Mureșului, județul Mureș, și din curtea bisericii romano-catolice din Reghin județul Mureș.
Sursa: Active News

 Related image
Un val de de indignare și proteste a declanșat în sociatatea româneasca aceasta măsură anti-românească: 
De semnea s-a cerut și îndepărtarea statuii lui Mircea Vulcănescu din Sectorul 2:
S-a cerut și schimbarea denumirii străzii „Radu Gyr” din Cluj Napoca, dar primarul Emil Boc a cedat presiunii publice și s-a revenit asupra deciziei: