Pomenirea Sfântului Ierarh Dionisie Erhan, episcopul Cetății Albe și Ismailului (sfânt cu moaște întregi)- 17 septembrie

Image result for episcopul dionisie erhan

manastirea-sireti.md

UN ALT SFÂNT ROMÂN! A fost descoperit trupul neputrezit al ierarhului DIONISIE ERHAN, episcop vicar de Chișinău, episcop al Ismailului și apoi al Argeșului între 1918-1943

PS Dionisie Erhan, născut Dimitrie Erhan (n. 2 noiembrie 1868, Bardar, Ialoveni — d. 17 septembrie 1943, Chișinău) a fost un cleric ortodox român. La 25 octombrie 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut în rândul Sfinților pe Episcopul Dionisie Erhan al Cetății-Albe-Ismail cu zi de pomenire la 17 septembrie.

Viața

S-a născut din părinți adânc evlavioși – Vasile și Andriana, răzeși moldoveni, primind din botez numele Dimitrie. În vârsta numai de 15 ani, la 28 noiembroe 1883, a intrat ca frate în Mănăstirea Suruceni, unde a și căpătat cunoștință de carte. După 7 ani, la 1890 a fost întărit frate rasofor, iar la 25 septembrie 1899, a primit tunderea în monahism, schimbându-i-se numele în Dionisie. În anul 1900 a fost hirotonosit ierodiacon, la 1901 e ales și întărit în dregătoria de econom al mănăstirii, iar în 1904 e hirotonisit ieromonah. În 1908 a fost însărcinat ca împlinitor de stareț. La 1911 i s-a acordat cruce aurită. La 1915 e hirotonit ca egumen. În Mai 1918 a fost ridigat la rangul de arhimandrit, iar din Iunie 1918 pînă în Decembrie același an, a purtat și sarcina de exarh al mănăstirilor din Basarabia.

La 22 iulie 1918, arhimandritul Dionisie Erhan este ales arhiereu al Ismailului, sfințirea făcîndu-se în Catedrala Mitropoliei din Iași.

În primul parlament al României Întregite de la 1918, a fost ales, aproape cu unanimitate, Senator al județelor Cetatea-Albă și Ismail.

În ziua de 8/21 februarie 1920, Congresul General al Eparhie i-a votat toată încrederea și l-a ales ca Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, fiind confirmat în această demnitate prin Înalt Decret Regal, în urma recomandării Sfântului Sinod și a Guvernului, și rămânând mai departe stareț al mănăstirii Suruceni, pe care aproape a reînnoit-o cu totul și a adus-o în starea bună actuală.

După înființarea Episcopiei Cetății-Albe și Ismailului, la 1923, i s-a dat titlul de „Tighineanu”.

În 1932 este delegat ca locțiitor al Episcopiei de Cetatea-Albă Ismail, iar în 20 octombrie 1933 este ales ca titular al acestei Episcopii dar neconfirmat de Sfântul Sinod pe motiv că n-avea studii teologice.

La 21 martie 1934 i se conferă titlul de „doctor honoris causa” de către consiliul Facultății de Teologie din Chișinău.

La 19 aprilie 1934 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a validat alegerea P.S. Episcop Dionisie ca titular al Episcopiei Cetății-Albe-Ismail și a fost investit în ziua de 27 aprilie 1934 de către Regele Carol al II-lea prin Înalt Decret Regal.

A fost instalat în Catedrala din Ismail la 20 mai 1934 unde a păstorit până în 1940 când Basarabia a fost ocupată de armata sovietică.

În perioada 1940-1941 a slujit ca locțiitor al Episcopiei Argeșului.

La 1 septembrie 1941 demisionează din funcția de episcop al Cetății-Albe-Ismail pe motivul stării de sănătate și a vârstei înaintate întorcându-se la mânăstirea de metanie pe care o găsește jefuită și devastată.

În septembrie 1943 se internează la Spitalul Central din Chișinău unde își dă obștescul sfârșit la 17 septembrie 1943.

Luni, 20 septembrie 1943 este prohodit la Biserica „Sf. Nicolae” din Chișinău și condus în procesiune într-un car tras de șase boi până la Mânăstirea Suruceni unde ajunge seara iar a doua zi, marți 21 septembrie după Sfânta Liturghii săvârșită de către arhiepiscopul Efrem Enăchescu și episcopul Policarp Morușca, mulțime de preoți și popor este așezat în mormântul de lângă biserica „Sf. M. Mc. Gheorghe”

Aflarea moaștelor, canonizarea

La 10 iulie 2018, cu ocazia lucrărilor de consolidare a bisericii „Sf. M. Mc. Gheorghe” din mânăstirea Suruceni s-au aflat moaștele întregi ale episcopului Dionisie Erhan.

La 15 septembrie 2018 sfintele moaște au fost îmbrăcate în veșminte arhierești și așezate în raclă în biserica „Sf. Nicolae” a mânăstirii Suruceni.

La 17 septembrie 2018 Înaltpreasfinția sa Vladimir Mitropolitul Chișinăului și al Întregii Moldove împreună cu Preasfințitul Episcop Ioan de Soroca au săvârșit Sfânta Liturghie și pomenirea la 75 de ani de la adormirea Episcopului Dionisie Erhan.

La 25 octombrie 2018, în ședința sa de lucru Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut în rândul Sfinților pe Episcopul Dionisie Erhan al Cetății-Albe-Ismail cu zi de pomenire la 17 septembrie.

Inscripția de pe piatra de mormânt de la mânăstirea Suruceni din Basarabia:

„Episcopul Dionisie Erhan (n. 1868 — d. 1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Răzăș din Bardarul Lăpușnei, Luminatu-s-a singur prin învățătura cărții și fost-a cuvios călugăr din pruncie. Staret aici (mânăstirea Suruceni) îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz în Legea creștină Strămoșească, Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărții. Pilda de păstor duhovnicesc – cu grai frumos, cu râvnă sfântă… până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate și unchi”. – ro.wikipedia.org

manastirea-sireti.md

manastirea-sireti.md

Image result for episcopul dionisie erhan

Sfântul Ștefan cel Mare – 2 iulie

Voievodul sfânt

Domnul

Canonizarea Sfântului Ștefan cel Mare
Fotografie de la canonizarea Sfântului Ștefan cel Mare, 20 iunie 1992

Fiu al domnului Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea, Ștefan l-a înfrânt în 1457, la Doljești, pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, și a fost uns domn al Moldovei de către mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcată de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care deveniseră o amenințare pentru Europa și pentru întreaga Creștinătate. Cea mai importantă victorie asupra turcilor Ștefan a obținut-o la Podul Înalt, lângă Vaslui, în 10 ianuarie 1475, cu o armată de trei ori mai mică decât a invadatorilor. Semnificativ pentru gândirea voievodului, Cronica Țării Moldovei spune că, după această luptă, Ștefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine și cu apă și în toată țara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu și numai Lui să i se aducă laudă”.

După propria sa mărturie, Ștefan cel Mare a purtat 36 de bătălii, din care a câștigat 34. Victoriile răsunătoare împotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) și Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele înfrângeri au fost cele de la Chilia (1462) și Războieni-Valea Albă (1476). Și în cazul înfrângerilor, Ștefan cel Mare a dovedit o profundă conștiință duhovnicească: „a stat în voința lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate și lăudat să fie numele Său”.

Prima parte a domniei a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care domnul a ctitorit-o în această etapă a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpănă avea să fie cel din lupta de la Șcheia (1486), în care voievodul a căzut de pe cal și a zăcut jumătate de zi printre morți. Acest moment și poate înțelegerea că invazia otomană nu poate fi stăvilită numai cu armele văzute au dus la o transformare în activitatea sa.

Ctitorul
În cea de-a doua parte a domniei, Ștefan cel Mare s-a ocupat în chip deosebit de ctitorirea de biserici și mănăstiri, construind chiar și două în același an. Tradiția vorbește de un număr de 40 de lăcașuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare. Pe lângă construcția în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele și cărțile necesare slujbelor. Ne-au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumusețe – Tetraevanghele, Mineie, Viețile Sfinților –, cădelnițe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur și argint. Toate acestea i-au făcut pe cercetători să vorbească despre o „epocă ștefaniană”.

Această epocă, deopotrivă culturală și spirituală, a constituit perioada de maximă înflorire a Țării Moldovei și a rămas o moștenire neepuizată până astăzi. Ea a rodit nu numai în spațiul românesc, ci și în spațiile ortodoxe aflate sub stăpânire otomană ori în cele aflate în afirmare, precum Rusia. În mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, acest centru al vieții monahale ortodoxe. La mănăstirea Zografu, de pildă, Ștefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.

Jertfele sale materiale pentru zidirea și împodobirea locașurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia văzută a dragostei pentru Dumnezeu și pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capătă o nouă trăsătură: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugăciuni înălțate cu smerenie către Dumnezeu.

Familia
Viața de familie a unui principe creștin este unită permanent cu responsabilitatea în fața lui Dumnezeu pentru poporul încredințat de El să-l conducă. Faptele lui trebuie să slujească supușii, inclusiv prin datoria de a lăsa țării un urmaș vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile în familie. În această lumină trebuie înțelese cele trei căsătorii (numărul maxim admis de Biserica Ortodoxă) ale lui Ștefan cel Mare. Întâia soție, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit după patru ani de căsnicie (1463–1467). Cea de-a doua soție, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducători ai Imperiului Bizantin, a murit după o căsătorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor două soții nu a fost însă singura cruce a familiei voievodului: cinci copii îi vor muri în timpul vieții. Dintre băieți, îi va supraviețui doar Bogdan al III-lea, urmaș la tron și fiu din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Țării Românești – și a Mariei Despina.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedește falsitatea ipotezelor privind numeroșii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Măria Sa a avut un singur fiu în afara căsătoriei: Petru Rareș. Faptul că acesta avea să fie cel mai vrednic urmaș este rodul pocăinței adânci a domnului, care a avut tăria de a-și plânge păcatul și de a-și întoarce viața la Dumnezeu. Pentru această conștiință smerită, Dumnezeu a întors o greșeală într-o binecuvântare și a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lăcașuri întocmai ca și tatăl său.

Omul și sfântul
Sfârșitul domnului a fost unul pe măsura vieții sale: „Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ștefan vodă” (Letopisețul lui Grigore Ureche).

După trecerea lui Ștefan cel Mare la cele veșnice, în 2 iulie 1504, poporul a simțit că are un mijlocitor și un rugător în cer. Din generație în generație, Ștefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfânt” (Mihai Eminescu), nu doar al Țării Moldovei, ci al întregului neam românesc. Numele lui a însuflețit eforturile românilor în momentele de răscruce ale istoriei noastre, a unit românii de pretutindeni la mormântul său prin serbările naționale de la Putna (1871 și 1904), a inspirat literatura și folclorul cu o pildă de vitejie și de demnitate. Și noi, cei de astăzi, avându-l înainte ca model, ne recâștigăm încrederea în forțele noastre și știm că Dumnezeu, pentru astfel de mărturisitori, nu lasă un popor să piară. Un popor creștin care, în momente de mare cumpănă sufletească, se inspiră din viața trăitorilor în Dumnezeu, își va păstra identitatea și va ști să răspundă la orice amenințare dinăuntru sau dinafară.

Recunoașterea oficială a sfințeniei lui Ștefan cel Mare, prin actul canonizării de către Biserică, a venit după câteva sute de ani, deși el era cinstit ca sfânt de către popor încă de la moartea sa. O mărturie din afară care confirmă cultul acordat de către popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitând în 1575 Țara Moldovei, arăta că „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt”. Însă în general Biserica românească de-a lungul timpului nu a făcut din canonizarea sfinților o practică curentă, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei. Acest fapt ține, poate, de trăirea religioasă a românilor, care își cinsteau sfinții spontan, cu o simplitate firească, fără să simtă nevoia unei decizii oficiale bisericești. Era suficientă tradiția lăsată de părinți și bunici și legătura de inimă cu sfântul respectiv. În spațiul creștin al Evului Mediu, pe de altă parte, era cunoscută categoria sfinților-regi, care cârmuiau cu credință poporul întru frica lui Dumnezeu: Sfinții Boris și Gleb la ruși, Sfântul Ștefan al Ungariei (997 – 1038, deci înainte de 1054, n. adm.), Sfântul Venceslas al Boemiei (921-935, martirizat. n. adm.) și alții. Pe aceste temeiuri și Biserica Ortodoxă Română a împlinit în 1992, după o întârziere datorată regimului comunist, actul oficial al canonizării lui Ștefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind și ziua cinstirii sale – 2 iulie.

Semnele sfințeniei lui Ștefan cel Mare le găsim în viața lui și în moștenirea pe care ne-a lăsat-o. În viața lui și-a purtat crucea: de domn – cu grija în inimă pentru un imperiu mereu în creștere și pentru un popor amenințat cu islamizarea; de soț și tată – moartea celor două soții și a fiilor săi; de luptător – rana de la picior purtată cu răbdare mai mult de 40 de ani. Prin această întreită cruce, Hristos l-a curățit și l-a sfințit, dându-i o credință nestrămutată în ajutorul Lui. Ștefan cel Mare este mare pentru că a înțeles că biruințele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar înfrângerile i-au fost spre încercare și spre răbdare. Îi vedem nădejdea în ajutorul sfinților militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – și smerenia cu care își întemeiază ctitoriile, mărturisită în pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (…) primește de la noi și această rugăciune a smeritului robului tău”. Remarcabil este gestul său de mulțumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, când a postit patru zile numai cu pâine și cu apă.

Ștefan cel Mare este sfânt pentru că și-a iubit neamul și s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire și evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moștenire neprețuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea ființei și neatârnarea țării noastre!”. Această moștenire o avem și noi de păstrat și de transmis mai departe nealterată: libertatea neamului și credința ortodoxă.

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie) apără orașul Suceava în 1629 de asediul cazacilor

Sfântul care a luptat împotriva catolicismului, împotriva animismului tătarilor (păgânism) și împotriva evreilor (iudaici).


La data de 2 iunie, Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Contrar așteptărilor, sfântul nu este de origine română, ci turcă, aparținând zonei orașului Trabzon, din provincia cu același nume.Străvechea cetate voievodală Suceava îl găzduiește pe Sfântul Ioan, supranumit cel Nou, din sec. al XV-lea.

El era un negustor care fusese educat în spirit creștin, care își lucra mântuirea, fără ascunzișuri. Astfel, tânărul care fusese născut pe la sfârșitul sec. al XIII-lea, avea „febra” propovăduirii credinței creștine, asemenea sfinților pe care îi „cunoscuse”, vizitându-le sfintele moaște din bisericile pe care le vizita în călătoriile sale negustorești, ajungând chiar și prin zona Munteniei și a Moldovei.

Sf.Ioan03

Era bun, blând, milostiv și însetat de adevăr, iar oamenii îl iubeau și îl respectau, atrăgând, astfel, invidia altor negustori.

În acea vreme, după Schisma din 1054 și căderea Constantinopolului, care fusese cucerit și jefuit în mod barbar de către latinii cruciați în 1204, pe la 1330 sau 1332, Sfântul Ioan, călătorea din Trapezunt în Cetatea Albă, din Basarabia (Ucraina de astăzi), pe corabia unui negustor nume Reiz, catolic din Veneția sau Genova. Pe drum, cei doi au avut discuțiii privitoare la credință, nefiind exclusă chiar posibilitatea existenței unei discuții „isihaste”, adică dintre un ortodox și un catolic, pe baza diferențelor din urma reformării bisericii catolice. Deoarece Ioan apăra valorile în care credea cu mult curaj, când au ajuns în Cetatea Albă, Reiz a mers la conducătorul cetății, în acea vreme stăpânită de tătarii nogai și, pentru a se răzbuna, i-a zis că un tânăr de pe corabia sa vrea să se convertească la credința tătarilor.

Ioan a fost chemat să se închine soarelui și luceafărului și să se lepede de credința creștină, spre exemplu pentru toți creștinii. Ioan a refuzat cu desăvârșire, explicând că el se închină creatorului soarelui, de care nu se va lepăda, pentru a se închina întunericului. Mărturisindu-și credința cu glas mare spre cer, cu mâinile ridicate și fața veselă și hulind, în același timp, păgânătatea, a fost el dezbrăcat de haine și amenințat cu bătaia cu multe toiege, pentru a renunța la Hristos, moarte pe care sfântul a primit-o cu bucurie.

Sfântul a fost bătut fără milă, timp în care se ruga cu glas tare Domnului, mulțumindu-i pentru „botezul sângelui” ce avea să-l curețe de orice păcat și să-i dea cununa muceniciei.

A doua zi, nemilosul tiran a încercat din nou să îl convingă, de data asta bizuindu-se pe faptul că durerile bătăii îl vor fi înmuiat pe Ioan, care va accepta să fie tratat de pricepuții medici indieni și persani, la cererea tiranului, dacă își va lepăda credința, dar Ioan, cu fața veselă și luminoasă, l-a asigurat că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Astfel, sfântul a ajuns să fie târâit de un cal sălbatic pe toate ulițele Cetății Albe și ajungând în cartierul evreiesc, aceștia au aruncat în el cu pietre iar unui dintre evrei i-a tăiat capul cu o sabie. Călărețul l-a dezlegat și l-a lăsat în acel loc, unde niciun creștin nu îndrăznea să îl atingă, de frica păgânilor, însă din acea noapte au început să se arate și primele minuni.

S-au arătat multe făclii arzând și trei îngeri, care tămâiau trupul neînsuflețit al noului mucenic, văzându-se un stâlp de foc care urca până la cer, chiar deasupra trupului lui Ioan. Un evreu care credea că preoții creștini au venit să ia rămășițele, a încercat să tragă cu arcul în ei, însă acesta i s-a lipit de mână, la fel și săgeata, rămânând înțepenit în acel loc, până a doua zi, iar după ce a mărturisit tuturor minunile ce văzuse și pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui, i s-a dezlegat trupul din acel loc. Aflând conducătorul de minunea aceasta și temându-se, a poruncit creștinilor să îl îngroape pe Ioan.

Moaștele Sfântului Ioan și salvarea Sucevei

În mod surprinzător, catolicul care l-a vândut pe Ioan a vrut să-i fure trupul și să-l ducă înapoi în țara sa, însă Ioan s-a arătat în vis preotului care slujea la biserica unde era îngropat și l-a trimis să-l oprească. Astfel, Sfântul Ioan cel Nou a ajuns să fie așezat în altar, aproape de Sfânta Masă, începând a se petrece multe minuni cu sfintele sale moaște, care răspândeau, uneori, bună mireasmă sau se arăta asupra lor lumină minunată.

Făcând și multe vindecări, i s-a dus vestea, sfântului, până la domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432), care a făcut toate demersurile pentru ca Sfântul Ioan cel Nou să fie mutat la cetatea Albă din Suceava, unde se află și astăzi și unde au făcut alte minunate fapte, dintre care este binecunoscută salvarea Sucevei de năvălitorii cazaci, în urma căreia a rămas, ca mărturie, scrisoarea mitropolitului Kievului, Sfântul Petru Movilă:

„În anul 1629 luna august 3 zile, venind în mănăstirea Pecersca Varlaam ieromonachul, din pământul Moldovei, și fiind trimis la mine ca să mă vadă de cătră Miron Barnovschi Voievodul, mi-a spus, că în anul 1622 când necuratul împărat al agarenilor, Sultanul Osman, a venit sub Hotin, ca să se bată cu regatul Poloniei…
Cazacii zaporojeni, care mergeau în contra necuraților, nu s-au dus numai la Hotin, unde era și oastea poloneza, ci s-au îndreptat spre orașul Suceava, ca să-l prade pe el… În timp ce năvălitorii se îndreptau spre oraș, localnicii Sucevei se retrăgeau cum se obișnuia în cetate.
Fiind atunci mitropolit Anastasie Crimca cu preoții au voit, după obiceiu, să ducă din mitropolie în cetatea de sus și moaștele Sfântului Ioan cel Nou, și când au venit, ca să le ia, n-au putut să le ridice de la locul lor (căci acestea totdeauna cu darul lui Dumnezeu, când la nevoie orașul trebuia să fie mântuit de inamicii, ce cădeau asupra lui). Cu aceasta au făcut cunoscut mântuirea lui (orașului), că nu va fi nici cu armele, nici cu lupta, dar la rugăciune și ajunare au alergat toată mulțimea, ce fugise în cetate, rugând pe Dumnezeu și pe Sfântul Ioan, plăcutul lui, pentru mântuire.
Iar când au venit cazacii la râu și cum voiaua intra și în oraș, o minune! râul, pre care oamenii îl treceau în sus și în jos, deodată așa s-a umplut cu apă, că nici odată mai nainte n-a fost așa de inundat. Iar ei văzând aceasta s-au spăimântat și au început a se retrage; și așa orașul s-a mântuit cu rugăcinile Sfântului Ioan martiriul cel Nou.
Și de la acel timp mitopolitul cu tot clerul și cu episcopii au stabilit, ca acea zi să se serbeze… fac în mitropolie în acea zi litie, înconjurând biserica cu moaștele Sfântului Ioan, și mulțumind lui Dumnezeu, cel ce cu cinste i-a mântuit pe dânșii de așa nenorocire cu rugăciunile Sfântului marelui martir Ioan cel Nou.” (sursa: sfantulioancelnou.ro)

După alte strămutări ale Sfintelor Moaște, în Polonia și Austria, acestea au revenit pe plaiurile bucovinene, Sfântul Ioan redevenind „ocrotitorul a toată Țara Moldovei”. Ziua prăznuirii sale a rămas 2 iunie, ziua salvării Sucevei de pârjolul cazacilor zaporojeni în 1622. – activenews.ro

Părintele IUSTIN PÂRVU – 100 de ani de la naștere

Image result for pr iustin parvu

marturisitorii.ro

10 februarie 1919 – (+16 iunie 2013) – 10 februarie 2019

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir

Image result for sf dimitrie izvoratorul de mir icoane

crestin ortodox.ro

 

Acesta a fost pe vremea împaratilor Diocletian si Maximian (284-305), tragându-se din Tesalonic, fiind din început evlavios si învatator al credintei celei în Hristos. Deci mergând Maximian la Tesalonic a fost prins sfântul si pus în temnita, pentru ca era vestit în dreapta credinta. Si laudându-se împaratul cu un om al lui ce-l chema Lie si îndemnând pe oamenii cetatii sa iasa sa se lupte cu el, caci întrecea acesta pe toti cei de vârsta lui la marimea trupului si la putere. Un oarecare tânar crestin anume Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie unde se afla în temnita, îi zise: „Robule al lui Dumnezeu, vreau sa ma lupt cu Lie; roaga-te pentru mine”. Iar sfântul însemnându-l la frunte cu semnul crucii, îi zise: „Si pe Lie vei birui si pentru Hristos vei marturisi”. Deci luând Nestor îndrazneala din cuvintele acestea, merse de se lupta cu Lie si-i puse semetia lui jos, omorându-l. De care lucru împaratul rusinându-se, s-a mâhnit si s-a mâniat.

Si fiindca s-a aflat ca Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostasi si le-a poruncit sa-l strapunga cu sulitele pe sfântul în temnita. Pentru ca a fost pricina înjunghierii lui Lie si facându-se aceasta, îndata marele Dimitrie si-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, facând dupa moartea sa multe minuni si uimitoare tamaduiri. Apoi din porunca împaratului s-a taiat si capul Sfântului Nestor.

DINTRU ALE LUI METAFRAST

Asadar, zacând trupul sfântului mort pe pamânt, au luat apoi niste crestini cinstitele lui moaste si le-au îngropat cu cinste si cu dragoste dumnezeiasca. Iar o sluga a sfântului ce-i slujea, când a primit sfântul fericita junghiere, el precum a putut a strâns sfintitul sânge al mucenicului, în sfântul orar ce-l purta sfântul pe umere, înca si inelul sfântului ce-l purta în mâna sângerându-l cu mucenicescul sânge, multe minuni a facut cu el, încât s-a umplut toata cetatea tesalonicenilor de vestea minunilor. Drept aceea nici era cu putinta a se ascunde aceasta de Maximilian, nici el a suferi zavistia; ci au prins numaidecât pe acea minunata sluga, care se chema Lupul si l-au omorât. Deci trecând câtava vreme si înmultindu-se minunile si ajungând în toate partile, un om oarecare anume Leontie, foarte de cinste si cu caldura spre credinta în Hristos, a cazut într-o boala foarte grea, cât socotea mai de dorit moartea si neputând doctorii nimic a-i folosi si boala tot întarindu-se, a nazuit la sfânta biserica a mucenicului, si îndata cum l-au dus si l-au pus acolo si el chemând numele sfântului prin buzele sale, lesne s-a tamaduit de acea boala. Si precum Leontie curând îsi lua tamaduirea, asa fara de zabava precum a putut a dat rasplatirea. Ca a stricat locasul cel mic unde era trupul sfântului, fiind foarte strâmt din pricina zidului baii si a ulitei. Si a zidit din temelie locas mai mare în cetatea Tesalonicului, care sta pâna astazi foarte cuvios în fata ulitei celei mari, unde este baia cea de obste. Deci vrând acest iubitor de credinta om, ca sa mearga la Iliric unde avea si dregatoria de guvernator si vrând el sa ia oarece parti din sfântul trup, ca sa zideasca si acolo biserica sfântului mucenic, a fost oprit de la ce voia sa faca, prin aratari de noapte, pentru ca nu luase voie de la sfântul. Pentru aceasta a facut a doua calatorie, precum se spune, si luând haina mucenicului ce era rosita de sfântul lui sânge si o parte din orar, si punându-le într-un sicriu de cinste, pe cele ce erau cu adevarat cinstite, într-acest chip a împlinit dorinta mucenicului si apararea sa. Deci vrând a-si face calea catre Sirmium în vreme de iarna si sosind la tarmurile apei Istrului si venind apa foarte mare, era în mare mâhnire. Iar Sf. Dimitrie aratându-i-se i-a zis: „Sa nu ai nici o grija, ci tine în mâini cele ce duci si treci fara de nici o îndoiala râul”. Si a ascultat guvernatorul pe cel ce i se aratase si dimineata suindu-se în car a trecut apa tinând sicriasul în mâini; iar apa îi facea loc si curgea cu liniste. Deci asa trecând fara de nici o vatamare si sosind la Sirmium a asezat acest sfânt sicriu cu odorul ce era în el în biserica ce zidise mucenicului. Si multi s-au bucurat de multele minuni si tamaduiri ce facuse acea sfânta hlamida, înca si pe cale.

Si pe Marian guvernatorul ilirienilor, care era cuprins de o boala rea din cap pâna la picioare, parasindu-l doctorii si mergând la biserica sfântului, precum îi poruncise sfântul, i-a izbavit de acea boala. Si pe alt om ce avea boala de curgerea sângelui, l-a tamaduit minunat si pe altul ce era demonizat, înca si cetatea cea mare a Tesalonicului a izbavit-o de împresurarea barbarilor si a scos-o din robia lor.

Si pe episcopul afrorilor (pe care îi socotesc elinii mutati din Fenicia), care fiind robit de catre barbari l-a izbavit, aratându-i-se sfântul si slobozindu-l din legaturile ce avea împrejur, l-a îndreptat pâna la Tesalonic. Iar daca s-a dus episcopul în Africa, a zidit o biserica Marelui Mucenic Dimitrie, silindu-se înca sa-i faca si un chivot si un amvon, iar sfântul neîntârziind, ci aratându-se episcopului în vis, i-a zis: „Ia aminte, corabia ce a sosit acum la liman a adus marmore câte îti trebuie, si din acelea sa iei pentru acea trebuinta”; deci vorbind episcopul cu corabierul si neizbutind, i s-a aratat iarasi sfântul si i-a zis: „Ca la vârful corabiei zaceau marmorele”, spunându-le tot anume cum si în ce fel de forma erau si cum ca le cumparase pe numele fratelui sau si împreuna-mu-cenicului Victor, si cum ca acela i le-a daruit acum fiind pentru el altele la Constantinopol de i s-a împlinit trebuinta si sa spuna aievea corabierului în acest chip, ca asa îl va pleca si le va lua, precum a si fost. În cetatea Tesalonicului a potolit foametea si moartea ce era, înconjurând pe la limanuri si aratându-se corabierilor, le-a poruncit sa porneasca cu corabiile cu bucate acolo degrab, aratându-se atunci si aievea, de-l vedeau corabierii cu ochii si mergea sfântul departe înaintea corabiilor, umblând pe mare.

Pururea pomenitul împarat Iustinian, a zidit acel de Dumnezeu facut si fara cusur lucru, în numele adevaratei întelepciuni a Cuvântu-lui lui Dumnezeu si cauta sa ascunda acolo toate cele de demult vechi si cinstite lucruri si pof-tind sa i se aduca acolo si vreo particica din moastele Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, si pornindu-se spre acel lucru cei trimisi de dânsul si apropiindu-se de mucenicescul si de Dumnezeu cinstitul mormânt al mucenicului, îndata se arata unde stralucea foc de la cinstitul sicriu si sarea de acolo vapaie de foc de-i lovea în gura si nu-i lasa sa se apropie, si glas din foc iesind si povestind acel înfricosator si minunat lucru zicea: „încetati de a mai încerca”; de care îngrozindu-se, au cazut cu fata la pa-mânt si luând numai tarâna de acolo, s-au dus. Din care, jumatate au pus-o ca un odor în camera odoarelor, iar jumatate au trimis-o la împarat pentru sfintenie, povestindu-i cele ce li s-a întâmplat si ce li s-a grait.

Iar diavolul cel ce pururea pizmuieste cele bune, a ispitit oarecând sa dea marea cetate a Tesalonicului în mâinile vrajmasilor în acest chip: a uneltit ca sa arda chivotul sfântului în biserica, si aprinzându-se biserica de ardea, a sosit si neamul cel fara de omenie al slavinilor, si a ascuns oastea putin în laturi de la cetate. Iar poporul strângându-se ca sa stinga focul, cel ce era purtator de grija de lucrurile cele sfinte ale bisericii, vazând ca argintul sicriului se topise de curgea pe pamânt, s-a temut sa nu se faca vreun jaf, sa piara argintul de popor, deci striga cu glas mare zicând: „O, prietenilor si fratilor, vrajmasii au împresurat cetatea si au început a sfarâma zidurile” si se mestesugia el cu cuvântul lui ca sa risipeasca multimea oamenilor si sa nu jefuiasca argintul, caci sfântul daduse insuflarea aceasta. Crezând cuvântul aceluia, precum si era de crezut si pornindu-se toti numaidecât la ziduri au aflat pe vrajmasi punând scarile la ziduri si maiestriile cele de stricaciunea cetatii si pe cei ce dadusera navala asupra cetatii numai putin decât focul; deci chemând pe sfântul în ajutor, i-au alungat. Iar dupa ce s-a stins si focul, pazitorul acela al bisericii, a spus catre toti minunea, zicând: Ca strigarea aceea ce facuse, nu era doara ca stia el ceva de venirea vrajmasilor, ci numai pentru paza sfântului, ca sa nu se jefuiasca argintul de popor. Care este aratata la cei chibzuiti, care stiu socoti lucrurile si cunosc dumnezeiestile rânduieli, ca cu pronia sfântului întorcând la capul vrajmasului mestesugurile lui, se tamadui raul cu rau, caci cu aprinderea focului a atâtat poporul si cu stingerea l-a întarit, iar cu glasul cel de mântuire, care s-a dat din dumnezeiasca insuflare pazitorul bisericii le-a strigat si fiind poporul înfierbântat a mântuit si zidul si cetatea foarte usor.

Asijderea si un oarecare Ilustrie, ce se zice pe limba greaca protospatar, sezând lânga biserica sfântului, dumnezeiesc om se cunostea a fi. Acesta spunea, ca pe vremea razboiului cu avarii, când împaratia Mavrichie, a vazut doi barbati luminosi la chip si la stat, ca cei ce sunt în cinste si stau înaintea fetei împaratului, care mergeau sa intre în biserica sfântului si când au fost la locul ce se cheama Trivolon, de unde se începe a intra în biserica, între cei doi stâlpi mari de tetalie, ce stau spre apus, au zis slugii sa-i duca la domnul casei, si apropiindu-se el de intrarea sfântului chivot, iar sfântul degrab a deschis usile si a iesit de i-a întâmpinat si le-a dat închinaciunea sanatatii ca unor cunoscuti si veniti de la împaratul si facând voia împaratului, iar si au grait catre dânsul, zicând: „Ca împaratul a poruncit sfintiei tale sa lasi cetatea si sa mergi catre dânsul, ca s-a lasat vrajmasilor cetatea aceasta”. Daca a auzit sfântul acest lucru a plâns, plecând capul, fiind cuprins cu tacere, multa vreme, arata cu chipul acesta greutatea mâhnirii ce-i dadusera cuvintele acelea, de care mâhnindu-se si sluga, a zis: „De as fi stiut, fratilor, ca va aduce venirea voastra atâta amaraciune, nu as fi spus domnului meu”. Si dupa aceea târziu i-a întrebat sfântul: „Adevarat, asa a placut? Asa s-a parut Domnului si Stapânului tuturor? Sa paraseasca o cetate atât de mare, pe care a cumparat-o cu Sângele Sau si sa o dobândeasca cei ce nu-l cunosc?” Si ei au zis: „Asa, adevarat”. Iar sfântul si mult-milostivul mucenic, i-a tocmit si i-a învatat sa duca raspunsul la Domnul si Stapânul tuturor, care era în acest chip: „Cunosc, iubitorule de oameni, Doamne, milosârdiile Tale, cele ce biruiesc pururea mâhnirea Ta, pe care o atâta pacatele noastre; cunosc ca Ti-ai pus sufletul pentru pacatosi si Ti-ai varsat sângele pentru ei, si nu s-a zaticnit niciodata aceasta buna voie a Ta si de pacatele noastre, si de vreme ce m-ai pus si pe mine pazitor acestei cetati, ma voi asemana Tie, Stapânului meu, si-mi voi pune sufletul pentru dânsii si voi pieri cu pieritorii acestia, ce cred în numele Tau. Si nu s-au despartit de la Tine, macar ca au gresit, iar Tu esti Dumnezeul celor ce se pocaiesc”. La acestea, barbatii aceia zisera: „Acestea sa spunem celui ce ne-a trimis? Acestea sa zicem împaratului? Frica ne este sa nu cumva sa se mâhneasca asupra ta”; iar sfântul a zis: „Acestea sa le zica si iara sa le zica, si s-a întors iarasi la Chimitirion si închise sfântul chivot înaintea celor cu chip îngeresc, care purcesera de se dusera dupa vorba aceasta”. Acestea le adeverea sfintitul Ilustrie, ca le vazuse aievea întru uimire; sau vedenie si povestindu-le cetatenilor, ce mai ramasesera, le da îndraznire cu cuvântul, ca erau îngroziti si slabiti pentru boala omorului ce se întâmplase mai înainte, aflându-se la multa neputinta si la lipsa de prada si calcarea limbilor, si-i îmbuna, ca este sfântul într-ajutor cu dânsii si-i adeverea ca vor fi paziti cu rugaciunile sfântului, precum mai pe urma sfârsitul lucrurilor a aratat.

Iarasi un eclesiarh anume Onisifor, pazind la sfântul mormânt si se ostenea la aprinderea candelelor si a facliilor si fiind rau cu naravul, ca fura lumânarile si facliile; si facând aceasta multa vreme, n-a lasat sfântul netamaduit naravul lui cel nepriceput si de stricaciune, si aratându-i-se în vis, l-a mustrat si l-a învatat cu binisorul ceea ce se cadea sa faca, zicându-i: „Frate Onisifore, nu-mi place ce faci la faclii; ci sa stii ca facând aceasta si pe cei ce le aduc pagubesti mult, si însuti pe tine te-ai împins în prapastia pierzarii. Caci cu cât se aprind mai mult facliile, se milostiveste si Dumnezeu mult spre cel ce le aduce; iar când se iau curând, micsoreaza lucrul mila aceluia si sporeste osânda celui ce le ia”.

Deci oprindu-se Onisifor putin dupa cuvintele acestea, peste putina vreme iar lasându-se de îmblânzirea vedeniei, s-a apucat iarasi de cele obisnuite si le facea fara de frica. Si într-o zi, mergând un crestin foarte de noapte a dus faclii foarte frumoase, care au placut lui Onisifor si îndata cum le-a aprins a mers sa le ia, dupa ce plecase cel ce le adusese. Însa vezi si grija sfântului: cum se întinse acela la faclii, sfântul înca slobozi glas din sicriu, zicându-i: „Dar nu te-ai mai lasat?” într-acest chip lovindu-se Onisifor, a cazut la pamânt cadere grea, îngrozindu-se de frica si de sunetul glasului, pâna a venit un cleric cunoscut al lui, de l-a ridicat de jos si l-a tinut de si-a venit în fire; si dupa ce si-a venit în fire, si-a marturisit catre toti îndraznirea nebuniei lui si purtarea de grija a sfântului, cu cea dintâi si a doua certare cu iubire omeneasca, încât nu numai el, ci si altii toti se folosira de minunea aceasta. – calendar-ortodox.ro

UN ALT SFÂNT ROMÂN! A fost descoperit trupul neputrezit al ierarhului DIONISIE ERHAN, episcop vicar de Chișinău, episcop al Ismailului și apoi al Argeșului între 1918-1943

Foto – manastirea-sireti.md – Moastele episcopului Dionisie Erhan

În după amiaza zilei de 27 iulie, ÎPS Mitropolit Vladimir însoțit de PS Siluan, Episcop de Orhei, Vicar mitropolitan și Prot. mitr. Vadim Cheibaș, secretarul Mitropoliei Moldovei și Arhim. Porfirie (Dobre), starețul Mănăstirii Sireți  a efectuat o vizită de lucru la Mănăstirea „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” din s. Suruceni, r. Ialoveni, unde s-a familiarizat cu activitatea obştei, precum și cu etapele de realizare a lucrărilor de renovare şi reconstrucţie a acestui aşezământ monahal.

Cu această ocazie, Egumena Epistemia (Goncearenco), stareța Mănăstirii Suruceni i-a raportat Întâistătătorului despre etapele de realizare a lucrărilor de restaurare şi renovare a mai multor obiective din patrimoniul mănăstiresc.

Ca urmare a lucrărilor de consolidare a cavoului aflat sub biserica „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” a fost descoperit (10 iulie n. adm.) trupul neputrezit al vrednicului de pomenire Episcop Dionisie Erhan, pe a cărui piatră funerară atestăm  următoarea inscripție:

„Episcopul Dionisie Erhan (n. 1868 — d. 1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Răzăș din Bardarul Lăpușnei, Luminatu-s-a singur prin învățătura cărții și fost-a cuvios călugăr din pruncie. Staret aici (Mănăstirea Suruceni) îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz în Legea creștină Strămoșească, Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărții. Pilda de păstor duhovnicesc – cu grai frumos, cu râvnă sfântă… până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate și unchi”.

ÎPS Mitropolit Vladimir a binecuvântat-o pe maica stareță Epistemia spre o cercetare amănunțită a vieții Episcopului Dionisie, mărturisitor smerit al înaltei nevoințe, strălucit ierarh al Bisericii lui Hristos, pe care contemporanii săi l-au descris ca pe un bun organizator și predicator, un înflăcărat apărător al valorilor spiritualității neamului și un model duhovnicesc vrednic de urmat, un om cu o viață de pateric.

Totodată, Mitropolitul s-a arătat mulţumit de munca depusă, apreciind capacităţile de organizare şi mobilizare a maicii Epistemia, precum şi truda depusă de către obștea monahală.

La rândul său, Egumena Epistimia a mulţumit Întâistătătorului pentru bunăvoinţa de a vizita această Mănăstire istorică, dar mai ales pentru sprijinul constant pe care îl oferă pentru renaşterea acesteia.

Sectorul Sinodal Comunicare Instituțională și Relații cu Mass-media, http://www.mitropolia.md

Image result for dionisie erhan

Deși Mânăstirea Suruceni aparține de Mitropolia Chișinăului (ce ține de Patriarhia Rusă), Mitropolia Basarabiei (care ține de Biserica Ortodoxă Română), pentru că Prea Sfințitul Dionisie Erhan a fost episcop al BOR, a început demersurile de canonizare a sa:

Mitropolia Basarabiei a început demersurile pentru canonizarea Episcopului Dionisie Erhan (1868-1943) hirotonit arhiereu la Iași în anul Marii Uniri.

Demersurile aparțin Episcopiei Basarabiei de Sud ca urmare a investigațiilor făcute și a dorinței credincioșilor. Demersurile au binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

Sinod Mitropolitan la Chișinău

Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Basarabiei s-a întrunit în ședință de lucru luni, 10 septembrie 2018, la reședința mitropolitană de la Chișinău pentru a analiza teme curente din viața Bisericii Ortodoxe din Basarabia.

Ședința a fost prezidată de Înaltpreasfințitul Părinte Petru, Mitropolitul Basarabiei și Exarh al Plaiurilor.

La ședință au participat Episcopii Antonie de Bălți și Veniamin al Basarabiei de Sud.

În cadrul ședinței de la Chișinău, pe lângă subiectele administrative discutate, la solicitarea Episcopiei Basarabiei de Sud, a fost analizată documentația necesară canonizării episcopului Dionisie Erhan de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc 75 de ani.

Sinodul Mitropoliei Basarabiei a analizat, de asemenea, slujba, acatistul și icoana episcopului Dionisie.

Argumente pentru canonizare

Potrivit Preasfințitului Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud, în cadrul discuțiilor au fost subliniate ortodoxia credinței, activitatea deosebită desfășurată de episcopul Dionisie Erhan ca stareț al Mănăstirii Suruceni, dar mai ales ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și, mai apoi, ca episcop de Ismail și Cetatea Albă.

Ierarhii români din Basarabia au remarcat calitățile intelectuale și morale deosebite ale Episcopului Dionisie, precum și faptul că era un bun cunoscător al Sfintelor Scripturi și al cărților de cult, un apreciat duhovnic, un luptător pentru binele românilor din Basarabia și pentru afirmarea valorilor naționale.

Descoperirea moaștelor

În timpul unor lucrări de consolidare la Mănăstirea Suruceni, în data de 10 iulie 2018 a fost descoperit trupul neputrezit al vrednicului de pomenire ierarh Dionisie Erhan.

Sinodul Mitropolitan din Basarabia va înainta Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române documentația necesară prevăzută de procedura pentru studierea și analizarea propunerilor de canonizare ale eparhiilor din Patriarhia Română. – basilica.ro

Imagini de la Mânăstirea Suruceni – Sursa: manastirea-sireti.md