Pomenirea Mucenicului VALERIU GAFENCU – 18 februarie

Reclame

Părintele IUSTIN PÂRVU – 100 de ani de la naștere

Image result for pr iustin parvu

marturisitorii.ro

10 februarie 1919 – (+16 iunie 2013) – 10 februarie 2019

Pomenirea mărturisitorului TRAIAN POPESCU – 27 ianuarie

„N-ai dreptul să fii nefericit dacă nu ştii cu adevărat ce este durerea. În viaţă nu există decât o singură disperare: pierderea credinţei în Dumnezeu.”

  • Născut: 27 August 1923
  • Ocupația la arestare: student
  • Întemnițat timp de: 16 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Pitești, Gherla, Văcărești, Aiud
  • Data adormirii: 27 Ianuarie 2010
  • Locul înmormântării: București, Cimitirul Străulești II

Ne cunoscusem de multă vreme, dar ne-am înfrăţit sufleteşte în celula de la etajul 3, din Aiud, unde am stat împreună luni de zile şi ne-am dat seama că suntem din aceeaşi plămadă sufletească şi intelectuală. Traian s-a născut în Bucureşti şi era prâslea familiei, căci după două fete, mecanicul de locomotivă, Ştefan, şi profesoara de germană, Cleopatra Popescu, s-au bucurat că au şi un băiat.

Deşi bucuria familiei, prâslea n-a fost un răsfăţat, ci a crescut în aceeaşi atmosferă de seriozitate, moralitate şi credinţă în Dumnezeu, care caracteriza întreaga viaţă a familiei Popescu. Clasele primare le-a făcut la Braşov, iar liceul “Aurel Vlaicu” în Bucureşti. Anii de liceu au fost pentru Traian “cei mai frumoşi ani de viaţă”. Şi-a trăit-o din plin, cum, de fapt, şi-a trăit toate activităţile vieţii. În liceu a intrat în “Mănunchiul de prieteni” şi apoi în “Frăţia de Cruce”, în care s-a simţit în elementele lui de educaţie morală, naţională, creştină şi de trăiri şi acţiuni frăţeşti în societate. Intrat în viaţa studenţească şi socială a fost un argint viu.

Între 1945-1947 tipăreşte, în casa lui, împreună cu câţiva fraţi de cruce, câteva pagini, “Neamul Românesc”, la Gestätner, în care erau prezentate atrocităţile trupelor sovietice şi comentate lozincile comuniste ce umpleau Bucureştiul, foi pe care tot ei le băgau în cutiile poştale ale diferiţilor cunoscuţi. Traian e în Piaţa Palatului după discursul lui Rădescu şi atunci când se răstoarnă camionul cu comunişti ce trăgeau în oameni. Este prezent la toate manifestaţiile pro-regaliste de 10 Mai, este activ în greva de solidaritate a politehnicienilor bucureşteni, făcută întru susţinerea studenţimii din Cluj, atacată în propriul cămin de muncitorimea maghiară. Îl găsim de pază şi la urnele de vot, în 1946.

După 1947, conform liniei Mişcării Legionare, îşi întrerupe manifestările publice şi intră în activităţi subversive, de lovire şi respingere a comunismului. Ia legătura cu Corneliu Decebal Andrei, absolvent mai vechi al liceului “Aurel Vlaicu” care organizase şi conducea un serviciu de informaţii privind activitatea politico-socială şi, în special, unităţile şi activităţile militare sovietice din ţară. Arestat în 15 Mai 1948, este dus la Malmaison, închisoare şi loc de anchetă a Serviciului de Informaţii, unde după o cercetare scurtă, dar dureroasă (bătăi la tălpi cu ranga), este trimis la Interne unde are un regim mai blând. A fost judecat în ianuarie 1949, în lot cu Corneliu Decebal Andrei, Gil Ioanid, Dinu Mateescu, Jenică Popescu ş.a. şi condamnat la 20 de ani pentru înaltă trădare. Aproape tot lotul este depus la Jilava, la Reduit, în camera 6 de unde se făcea repartizarea către închisorile de execuţie a pedepsei.

Este trimis la Piteşti, închisoare care, la ora aceea, era încă în perioada ei “romantică”, dar pe 30 decembrie 1949 este rechemat la Securitatea din Bucureşti de unde, după câteva anchete, este trimis iar la Jilava, la aceeaşi cameră 6 Reduit. Aici se întâlneşte cu Iosif Iosif şi Nelu Păunescu care scăpaseră din reeducarea Piteştiului şi care îi povestesc tot ceea ce se întâmpla acolo. Destul de înfricoşat, Traian încearcă, printr-un gardian pe care îl cunoştea, să schimbe închisoarea de execuţie. Nu reuşeşte decât o amânare şi în iulie 1951 este trimis la Piteşti.

În septembrie 1951 toţi piteştenii sunt mutaţi la Gherla. Aici, Traian, într-o cameră cu Avrămuţ, are vreo 2 săptămâni de linişte, după care este mutat la camera 99 de la etajul 3, unde mai erau vreo 50 de deţinuţi. Într-o zi apare Ţurcanu care le cere să-şi facă demascarea şi reeducarea, în sensul lichidării cu trecutul banditesc. Nu mai aşteaptă niciun răspuns, face un semn reeducaţilor care tabără peste noii veniţi, lovindu-i cu bâtele şi cu picioarele, timp de o oră. Apoi li se aplică programul: poziţie permanentă pe scândura priciului, picioarele întinse, mâinile pe genunchi, ochii la şeful camerei, dimineaţa: frecatul gresiei cu unul în spate, mâncatul din gamelă fără ajutorul mâinilor, iar seara: bătăile şi diferitele schingiuri.

Într-o zi Traian nu poate înghiţi rapid conţinutul gamelei şi coada de mătură ce l-a lovit peste ceafă i-a spart o venă, sângele a ţâşnit ca din fântână arteziană. E chemat de urgenţă doctorul deţinut Turcu care îi coase vena. Văzându-l urinând sânge, şeful de cameră, Livinschi, îi dă, seara, câteva gamele de apă. Traian se decide, îi spune lui Ţurcanu că-şi va face demascarea, c-a terminat cu trecutul. Peste câteva zile, Ţurcanu vine la el cu o coadă de mătură. “Să-l baţi pe Avrămuţ, prietenul tău, până spune că termină şi el cu trecutul”. Traian: “ Asta n-o pot face”. Ţurcanu, către sclavi: “Pe el”. 300 de lovituri la tălpi şi gambe a numărat Traian, apoi a leşinat, a rămas cu o fisură a osului din talpa piciorului stâng, care i-a produs dureri în permanenţă, până după eliberare. A urmat o perioadă de suplicii şi torturi care au durat până la încheierea reeducării, 1 ianuarie 1952.

La începutul anului 1955 este trecut pe la Siguranţă, apoi la Ministerul de Interne unde află că este acuzat că a primit de la Vică Negulescu şi Decebal C. Andrei, când au stat la Reduit în camera 6, ordinul dat de Horia Sima pentru acţiunea de reeducare şi pe care el ar fi transmis-o lui Ţurcanu. Aşa a început a treia şi cea mai groaznică perioadă din calvarul lui Traian Popescu. Anchete dure, bătăi , teroare zilnică cu ameninţarea de arestare a surorilor, înjurături. După câteva săptămâni i se umflă testiculele şi este dus la Văcăreşti. T.B.C. testicular. I se acordă 2 hidrazide pe zi. Ancheta continuă însă şi în cadrul spitalului. În fiecare dimineaţă doi ofiţeri îl anchetează în legătură cu logodnica. Reîntors la Interne, aceeaşi situaţie. Regăseşte liniştea cu “Rugăciunea inimii”.

Într-o zi vin doi colonei. Unul din ei, după ce îl loveşte şi-l trânteşte pe jos, îl calcă cu cizmele până n-a mai putut mişca. După un timp, apare un tip, cu figură de mongol, căruia i se adresau cu dle general. “A vorbit?” “Nu, e tot bandit.” “Atunci continuaţi.” Fusese generalul Nicolschi.

Într-o zi i-au pus două reflectoare putenice în ochi, iar ofiţerul din spatele lor, care se schimba permanent, nu spunea decât “Vorbeşte”. L-au legat de scaun ca să stea drept. Când leşina, îl udau. L-au ţinut o zi şi jumătate şi cum ajunsese într-o stare de inconştienţă, l-au lăsat. După câteva zile, la răspunsul că n-are ce să spună, totul este o aberaţie, l-au adus pe Brânzaru, celebrul bătăuş de la Interne. Împreună cu colonelul, l-au legat în cunoscuta poziţie de bătut la tălpi, l-au pus pe o rangă între două birouri şi cu o ţeavă de locomotivă, Brânzaru, cu cele 100 de kg ale lui, a început să lovească. Îl ridicau şi-l trânteau apoi de duşumea. De frica de a nu fi schilodit, la un moment dat a strigat: “Am transmis”. În anchetele ce au urmat, n-a reuşit însă să închege nimic. Râdea, plângea fără motive, a avut o perioadă când “mintea sărise peste pragul normalului”.

Al doilea act de disperare. Cere iertare Domnului şi mamei şi încearcă să se sinucidă cu cele 80 de pilule de hidrazidă pe care le ţinuse ascunse, tăindu-şi şi venele cu un ciob de bec. A fost dus în stare de inconştienţă la Văcăreşti. Şi-a revenit după câteva zile şi, curios, cu toată groaza ce îl stăpânea, a început să cânte pe versuri cunoscute sau improvizate. S-a bucurat că a reuşit să trimită şi să primească ştiri de la familie. Târziu şi-a dat seama că a fost o cursă din partea Securităţii dar care a fost salvatoarre pentru el.

În aprilie 1957 este dus de la Aiud la Interne. Speriat de ameninţările fostului anchetator, dar în final este trimis, ca martor al lui Popa Aurel, la procesul lui Vică Negulescu. Reîntors la Aiud, a fost izolat la etajul 3, cu Gelu Gheorghiu, ce venea de la acelaşi proces. “Câteva luni de o adevărată binefacere şi linişte sufletească”. În septembrie 1957 a fost mutat la Zarcă, în condiţii grele de căldură şi hrană, şi ţinut singur timp de peste un an de zile. Perioada i-a fost foarte folositoare refacerii psihice. Aici a reuşit apoi “să stea de vorbă” cu oamenii dragi de suferinţă, să-şi compună “Calvarul” şi să-şi verifice gândurile, ideile în legătură cu cele petrecute şi să se împace cu sine însuşi pentru slăbiciunile avute. În Zarcă a redevenit Macă, parcă mai dornic de lupta cu răul în viaţă şi mai iubitor de oameni.

Doamne, odihneşte-l la dreapta Ta!

(Gelu Gheorghiu – Revista Permanențe, ianuarie-februarie 2010)

 

Din acest lot de 14-16 victime câți eram în camera morții1, parcă fiecare se încăpățânase să nu cedeze. Țurcanu, după ce se făcea închiderea, venea în fața noastră și ne întreba: ”Care v-ați hotărât să vă faceți demascarea, bandiților?” Și când vedea că nu i se răspunde îl apuca furia și nebunia și începea de la un capăt să ne lovească cu pumnul, cu picioarele unde apuca și nimerea…

După ce se săturau bătându-ne la un loc, apoi ne luau pe rând și ne duceau în camera de tortură și începeau din nou să ne schingiuiască sistematic pe fiecare.

La aceste schingiuiri individuale, mai aduceau întotdeauna două sau trei victime, să asiste, la schingiuirile la care eram supuși, ca în felul aceasta să ne înfricoșeze și să cedăm.

Țurcanu ne punea câte o bâtă în mână și ne forța să lovim și noi în cei schingiuiți.

Așa s-a întâmplat când lui Popescu Traian (zis Macă), Țurcanu i-a pus bâta în mână şi-l obliga să-l bată pe Voicu Andreiescu. Dar Popescu Traian a îndrăznit să ia bâta şi s-o arunce înapoi lui Ţurcanu cu furie şi dispreţ, spunând:

„Eu nu-mi voi bate niciodată un camarad sau un prieten sau un frate de suferinţă”.

Bietul Popescu Macă va plăti scump acest curaj: s-au năpustit asupra lui Ţurcanu şi şleahta lui şi au început să-l schingiuiască, să- l lovească cu ciomegele, cu picioarele şi cu tot ce le era la îndemână; din această schingiuire, bietul Popescu Traian a ieşit cu piciorul rupt.

(Mihai Timaru – Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, 1993, pag. 60-61)


1. Acțiunea se petrece în camera 99 a închisorii Gherla, celebră prin faptul că acolo se desfășura reeducarea prin tortură

Martiriul protopopului Florea Mureșan – 4 ianuarie

„Cea mai înaltă ştiinţă e să ştii ca să trăieşti, sau e să ştii să mori? Dacă soarta te aruncă printre oamenii mişei, mai bine să te ucidă, decât să trăieşti ca ei.” – Pr. Florea Mureșan

În 1952 începea calvarul pentru Florea Mureşan, unul dintre preoţii ortodocşi de seamă din oraşul Cluj.

Se remarcase prin râvna slujirii autentice a altarului, prin cuvânt de folos pentru sufletele pe care le avea în păstorire şi prin preocupările culturale.

Toate aceste calităţi l-au adus în conflict inevitabil cu autorităţile comuniste, care în perioada 1952 – 1953 l-au trimis în detenţie administrativă la Canal.

Dar această experienţă carcerală l-a marcat profund pe părintele Florea Mureşan, care în rugăciunile sale a promis că, dacă va supravieţui, va ridica un altar Domnului în semn de laudă şi mulţumire.

După eliberarea din 1953, părintele a fost refuzat la reîncadrarea în Cluj.

A primit o parohie la Suciu de Sus, jud. Maramureş.

Dar a avut şansa să-şi îndeplinească promisiunea, în locul numit „Breaza” ridicând un schit în numele Sfintei Treimi. Râvna sa pentru slujirea autentică a altarului a atras mulţimile dornice după vindecarea sufletului, ceea ce pentru regim constituia deja o problemă. Măsurile luate de autorităţile statului nu au întârziat să apară, în noaptea de 11 spre 12 iunie 1958 părintele fiind arestat din nou. I-au fost confiscate cărţile, socotite „mistice”, a fost acuzat de „propagandă duşmănoasă”, a fost umilit şi obligat să-şi ducă în spate „materialele delicte”, în doi saci pe care i-a cărat spre culmea Brezei, în timp ce era biciuit.

A fost condamnat la ani grei de închisoare şi trimis la Aiud, în 1961 trecând în ceata drepţilor.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

 

La Aiud, vecin de pat cu mucenicul Florea Mureșan

Nu mai purtam lanţuri la picioare. Ni se dase jos la sosirea în Aiud. În cele zece zile de carantină avusesem timp să ne refacem oarecum, dar mai cu seamă să ne adunăm gândurile, să-şi întocmească fiecare în sinea lui bilanţul suferinţelor […].

Ajunși în noua noastră „etuvă” de la etajul întâi, nu mică ne-a fost uimirea când, identificându-ne în mod sumar am constatat că toți dar absolut toți erau sau foști legionari sau condamnați pentru ceva legături cu Garda de Fier. […]

Într-o zi vecinul de dormit, de pat (dormeam pe aceeaşi rogojină murdară şi ruptă), era un bărbat mai înalt ca mine, cu o faţă blândă, luminoasă şi cu privirea de mucenic, corpul îl avea aproape complet epuizat, vârsta mea era de 47 de ani, el avea cel puţin zece ani în plus, poate peste şase decenii, încercă să lege o discuţie cu mine să ne cunoaștem mai bine. L-am auzit spunându-mi:

– E un paradox, parcă n-am fi între noi, ne temem unul de altul, suntem închişi înăuntru, ne suspectăm, evităm discuţiile, e curios…

– Dumneavoastră de unde veniţi? L-am întrebat, pasiv întrucâtva.
– De la Cluj.

– Va să zică n-aţi trecut prin Jilava?… Nu cunoaşteţi Jilava?!

– N-am avut “fericirea”… Am auzit că acolo e jelanie mare…

– Probabil că cei mai mulţi de aici au cunoscut Jilava, pe Maromet şi Ivănică, pe Geamănă şi în ultimul timp pe “locotenentul” Ştefan şi din cauza asta sunt timoraţi, evită discuţiile, sunt prudenţi… şi nu-i nimic curios.

Convorbirea noastră se opri aici. Abia într-un târziu, ros de curiozitatea de a afla ceva noutăţi de la Cluj (eu fusesem la Securitatea din capitala Transilvaniei în toamna lui 1953) am încercat să reiau firul discuţiei.

– Ştiţi că şi eu am fost anchetat la Cluj.

– Înseamnă că l-aţi cunoscut pe şeful anchetator, pe „tovarăşul Aurel”.

– L-am cunoscut… e bucovinean de-al meu, înainte de 44 a fost băiat de prăvălie, vânzător, probabil la taică-su, în Gura – Humorului, un evreu…

Foarte curând m-am împrietenit cu vecinul meu de “pat” (de rogojină) şi în două săptămâni cât am stat împreună ne-­am descărcat inimile, povestindu-ne în de-amănunt câteva episoade din romanul vieţii noastre.

În dicţionarul limbii române moderne sensul substantivului roman este dat printre altele şi la figurativ astfel: ”Împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile”. Închisorile staliniste, după cele două “iureşuri”de “lichidare a forţelor recţionare”din 1948 şi 1958 au cuprins între zidurile lor mute şi cumplite tragedii a multor sute de mii de oameni, cu împletiri de întâmplări în multe episoade ce par neverosimile. Din nefericire pentru victime şi spre ruşinea neamului românesc tragediile auzite şi trăite în închisorile statului sunt întâmplări ce par neverosimile, dar ele sunt mai adevărate ca toate adevărurile din lume.

Romanul vecinului meu povestit în mai multe şedinţe în doi n-are nimic neverosimil. Îl voi relata în paginile ce urmează scotocind în cutia memoriei şi mă voi strădui să fiu cât mai aproape de verosimilitatea întâmplărilor petrecute, făcând aceasta ca un pios omagiu adus fostului meu vecin de pat (rogojină).

Vecinul meu se numea Florea Mureşan. Funcţionase ani mulţi ca profesor la Facultatea de teologie din capitala Ardealului şi protopop al Clujului. Fusese căsătorit şi avea doi copii: o fată şi un băiat. Pe vremuri, cunoscându-l în cetatea universitară a Clujului pe Ionel Moţa apoi pe Corneliu Codreanu şi mai târziu ca preot lămurindu-se că Mişcarea legionară este singura organizaţie politică din ţară care încearcă o apropiere spirituală între omul politic şi Dumnezeire, prin biserică, s-a alăturat ei, să lupte împotriva celor fără Dumnezeu, dărâmători de biserici; a făcut-o nu ca politician, ci ca slujitor al altarului, “Socoteam – spunea el – o datorie de preot să fiu apărătorul Bisericii lui Hristos”…

S-a căsătorit cu învăţătoarea Eugenia Adam care avea pasiunea scrisului, s-au născut copiii, au crescut mari. Lucian Blaga deveni prietenul familiei, un “admirator al tinerei scriitoare, poate chiar un îndrăgostit (Lulu era foarte amorezabil). Tânăra şi ispititoarea scriitoare apare în presa literară a timpului. Vom întâlni-o în paginile Gândirii, semnând Eugenia Adam – Mureşanu va scrie şi piese de teatru; Lulu le va citi şi va spune că “Genia” este un “Shakespeare al României”. O fi fost aşa numai Blaga ştiut-a. Ceea ce am reţinut din mărturisirile preotului clujean este că aproape în fiecare zi familia Mureşanu l-a avut ca “musafir’’ pe “Marele Anonim”, “Că se cam întindea la cozonac – “cozonacul” fiind nevastă-mea – făcu o remarcă naratorul. Nu am avut nici un motiv să mă sinchisesc, doar şi marii poeţi şi marii filozofi au dreptul să fie uneori caraghioşi, apoi nu era chiar nimic să-l ai musafir permanent pe Blaga omul care la vremea aceea – se apropia furtuna – se lepădase de cei mai mulţi dintre amicii săi din timpuri bune?…”

Şi furtuna veni: încep epurările, Lucian Blaga este scos din învăţământ, din publicistică şi din manuale. Numele lui devine tabu, este atacat în presa comunistă ca “fascist”, ca “ideolog legionar”, prin iraţionalismul din operele sale mistice, antipopulare, şovine. Sunt întemniţaţi oamenii politici din trecut: ţărăniştii, liberalii, legionarii, chiar vârfurilor elitei comuniste li se înscenează procese, vor fi osândiţi la pedepse astronomice: sentinţa împotriva lui luliu Maniu este muncă silnică pe viaţă (m.s.v.), groaza cuprinde întreaga românime, oamenii abia acum îşi dau seama ce înseamnă tăvălug comunist. Pe marele gânditor din Lancrăm îl apucă disperarea. Poţi fi colosal, frica nu cruţă pe nimeni, se împarte egal la fiecare – aşa e în firea lucrurilor. Fiecare cu firea lui, dacă firea poate însemna şi curaj, atunci, spre a-şi păstra firea autorul Meşterului Manole şi al Spaţiului mioritic, continuă să intre în casa protopopului. însă până într-o zi…

Într-o noapte sprinţară de mai în anul 1950 se întâmplă nenorocirea:

“Duba neagră a Securităţii” opri în faţa porţii. Securiştii, trei, urcă treptele, sună, li se deschide, copii nu erau acasă, ci fiecare la rostul lui. Uşa o deschide preotul care-şi avea bagajul gata, că doar n-avea să rămână pe dinafară când o lume-ntreagă sângerează. “Copoii tovuiui Aurei” fac o percheziţie domiciliară exemplară, confiscă manuscrise, cărţi, scrisori, cărţile lui Blaga, cu autograf, ultima (naratorul nu-şi amintea care), avea autograful scris cu cerneală verde, “pentru Genia” – o captură istorică! – confirmă tot ce poate constitui un corp delict şi… surpriza:

– Eugenia Adam – Mureşanu, rosteşte unul din percheziţionari solemn, sumbru, în numele legii… (a vrut să rostească formula legală? „în numele legii sunteţi arestată”, dar în ultima secundă (nu-i bine să provoace panică) se abţinu grăind: “trebuie să faceţi un drum până la noi… o simplă formalitate, o mică declaraţie şi sunteţi acasă… pe cuvântul nostru de onoare… în cel mult într-un ceas sunteţi acasă…”)

Ceasul a devenit doi ani şi două luni în anchetă la Securitatea din Cluj.

În 1940 Eugenia Adam – Mureşanu, fiind şefa unei cetăţui de anticomunişti, arestarea ei părea că avea un temei legal. Apoi prin ea se urmărea capturarea lui Lucian Blaga.

Vara anului 1952. Scriitoarea se înapoiază din surghiun. Prima întrebare pusă soţului ei este: “Blaga a mai fost pe la noi?” “Nu i-am răspuns – Ne-a ocolit… s-a temut să n-ajungă şi el…” “E un laş!… Nu mai are ce căuta în casa noastră…” Sentinţa Geniei.

Eugenia Adam – Mureşanu n-a ştiut, sau a refuzat să ştie că laşitatea e o faţă, nu cea mai hidoasă a tuturor marilor tragedii umane, şi că intelectualitea românească de atunci va reuşi să arunce pe arena politică a cataclismului marxist nu numai laşi ci şi monştri.

– Cam la vreo trei săptămâni după eliberarea soţiei – îşi continuă părintele Mureşan relatarea – îmi croisem un plan bine gândit. I l-am dezvăluit soţiei şi am rugat-o să fie de acord cu el. Ce i-am cerut? Să părăsim lumea aceasta plină de păcate, să intrăm amândoi în monahism. Am spus: „scoaterea mea din învăţământ şi arestarea ta sunt semne că ne paşte o mare primejdie. S-o evităm. Copiii ni i-am rânduit, sunt la rostul lor. Fiind tineri se vor acomoda mai uşor la noile condiţii de viaţă, încât din acest punct de vedere îndrăznim a spune că ne-am făcut datoria. Intrăm în monahism, poate la Vladimireşti, acolo vom avea linşte şi ne vom închina lui Dumnezeu pentru păcatel noastre, pentru fericirea copiilor noştri şi pentru mântuirea neamului nostru…”

Nevastă-mea se uită la mine lung, parc-o văd, clătină din cap a pagubă şi mă luă în primire aşa ca orice muiere cu picioarele pe pământ: “Omule, omule! N-ai învăţat nimic… nu ştii că într-un regim ca acesta diavolesc nici în gaură de şarpe nu ne putem ascunde… Linişte la mănăstire acum sub cârmuirea ateilor? Tu nu ştii că în Rusia lui Stalin oamenii mănăstirilor şi bisericilor au suferit cel mai mult?… îţi poţi găsi liniştea într-o mănăstire azi? Poate curând ai să vezi ce urmează…”

Mi-a spus ce o să urmeze: biserici dărâmate, mănăstiri închise ori dacă nu transformate în muzee, vezi Doamne ca să se numească “monumente istorice” preoţi, călugări, călugăriţe la închisoare… Se va face şi la noi ca-n Rusia.

N-am luat-o în serios. Mi-am zis: e ea îngrozită şi vede totul în negru…

N-o să aibă timp, vine răscolul şi scăpăm… Oamenii aşteaptă şi acum să vină americanii… Din toată discuţia cu nevastă-mea n-am ales nimic, decât doar că, până la urmă, ea mi-a dat dezlegarea să iau calea monahismului singur, fără ea. “Dacă tu crezi – mi-a spus în încheiere – că e bine aşa nu te opresc… eu însă rămân lângă copii… nu dezertez… rămân să înfrunt toate primejdiile dar să ştii, omule, tot acolo ajungi şi cine îşi va pierde nădejdea se va îneca în mlaştina deznădejdii…

După ce mi-am aranjat toate treburile am pornit-o la drum, de unul singur. Eram trist, îngândurat… Mă rodea gândul că ceea ce fac e dezertare…

Şi am ajuns la Vladimireşti…”

Spre sfârşitul domniei lui Carol al ll-lea în toiul tragediei legionare din 1938-1939, cu mila lui Dumnezeu – va spune cronicarul – şi prin credinţa şi vrednicia unor oameni de mare ispravă, în comuna Tudor Vladimirescu din judeţul Tecuci s-a înălţat o mănăstire de maici, denumită „Adormirea Maicii Domnului”, Sufletul acestei mănăstiri, acestei măreţe opere creştine, a fost o copilă a acestei comune, Vasilica Barbu – Gurău, care mai târziu s-a numit maica Veronica şi a fost stareţa acestui sfânt lăcaş.

Aici, ca slujind lui Dumnezeu, s-au adunat numeroase tinere fecioare – unele cu studii universitare – am citit într-o spovedanie: “O grădină de flori tinere, fiice ale neamului nostru, fiicele oamenilor noştri, care se vor ruga pentru întreg neamul românesc…”

Printre aceste fiice ale neamului am cunoscut două; pe Marieta Iordache absolventa A.N.E.F. – ului, o curajoasă conducătoare a studenţilor din Bucureştii anilor 1938-1939, sora lui Iordache Nicoară ucis în 1939 la Miercurea – Ciuc şi pe poeta Zorica Lațcu, colaboratoare la “Gândirea”. Maria Iordache se va numi maica Mihaela şi va fi econoama mănăstirii, braţul drept al stareţei; Zorica Lațcu se va numi maica Teodosia.

Mănăstirea de la Vladimireşti (sub această denumire va fi cunoscută de-a lungul şi de-a latul ţării) i-a avut dintru început ca preot slujitor pe părintele loan, un tânăr teolog, ardelean, Silviu lovan, fiul preotului Gavril lovan, parohul bisericii dintr-o comună de lângă Oradea, şi în 1953 după aproape zece ani de regim ateist datorită mănunchiului de maici în frunte cu Veronica, Teodosia şi Mihaela, dar mai ales predicilor părintelui loan, mănăstirea Vladimireşti era socotită drept un loc sfânt de închinare şi alinare a oropsiţilor din R.P.R., dar şi o primejdioasă cetate a românismului pentru orânduirea comunistă, fără Dumnezeu.

În acel timp sosi la Vladimireşti fostul profesor universitar şi protopop al Clujului, Florea Mureşanu, veni să primească adăpost şi linişte, o linişte care dură puţin pentru că doi ani mai târziu în 1955 cârmuirea statului comunist, fără împotrivirea înaltelor feţe bisericeşti de la Roman, laşi şi Bucureşti, găsi potrivit să pună mănăstirea sub lacăt. Pricina fu găsită imediat: Mănăstirea Vladimireşti a devenit o citadelă legionară, o ameninţare împotriva statului socialist. Ministrul cultelor era atunci fostul profesor de la Facultatea de Teologie din Chişinău, C. Constantinescu – laşi.

Au urmat arestări, vandalisme, jafuri. În acelaşi an, în zilele de 5, 6 şi 7 decembrie 1955, Tribunalul Militar din Galaţi a judecat “lotul Vladimireşti”. În boxă: Maria Iordache (maica Mihaela) şef de lot, Vasilica Barbu (stareţa Veronica), Zorica Lațcu (maica Teodosia), preotul Silviu lovan (părintele loan), doi fugari Ghiţă Păiş şi inginer Teodosiade ş.a.. Sentinţa a fost neîndurătoare: cea mai mică pedeapsă primi stareţa 15 ani m.s., la recurs redusă pedeapsa la 8 ani închisoare corecţională. Restul judecaţilor s-au ales cu pedepse între 20 şi 25 ani m.s. Maica Mihaela a fost condamnată la 25 ani muncă silnică. La proces şi în închisoare s-a purtat ca o adevărată eroină, în noiembrie 1959 se afla la Miercurea Ciuc adusă de la Mislea; ceva mai târziu a murit în închisoare.
Pe părintele loan l-am aflat la Aiud în 1960.

Preotul Florea Mureşanu a ajuns şi el la Aiud, l-am găsit în camera de la etajul I a Celularului de unde am pornit cu povestirea.

„- Omule, omule! – parcă o aud pe nevastă-mea – n-ai învăţat nimic… nu ştii că într-un regim ca acesta diavolesc nici în gaură de şarpe nu ne putem ascunde… tot acolo ajungi şi cine va dispera se va îneca în mlaştina deznădejdii…” Acu, am învăţat totul, ştiu… nevastă-mea a avut dreptate… La Cluj am auzit că soţia mea rearestată în 1959 s-ar afla la Mislea. Le-a întâlnit probabil acolo pe fetele de la Vladimireşti…”

L-am întrebat pe narator când a fost ultima dată la Cluj şi pentru ce.

Mi-a răspuns:

– Am venit de la Cluj săptămâna trecută, am avut la Securitate o confruntare cu Lucian Blaga.
– Cum? A fost arestat Blaga?

Cred că da, altfel ce rost avea confruntarea şi apoi ce rost avea să-l aducă în camera de anchetă cu haina în cap… Mie mi s-a cerut să declar că Lucian Blaga a fost legionar şi ce activitate am avut cu el. Am spus purul adevăr: nu am avut cu profesorul Lucian Blaga, nu numai nici o activitate subversivă, dar nici măcar vreo discuţie politică. Ba mai mult, povestii anchetatorilor discuţia cu “Genia” când s-a înapoiat în 1952 de la închisoare şi “sentinţa” ei de a nu mai călca locuinţa, socotindu-l un laş pentru că în lipsa ei ne-a ocolit, s-a temut să ne viziteze…

– Cum arăta Blaga?…

– Extrem de înspăimântat, slăbit, cu faţa mai schimonosită ca a mea, care deja aveam câţiva ani de prizonierat şi trecusem printr-o anchetă “ştiinţifică” de pomină. Îi tremurau mâinile, n-a avut curajul nici măcar să mă privească. Se vedea clar că e în focul unor interogatorii draconice cu burduşeli, poate chiar în faimoasa cameră de tortură a “tovarăşului Aurel”. E curios un lucru, mereu mă gândesc la el, cum e cu putinţă ca un gânditor atât de stăpân pe idei, „chiar pe ideea socratică”, aceea de a nu te pierde cu firea în faţa duşmanului, cum e posibil ca un izvoditor de concepte morale şi filozofice – şi noi ştim că filozofia se situează deasupra micimilor omeneşti – să ajungă a nu mai fi recunoscut, mai deplorabil ca ultimul muritor de rând trecut prin furcile caudine.

– Sistemul, părinte, numai el e de vină. Trăim vremuri atât de cumplite încât şi sfinţi de-am fi ne-am cutremura la vederea unor instrumente şi practici de tortură atât de sofisticate…

– Socrate… de ce filozoful atenian a privit moartea cu seninătate?

– Este doar un chip de a vedea lucrurile: călăii lui Socrate sunt departe de a fi comparaţi cu torţionarii comunişti de azi ai secolului XX, gealaţii lui Gheorghe Gheorghiu – Dej. Dacă Blaga ar fi trăit atunci şi Socrate acum am spune „Blaga a primit moartea cu seninătate, Socrate e un laş…”. Ăsta-i adevărul…

A avut loc o singură confruntare nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea. Eu am fost expediat înapoi la Aiud şi sunt aici. Din anchetă am înţeles că şi nevastă-mea, adusă de la Mislea, a trebuit să răspundă la aceleaşi întrebări dacă Blaga a fost legionar şi ce activitate a avut cu el. Probabil răspunsul ei nu s-a deosebit de al meu. Încolo tăcere…

Până aici romanul părintelui Mureşanu e o împletire de întâmplări verosimile. Nimic senzaţional, extraordinar, incredibil, chiar şi confruntarea cu “Marele Anonim” sau vandalismele de la Vladimireşti.

Dar cum orice roman dramă, întâmplare, au un sfârşit care se cheamă epilog şi, de cele mai multe ori, epilogurile în lumea socialistă sunt tragice, şi povestea fostului protopop al Clujului se va sfârşi incredibil de straniu, în Aiudul “coloneilor Crăciun, lacob şi Colier”.

Ca toate dramele trăite de oameni, de românii adevăraţi.

Scoaterea noastră din deparazitare şi încarcerarea în celule a avut loc într-o muţenie apăsătoare. Despărţirea de protopopul Clujului m-a întristat tot atât de mult ca şi despărţirea de Lixandru Latiş, de Motaş, de Manoilescu, de generalul Vasile Mitrea. La fel ca despărţirea de Noica, de nefericitul împilat Sebi Popescu. Regretam că nu voi mai avea prilejul de a mai întâlni tineri (să-mi fie model de încurajare şi stăpânire de sine), tineri curajoşi şi demni ca studentul Constantin Bucescu şi fratele acestuia. Sandu Bucescu, ca dârzul buchenwaldian Niculae Ruse, ca resemnatul mereu Octavian Tripa şi Victor Oprescu (şi acesta mereu cu zâmbetul pe buze) ca elevul Nicu Bardac, ca taciturnul şi înţeleptul Aurel Pastramagiu, sau ca febleţele lui Noica: isteţii Mişu Dumitrescu şi Vasile Afilie, ca dezinvoltul fiu al Sucevii, publicistul Dumitru Oniga, sau ca veteranii Aiudului: Constantin Aurel Dragodan (“poetul Aiudului” – zice Noica) şi Tavi Popa (măsurând anii cu paşii lui de gigant) şi ca ceilalţi deţinuţi aiudeni şi jilavişti de care îmi legasem inima în dorinţa de a fi liberi cât mai curând. Nu ne-am dat nici o întâlnire afară. Rascolul ne-a luat prin surprindere şi în grabă, în închisorile comuniste şi acesta era un mod de chinuire a oamenilor. Despărţirea de ilustrul protopop al Clujului m-a întristat foarte mult. Ieşind din celulă n-am auzit ce mi-a urat, decât o frântură dintr-o frază rostită în şoaptă: “Binecuvântată să-ţi fie…” (poate calea spre libertate, sau…)

În anul următor către sfârşitul lui 1961, prin alfabetul Morse, bătut în ţeava caloriferelor întreg celularul lua cunoştinţă de trista veste a dispariţiei lui Lucian Blaga. Cei care ne-au adus această ştire, veniţi recent cu un lot de la Cluj, n-au ştiut să ne spună dacă filozoful a murit la închisoare sau în sânul familiei.

Pe cât mi-a fost posibil m-am străduit să păstrez o legătură, cât de cât, cu părintele Mureşanu, care era încarcerat pe aceeaşi latură a T-ului. Voi afla că vestea morţii lui Blaga l-a afectat foarte mult. Mai târziu n-o să-l mai văd ieşind la plimbare, probabil – mi-am zis – face parte, a ajuns să facă parte din categoria deţinuţilor ce nu mai sunt în putere să facă drumul din celular până la ţarcul plimbărilor, într-o zi însă, multe zile mai apoi, un deţinut adus în celula noastră din celula profesorului – teolog, mi-a dezlegat enigma: preotul Mureşanu s-a îmbolnăvit de ciroză. După nenumărate intervenţii spre a fi sos la vizita medicală – unele intervenţii s-au făcut zgomotos cu bătăi în uşă; cineva din cei care au intervenit în acest fel s-a trezit izolat la nebuni (una din pedepsele aplicate la Aiud deţinuţilor recalcitranţi), bolnavul a fost dus pe targă la infirmerie. Dar la acea oră spitalul închisorii nu avea nici medicamente, nici medici de specialitate (medicii – deţinuţi fuseseră trimişi la celule), încât s-a reuşit numai să i se prelungească agonia. Nu era nici un bai dacă moare un “bandit” în plus, interesul partidului era să moară toţi.

În primăvara anului 1964 fiind scos de la Zarcă, din izolare pentru reeducare (se pregătea aplicarea decretului de amnistie din acel an), în contactele pe care le-am avut cu “reeducaţii”, primul lucru care m-a interesat a fost să aflu despre soarta din închisoare a patru inşi: a fraţilor mei, Grigore şi Gheorghe, a părintelui Mureşanu şi a lui Lixandru Latiş. Mai mult, voi afla că fraţii mei fuseseră trimişi la muncă undeva prin apropierea Brăilei şi că la Stuf fratele Grigore lucrează în aceeaşi echipă cu Mişu Dumitrescu (“isteţul”) lui Noica şi cu Bucescu Constantin, dar despre prietenul lui Lucian Blaga nici o informaţie. Abia după o săptămână, într-o întâlnire cu studentul Marcel Petrişor, îmi va fi dat să aud: „Ehei, bădie, părintele Fiorea Mureşanu de un an odihneşte la ‘Treiplopi”…

Sfârşitul lui Lixandru Latiş, avu loc cu aproape un an înainte de “slobodna” din 1964. În acelaşi an şi-a găsit “săvârşenia” şi distinsul preot Fiorea Mureşanu, cam la începutul verii, la parterul Celularului, în celula se – zicea – în care murise Mircea Vulcănescu. Liniştea căutată, cu zece ani în urmă, la Vladimireşti şi-a găsit-o în cimitirul Aiudului a celor trei plopi…

N-am să uit nimic din povestirile lui despre Blaga, nici despre studenţimea din perioada tinereţii lui Filon Lauric şi nici despre Genia…

“Cu regret spun că n-am reuşit să fiu în posesia vreunei ştiri în legătură cu felul cum s-a săvârşit, dar atunci printre lacrimi m-am învrednicit a rosti doar o frază, rostită în rugăciune: „Binecuvântată să-i fie calea spre libertate […], martir al neamului, profesor universitar – protopopul Clujului, Fiorea Mureşanu”.

***

30 mai 1986. Am ascultat emisiunea „Actualitatea românească”a postului de radio ”Europa liberă”. Poate ca o aniversare a morţii preotului Fiorea Mureşanu cu 23 de ani în urmă, scriitorul Virgit Ierunca a prezentat ascultătorilor din ţară activitatea în exil a scriitoarei Eugenia Adam – Mureşanu.

Va să zică aud ceea ce n-am ştiut, soţia preotului – martir Fiorea Mureşanu, care a cunoscut închisorile staliniste, despre moartea soţului ei, şi va povesti poate şi ceva despre cum s-a petrecut din lumea aceasta Lucian Blaga, maica Mihaela şi celelalte fiice ale neamului românesc căzute pe altarul patriei şi astfel „utilii miopi ai occidentului” vor lua cunoştinţă şi pe această cale de ceea ce a însemnat teroarea „umanismului socialist” în România Anei Pauker şi a lui Gheorghe Gheorghiu – Dej.

Eugenia Adam – Mureşanu a scris în exil ‘Cântarea psalmilor”o lucrare pe care Virgil Ierunca o prezintă „operă de importanţă majoră în literatura românească”. Aşteptăm memoriile “Geniei”, le vom asculta sau poate le vom citi cu emoţia tuturor clipelor de despărţire trăite în temniţele şi lagărele holocaustului comunist.

Şi vor fi şi ele, aceste memorii, pentru mulţi întâmplări incredibile…

(Vasile Blănaru Flamură – Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Editura Elisavaros, 1999, pp. 248-260) – fericiticeiprigoniti.net

STERIE CIUMETTI – martirul care a salvat Mișcarea Legionară în 1933 (30 decembrie)

Sterie Ciumetti

De origine aromână, Sterie Ciumetti s-a născut în orașul Veria din Grecia, și s-a refugiat în Regatul României în 1926, ca urmare a politicii Greciei de asimilare a aromânilor. A fost un militant activ pentru apărarea dreptului aromânilor de a se stabili în județele din Cadrilater și în iulie 1930, în urma tentativei de asasinat a studentului macedonean Beza asupra ministrului Constantin Angelescu, a fost arestat și închis la Văcărești. Aici l-a cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu și, ulterior, a aderat la Mișcarea Legionară, devenind un apropiat al lui Codreanu.

În iunie 1933, participă la campania electorală din Transilvania pentru alegerile parlamentare din 1933 pentru partidul Totul Pentru Țară, manifestarea politică a Mișcării Legionare. Este arestat și închis la Aiud.

După desființarea Gărzii de Fier de către primul-ministru Ion Gheorghe Duca (9-10 decembrie 1933), Sterie Ciumetti și alți 40-50 de legionari au fost arestați și închiși la Jilava. A fost eliberat în dimineața zilei de 29 decembrie și a reluat contactele cu conducătorii Legiunii care se ascunseseră. În cursul aceleiași zile, ca urmare a asasinării lui I.Gh. Duca pe peronul gării din Sinaia de către grupul de legionari cunoscut ulterior ca Nicadorii, Sterie Ciumetti a fost din nou arestat la locuința fratelui său și torturat în scopul obținerii de informații privind locul în care se ascundea Codreanu. Rezistând torturii fără a divulga informațiile, a fost asasinat de către comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu pe malul lacului Fundeni în noaptea de 29 spre 30 decembrie 1933. Corpul a fost găsit pe gheața lacului a doua zi.

Sterie Ciumetti a devenit una dintre figurile centrale ale martirologiei legionare, alături de Moșa și Marin.

Comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu, considerați responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost asasinați în 1940, în perioada Statului Național-Legionar, de către comandouri legionare. Ion Panova a făcut parte dintre victimele Masacrului de la Jilava (de fapt răsplata meritată a unor criminali – n. adm.), iar Aurelian Negrescu a fost asasinat în fața casei sale din București. – ro.wikipedia.org


DIN PRESA LEGIONARÃ: TARA SI EXILUL – Curier Informativ al Miscãrii Legionare

Director: Gheorghe Costea    Avda. Alberto Alcocer, 47-110 -A’   MADRID-16
Deposito Legal – M.3655 – 1965 – OFICINA AUXILIAR – Montera, 20
Anul I, Nr. 9, 1 Iulie 1965

MARI EXISTENTE LEGIONARE

STERIE CIUMETTI

de Horia SIMA

În cartea Căpitanului, „Pentru legionari”, găsim următoarele rânduri despre Sterie Ciumetti:

„Sterie Ciumetti trăieşte zi şi noapte cu mine. E un tânăr de o mare corectitudine şi de o credinţă de câine. El devine casier central al Gărzii. Toate zilele – câte le va mai avea – nu se va gândi decât la Gardă, nu se va frământa şi nu va acţiona decât pentru Gardă, nu va trăi viaţa decât pentru ea”.

Când a evocat in termenii de mai sus viaţa legionară a lui Sterie Ciumetti, Căpitanul s-a gândit şi la finalul sublim al acestei vieţi. Au fost mii de legionari care au căzut pentru Legiune, dar in cazul lui Ciumetti avea de-a face cu o situaţie exceptională, când soarta întregei mişcări era in joc, când de atitudinea lui, in momentul in care duşmanii au pus mâna pe el, depindea continuitatea sau dispariţia Legiunii. Dacă ar fi cedat in noaptea de 29-30 Decembrie 1933 presiunilor, torturilor şi amenintarilor, acela in care îşi pusese nădejdile întreg tineretul ţării, Comeliu Codreanu, ar fi fost descoperit şi ucis. Daca i-ar fi fost mai dragă viaţa lui, ar fi tăiat firul vieţii legionare. Căpitanul ucis in 1933, după toate prevederile omeneşti, s-ar fi destrămat şi Legiunea. Mişcarea era încâ prea puţin extinsă ca să poată recupera şi dăinui şi după moartea întemeietorului ei. Abia in cei patru ani următori, 1934-1937, si-a creat cadre putemice şi a prins rădăcini in toată ţara. Ciumetti, şi in aceasta constă măreţia unică a jertfei lui, a respins alternativa salvării şi s-a hotărât pentru moarte. Si-a zdrobit existenţa lui proprie pentru a îndepărta fâlfâirea morţii de deasupra capului şefului său.

Sunt cunoscute împrejurările in care Căpitanul s-a întâlnit cu grupul de studenti români din Macedonia, o întâmplare din acelea pe care nu le poti atribui decât Providentei: in duba care transporta pe aceşti tineri la închisoarea Văcareşti, după atentatul neisbutit a lui Beza contra ministrului Angelescu. În celulele acestei închisori, sub privirea ocrotitoare a Arhanghelului, s-a plămadit frătia de cruce între Căpitanul oastei legionare, pe atunci destul de mică, şi grupul de luptători nationalişti veniti din Macedonia. Aceşti români, renumiti prin vitejia şi dârzenia lor in apărarea patrimoniului national, in loc să găsească sprijin in Patria-Mamă, erau prigoniti de autorităti, tratati ca duşmani ai Statului şi azvârliti in închisori. Între cei întemnitati se găsea şi Sterie Ciumetti. „Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, scrie Căpitanul, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul său bun şi curat ca roua să fie, prin tragica sa soartă şi chinuire, cel mai mare martir al Mişcării Legionare, al României legionare”.

Corneliu Codreanu şi tovarăşii lui de suferintă au folosit timpul petrecut in închisoare in vara anului 1930 pentru a dezbate problemele vitale ale neamului românesc de pretutindeni. Căpitanul a avut prilejul să cunoască in amanunt, chiar din mărturia cutremurătoare a acelora care au trăit-o, tragedia Românilor din Balcani, iar tinerii originari din Macedonia au fost cuceriti nu numai de personalitatea umană a Căpitanului, bunătatea lui fără margini, dar şi de conceptia lui politică, a cărei viziune nu se limita la fruntariile unui Stat, ci îmbrătişa totalitatea natiunii noastre, de la Nistru şi până in Pind. Luptele şi suferintele Românilor din Macedonia fac parte integrantă din zbuciumul neamului întreg. De altă parte însă, din convorbirile cu Căpitanul, ei şi-au dat seama că problema lor nu poate fi rezolvată fară existenta unei Românii puternice şi respectate in afară. Drumul de salvare al elementului românesc din Balcani trece prin Bucureşti. Dar cum România însăşi suferea de plaga politicianismului, trebuia ca mai înainte să se dea bătălia in Patria-Mamă, pentru a impune un regim sănătos la cârma tării. Odată ce s-ar fi întărit Statul Român, influenta lui binefăcătoare s-ar fi resimţit asupra tuturor aşezărilor româneşti din întreaga lume. Legiunea lui Codreanu era instrumentul politic destinat să opereze „schimbarea la față a României” şi, in consecintă, locul lor era în această organizație.

Aceste discuâii şi confruntări fără îndoială că nu ar fi avut acelaşi ecou in sufletul acestor tineri dacă s-ar fi desfăşurat in alte împrejurări, mai putin dramatice, şi nu îndărătul gratiilor unei închisori. Ceea ce i-a impresionat mai mult pe studenții macedoneni, care nu erau nişte însăilători de vorbe goale, ci oameni de acțiune, haiduci şi revolutionari, a fost solidarizarea Căpitanului cu cauza lor. In toată tara, in toate partidele, nu s-a găsit nimeni să-i înteleagă şi să le ia apărarea. În afară de acest om. El însuşi într-o situatie grea, el însuşi pândit de duşmani din toate părtile. Căpitanul risca mai mult decât toti cei închişi in chestiunea manifestului lansat de studentimea macedoneană. Risca existenta organizatiei abia înfiripate. Risca o condamnare care l-ar fi desfiintat politic. O cât de uşoară condamnare, cereau duşmanii, pentru ca să aibă prilejul să se năpustească asupra Legiunii. Dar onoarea lui de luptător nationalist nu putea suporta ca el să tacă, in timp ce se săvârşea o mare nedreptate acestor Români din partea unor politicieni vânduti străinilor. El a sărit in ajutorul altor Români obiditi sau primejduiti, ca la Iaşi, la Universitate, la Nicolina, sau in Maramureş, fară nici un calcul, fără a măsura primejdiile ce le atrage asupra lui.

Acest gest, tinerii români din Macedonia nu l-au uitat. Unitatea lor de simtire şi gândire cu Căpitanul s-a pecetluit in focul luptei. De îndată ce au fost liberi, s-au înrolat in Legiune, atrăgând după ei cea mai mare parte a tineretului universitar originar din Peninsula Balcanică şi a coloniştilor aşezaţi in Cadrilater. Căpitanul a fost răsplătit din belşug pentru ajutorul dat acestor oameni in momente de restrişte. Tocmai atunci luase hotărârea să se stabilească la Bucureşti. Elementul macedonean i-a fost de nepreţuit sprijin tocmai in această perioada dificilă, a primului contact cu Capitala, o lume necunoscută şi in mare parte străină de aspiraţiile Mişcării. De atunci încoace nu a fost luptă legionară in care ei să nu fie prezenţi, cu munca lor, cu banul lor, cu sacrificiul lor, cu viaţa lor.

Sterie Ciumetti a luat parte la toată această eroică afirmare a ramurii de români macedoneni in sânul Legiunii, in perioada 1930-1933. E umbra credincioasă a Căpitanului. E numit casier central al Gărzii, funcţiune care presupune nu numai corectitudine in mânuirea banilor, dar şi strădania zilnică şi penibilă de a acoperi nevoile minime ale organizaţiei. Legiunea nu era finanţată de nimeni. Toate mijloacele ei materiale proveneau din cotizaţii sau din ajutoare benevole ale membrilor ei. Campaniile electorale din 1932 si 1933 au impus însă Legiunii un efort financiar covârşitor, care nu mai putea fi susţinut din cotizaţii. Situaţia era critică. Atunci Sterie Ciumetti a făcut apel la generozitatea negustorilor macedoneni din Capitală şi Legiunea a fost salvată din impas. Listele de candidaturi au putut fi depuse la timp in toată ţara.

Ne-am oprit câteva clipe asupra antecedentelor legionare ale lui Sterie Ciumetti pentru că numai pe firul lor putem încerca să pătrundem in taina sufletului său. Cununa martiriului nu s-a aşezat întâmplător pe capul lui, n-a fost un gest temerar de ultimă oră, ci intra in vocaţia lui de luptător, era împlinirea concepţiilor lui de viaţă. Fără îndoială că ultimul lui act de serviciu pentru Legiune depăşeşte tot ce a făcut el pâna atunci, dar între masa sacrificiilor zilnice săvârşite in cursul funcţiunilor ce le-a îndeplinit in Mişcare, adeseori anonime, adeseori cunoscute numai de cel care le poartă povara, şi între ultima lui zvacnire de energie, care a spart plafonul acestei lumi pentru a salva viaţa Căpitanului, exista o legătură naturală şi o continuitate logică. Sterie Ciumetti era aeelaşi şi când strângea un ban pentru Legiune şi când murea pentru Capitan. Aceeaşi vână spirituală hrănea amândouă sacrificiile, deşi valoarea lor nici nu se poate compara.

După împuşcarea lui Duca, Victor Iamandi, subsecretar de stat la Inteme, dăduse ordin organelor de poliţie şi jandarmerie că dacă îl prind pe Corneliu Codreanu să facă justiţie sumara cu el. Sterie Ciumetti fusese eliberat de la Jilava în după amiaza zilei de 29 Decembrie, cu câteva ore înainte de atentatul de la Sinaia, împreună cu Ion Moţa şi Vasile Marin. Abia poposise in mijlocul familiei lui, când zbirii bat din nou la uşă şi îl ridică. De asta dată pentru totdeauna. Dus la poliţie, a fost groaznic chinuit ca să spună unde poate fi găsit Căpitanul. Cum Ciumetti lucrase permanent la secretariatul Mişcării, era cel mai indicat să le dezvăluie legăturile Căpitanului, persoanele pe care le frecventa in Capitală şi unde eventual s-ar putea ascunde. Cu toate chinurile ce le-a suferit, comisarii n-au putut smulge nimic de la el. L-au ameninţat cu moartea. Ciumetti nu s-a turburat, atunci într-un acces de furie şi disperare, au tras in el şi apoi i-au azvârlit trupul neînsufleţit la marginea unui lac în jurul Bucureştilor.

Comisarii de politie, Panova si Aurelian Negrescu, responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost reclamaţi justiţiei şi s-au început cercetările împotriva lor. Dar procesul n-a ajuns să se judece. Prin corupţie şi presiuni guvenamentale asupra organelor de anchetă, afacerea a fost înmormântată. Abia in toamna anului 1940 vinovaţii si-au luat cuvenita pedeapsă.

Trebuie să ne închipuim ce s-a petrecut in sufletul lui Sterie Ciumetti in timp ce loviturile cădeau cu grămada asupra trupului său slăbit. De o parte era viaţa caldă şi ademenitoare, era căminul abia înfiripat, de unde fusese smuls abia de câteva ore; de alta, era viziunea măreaţă a destinului românesc in lume, Căpitanul, Ţara, Legiunea, care-şi croise drum vitejeşte până atunci in mijlocul a mii de primejdii şi duşmănii. Toate aceste cuceriri şi realizari să se prăbuşească acum, după atâtea suferinte şi sacrificii, dacă ar fi Căpitanul descoperit şi ucis? Nimeni n-ar mai fi in stare să ia de la capăt mişcarea de renaştere natională. Totul se putea pierde pentru un moment de slăbiciune al lui. Atunci, gândindu-se la figurile legendare ale Armatolilor, într-un efort supraomenesc s-a ghemuit in durerea lui, pentru a rămânea credincios visului de înălțare românească în lume. Carnea și oasele zdrobite au fost învinse de forţa spiritului până ce călăii l-au eliberat de chinuri şi dureri, dându-i lovitura de graţie.

În toată viaţa lui de luptător pentru mântuirea neamului românesc, Sterie Ciumetti a fost de o consecvenţă severă. Odată ce s-a hotărât să apuce drumul spinos al luptei naţionale, pentru el nu au mai existat întoarceri, revizuiri, sau îndoieli. Având formaţie de luptător încă din mediul in care s-a născut şi in care şi-a petrecut adolescenţa, prin Legiune a îmbrăţişat aspiraţiile neamului întreg şi şi-a încheiat viaţa dând un exemplu cutremurător de lealitate fată de idealul care i-a încălzit sufletul. Căpitanul i-a cinstit memoria, aşezându-l in fruntea martirilor pomeniţi la şedinţele de cuib.

Sterie Ciumetti a fost un caracter tăiat in stâncă. Viaţa şi moartea lui formează un bloc de granit, o unitate indestructubilă. O existenţă rar întâlnită, modelată până in ultima clipă de văpaia spiritului nemuritor.

Horia Sima 

miscarea.net


Devine secretar general al Gărzii de Fier. Este rănit grav de jandarmi în timpul campaniei electorale din 1933. La sfârşitul lunii aceluiaşi an, abia eliberat de câteva ore din închisoare, este din nou arestat şi torturat de Poliţie pentru a divulga unde se ascunde Corneliu Codreanu. Când a simţit că nu mai poate suporta torturile, pentru a nu divulga ascunzătoarea acestuia, a preferat să-şi muşte o bucată din limbă, inflamaţia şi hemoragia produse paralizându-i vorbirea. În aceste condiţii, a fost dus de agenţii Siguranţei pe malul lacului Fundeni, în dreptul stăvilarului de pe şoseaua Fundeni de azi, fiind împuşcat şi aruncat în apă. Temperaturile foarte scăzute, care au dus la îngheţarea lacului Fundeni, au făcut ca trupul neînsufleţit al lui Sterie Ciumetti să fie găsit abia în primele zile ale lunii ianuarie 1934. – Conform adevarul.ro

Trebuie adăugat că a mai exista un alt Sterie Ciumetti, tot aromân, refugiat în Cadrilater, la Silistra în 1913, împreună cu alți macedo-români. Acesta a fot inginer constructor de poduri și șosele și nu avea nici o legătură de rudenie cu martirul legionar evocat mai sus.

Veșnica lui pomenire!

Pomenirea Părintelui Constantin Sârbu, Sfântul de la biserica Sapienției – 23 octombrie

Părintele Constatin Sârbu arestat în 1954

„M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!”  – Pr. Constantin Sârbu

  • Născut: 10 Ianuarie 1905

  • Locul nașterii: Cav adinești, Galați

  • Ocupația la arestare: preot

  • Întemnițat timp de: 10 ani

  • Întemnițat la: Jilava, Dej, Gherla, Poarta Albă, Salcia

  • Data adormirii: 23 Octombrie 1975

  • Locul înmormântării: București, Biserica Sapienției

Duminică, (înainte de arestare n.n.) m-am dus la biserică. La biserică, părintele Sârbu, Constantin Sârbu, ținea o predică, n-o s-o uit niciodată:

– Azi este Sfânta Evanghelie a celor doi îndrăciți din Gadara.

Și repeta textul biblic: ”Și erau doi îndrăciți care erau legați cu lanțuri și le rupeau. – Ce-ai cu noi Fiul lui Dumnezeu? Ai venit să ne pierzi? – Cine sunteți voi? Legiune.”… că era legiune de diavoli în ei.

– Nu ne pierde, bagă-ne în turma aia de porci. Și Iisus a spus: – Intrați în turma de porci și lăsați pe om. Turma s-a aruncat în mare și cei doi îndrăciți s-au tămăduit.” Și acum tălmăcește predica:

– Cei doi îndrăciți ai Evangheliei sunt capitalismul exagerat și comunismul, textual, la ora aia.

Pe mine m-a impresionat foarte mult și am zis: Doamne, ce curaj are părintele, nu-l cunoșteam. Și a dezvoltat subiectele, ce înseamnă comunism și ce înseamnă capitalism exagerat, adică hrăpăreț. Unul rupe într-un fel și altul în alt fel, amândouă distrug sufletele oamenilor. Exact ce gândeam eu. Am venit acasă, oarecum într-o stare euforică, dar aveam totuși tristețea grijii pentru cei din jurul meu să nu-i aresteze cumva că stau acolo.

(Fragment de interviu luat lui Nicolae Itul – Aiudule, Aiudule, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pag. 130, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu)

 

Început de păstorire și lucrare la Biserica Sapienţei – (Minuni)

Părintele Constantin Sârbu la biserica Sapienției Pe data de 1 iunie 1964, Părintele Constantin Sârbu a ajuns cu greu în strada Sapienţei nr. 5 şi a intrat în curtea plină cu bălării, aşezându-se pe o buturugă pentru a se odihni şi pentru a privi locaşul de închinare ce i-a fost încredinţat.

Primul om care i-a ieşit în cale, care a intrat după el pe poarta acestui aşezământ, a fost doamna Matilda (Cocuţa) Mircea. Ea a fost aleasă şi trimisă de  Dumnezeu Părintelui Constantin, în urma rugăciunilor Sfinţiei Sale, pentru a-i fi ajutor indispensabil în cel mai greu moment – începutul. Dumnezeu a dăruit lungime de zile şi a ocrotit sănătatea doamnei Matilda poate şi pentru a ne mărturisi lucrarea ce s-a înfăptuit atunci acolo.

Ea ne-a rugat să nu pomenim nimic de viaţa ei de asceză pe care a dus-o şi pe care continuă să o ducă, dar ne-a relatat, cu multă bunăvoinţă, amintirile ei din anii de strânsă colaborare avută cu Părintele Constantin Sârbu, pe care în primii trei ani l-a ajutat zi de zi, rămânând în continuare un mare sprijin al bisericii. Discuţiile avute de câţiva colaboratori ai prezentei lucrări cu dânsa le-am înregistrat şi le reproducem cu fidelitate, modificând uneori doar succesiunea amintirilor, pentru a le putea încadra mai cu folos în desfăşurarea lucrării.

Întrebare: Ai putea să ne spui, pentru început, cum de dumneata, care locuieşti de 63 de ani în Bucureştii Noi, ai ajuns de aici tocmai lângă Podul Izvor, la Biserica Sapienţei, şi chiar în prima zi sau în primele zile când Părintele Constantin Sârbu se afla acolo?

Răspuns: Am să vă spun. Din cauza tulburărilor de la biserica din cartierul nostru din Bucureştii Noi, toată lumea s-a împrăştiat. Eu am început să mă rog zilnic, să citesc Paraclisul Maicii Domnului, cu rugămintea să-mi arate unde să mă duc, întrucât aveam nevoie de hrană pentru suflet. Într-o noapte am visat un tânăr îmbrăcat într-o cămaşă lungă, albă, care m-a întrebat: „Vrei să fii mai tare sufleteşte? Scoală-te şi vino să mergi cu mine!”. Am plecat şi – în vis -am luat tramvaiul 20, care atunci ajungea la Podul Izvor. De acolo, ne-am dus pe jos până la Biserica Sapienţei. Când am ajuns în poarta bisericii, tânărul m-a lăsat singură şi eu m-am trezit.

Dimineaţa, imediat ce m-am sculat, am pornit pe acelaşi drum, având sentimentul că tânărul din vis mă însoţeşte. Când am ajuns în poarta bisericii, acest sentiment a dispărut. În curtea neîntreţinută, părăsită a bisericii, am văzut pe Părintele Constantin Sârbu stând pe o buturugă. Cum m-a văzut, a venit în calea mea şi mi-a zis:

– Bine ai venit, Matilda Cocuţa! Eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un bărbat ca ajutor. Ce-ai să poţi face tu, o firimitură de femeie? Dar poate ai să mă ajuţi şi tu. Vino, stai lângă mine pe buturugă!

Eu m-am mirat în sinea mea. Nu mă cunoştea, nu ştia cine sunt. De unde a ştiut cum mă cheamă? Dar n-am zis nimic, m-am aşezat lângă el pe buturugă. Atunci Părintele a început să-mi spună că a venit din închisoare, că în urma cererii sale de a fi reîncadrat i s-a încredinţat Biserica Sapienţei şi că de acum înainte împreună ne vom ruga aici lui Dumnezeu. Deocamdată însă nu are nici unde dormi, nu are nici cheile de la biserică şi nici de la casa parohială.

Doarme printre dărâmăturile de la biserica Domniţa Bălaşa, pe un preş lucrat din cârpe, ca acelea ce se pun în casele de la ţară.Părintele povestea şi plângea. Îmi mai spunea că îi este foame. Am plecat atunci să caut de mâncare. Peste drum de poarta bisericii era o casă mare, frumoasă şi jos era un garaj. Uşa era deschisă şi o doamnă aranja nişte senvişuri.M-am dus la ea şi i-am spus:

– Doamnă, uite, a venit un preot din puşcărie, îi este  foame. Dă-mi ceva de mâncare şi nişte apă pentru el!

– Lasă-mă în pace! a fost răspunsul.

I-am mai spus o dată şi dacă am văzut că nu vrea, am luat şi eu ce am putut, când ea s-a întors cu spatele şi am plecat. Apoi însă m-am întors şi i-am spus că să fie de pomană pentru cine vrea ea.

După ce Părintele a mâncat, ne-am uitat în jurul bisericii. În faţă, până la poartă erau bălării. În spate era ruină: un coteţ de găini, urme de șobolani, picioare de pui, mizerie  mare.

– Oare, Cocuţo, facem noi ceva aici? m-a întrebat Părintele.

– Dacă te-a adus Dumnezeu aici, facem! l-am încurajat eu.

– Păi, de unde oameni?

– Vă aduc eu din Bucureştii Noi. Dar să vă rugaţi. Eu sunt păcătoasă. Dacă vă rugaţi, facem!

A râs şi el un pic, apoi mi-a zis: „Acum să mergem la cimitir, la nevasta mea!”

El însă mergea greu, avea nevoie de baston. Am găsit unul aruncat în grădina de alături, de care s-a servit la început.

Pe drum mi-a povestit din cele pe care le-a suferit în puşcărie, cum îi bătea. Le spunea că îi scot la aer. De fapt, pe când mergeau în cerc, unul câte unul, doi gardieni, unul de o parte, altul de cealaltă parte, de câte ori treceau pe lângă ei, îi loveau după ceafă sau unde nimereau cu bastoanele lor. Părintele mergea greu, avea nişte bocanci grei, mari, aproape fără talpă şi nişte haine învechite cu care ieşise din închisoare.

La cimitirul Belu, unde am ajuns, banca de la mormânt avea piciorul rupt. L-am pus eu cum am putut şi Părintele s-a aşezat. Apoi mi-a spus din nou că îi este foame. Cred că într-adevăr îi era foame, dar poate mi-a zis aşa ca să rămână el singur la mormântul soţiei. Era sâmbătă, se făceau parastase. Eu am plecat la poarta cimitirului să iau pomană de la lume. O doamnă mi-a dat şi un pahar în care să-i duc apă. Dar când m-am întors la mormânt, am văzut că Părintele era culcat pe mormânt cu faţa în jos şi bastonul alături. M-am speriat.

Ce-am păţit până l-am ridicat! L-am aşezat pe bancă. Curgeau lacrimile pe bocancii lui, povestindu-mi cum a cunoscut-o pe soţia lui, ce om deosebit a fost, cât de mult l-a ajutat şi cum a murit lăsându-l cu două fetiţe pe care le-a crescut până la arestarea lui. Au rămas în grija femeii de la lumânări, de la Biserica Vergului. Nu ştia unde sunt şi nici nu voia să-l vadă în starea în care se afla.

După ce ne-am reîntors la biserică, Părintele voind să se ducă să seculce la Domniţa Bălaşa, eu i-am zis:

– Hai să facem o cămăruţă ca să ai unde să stai, să nu mai stai printre dărâmături la Domniţa Bălaşa!

– Cu ce să facem?

– Eu cunosc pe stareţul de la Cernica!

Părintele mi-a dat atunci o scrisoare în care a spus cum a ieşit din închisoare, în ce stare se află, cum a primit să slujească la Biserica Sapienţei şi cum are nevoie de ajutorul lui. Pe atunci, stareţ era Părintele Roman Ialomiţeanul.

Ziua următoare m-am dus la Cernica.

Părintele stareţ ne-a promis ajutor. Într-adevăr, peste o zi sau două a venit maşina de la Cernica cu trestie, scule, var, nisip, ipsos şi doi călugări pentru lucru.

Am luat şi eu pe Ion al lui Chiva şi încă unul din Bucureştii Noi. În tramvai ne-am întâlnit cu un alt cunoscut din Dămăroaia. I-am spns unde mergem şi a venit şi el cu noi. Nu vă pot spune cum ne-a ajutat Dumnezeu. Într-o singură zi am făcut scheletul şi l-am lipit şi cu pământ. Până am terminat cămăruţa, până s-a mai uscat, Părintele s-a mutat în pivniţă, unde acum este cazanul de calorifer.

Pe atunci acolo era numai gunoi, care ajungea până la geam. Am scos gunoiul, am făcut curat, în măsura în care am putut şi Părintele a dormit acolo vreo săptămână.

Întrebare: în ce fel a primit Părintele Constantin primele ajutoare pentru a putea începe lucrarea sa?

Răspuns: Am să dau un exemplu. Încă pe când lucram ca să ridicăm cămăruţa din spatele bisericii, m-a trimis Părintele la poştă să expediez o scrisoare,cred că pentru străinătate. Acolo este zidul acela înalt (zidul ghișeului), în spatele căruia lucrează fetele de la poştă. Printre ele era o doamnă care plângea, plângea într-una. Eu am întrebat-o:

– De ce plângi? De ce?

– Lasă-mă în pace! mi-a răspuns ea.

– Nu te las deloc!

Spune-mi, că eu ştiu un preot bun. Dacă te duci la el şi îi spui necazul, o să-ţi ajute. Ia scrisoarea asta şi apoi hai cu mine, că te duc eu acolo!

N-am lăsat-o până n-a venit cu mine. Părintele a vorbit cu ea, i-a făcut o rugăciune, a învăţat-o ce să facă şi a încurajat-o că în două-trei zile nu va mai avea pricină de plâns. Cred că îi plecase bărbatul de acasă. Într-adevăr, peste câteva zile doamna a venit şi în semn de mulţumire şi bucurie a adus o canapea cu rezemătoare, o masă, un scaun şi a mobilat cămăruţa cea mică. A adus şi haine şi ghete, încât Părintele mi-a dat mie, spre amintire, bocancii şi pantalonii cu care avenit din închisoare, pe care îi păstrez până acum.

De asemenea, doamna de peste drum de biserică, aceea care la început n-a vrut să-mi dea sandvişurile, văzând că a început să se facă o lucrare şi probabil stând de vorbă şi cu Părintele, a dat bani cu care am cumpărat material şi am făcut acoperişul la cămăruţă.

Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit Părintele după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată, acoperişul era stricat, iar zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, Părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte.Când am intrat în biserică, am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică.

Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păienjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat.

Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa. La un moment dat mi-a spus, mi-a descoperit în taină o mare bucurie a sa. Pe când se ruga, a văzut aievea, în faţa ochilor, la altar, „Cina cea de taină” şi a auzit spunându-i-se: „Stai pe picioarele tale şi lucrează!”.

– Dumnezeu ne va ajuta! spunea el.

Tot atunci Părintele mi-a zis:

– Eu nu mă pot înţelege bine cu tine!

Eu nu prea puteam vorbi. Am fost operată de glanda tiroidă. La operaţie mi-au fost atinse coardele vocale şi vorbeam mai mult din gât. Părintele putea greu să mă înţeleagă. Atunci mi-a zis:

– Tu stai afară, că eu mă duc în biserică să mă rog ca să-ţi dea Dumnezeu grai, că nu mă pot înţelege cu tine aşa!

– Şi eu ce să fac?

– Tu fă metanii şi roagă-te ce şi cum ştii tu!

După un timp, m-a strigat din biserică:

– Cocuţo!

– Da, Părinte! am răspuns eu tare, ca să mă audă.

Şi mi-a dat drumul la grai şi de atunci am vorbit aşa cum vorbesc acum.

Întrebare: Când a început Părintele să slujească? Cum a fost prima Sfântă Liturghie la care ai participat?

Răspuns: Pe la început, într-o duminică, mi-a spus:

– Ce facem, Cocuţo? Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să coboare asupra noastră mila şi ajutorul Lui. De unde mai aducem creştini cu care să slujim Sfânta Liturghie?

În apropiere era o întreprindere de ortopedie. Fiind duminică dimineaţa, salariaţii de acolo aveau şedinţă. Înainte de ora 10, m-am dus la poartă.

Pe când ieşeau ei, eu tot le ziceam să vină pentru zece minute, că a venit Părintele de la închisoare şi să nu facă Sfânta Liturghie singur. Vreo şase bărbaţi, cam cu rezervă, au zis: „Hai să mergem!”. Au venit şi două cucoane.

Părintele a început prin a le povesti câte ceva din viaţa lui, a vorbit apoi despre închisoarea lui, încât plângea lumea ascultându-l. Tot atunci a vorbit şi despre intenţiile lui cu privire la refacerea bisericii. Apoi a început Sfânta Liturghie, înainte de a citi Sfânta Evanghelie, Părintele m-a trimis să aduc „covorul” din casă (preşul pe care dormea el la Domniţa Bălaşa), ca să-l pun în biserică, să poată doamnele îngenunchea.

– Păi ăsta-i covor? au întrebat ele.

– Da, acesta-i, altul n-am! Poate cu ajutorul lui Dumnezeu vom primi şi noi vreunul!

Şi doamnele au îngenuncheat pe el.

La predică, ţin minte că Părintele a spus:

– Dacă avem un vas plin cu apă şi vrem să mai turnăm ceva bun, nu mai încape. Tot aşa şi inima noastră, fiind plină de fapte rele, Bunul Dumnezeu, dacă ar vrea să ne dea puţin har, nu mai are unde să mai pună, căci inima
noastră este plină cu cele rele. Mântuitorul vine la noi cu lumină, smerenie, blândeţe şi răbdare, dar dacă nu găseşte loc pentru a sădi în noi aceste nespuse daruri, pleacă ,întrucât inima noastră este plină de toate putregaiurile: de ură, minciună, de poftele trupului, de lăcomia pântecelui şi multe altele.

În acest fel, săraca inimă abia mai respiră, fiindcă bietul om tot timpul se străduieşte ca să intre în iad, căci nu-i place nimic din ceea ce este bun pentru suflet. Nu se străduieşte pentru hrana sufletului, care este încătuşat de mii şi mii de păcate.

Ce vom face la înfricoşata Judecată? Abia atunci ne vom da seama ce am lucrat pe pământ! Trebuie ca acum, cât trăim pe pământ, să ne curăţim, să ne spălăm de păcate, căci Prea Milostivul Dumnezeu este aşa de bun şi îndurat şi ne va ierta, dar numai dacă noi ne căim de ceea ce am făcut, dacă ne pare rău din suflet că am supărat pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru.

Şi chiar dacă iarăşi cădem în vreun păcat, nu avem voie să deznădăjduim, ci să avem credinţă puternică şi să cerem mila lui Dumnezeu, să ne ridicăm din nou şi să pornim la drum spre lupta cu păcatul. Să nu ne descurajăm, să nu zicem: „Acum tot am păcătuit, nu mai am ce face, merg aşa înainte, căci Dumnezeu nu mă mai iartă!”. Nu, nu trebuie să gândim aşa, ci să ne sculăm, să ne trezim şi să punem început bun, cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă şi păianjenul nădăjduieşte şi îşi urzeşte mereu pânza, vrând să urce sus şi pânza se rupe şi el iarăşi o reface, o ţese, şi aşa de mii de ori el tot face pânza, cade şi iarăşi se ridică şi nu se lasă până nu-şi face casa sus, tot aşa şi noi să nu ne lăsăm duşi de satana, ci să ne străduim ca păianjenul să ne facem o locuinţă sus în cer, zidită cu fapte bune, cu milostenie, cu bunătate, cu răbdare în rugăciune. Cu lacrimile noastre să spălăm totodată puţina inimă care miroase atât de urât, scoţând dinăuntrul nostru puterea satanei.

Dacă-ţi intră un hoţ în casă, oare îl laşi să-ţi jefuiască tot? Oare nu te lupţi să-l scoţi afară din casă?! Atunci, cu satana de ce nu te lupţi ca să-l scoţi afară din inima ta şi să nu-i dai voie să-şi facă cuib în ea? Înfrânează-te de la rău şi biruieşte pe satana prin post, rugăciune şi milostenie. Acestea trei sunt armele cele mai puternice ale creştinului, prin care poate moşteni Împărăţia Cerurilor.

Sfânta Liturghie i-a impresionat pe oameni. Cei care au venit atunci au spus altora şi de atunci a început lumea să mai vină. Uneori Părintele telefona la întâmplare, poftind lumea la biserică.

Totuşi, numărul lor era încă mic. Unii voiau să dea bani Părintelui, dar el nu primea, zicea să-i pună pe geamul din spatele altarului. Acolo găsea plicuri cu bani, căci lumea era atrasă de blândeţea, de harul lui şi avea încredere în rugăciunile sale.

Tot atunci m-a trimis odată Părintele să cumpăr pâine. Eu nu prea cunoşteam cartierul. Urcând spre Arhivele Statului, cum era pe atunci, am întâlnit un domn pe care l-am întrebat unde-i un centru de pâine. El mi-a arătat.

– Uite, acolo-i!

– Să vă spun şi eu ceva! i-am zis.

Şi i-am povestit de Părintele, cum a venit de la închisoare, cum n-are oameni, dar totuşi vrea să repare biserica.

– Am să trec şi eu pe acolo! mi-a răspuns.

Era domnul Bartolomeu, contabil la Arhivele Statului. El s-a dus, într-adevăr, pe la Părintele Sârbu şi a rămas un foarte bun colaborator al lui, credincios al bisericii, care l-a ajutat pe Părintele în multe lucrări.

Aşa îl ajuta Dumnezeu pe Părintele Sârbu, prin oameni veniţi din toate părţile. Şi Părintele se ruga pentru toţi.

Întrebare: Am văzut că ai unele însemnări din predicile Părintelui. Ţi-a spus el să le scrii?

Răspuns: Încă de la primele slujbe ne-a spus să notăm fiecare tot ceea ce spune el. De asemenea, de la început ne-a făcut semn unde să stea fiecare în biserică:

– Aici este locul tău, aici locul tău!

Şi aşa la fiecare, unul mai în faţă, altul mai în spate.

– Cum aţi intrat în biserică, zicea, nu vă mai plimbaţi de colo-colo! Fiecare să rămână la locul lui, concentrat în rugăciune.

Părintele spunea că simte şi inima noastră cum bate. La Sfânta Liturghie ne atrăgea atenţia:

– Uite, se apropie ceasul, coboară şi îngerii din cer. Voi ştiţi că sfinţii de pe pereţi coboară printre voi? Vopseaua rămâne pe pereţi, dar sfinţii sunt printre voi. Noi nu-i vedem cu ochii trupeşti, dar ei ne văd pe noi şi trebuie să stăm liniştiţi. În cer este ordine şi aşa trebuie să fie şi la noi. Nu vă gândiţi ce aţi făcut acasă sau pe drum, nu vă gândiţi la nimic decât la rugăciunea care se face.

Concentraţi-vă, căci atunci vă umpleţi de har, credinţă şi sănătate. Aţi auzit? Să staţi cuminţi!

Îmi amintesc că a venit odată o doamnă în vârstă, care avea o geantă pe care o tot închidea şi o deschidea. Şi de fiecare dată când închidea sau deschidea geanta, se auzea clam-clam. Îl enerva pe Părinte. El a ieşit din altar, a venit la ea şi i-a spus:

– Doamnă (i-a zis pe nume), dă-mi şi mie geanta s-o duc în altar, să ai spor la bani!

Doamna, foarte bucuroasă, şi-a dat geanta şi s-a făcut linişte în biserică.

Aşa proceda Părintele Sârbu. Ştia cum să se adreseze fiecăruia după felul lui, ca să-i îndrepte şi să-i câştige pe toţi pentru Hristos.

Întrebare: Te duceai în fiecare zi la Părintele?

Răspuns: Da, în fiecare zi. Plecam de cu noapte, să nu mă vadă vecinii şi veneam tot noaptea. Aveam discuţii acasă cu Mircea, soţul meu şi cu Steluţa, fiica adoptivă. Aveam şi pe soacra mea la noi. Le făceam noaptea mâncare şi ziua continuam să merg la biserică.

Îmi amintesc, în prima iarnă, era duminică sau sărbătoare, căzuse multă zăpadă şi tramvaiul nu mai venea. Stăteam la îndoială dacă să pornesc sau nu, pe jos, prin nămeţi. Până la urmă am pornit. Când am ajuns, obosită, l-am găsit pe Părinte lucrând la zăpadă. I-am luat lopata din mână şi am făcut pârtiile.

Apoi m-am dus şi am dat pomelnicul pentru Sfânta Liturghie. Părintele mi-a mulţumit şi mi-a dat un caiet şi un creion, spunându-mi din nou să notez tot ce aud de la el, „ca să-mi rămână”. La sfârşitul slujbei, ne-a numărat; eram şaptesprezece şi ne-a întrebat pe fiecare de unde suntem. Toţi eram din alte cartiere. Şi începând să vorbească, ne-a zis:

– Să ştiţi că nu cu puterea voastră sunteţi aici, ci cu puterea lui Dumnezeu, Care v-a trimis. De aceea, deschideţi bine şi urechile duhovniceşti, ca să auziţi şi deschideţi şi inimile voastre, ca să intre în ele cuvântul lui Dumnezeu, că aceasta este hrana pe care o căutaţi. Aţi venit de departe, nu trebuie să plecaţi aşa cum aţi venit şi osteneala să vă fie zadarnică. Adăpaţi-vă cu apă vie, că pentru aceasta v-a trimis Iisus aici. Spălaţi paharul pe dinăuntru…

Şi multe altele ne-a mai zis. Ne spunea să fim ordonaţi, să nu trăim cu mintea împrăştiată, nici să pierdem vremea, căci timpul este scurt. Dimineaţa, când ne trezim din somn, să facem semnul sfintei cruci şi să zicem: „Îţi mulţumesc, Doamne, că am văzut lumina zilei, ajută-mă, luminează-mă ca să fac numai voia Ta!”. Apoi te scoli, fără să dai voie trupului să se întindă alene şi cum ai pus picioarele pe duşumea, să şi îndoi genunchii pentru metanie, să faci trei metanii zicând: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că am pus picioarele mele pe aşternutul picioarelor Tale! Ajută-mă să umblu astăzi cu ele şi să fac voia Ta!”. Zici un „Tatăl nostru”, te îmbraci, te speli şi după aceea te rogi cu rugăciunile de dimineaţă. Apoi te aşezi la masă şi faci pe hârtie planul problemelor pe care le ai de rezolvat în ziua aceea.

Şi ne-a mai spus Părintele că dacă cineva ne roagă ceva, sau ne dăm întâlnire cu cineva, sau promitem să dăm un telefon la ora cutare, apoi să ne ţinem de cuvânt, să fim punctuali şi să nu lăsăm să ne aştepte oamenii în zadar, căci dacă avem mintea împrăştiată şi uităm ce am promis, nu mai putem să ne dăm numele de creştin. Deci când zicem „da”, apoi „da” să fie, iar când zicem „nu”, să fie „nu” şi mai mult de atât să nu spunem. Să nu ne jurăm, căci este păcat de moarte.

Era Părintele atât de hotărât, atât de insistent în problemele pe care le rezolva, încât nu se lăsa niciodată înfrânt şi lupta până la capăt. Dacă-şi punea în gând să facă ceva, pleca de acasă chiar pe vânt, pe ploaie, pe orice vreme; îl vedeai luându-şi bastonul şi pornea la drum pentru interesele Bisericii.

Întrebare: Ce întâmplări îţi mai aduci aminte din primii ani?

Răspuns: În prima iarnă mergeam acolo şi pentru a îndepărta zăpada, căci Părintele nu mai putea ieşi altfel din cămăruţa lui. În anul următor, după ce a acoperit cu tablă biserica şi casa parohială, ţin minte că l-am adus pe Nicolae Munteanu, zugravul de la noi, care a venit cu soţia şi a zugrăvit casa parohială.

Tot el a lucrat şi la repararea zidurilor bisericii.

Peste câtva timp, m-a chemat odată Părintele şi mi-a zis:

– Cocuţo, trebuie să începem lucrarea. Ne trebuie douăzeci de saci de ciment. Am făcut o cerere şi o să-ţi arătăm unde să te duci să obţii aprobarea.

Eu eram într-o rochie în care căram moloz, făceam curăţenie, dar le-am lăsat pe toate şi am plecat cu Părintele şi cu domnul Bartolomeu. Ne-am dus la un Minister unde se dădeau astfel de aprobări. În faţă era un parc. Părintele cu domnul Bartolomeu s-au aşezat pe o bancă şi mi-au explicat cum să urc scările şi unde este uşa la care trebuie să bat. Domnul Bartolomeu ştia, căci, după cum am aflat mai târziu, el a mai încercat să obţină aprobarea, dar n-a reuşit. Eu însă pe atunci nu ştiam că nu se dau astfel de aprobări. Am urcat scările, am intrat. La birou era un domn căruia i-am pus înainte cererea mea.

– Ce-i asta? Douăzeci de saci? Dumneata te joci?

Şi mi-a făcut semn cu mâna să plec.

– Dar ce este? am zis. Nouă atât ne trebuie, chiar mai mult!

El nu mi-a mai răspuns şi a plecat. Eu însă am rămas şi Dumnezeu şi-a făcut lucrarea Sa; Dumnezeu ne-a ajutat. Stând eu acolo, a intrat o cucoană.

S-a dus la haina domnului, care era agăţată în cui, i-a căutat în buzunare, i-a luat din buzunar o hârtie, a ascuns-o sub vesta ei şi a plecat. Eu am văzut că e o hoţie şi am rămas în continuare. Când a intrat din nou domnul în birou, s-a cam răstit la mine:

– De ce n-ai plecat? Ţi-am spus să pleci!

– N-am plecat, dar să ştii că a venit o doamnă şi ţi-a luat din haină, din buzunarul acela, o hârtie.

Cum a auzit, s-a speriat. A luat repede ştampila, a pus-o de două-trei ori pe cererea mea, a iscălit şi mi-a dat hârtia zicând:

– Du-te sănătoasă! Apoi a plecat fuga pe trepte în jos, ca s-o prindă pe doamna care-i luase hârtia. Când am ajuns şi eu jos, Părintele m-a întrebat:

– Ce-ai făcut, Cocuţo?

– Cu rugăciunile Sfinţiei voastre, ne-a ajutat Dumnezeu!

Altădată era nevoie de nisip pentru repararea bisericii.

A aranjat Părintele (prin domnul Cornel) maşini care să meargă la o carieră de nisip. Dar trebuiau oameni pentru încărcatul maşinilor. În acele zile mie îmi era rău, mă durea stomacul de nu mai puteam. Soţul meu îmi zicea:

– Du-te la Părintele, că acolo te-ai îmbolnăvit!

Şi eu m-am dus la Părintele. A ieşit Părintele pe scară:

– Ce faci, Cocuţo?

– Am venit să-mi dai vreo bulină, că mă doare rău stomacul, mi-e rău. Soţul mi-a zis că aici m-am îmbolnăvit!

– Ştiu, Cocuţo, că îţi este rău. Dar ia tu o lopată din lopeţile care sunt atârnate lângă uşă; şi aici, pe hârtiuţa asta, ţi-am scris adresa unde este nisipul şi unde ne trebuie oameni să încarce la maşină. Trebuie unul de o parte şi altul de partea cealaltă. N-avem oameni!

Nu mi-a dat nici o bulină. Am luat lopata aşa, de coadă şi târâş-târâş am plecat, cu adresa într-o mână şi cu lopata în cealaltă. Eram supărată. Să nu-mi dea nici o pastilă!

Când am ajuns acolo, era domnul Cornel. Nu era nici o femeie.

Domnul Cornel a văzut că merg greu şi mi-a zis:

– Mai stai niţel, poate-ţi mai trece până vine altă maşină!

Şi a venit alta, dar fără oameni, pentru a o reîncărca.

Atunci am luat lopata şi am zis: „Maica Domnului, ajută-mă, că mi-e rău!”. Şi când am zis aşa şi am început să arunc nisipul în maşină, am simţit ca o putere în mine. După aceea nu mă mai puteam opri. Îl ajutam şi pe cel din partea cealaltă.

Când a ajuns domnul Cornel cu un rând de nisip la biserică, Părintele l-a întrebat:

– Ce face Cocuţa?

– Îl ajută şi pe cel de pe partea cealaltă!

Întrebare: Acolo a început un mic şantier?

Răspuns: Şantier mai mare a fost când s-a zidit pridvorul. Întâi Părintele a făcut principalele reparaţii ale bisericii şi apoi s-a apucat de pridvor. În 1965 încă nu avea suficienţi oameni şi suficienţi bani pentru a se apuca de pridvorul bisericii. Atunci însă, cu banii pe care i-a putut aduna, a acoperit cu tablă biserica şi casa parohială, pentru a nu mai ploua în biserică şi pentru a se putea muta şi el în casă. Totuşi, când au început să fie mai mulţi oameni la lucru,a trebuit să le dăm de mâncare şi nu aveam ce ne trebuie. Atunci doamna Viorica, soţia domnului Cornel, a adus un aragaz mai vechi de acasă şi aduceam fiecare ce puteam, cartofi, morcovi, ouă şi găteam pe rând. Se punea masa afară. Părintele făcea rugăciunea „Tatăl nostru” şi apoi zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, vino la noi şi binecuvintează casa, masa şi bucatele acestea, că de la tine vin toate, Părintele luminilor”. Odată a văzut că un bărbat nu-şi face semnul crucii. L-a chemat deoparte, i-a dat nişte bani şi i-a spus să meargă la restaurant să mănânce dacă nu-şi face cruce, întrucât aici noi toţi ne facem cruce.

Mai ţin minte că se apropia Paştele şi am rămas câteva zile acasă să fac curat, să pregătesc şi eu câte ceva. Fără mine totul era mort. Mi-a spus şi Mircea, soţul meu:

– Trei-patru zile stai şi tu, nu te mai duce, să pui casa la punct. Va mai fi cine să se ducă acolo!

Şi eu nu m-am mai dus. Dar dimineaţa, la şase şi jumătate, Mircea mă strigă:

– Cocuţo, a venit Părintele după tine, du-te şi spune-i că eşti bolnavă!

Părintele Constantin era pe bancă în curte. Se uita spre geam şi băteacu bastonul în pământ. Eu am ieşit afară şi am minţit:

– Părinte, nu vă supăraţi, dar mi-e rău!

– Bine, Cocuţo!

Şi a plecat. Dar de cum a ieşit pe poartă, am simţit nişte cuţite de credeam că mor.

– Mircea, ce mă fac? M-am luat după tine, am minţit şi acum mi-e rău de nu mai pot!

– Du-te după Părintele, că-ţi trece! Hai, du-te!

Şi cum mi-am pus în gând să mă duc, nu m-a mai durut. M-am dus după Părintele. El ştia că vin în urma lui, dar nu s-a întors. Când l-am ajuns mi-a zis:

– Ce-ai făcut, Cocuţo? Nu te mai doare burta?

I-am spus aşa, aşa… şi am plecat la biserică.

Altădată m-am dus la Părintele cu un om de pe la noi din cartier. Era frizer, un om slab şi bătrân. Nevasta lui murise şi el tot o visa că-i spune: „Du-te, măi Costică, şi te spovedeşte că, dacă mori, te duci în iad şi tu ştii ce-i acolo?”.

Omul venea adeseori pe la noi şi tot îmi zicea:

– Coană Cocuţo, du-mă şi pe mine să mă spovedesc!

Într-o zi i-am spus:- Nea Costică, mâine vino mai de dimineaţă şi merg cu dumneata!

Cum am ajuns dimineaţă la biserică, Părintele îmi zice:

– Ce vrea, Cocuţo, omul ăsta?

– Părinte, vrea să se spovedească şi vine mereu la mine, să-l duc la spovedit!

– Du-te la alt preot, că eu sunt bătrân! a fost hotărârea Părintelelui.

Dar eu m-am supărat. După ce a plecat omul, am zis:

– Părinte, de când se ţine de capul meu! De ce l-aţi refuzat?

– Măi Cocuţo, eu sunt bătrân. Acesta nu s-a spovedit niciodată. Eu trebuie să fac metanii. Tu nu ştii canonul pe care-l avem noi pentru ăştia bătrâni!

Pot să mai fac eu metanii? Dar el? Poate să facă? Să se ducă la un preot tânăr, că acela ştie ce să facă!

– Părinte, oricum ar fi, eu m-am supărat, eu plec!

– Du-te, Cocuţo!

M-am dus în pivniţă, mi-am luat rochia, toate cele ce le mai aveam pe acolo, le-am pus în traistă şi am venit acasă. Noaptea, ce credeţi că visez? Pe strada aceea spre Arhivele Statului era o alee şi lume multă, multă, doi câte doi, până la biserică. Erau cei care au muncit acolo. Şi era o mână mare de femeie care îi lua pe toţi şi îi băga în curtea bisericii. Eu ziceam în sinea mea: „Nu mă duc acolo, că sunt supărată”. Şi nu ştiam cum să mă retrag ca să nu mă bage şi pe mine. Eram rea, încăpăţânată. Dar femeia a întins o mână aşa de lungă încât a ajuns până la mine, m-a luat de ciuf şi m-a băgat în biserică, în curte. Atunci i-am zis:

– Sunt supărată pe Părintele!

– Dar de ce eşti supărată?

– Uite, am venit cu un om bătrân şi nu l-a spovedit!

– Nu trebuie să te superi, pentru că Părintele, din cauza suferinţelor,a devenit nervos şi bolnav.

– Dar dumneata cine eşti de mă lămureşti?

– Vrei să ştii cine sunt?

Şi acea mână a luat parcă un nor de pe cer, îl ţinea în palmă şi în nor a apărut Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi mi-a zis:

– Eu sunt Maica Domnului. Eu te-am făcut bine la operaţie, eu te-am ajutat şi eu te-am adus aici, prin trimisul Fiului Meu. Trebuie să-l ajuţi pe Părintele până se termină lucrarea. De aceea ţi-am dat toate acestea, ca să-l ajuţi!

A doua zi m-am dus la biserică.

Părintele ştia, aştepta la poartă.

– Hai mai repede, de ce mergi aşa încet? mi-a zis.

– Că mi-e ruşine!

– Ia spune, ce-ai visat tu?

I-am spus în amănunt visul.

– Lasă, nu mai fii supărată!

M-a luat de după gât cu bunăvoinţă şi am început să-mi reiau lucrul.

Uneori mă ducea Părintele cu el la parastase. Odată ne-am dus la nişte oameni foarte bogaţi, de unde ar fi primit bani mulţi. Când am intrat, era o sală lungă, luxoasă, gătită cu tot felul de farfurii, cu păhărele. Când a venit o doamnă, Părintele a arătat cu bastonul păhărelele şi a întrebat:

– Astea ce sunt?

– Păhărele pentru ţuică!

– Hai, Cocuţo, să mergem, că aici se face nuntă, nu se face parastas!

Oamenii au insistat, au venit după noi, dar Părintele a justificat:

– Parastasele nu se fac cu ţuică. Unde se face cu ţuică, nu este primit. Diavolii îţi răstoarnă masa. Voi nu credeţi, nu vedeţi cu ochii voştri. Eu sunt mai bătrân şi nu pot să fac slujbele pe care vreţi voi să le faceţi. Chemaţi alt preot!

Şi am plecat.

În drum spre casă, aproape de biserică, am stat sub un geam şi am auzit nişte tineri care se certau.

– Cocuţo, hai să mergem la ăştia, că se ceartă! Hai să gonim pe diavolul din casă!

– Cum, Părinte, dacă nu ne cheamă, cum să ne ducem acolo?

– Hai, hai să mergem!

M-am uitat eu pe unde-i uşa, şi am intrat:

– Bună ziua!

– Bună ziua!

Mă întrebam cum va deschide Părintele discuţia. Dar el a început direct:

– De ce vă certaţi? Hai să dăm afară pe diavol! Care este rău dintre voi? Unde ţi-e bărbatul cu care te certai?

– Ah, Părinte…- Adă-l încoace!

Când a venit bărbatul, s-a uitat şi la unul şi la altul, căci el cunoştea cu duhul, şi a zis femeii:

– Dumneata eşti de vină! Evo, tu eşti de vină! Nu-l mai sâcâi la cap! De ce îl plictiseşti şi-l cercetezi în toate? Hai să facem o slujbă! Ştii să te închini?

Făcea şi bărbatul o cruce, cam strâmbă. I-a arătat Părintele cum s-o facă. Aveau şi doi băieţei. După slujbă i-a binecuvântat, i-a miruit. Apoi le-a zis:

– Să nu vă mai certaţi! Voi nu vedeţi, dar eu am văzut câţi diavoli erau în casă la voi. Când vă certaţi, vin îndată diavolii. Să fie pace! N-aveţi icoană. Văd că bani aveţi, fiindcă aveţi lucruri bune, dar icoană de ce nu aveţi în casă?Părintele a rămas acolo şi m-a trimis la biserică:

– Du-te, Cocuţo, şi ia din pod o icoană, care vrei tu, s-o dăm la oamenii ăştia! Eu te aştept aici.

M-am dus în pod şi am luat o icoană. Părintele le-a dat-o şi le-a spus:

– Să vă închinaţi lui Dumnezeu! Dimineaţa, când vă sculaţi, ieşiţi afară în pragul uşii, uitaţi-vă la cer şi ziceţi:

„Doamne, Tu eşti acolo, eu sunt aici. În ziua de azi, Tu ajută-mă! Eu nu ştiu să mă descurc, sunt om slab. Ai Tu grijă în ziua de azi pentru mântuirea mea!”.

Aşa să ziceţi şi să vă rugaţi!

Eu m-am mirat, dar am înţeles. Nu le-a dat o carte de rugăciuni, pe care ei n-ar fi putut-o pricepe. Le-a spus pentru început după puterea lor. Şi s-au făcut aceia nişte credincioşi!… Au fugit după noi, să le spunem de la ce biserică suntem, ca să vină şi ei. A intrat duhul lui Dumnezeu într-înşii. Şi să ştiţi că foarte mult ne-au ajutat oamenii aceia.

Îmi mai amintesc o întâmplare de Paşti. Pe vremea aceea erau grupuri de scandalagii care mergeau din biserică în biserică, în noaptea Învierii, parcă anume să tulbure Sfânta Liturghie. Ca să nu se întâmple aşa ceva şi la noi, Părintele punea credincioşi de strajă la poartă, căci în timpul slujbelor vroia linişte deplină atât în biserică cât şi în curte. Odată, în noaptea Învierii, în timpul slujbei, a auzit discuţii la poartă. A ieşit imediat din biserică să vadă ce se întâmplă. Doi oameni beţi voiau să intre şi credincioşii de strajă nu-i lăsau. Părintele i-a luat, le-a deschis calea şi i-a lăsat să intre:

– Ce faci, Părinte, că sunt beţi?! spuneau creştinii noştri.

Dar Părintele le-a zis celor doi:

– Staţi aici, că este învierea, şi vă împărtăşiţi!

– Nu putem, am mâncat! au zis ei.

– Nu-i nimic, acum toate se iartă, până la al nouălea neam.

Împărtăşiţi-vă, dar să staţi cuminţi, să nu umblaţi prin biserică. La noi fiecare stă la locul lui, nimeni nu umblă de colo-colo!

Şi oamenii aceia au stat cuminţi, aşa beţi cum erau, şi se rugau şi plângeau şi îşi dădeau palme că ce păcătoşi sunt. Părintele i-a cunoscut cu duhul şi a vrut să arate că de Paşti, fie că eşti mâncat sau nemâncat, poţi fi iertat, ca tâlharul de pe cruce. Apoi beţivii aceia au venit la treabă şi au muncit mult pentru biserică. Şi îi aduceau şi Părintelui mâncare la geam, fiindcă ştiau că n-are cine să-i gătească. Şi i-a câştigat pentru Biserică.

Îmi mai amintesc că a venit odată o doamnă care fusese operată la ochi, dar operaţia nu reuşise. Femeia a orbit. O adusese cineva la Biserica Sapienţei. Tinda nu era încă făcută. Era prohodul Adormirii Maicii Domnului. Ea a rugat pe cineva s-o ducă acolo unde sărută lumea Sfântul Epitaf al Maicii Domnului. În faţa mesei a îngenuncheat şi a plâns mult, mult, încât se făcuse baltă din lacrimile ei. Părintele a văzut-o, s-a apropiat de ea, i-a pus mâinile pe cap şi a întrebat-o:

– Ce-i cu dumneata? Ea şi-a ridicat capul şi a strigat:

– Te văd, Părinte, văd, văd!

Maica Domnului i-a dăruit vederea.

Întrebare: Dumneata erai acolo când s-a întâmplat asta?

Răspuns: Sigur, eram prezentă, eram sus în cor. Scriam acolo predicile. Am văzut şi eu minunea.

Întrebare: S-au mai întâmplat şi alte cazuri de acestea?

Răspuns: Eu atâta ştiu. Dar Părintele cunoştea gândurile noastre şi uneori cele ce vor fi. Odată m-am dus cu fiica mea, Steluţa, şi cu încă trei fete de pe strada noastră. Părintele era în curte şi o întreabă:

– Ce-i cu tine, Steluţo?

– Vrem să intrăm şi noi la liceu şi am venit să dăm nişte acatiste să reuşim!

Părintele a stat puţin, s-a uitat spre cer, a pus degetul la tâmplă concentrându-se, apoi s-a uitat la ele şi a zis:

– Tu reuşeşti, tu reuşeşti, dar tu nu reuşeşti!

La plecare, cea căreia îi dăduse Părintele vestea proastă a zis:

– De unde ştie Părintele acesta? Eu sunt deşteaptă şi sunt pregătită ca să intru!

Totuşi, n-a reuşit, aşa cum a zis Părintele.

Cristinei, fata de la lumânări, îi spunea:

– De ce nu te rogi acasă?

Ea răspundea:

– Mă rog aici!

– Dar de-acasă de la tine până aici poate să dea o maşină peste tine.

Tu ştii că moartea năprasnică nu e bună. Ştii? Roagă-te până pleci de-acasă!

– Părinte, de unde ştii?

– Nu te interesează pe tine, eu ştiu!
Într-adevăr, le ştia pe toate.

Rugăciunea minţii o spunea mereu. Era afişată şi la intrare. Ne zicea:

– Copii, noi nu suntem la mănăstire, să stăm întotdeauna cu nasul în rugăciune şi în slujbe. Noi suntem mireni. Dacă vreţi să vă mântuiţi, să ziceţi rugăciunea minţii. Aţi văzut călugării cu mărgelele cum zic. Noi nu suntem călugări, ca să umblăm cu ele, dar trebuie să le băgăm în minte şi să zicem aşa:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, milueşte-măpe mine, păcătosul!”. Dar cu mintea în inimă. Că noi avem păcate, suntem plini de păcate. Se face un ghemuşor mic: clevetirea. Dacă zicem mereu, mereu, satana iese afară şi se topeşte. Dar dacă tu întrerupi rugăciunea, el se umflă şi prinde viaţă, aşa cum la pir, dacă nu scoţi rădăcina, ia viaţă.

Dacă zici rugăciunea minţii mereu, de cum ieşi pe stradă, atunci el se topeşte. Eu acum vorbesc, dar inima mea se roagă, căci eu m-am obişnuit s-o zic mereu.

Întrebare: Când a început să se construiască pridvorul?

Răspuns: După ce s-au făcut principalele reparaţii ale bisericii. A vorbit Părintele cu cineva şi au venit două tractoare cu cărămizi. Şi erau cărămizile de curând scoase din cuptor, fierbinţi. La descărcatul lor a venit atâta lume, încât oamenii stăteau unul lângă altul şi le dădeau din mână în mână.

Fiecare avea mâinile cu mănuşi sau legate cu cârpe, ca să nu se frigă. Părintele zicea:

– Rugaţi-vă, rugaţi-vă, nu vorbiţi unul cu altul nici un cuvânt! Rugaţi-vă! Să mulţumim lui Dumnezeu şi să înălţăm slavă Lui!

Oamenii cu tractoarele trebuiau să plece repede, să nu se afle că au venit cu cărămida asta. Ea era plătită, dar fără aprobare superioară. Era un timp când nu se dădeau materiale de construcţie pentru biserici.

Părintele ne-a spus apoi să ne rugăm să găsim şi oameni pentru a începe zidirea. Şi au venit, într-adevăr, nişte bărboşi. Nu erau călugări. Părintele îi întreba:

– Fumezi?

Dacă omul răspundea „Nu fumez aici”, Părintele îi zicea:

– Nu, nu se poate. Dacă te laşi de tot, da, altfel nu se poate să lucrezi aici. Aici este biserică, aici nu este nici casă, nici hotel!

Cu toată lipsa de zidari, nu primea la lucru pe nimeni care fuma.

Odată cu pridvorul a început să se construiască şi bucătăria şi s-a aranjat şi sălița de la casa parohială, unde se puneau hainele. Casa parohială era formată numai din camera unde erau biroul şi dormitorul. A venit o comisie, a făcut o schiţă, a văzut cum a fost, iar domnul Bartolomeu a fotografiat. Părintele Sârbu a adăugat bucătăria. Dar pe locul unde este acum bucătăria, era atunci un pom mare, un oţetar gros. N-am să-l uit niciodată. Eu am pus joagărul (ferăstrău cu 2 mânere acţionat de 2 persoane), cu domnul Constantinescu. Ne-am luptat mult să tăiem pomul; totuşi, până la urmă, eu l-am doborât. Noaptea am visat că din miezul acela al tulpinii a ieşit un cap lung, cu urechi mari, bătrân, o căpăţână de om care mi-a zis: „Am 115 ani şi nimeni nu mi-a luat viaţa. Acum tu mi-ai luat-o!”. Şi a intrat iarăşi în ciotul pomului rămas. O, dar ce bătrân a fost! Mă rugasem de toţi ca să-l taie şi până la urmă tot eu l-am tăiat.

Când au început construcţiile, mă sculam de dimineaţă, mă duceam pe la casele oamenilor şi le lăsam scris adresa bisericii, şi oamenii veneau. Un mare ajutor a avut Părintele în Moş Gheorghiţă: era deştept, muncitor şi priceput.

A fost o greutate şi cu geamurile de la biserică. Cercevelele (lemnul din mijlocul geamului, în formă de cruce) erau stricate, putrezite. Nu puteai bate un cui, nu şedea cuiul în ele. Trebuia să facem rame noi. Părintele voia neapărat să fie din stejar, din lemn rezistent. A trimis oameni peste tot la depozite, dar nu se găsea nicăieri scândură de stejar. Atunci a zis:

– Să-i spunem Cocuţei. Ea face ce face şi găseşte!

Şi a venit la mine, în Bucureştii Noi, şi mi-a spus ca în ziua următoare să nu mă mai duc la biserică, ci să mă duc să caut scândură. Lângă mine, în Bucureştii Noi, se afla un depozit de scânduri. M-am dus acolo, dar răspunsul a fost acelaşi, că nu au aşa ceva de vânzare. Plecând eu, am văzut un copil căruia îi căzuse ceasul de la mână şi el plângea căutându-l. M-am aplecat şi eu să-l caut şi am văzut jos scânduri de stejar. După ce am găsit ceasul copilului, m-am întors, l-am cinstit pe paznic, dar el mi-a spus că scândurile de stejar, întrucât nu putrezesc, sunt puse numai ca un pod peste care să se aşeze scândurile de brad şi nu poate da stiva la o parte.

Am telefonat Părintelui Constantin şi a venit cu oameni de la biserică.

S-a învoit cu omul să cumpere cât aveam nevoie, apoi au dat la o parte scândurile de brad, au luat pe cele de stejar şi au pus stiva la loc. Ce bucurie pe Părintele!

Plângea de bucurie!

După ce s-au făcu cercevelele, ţin minte că într-o zi le vopseam, eu pe dinafară şi un om pe dinăuntru. Şi nu ştiu cum am făcut de am vărsat bidonul de vopsea. Era o cutie mare şi pe atunci nu se prea găsea. Eu m-am speriat, mi-a fost frică ce-o să-mi facă Părintele. Dar omul care vopsea cu mine mi-a zis:

– Spune că am vărsat-o eu!

Nu după mult, trece Părintele:

– Ce-ai făcut, Cocuţo?

Eu, păcătoasa de mine, am minţit, că n-am vărsat-o eu, dar Părintele zice:

– De ce ai învăţat-o, măi omule, să mintă? Ea a vărsat-o!

Pe toate le ştia Părintele.

Duminicile sau în zilele de sărbătoare eu mergeam după-amiaza pe la spitale. Odată, nu mai ştiu de ce, m-am dus la biserică. L-am văzut de departe pe Părintele Sârbu trăgând după el un căruţ mic cu roate pe care îl avea. De obicei punea în el de toate. Eu nu m-am arătat, m-am ascuns. Părintele se ferea, avea pachete în el. S-a dus la o curte de pe lângă biserică, a deschis poarta şi a pus toate pachetele acolo. Apoi a închis poarta şi a plecat. Asta făcea el în fiecare duminică după-amiaza.

(Matilda Mircea (Cocuța) – Un mare mărturisitor creștin. Preotul Constantin Sârbu, Lucrare îngrijită de obștea mănăstirii Diaconești, Ediția a III-a, Editura Bonifaciu, Bacău, p. 18-39)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Pomenirea lui Nichifor Crainic – mărturisitor și cel mai mare poet român creştin – 20 august

Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.

Nichifor Crainic este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală şi nimeni nu o poate contesta.

Nici orientarea spre cultura franceză, nici aplecarea spre nemţi ori ruşi nu egalează forţa cu care substanţa noastră spirituală se simte ortodox – bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului, atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El era de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului.

Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenţie, în timpul căreia a compus în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat ilegal. Nădăjduim însă că într-o zi vor vedea lumina tiparului.

În temniţă poetul se ruga adâncit în sineşi, în genunchi, ceasuri întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru opera sa şi pentru suferinţa îndurată nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de conştiinţă dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a murit ca un singuratic, căci era încă ostracizat.

Uitând greşelile omului, rămânem cu imaginea poetului şi gânditorului creştin care va impresiona oricând şi oriunde va fi citit. Azi se lasă tăcere peste opera lui dar într-o zi va fi aşezat în locul de cinste al culturii.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 305-306)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net 


Câteva poezii de Nichifor Crainic

Ţara De Peste Veac

Spre tara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, –
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.

Spre ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.

Sus ! pe sparte frunţi de zei,
Şovăielnici paşi ai mei !
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămână sub călcâiu
Şi genuni de zare !

În ţara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate şti –
Singur Lerui-Ler.

Cântecul Potirului

Când holda taiata de seceri fu gata
Bunicul si tata
Lasara o chita de spice în picioare
Legand-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau matasos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când painea-n cuptor semana cu arama,
Bunica si mama
Scotand-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parca moaste cinstite si lucii
Ca painea, dand abur cu dulce miros,
Parea ca e barba lui Domnu Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,
Hraneste-mă mama de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu painea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de vita ce-nfasura crama
Bunica si mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunandu-mi povestea;
Copile, graira, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mama varsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul si tata
In joc de calcaie jucand nestemate
Ce lasa ca rana siroaie-nspumate,
Copile, graira, e must sangeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe cruce;
Adapa-mă, seva de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate si lanuri manoase,
Pamantul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveste-te-n vie si vezi-te-n grane
Si sangera-n struguri si frange-te-n paine,
Tu, viata de-a pururi a neamului meu.

Cântecul foamei

De voi fi fost cândva ciorchine,
Sunt azi o boală stoarsă-n teasc.
În flămânzenia din mine
Turnați o zeamă și rănasc.

Îmi pipăi trupul cum se stinge,
Un borș cu știr l-ar încălzi,
Un fir de iarbă de-aș atinge
Fulgerător aș înverzi.

Lăsați-mi brațul de fantomă
Să rupă de pe crengi un măr,
Mușcând, m-ar umple de aromă
Și-aș mai trăi în adevăr.

În țara turmelor și-a pâinii
Visez o mână de ciuperci…
Lăsați-mă în rând cu câinii
La raiul unui blid de terci.

O, Milostivule, Tu Care
Cu doi ciortani și cinci colaci
Făcuși un munte de mâncare
Și saturași pe cei săraci,

Repetă, Bunule, minunea
Și-ndestulează mii de guri,
Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi doar un coș cu firmituri.

Noaptea Invierii

Din spuma de visini rasare conacul
Sub nemarginitul safir instelat.
Aprins de-asteptare, pandeste buimacul
Strangandu-si toporul sub bratu-ncordat.

Troianul de floare l-ascunde ca norul
Ce-ar sta sa se sparga in trasnet cumplit.
Din sange rachiul, din minte amorul
Strapung cu duhoare vazduhu-nflorit.

E noaptea-nvierii. Tresalta faptura;
Tamaie e-n codri si smirna-n gradini,
Spre marea minune se-nalta natura
Cu ierburi si arbori schimbati in lumini.

Un clopot rasuna, raspund celelalte,
Talazuri rotind in eter,
Se umplu se vuiet tacerile-nalte
Si sufletul lumii se suie spre cer.

Buimacul injura paruta zabava
Cu care crestinii se duc spre altar
Pur, crinul credintei se leagana-n slava
Sa-l miruie roua cerescului har.

Conacul e singur. Ai casei plecara.
Zavoarele astazi pe usi nu se pun,
Deschisa e poarta oricarui de-afara.
In noaptea-nvierii tot omul e bun.

Acasa ramane bunica oloaga.
Iisus inviatul luceste-n iatac.
Batrana-n fotoliu, sub candeli, se roaga
Cand intra navala talharul buimac.

Alaturi e lada crezuta cu-o suma
Ce face un diavol din omul marunt,
El strange toporul de parca-l sugruma
Smuncindu-l in aer salbatic si crunt.

Batrana se uita la el fara frica
Cu chipu-n vapae de candeli nimbat,
Ea crede ca omul o cruce ridica
Si glasul ei canta: “Hristor a-nviat!”

Ce calda blandete, ce miere cereasca
E-n glasul batranei ca omu-a-mpietrit?
Se narui bratul ce vru sa loveasca,
Toporul ii cade cu zgomot icnit.

Se misca naluca Iisus in icoana
Si-nvaluie-n aur tacutul iatac,
Podeaua rasuna de stranie zvoana
De parca-n adancuri ar geme un drac.
Atat a fost totul. Acum se framanta
Ca noru-ntre vanturi de nord si de sud;
Cu mintea trezita si-asupra-si rasfranta,
Se vede deodata nemernic si crud.

Cu spaima zareste, surprinse-n trezie,
Duhanii de bezna ce-n suflet s-ascund
Precum intr-o apa cand e stravezie
Vascoase jivine tarandu-se-n fund.

Sub bolta-nstelata, ce sta-n sarbatoare,
Pamantul se-ntinde smaltat ca un pres,
Tot omul lumina, tot pomul o floare,
Doar el, panguritul, se simte un les.

Batrana-l priveste de parca-l rasfata,
Straina cu totul de zbuciumul lui;
Ea pare bunica lui insusi de fata
Ca-n vremea cand, fraged, era doar un pui.

Mergea impreuna cu sfanta batrana
In nopti ca si asta la Domnu Hristos,
Radeau ghioceii in chita din mana
Si inima floare s-o duca prinos.

O, glasuri de clopot si ropot de toaca,
Odrasla de inger ramasa-napoi,
Cascada de munte cazuta-n baltoaca,
Zapada de suflet topita-n noroi !

Zdrobit ingenunche si geme: “Iertare,
Iertare, iertare” , cu grai sugrumat.
Batrana-l priveste cu-adanca mirare,
Iar glasul ei canta: “Hristos a-nviat !”