Sfântul Voievod ŞTEFAN CEL MARE

Reclame

Pomenirea Părintelui IUSTIN PÂRVU – 16 iunie

17 ore în scaunul de spovedanie

Părintele Iustin spunea: „Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună.Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat”.

Când eram profesor la Seminarul Teologic, unii părinţi ai elevilor veneau să se spovedească la noi, la părinţii profesori. Apoi stăteau la Sf. Liturghie şi se împărtăşeau. Am observat că părintele unui elev, când venea la miruit, îmi săruta mâna şi apoi umărul. După două sau trei întâplări de felul acesta l-am întrebat de ce mă sărută pe umăr. Omul, care se spovedea la mine, mi-a răspuns: „Părinte, am sărutat umărul pe care am pus păcatele mele prin spovedanie”.Atunci m-am speriat. Aveam propriile mele păcate şi mă îngrozeam de faptul că cineva mai punea şi păcatele lui pe umerii mei. Acum, când l-am auzit pe părintele Iustin, m-am gândit câte greutăţi are un duhovnic de mănăstire, care este, poate, mai solicitat la spovedanie, decât oricare altul.

Dacă Dumnezeu îl întăreşte câte 17 ore pe zi în scaunul duhovniciei, sigur că Duhul Sfânt lucrează în preacuvioşia sa puterea neîngrozirii de ce aude, răbdarea şi uşurarea inimii şi minţii de povara păcatelor ascultate.

Nu ştiu ce vorbeşte părintele Iustin cu penitenţii săi, nu în sensul înşiruirii păcatelor mărturisite, ci în sensul iertării, ce cuvinte de mustrare şi de iertare le spune, cum le aşază sufletul curăţat prin spovedanie în rosturile lui, cu ce cuvinte îi mângâie sfătuindu-i să nu mai greşească. Dacă te duci la uşa pe care penitenţii ies după mărturisire, vei vedea că oamenii au feţe ca de înger. Radu Gyr scria, într-un volum de poezii de pe frontul din Rusia – unde fusese trimis de mareşalul Antonescu să moară –, că „Ostaşii au chip ca de înger când mor”.

Cuvântul părintelui este tare, în sens spiritual, dar mai mare decât cuvântul care iese din gura lui este duhul din el care ţi se comunică dincolo de cuvânt, cu o forţă irezistibilă, fără a-ţi viola gândul şi sensibilitatea, în mod mângâios, cuprinzându-te din toate părţile ca o apă binecuvântată. Dar şi logica lui este spirit de foc, ieşind dintr-o convingere nestrămutată a credinţei lui, dintr-o experienţă de duhovnic uriaşă, încununată şi de experienţa închisorilor prin care a trecut, unde răbdarea lui s-a format şi unde a mângâiat, a mustrat şi a vindecat cu rugăciunea şi cu dragostea.

Un pelerin îmi spunea – şi eu am fost de părerea lui – că cel mai tare (exprimarea lui) dintre toţi monahii de astăzi este Părintele Iustin. Eu nu am sesizat tăria lui din comportament, dar în duh şi în consevarea puterii pe care o are asupra oamenilor, fără nici o gesticulaţie ostentativă, este, într-adevăr, cel mai tare monah, mai tare ca orice arhiereu care, prin fatalitatea poziţiei, rămâne mereu izolat, ieşind din această situaţie forţată numai prin gesturi de voinţă excepţională, care rămân memorabile, dar sunt rare. Părintele Iustin este una cu mănăstirea, una cu slujirea, una cu spovedirea, una cu penitentul pe care îl curăţă prin spovedanie, şi-l consolează prin cuvânt bun şi iubire.

Dragoste prin fapte, patriotism fără lozinci

Pot spune ca, prin experienţa anilor de puşcărie, prin cădere şi ridicare, Dumnezeu mi-a dat o mare putere de dragoste pe care o practic faără efort şi pe care nu am avut-o înainte de această experienţă. Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercita la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.

Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, părinţii spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti părinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu nu ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeul nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine.

Dar Dumnezeu a pregătit în tot acest timp, în adânc, subterani şi necunoscuţi, alţi sfinţiţi părinţi care au luat locul celor care au fost chemaţi la Domnul după căderea comunismului, oameni cu o mare putere de sacriificiu – şi mă gândesc la Părintele Iustin, căci a sta 17 ore în scaunul spovedaniei este un mare sacrificiu pentru Hristos şi pentru semeni. Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărata dragoste de neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu patriotismul de partid.

Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste, fără lozinci, fără fanfaronadă partinică, ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale comuniste erau preluate (fără nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai Bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii din Babilon au făcut-o în timpul robiei; acolo am învăţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de cristică este ea şi nu un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari.

De aceea părintele Iustin este iubit şi, ca el, toţi călugării care păstrează această iubire nestinsă şi linia de credinţa adevărată, neîntinată de cea mai mare erezie a secolului – cum o numesc grecii – ecumenismul, devenit la noi ceea ce era până în 1990 erezia comunistă, acceptată de o mare parte a ierarhiei şi de unii preoţii care pun înaintea purităţii ortodoxiei falsul creştinism al ecumenismului, vlastar al masoneriei care a creat revoluţia franceză, cu toate crimele ei odioase, prin lozinci mincinoase ca: libertate, egalitate, fraternitate, dar care nu s-a sfiit deloc să afirme că vor spânzura pe ultimul rege cu maţele ultimului preot. Toate aceste lozinci şi acte au trecut integral în revoluţia bolşevică, având aceiaşi părinţi: masoneria şi erezia.

Adevăraţii purtători de Hristos

Sufletul românesc, simplu şi curat, a simţit erezia şi pericolul şi cei buni se adună în jurul unor duhovnici trăind în mânăstiri spre a asculta cuvântul lor de adevărată învăţătură. Ei nu se tem de terorişti, ei, părinţii, nu primesc pe oficialii masoni sau comunişti mascaţi pe uşile din spate ale mănăstirilor pentru a-i pune la locuri de «cinste», pentru că adevăratele mănăstiri nici nu au astfel de uşi, nici astfel de locuri de cinste. Aici învaţă creştinul ortodox adevărata credinţă, aici se mângâie lacrimile vărsate pentru păcatele făcute, aici se sfinţeşte prin formula pe care spoveditorul o rosteşte la sfârşit: „… iar eu, netrebnicul preot şi duhovnic, prin puterea ce-mi este dată de sus, te iert şi te desleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Apoi cu sfătuirea blândă: „caută de acum să nu mai greşeşti!”

Fireşte, nu cred că astăzi ar fi mai puţini sfinţi părinţi şi duhovnici decât au fost în vremea comunismului. Ar însemna să mă îndoiesc de milostivirea Mântuitorului nostru pentru poporul nostru oropsit. Sunt pline mănăstirile de astfel de duhovnici, sunt pline parohiile de astfel de preoţi care îşi asumă toate riscurile unei predici libere de orice minciună şi care nu aspiră nici la funcţii adnministrative, nici la scaune arhiereşti. Ei sunt purtătorii de Hristos, nu purtătorii de cuvânt mincinoşi al unor epicopi.

Vorbesc însă de părintele Iustin pentru că îl cunosc, pentru că l-am văzut lucrând pentru Biserica adevărată, ca ascultător al celor şapte Sinoade ecumenice şi al tuturor canoanelor şi învăţăturilor sfinţilor părinţi ai Ortodoxiei, fără „agiornament”, fără inveţii anti-ortodoxe, fără abandonarea liniei cristice a credinţei pentru o bursă sau o funcţie. Cum să nu salte inima în noi când vedem astfel de urmaşi ai lui Hristos, care nu aduc laude puternicilor zilei, ci numai lui Dumnezeu, şi care îşi pun viaţa pentru Hristos şi pentru turma Lui, păstori care intră în staul pe uşă şi oile îi cunosc glasul şi-l ascultă, şi-l urmează, pentru că nu este păstor năimit, ci adevărat păstor, el însuşi urmând Marelui Păstor Iisus.

În chemarea la ascultare, Iisus ni se adresează tuturor, în primul rând arhiereilor, apoi preoţilor, diaconilor, ieromomahilor, ierodiaconilor, monahilor, monahiilor şi turmei celei vorbitoare pentru care Iisus Şi-a pus sufletul Său şi pentru care noi răspundem în cazul neascultării chemării Domnului nostru Iisus Hristos. Ordinea enumerării mele implică şi ordinea răspunderii categoriilor respective. Vai celor care mistifică mesajul Domnului, căci judecata Lui va fi ca un foc.

Dar noi ne îndreptăm ochii cu nădejde către purtătorii adevăraţi de Hristos, şi ne rugăm ca cei buni să strălucească pe cerul Ortodoxiei ca nişte faruri călăuzitoare, iar mănăstirea Părintelui Iustin, cu toţi vieţuitorii ei, alături de toate mănăstirile adevărate care „nu au trecut pe la Irod”* să fie înălţate ca nişte stele pe cerul României, asemenea stelei celor trei magi, ca să ne arate Cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui, nu ca lui Baal, ci depunând la picioarele lui Hristos, lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia inimii şi smirna sufletului nostru. Amin!

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Revista Rost nr. 33, noiembrie 2005, pp. 10-12)


* După eliberarea din închisoare, am fost cu Marcel Petrişor şi cu Lucian Popescu, la casa părinţilor săi din Ocişor. Îndată, Securitatea s-a instalat pe la toate ieşirile din sat, probabil erau câteva zeci de agenţi. Într-o noapte, târziu, cineva a bătut la geam. Am crezut că era vreunul din agenţii Securităţii, care venea să verifice dacă suntem acasă. A intrat repede în casă un barbat tânăr, un muncitor, care ne-a spus pe nerăsuflate, că vine din partea Oastei Domnului din regiune, care a aflat de prezenţa mea acolo şi care dorea să ştie dacă „mă aflam bine”. Omul a adăugat însă de imediat, mişcându-şi degetul arătător ca semn de negaţie: „Să ştiţi că nu am trecut pe la Irod”.

Sursa: https://www.fericiticeiprigoniti.net/justin-parvu/1792-parintele-iustin-un-adevarat-purtator-de-hristos

Pomenirea lui VALERIU GAFENCU – Sfântul Închisorilor – 18 februarie

Image result

„Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană.” – Valeriu Gafencu

 

Născut: 24 Decembrie 192

Locul nașterii: Sîngerei, Băl

Ocupația la arestare: studen

Întemnițat timp de: 11 an

Întemnițat la: Aiud, Piteşti, Târgu Ocna

Data adormirii: 18 Februarie 195

Locul înmormântării: Târgu Ocna

 

 

 

 

Demonul urlă la apropierea de moaștele Părintelui Ilie Lăcătușu

La Părintele Ilie Lăcătușu (joi, 2 februarie, anul trecut). Demonul dintr-un om chinuit urlă la apropierea de moaște, căci nu suferă sfințenia. Întrucât figura persoanei bolnave nu se distinge, am considerat că nu aduc atingere în vreun fel demnității acesteia prin postarea filmulețului. Așadar încă o dovadă a calității incontestabile de sfânt a acestui preot mărturisitor.

 

Pomenirea Marelui Cuvios DANIIL STÂLPNICUL – 11 decembrie

Imagini pentru sf daniil stalpnicul Imagini pentru sf daniil stalpnicul

 

 

 

 

 

 

 

 

Sfântul Daniil Stâlpnicul – 409-493

Mesopotamia, care este între rîurile Tigru şi Eufrat, a odrăslit această stîlpare a raiului, pe cuviosul părintele nostru Daniil, în satul ce se numeşte Vitara, care este aproape de cetatea Samosata, din părinţi creştini, ale căror nume erau Ilie şi Marta.

Zămislirea Cuviosului Daniil a fost aşa: maica lui era stearpă şi nu năştea, pentru care pricină era dosădită şi ocărîtă de bărbatul său cu mustrări nenumărate şi era defăimată de rudenii şi de vecini. Ea, fiind întru amărăciunea inimii, a ieşit odată din casă încetişor, pe la miezul nopţii şi, ridicîndu-şi mîinile către cer, cu multe lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Împărate, Cela ce ai făcut dintru început bărbat şi femeie şi ai zis:Creşteţi şi vă înmulţiţi; Cela ce ai dăruit Sarei la bătrîneţe pe Isaac; Anei pe Samuil; Elisabetei, pe Ioan; milostiveşte-Te şi de necazul meu şi, căutînd cu milostivire, dezleagă-mi nerodirea mea. Ia defăimarea mea şi dă rod pîntecelui celui neroditor, ca, pe cel dăruit de Tine, să-l aduc Ţie, precum de demult Ana a născut pe Samuil”.

Astfel, rugîndu-se ea cu inimă zdrobită şi cu duh smerit, s-a întors în casă şi, după ce a adormit puţin, a văzut în vis două candele preastrălucite mari, pogorîndu-se încetişor din cer peste capul ei. Sculîndu-se dimineaţa a spus bărbatului şi rudeniilor ceea ce a văzut, iar aceia în multe feluri au tîlcuit visul, ce era mai înainte însemnarea unui rod care avea să aibă şi care rod cu strălucirea faptelor bune, avea să fie mai strălucit decît stelele.

După puţină vreme zămislind, a născut prunc de parte bărbătească, prin a cărui naştere, maica s-a vindecat de amîndouă necazurile: al sterpiciunii şi al durerii.

Astfel de început al vieţii de pe pămînt a avut fericitul Daniil; astfel a ieşit în lume, cel care era cu adevărat fiu al luminii. Şi a crescut pruncul cinci ani fără nume, căci părinţii nu voiau să pună nume fiului lor şi doreau să fie numit de Dumnezeu, ca unul ce s-a născut din dăruirea Lui şi astfel, tot de la Dumnezeu să-şi primească numele. Deci, l-au dus într-o mănăstire oarecare, aducînd şi daruri lui Dumnezeu, apoi l-au rugat pe egumen să dea nume fiului lor. Iar acela, fiind insuflat de Dumnezeu, a zis că se cuvine să se numească cu numele pe care Dumnezeu îl va descoperi. Şi, căutînd spre prunc, a zis să-i dea carte din dumnezeiescul altar şi, deschizînd-o, a aflat oarecare cuvinte ale Sfîntului prooroc Daniil. Din acestea, pricepînd că aşa binevoieşte Dumnezeu a se numi pruncul, l-a numit cu acest nume proorocesc, care însemna că şi acest prunc avea să fie asemenea acelui mare prooroc Daniil şi cu numele şi cu obiceiurile.

Părinţii voiau ca fiul lor îndată să se încredinţeze lui Dumnezeu în mănăstirea aceea, dar egumenul n-a voit, pentru că copilul era încă mic. S-au întors cu dînsul la casa lor, rînduind Dumnezeu aşa, ca după acestea copilul, nu prin socoteala altora, ci prin voia şi înţelepciunea sa, să aleagă locul cel bun.

Crescînd copilul, se cunoştea ce fel de bărbat desăvîrşit are să fie şi din răsădirea sa, pomul cel bun arăta ce fel de roade are să aducă mai pe urmă; pentru că de acum îi urma umbra faptelor bune, celui ce umbla în lumina darului lui Dumnezeu.

Cînd era de doisprezece ani, a ieşit din casa părinţilor săi, nespunînd nimănui de plecarea şi de gîndul său, şi a trecut cu vederea, pentru Hristos, pe părinţii săi, patria, rudele şi pe prieteni şi s-a dus într-o mănăstire, care era la douăzeci de stadii depărtare de satul care îl odrăslise. Acolo, căzînd la picioarele egumenului, s-a rugat să-l primească în ceata celor ce petrec viaţa monahicească şi să-l îmbrace în chipul îngeresc. Egumenul, punîndu-i înainte slăbiciunea trupului său şi vîrsta tinereţilor, zicea că un copil tînăr ca dînsul nu poate să poarte ostenelile monahiceşti cele multe, care nu sînt lesnicioase nici bărbaţilor celor desăvîrşiţi. Adică: privegherile, culcările pe pămînt, posturile, omorîrea trupului şi tăierea cea desăvîrşită a voii sale, cum şi toată pofta cea trupească. Pentru aceea, îl sfătuia să se întoarcă la părinţii săi, să mai petreacă acasă cîtăva vreme şi să nu meargă la nişte osteneli ca acelea ce covîrşesc puterile tinereşti.

Daniil a zis: „Eu pentru aceea am venit aici ca să vieţuiesc întru Hristos şi să mor pentru lume, că de aş muri în aceste frumoase osteneli monahiceşti mai bine este, decît să mă duc de aici în deşert; căci nu e cuviincios ca, punînd mîna pe plug – cum zice Evanghelia – să mă întorc înapoi. Zicîndu-i multe egumenul şi auzind de la dînsul multe altele, n-a putut să-l schimbe de la scopul său. Apoi văzînd într-însul mare sîrguinţă către Dumnezeu şi dragoste cu osîrdie, a chemat pe fraţi şi s-au sfătuit dacă se cuvine a primi în mănăstire pe acel copil. Iar aceia, minunîndu-se de mărimea de suflet a copilului şi de statornicia lui cea bună şi cunoscînd într-însul chemarea lui Dumnezeu, s-au învoit a-l primi la petrecerea lor. Deci, Daniil era arzînd cu duhul pentru faptele cele bune şi pentru viaţa cea după Dumnezeu.

După cîtăva vreme, părinţii aflînd de dînsul că se găseşte într-aceea mănăstire, s-au bucurat şi s-au minunat, că un copil ca dînsul, s-a dus singur la slujba lui Dumnezeu. Mergînd la dînsul, l-au văzut încă netuns şi umblînd prin mijlocul monahilor, fără îmbrăcăminte monahicească. Deci, au rugat pe egumen ca înaintea ochilor lor să-l tundă pe fiul lor şi să-l îmbrace în îmbrăcăminte monahicească. Iar egumenul, după sfatul fraţilor, a tuns pe Daniil în rînduiala monahicească, într-o zi de Duminică şi a poruncit părinţilor lui ca să nu vină adeseori la fiul lor, iar ei s-au întors cu bucurie la casa lor.

Fericitul Daniil a rămas în mănăstire, sporind şi întărindu-se cu duhul, crescînd cu anii şi cu faptele cele bune. Iar pîrga cea prea frumoasă a vieţii lui şi rădăcina rodurilor celor ce aveau să fie mai pe urmă, era într-acest chip: s-a aprins inima lui de dragoste dumnezeiască şi dorea foarte mult să se închine sfintelor locuri unde Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit pentru noi, S-a îngropat, a înviat şi de unde S-a înălţat la ceruri. Apoi ardea cu duhul să vadă pe marele bărbat Simeon Stîlpnicul. Deci, mergînd la egumen, i-a descoperit dorinţa sa şi l-a rugat să-l lase să meargă în calea la care gîndea. Acela l-a oprit în acea vreme. Mai pe urmă, avînd el singur nevoie a merge în Antiohia pentru oarecare treburi bisericeşti, a luat cu el pe Daniil şi pe alţi fraţi. Ajungînd în satul ce se numeşte Telada, de unde nu era departe Sfîntul Simeon Stîlpnicul, s-a dus la turnul lui, unde a văzut asprimea locului aceluia şi înălţimea turnului lui şi cum acel bărbat răbda acolo asprimea iernii şi zăduful verii, ploile şi vînturile.

Deşi socoteau unii din cei neiscusiţi că sfîntul rabdă unele ca acelea pentru slavă deşartă, fericitul Daniil, nu numai că s-a mirat de răbdarea lui, dar se gîndea spre a-i urma aceluia. Cînd ei au strigat de jos, Sfîntul Simeon, căutînd de sus către dînşii, le-a zis să pună scară şi să se suie la dînsul, dacă voiesc. Atunci se văzu în ce chip era duhul fiecăruia. Pentru că unul zicea că îl dor picioarele, altul se lepăda din pricina bătrîneţilor, altul se oprea cu altă neputinţă. Dar Daniil, apucîndu-se de scară, s-a suit degrabă şi, cu mare bucurie, a sărutat pe marele Simeon. Şi n-a fost în deşert osteneala lui, pentru că mai întîi s-a folosit de învăţătura sfîntului şi s-a îndemnat spre mai multe fapte bune; apoi s-a învrednicit de binecuvîntarea lui, ce se da prin punerea mîinilor şi s-au adeverit cele ce erau să i se întîmple. Căci l-a auzit, prooroceşte zicînd către dînsul: „Îmbărbătează-te, fiule şi să se întărească inima ta, căci multe osteneli grele de purtat vei suferi pentru Hristos, Care întru toate îţi va fi ajutător, întărindu-te şi mîngîind duhul tău”.

După acea iubită şi îndestulată vorbă împreună cu sfîntul Daniil, s-a coborît şi s-a întors în mănăstirea sa. Iar după cîtăva vreme, ducîndu-se către Domnul egumenul său, a fost silit de fraţi să ia după dînsul egumenia. Însă el arătîndu-le pe altul în locul său, îşi căuta liniştea şi zicea: „Iată ai scăpat, Daniile şi acum ai vremea pe care o doreai mai înainte; deci mergi în calea cea dorită şi-ţi împlineşte gîndul tău”. Astfel, a ieşit în taină din mănăstirea sa, neştiind nimeni, a venit în ograda care era lîngă turnul Sfîntului Simeon. Petrecînd acolo paisprezece zile, voia să se ducă. Iar Sfîntul Simeon, iubindu-l, l-a sfătuit să petreacă împreună cu dînsul. Însă Daniil, avînd mare dorinţă să vadă locurile sfinte de la Ierusalim şi să meargă la linişte în pustie, a pornit pe cale, mergînd către Palestina.

Pe atunci era răzmeriţă în Palestina, pentru că samarinenii duceau război împotriva creştinilor şi calea era anevoioasă într-acolo. De care lucru auzind Daniil, n-a băgat în seamă acestea; ci mergea cu minte bărbătească şi cu inimă neînfricoşată, netemîndu-se de moarte, fiind cuprins de marea dorinţă să-şi împlinească gîndul său, pe care îl avea de demult. În cale a întîmpinat un monah cinstit, bătrîn cu anii, la vedere cu bun chip şi cu părul cărunt, întru toate asemenea Sfîntului Simeon Stîlpnicul. Văzînd pe Daniil, îl întrebă sirieneşte unde merge? Iar el a răspuns: „De va voi Dumnezeu, merg către sfintele locuri”. Iar bătrînul a zis: „Drept ai grăit, de va voi Dumnezeu. Dar acum să ştii, cu adeverire, că această călătorie a ta nu este după voia lui Dumnezeu, căci n-ai auzit oare despre tulburarea şi războiul ce este în Palestina?” Iar Daniil a zis: „Am auzit, dar nădăjduiesc spre Dumnezeu, că-mi va fi ajutător şi nu va veni nici un rău asupra mea; iar de mi s-ar întîmpla ceva de acest fel, nu mă tem, pentru că ori de trăim, ori de murim, tot ai Domnului sîntem”. Atunci, bătrînul a proorocit: „Să nu dai spre clătinare picioarele tale, nici să dormiteze îngerul cel ce te păzeşte pe tine”. Însă Daniil se arăta gata a muri pe acea cale, pentru Hristos.

Bătrînului, nefiindu-i cu plăcere şi-a întors faţa şi a zis: „Dumnezeu n-a poruncit ca fără de vreme să ne dăm viaţa şi singuri a ne îngriji spre a muri, sau a fi omorîţi cu sila, pentru că El a zis: De vă gonesc din această cetate, fugiţi în cealaltă. După ce s-a înduplecat Daniil de sfatul bătrînului, a zis: „Dacă aşa este bine, părinte, apoi mă voi întoarce”. Bătrînul a răspuns: „Nu te sfătuiesc să te laşi cu totul de scopul tău, căci aş fi nebun; dar să nu mergi acum în acel loc. Ci, întoarce-te la Constantinopol, care este al doilea Ierusalim cu sfinţenia, pentru că acestei cetăţi i s-a dat acum dar de la Dumnezeu şi acolo în multe biserici îţi va fi cu putinţă a intra şi te vei sătura de vederea a multor sfinţenii. Iar dacă vei voi a petrece în linişte, apoi chiar în Tracia de sus sau în gura Pontului îţi va fi spre folos şi Dumnezeu îţi va ajuta în acel loc; căci nu se cuvine a cugeta că pe Dumnezeu î-L afli numai la Ierusalim, iar în Vizantia nu, pentru că pe Dumnezeu, o! iubitule, nici un loc nu-L cuprinde”.

Astfel, vorbind între dînşii, a apus soarele şi au întîlnit în calea lor o mănăstire, către care s-au abătut căci era noapte. Bătrînul a zis către Daniil: „Mergi, tu, înaintea mea, iar eu voi veni după tine”. Socotind Daniil că bătrînul are vreo trebuinţă ca să rămînă, a mers înaintea lui. Venind la porţile mănăstirii, şedea aşteptînd pe bătrîn şi, dacă a văzut că nu mai vine, a socotit că bătrînul s-a abătut aiurea să rămînă. Apoi, intrînd singur înăuntru, s-a închinat egumenului şi fraţilor şi a mîncat din bucatele ce i s-au pus înainte. El odihnindu-se, bătrînul acela iarăşi i-a apărut înainte în vedenie sfătuindu-l să facă cele ce grăise pe cale, ca să se întoarcă degrabă în Vizantia. Iar Daniil, deşteptîndu-se şi nevăzînd pe nimeni înaintea sa, cugeta cine este cel ce i se arăta lui: om sau înger? Iar acela era marele Simeon Stîlpnicul.

După vedenia aceea, fericitul Daniil, cîntînd rugăciunile dimineţii şi luînd iertare şi binecuvîntare de la fraţii care vieţuiau acolo, s-a dus la Constantinopol. Apoi, venind la gura Pontului, a intrat în biserica Sfîntului Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti şi a petrecut într-însa şapte zile. Aici a auzit de la unii că pe aproape, într-un loc înalt ce se numea Filemporon, se află o capişte idolească în care erau mulţime de duhuri necurate, încît nu era cu putinţă cuiva a trece pe acolo; pentru că pe cei ce pluteau pe lîngă acel loc îi îneca în apă, iar asupra celor ce treceau alături năvăleau ca nişte tîlhari şi-i răneau. Auzind de aceasta sfîntul, a gîndit să se ducă şi să vieţuiască acolo, aducîndu-şi aminte de marele Antonie, cîte răutăţi a răbdat de la diavoli şi la sfîrşit, biruindu-i cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a învrednicit de mare cinste. Deci s-a dus în acea capişte pustie, înarmîndu-se cu arma cea nebiruită a Sfintei Cruci şi cîntînd: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu de cine mă voi teme. Deci s-a spăimîntat mai înainte de luptă ceata cea diavolească, iar ostaşul cel duhovnicesc înconjurînd colţurile, le îngrădea cu semnul Crucii, la fiecare plecîndu-şi genunchii şi rugîndu-se lui Dumnezeu.

Făcîndu-se seară, a venit duhul întunericului, care arunca cu pietre asupra sfîntului şi se auzea glas înfricoşat, ţipăt, şi huiet. Iar Daniil, fără temere stînd la rugăciune, zicea: De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Astfel, a petrecut întîia şi a doua noapte. Iar în noaptea a treia a văzut mulţime de diavoli în chip de oameni mari, ca nişte uriaşi, cu feţele întunecate, înfricoşaţi, ca nişte mîncători de stîrv, care scrîşneau din dinţii şi, iuţindu-se asupra lui, ziceau: „Cine te-a sfătuit, o! ticălosule, a veni aici, unde noi vieţuim de multă vreme şi sîntem domni ai acestui loc?” Şi se repezeau asupra lui, unii vrînd să-l arunce în mare, alţii se sileau să-l ucidă cu pietre; însă nici unul din ei nu putea să se apropie de dînsul. Sfîntul, aducîndu-şi aminte de cuvintele Domnului: Acest neam nu poate ieşi cu nimic, fără numai cu rugăciunea şi cu postul, a astupat toate uşile capiştei şi a lăsat numai o ferestruică. Acolo petrecea în post şi rugăciune. Nu după multă vreme, cu puterea lui Dumnezeu, s-a izgonit de acolo toată puterea cea diavolească, încît poporul umbla pe acolo fără vătămare.

Deci s-a făcut înştiinţare despre aceea pretutindeni şi au început mulţi de prin laturile dimprejur a veni la Sfîntul Daniil, minunîndu-se că, acolo unde era sălăşluirea diavolilor, acum se săvîrşeşte slujba lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Iar diavolul care urăşte binele, nerăbdînd a se vedea biruit de sfînt, a băgat zavistie între oarecare din clerici, care au început a grăi între dînşii: „Oare de unde a venit acesta aici, că iată toţi merg la dînsul şi-l laudă pretutindeni? Să spunem patriarhului ca să-l izgonească din locul acesta”.

Apropiindu-se clericii de Anatolie, patriarhul Constantinopolului, l-au clevetit pe sfînt, dar patriarhul a zis către dînşii: „Pentru ce clevetiţi asupra omului, neştiind de unde este, nici în ce fel vieţuieşte? Căci dacă vieţuieşte bine, apoi şi noi vom fi părtaşi sfinţeniei lui, iar dacă este rău, apoi cu adevărat este vrednic a fi izgonit. Nu se va izgoni însă îndată, ci mai întîi socotiţi cu luare-aminte cele ce se cuvin pentru dînsul”. Atunci au tăcut clevetitorii, fiind ruşinaţi. Iar diavolul, văzînd că nimic n-a putut spori cu asemenea măiestrii, a năvălit asupra sfîntului cu mai multe năluciri şi înfricoşări decît cele dintîi, pornindu-se asupra lui cu toată puterea sa. Căci uneori se lăuda ca să-l înece în mare, iar alteori se nevoia a-l omorî; însă nu i s-a dat voie a vătăma pe sfînt, care stînd la rugăciune, zicea: „Domnul meu Iisus Hristos în care cred, Acela vă va arunca pe voi în prăpăstiile iadului”.

Acestea zicînd el, s-a făcut strigare şi ţipăt, încît a văzut sfîntul pe diavoli, ca nişte lilieci de noapte, zburînd şi ieşind din locul acela. Dar tot n-au încetat a face supărare sfîntului, că iarăşi au pornit clevetitori asupra lui, care, apropiindu-se de patriarh, au zis: „Stăpîne, Daniil este vrăjitor şi făţarnic şi înşeală pe popor cu farmecele; de aceea, nu mai putem nici a privi asupra lui”. Atunci patriarhul, chemîndu-l pe Daniil, l-a întrebat cine şi de unde este, pentru ce a venit în acele părţi şi cum mărturiseşte despre Dumnezeu? Iar el, mai întîi şi-a mărturisit dreapta credinţă, apoi şi-a spus neamul său şi patria şi cum că, prin descoperirea lui Dumnezeu, a fost sfătuit a veni în Vizantia. Patriarhul, auzind acestea, s-a sculat şi l-a îmbrăţişat, cinstindu-l ca pe omul lui Dumnezeu, apoi l-a liberat cu pace.

Nu după multe zile, a căzut patriarhul acela într-o boală cumplită şi, chemînd îndată la sine pe Daniil, l-a rugat să facă pentru dînsul rugăciune către Dumnezeu ca să se vindece. Rugîndu-se sfîntul, s-a sculat îndată patriarhul sănătos. Iar pentru tămăduire, doctorul cel fără de arginţi, astfel de plată a cerut de la patriarh: să ierte pe aceia care l-au clevetit pe el. Patriarhul a zis: „Cum să nu iert pe aceia care mi s-au făcut pricinuitori de atîta bine încît m-au învrednicit a te vedea şi a primi vindecare prin tine?”. Apoi patriarhul a rugat pe sfînt să petreacă cu dînsul; dar acela s-a rugat ca să fie lăsat să meargă la locul său şi, ducîndu-se, iarăşi a astupat după sine uşile, lăsînd numai ferestruica mică, pentru cei ce veneau la dînsul.

 

După nouă ani de şedere acolo, cînd a binevoit Dumnezeu a-l chema la viaţă mai desăvîrşită, i s-a făcut o descoperire în acest chip: a văzut în vedenie un turn înaintea sa, covîrşind cu înălţimea norii şi Cuviosul Simeon stînd în vîrful lui. Acolo, împreună cu dînsul, stăteau doi tineri luminaţi şi a auzit glas din înălţimea turnului, zicînd: „Suie-te aici la mine, Daniile”. El a răspuns: „Doamne, cum mă voi sui la o înălţime ca aceea?” Iar Cuviosul Simeon a poruncit tinerilor acelora să pogoare şi, luîndu-l pe Daniil, să-i suie la dînsul. Tinerii îndată au făcut ce li s-a poruncit şi l-au adus pe el înaintea lui Simeon, care, îmbrăţişînd pe Daniil, a zis către dînsul cu glas mare: „Îmbărbătează-te, Daniile, fii tare, fii cu mărime de suflet şi stai bine şi cu bărbăţie!”

Acestea grăind Sfîntul Simeon, s-a făcut tunet mare şi, de glasul acela, Daniil s-a deşteptat. Iar acea vedenie însemna că i se cuvine şi lui a se sui în turn, după asemănarea Sfîntului Simeon Stîlpnicul şi a se apropia de cer cu trupul şi cu duhul.

În acea vreme a venit din Antiohia la împărat, Serghie, ucenicul Sfîntului Simeon, aducînd culionul lui Simeon, care era trimis împăratului ca un dar spre apărare de tot răul. Dar de vreme ce mintea împăratului era spre grijile cele dinafară şi se îndeletnicea cu treburile poporului, Serghie a cugetat să plece înapoi şi dorea să meargă pe la mănăstirea, numită a neadormiţilor. Aflîndu-se împreună cu alţii pe locurile unde era Sfîntul Daniil, au pomenit unii despre dînsul, spunînd cu cîtă răbdare îşi petrecea viaţa sa şi cum a luat de la Dumnezeu dar, spre a vindeca neputinţele şi a izgoni diavolii. De acest lucru auzind Serghie, a poruncit să tragă corabia la ţărm şi a mers la Cuviosul Daniil, care l-a primit cu dragoste. După o vreme, pricepînd Serghie că duhul lui Simeon odihneşte peste Daniil – precum al lui Ilie peste Elisei – darul pe care îl avea la sine, adică culionul fericitului Simeon, l-a dat lui Daniil, că lui i se cădea mai bine decît altcuiva.

După aceasta s-a făcut lui Serghie o arătare ca aceasta: a văzut în somn trei tineri care au venit către dînsul şi i-au zis: „Scoală-te, Serghie, şi spune-i lui Daniil, că acum s-a împlinit vremea petrecerii sale în acest locaş; deci să se pregătească pentru mai mari nevoinţe”. Sculîndu-se Serghie, a spus aceasta lui Daniil, iar el, înţelegînd că porunceşte Dumnezeu a urma vieţii Cuviosului Simeon, a rugat pe Serghie să meargă în pustie şi să-i afle loc lesnicios, unde ar putea să zidească un turn. Serghie, înconjurînd nişte dealuri, fiind purtat de ajutorul lui Dumnezeu, a venit la locul acela unde era să se zidească turnul şi, culcîndu-se să se odihnească după osteneala zilei, a avut iarăşi o vedenie într-acest chip: un porumbel alb zbura deasupra lui şi Serghie se sîrguia a-l prinde, dar a auzit glas de sus, zicînd: „Tu socoteşti a-l prinde cu cursa, dar nu, căci cu mîinile se cade a-l prinde”. Porumbelul a zburat la înălţime şi nu s-a mai văzut. Deci, pricepînd Serghie că Dumnezeu i-a arătat locul pentru zidirea turnului, s-a întors la Daniil şi i-a spus ceea ce a văzut şi a auzit, iar el s-a bucurat şi a rugat pe un oarecare prieten al său, anume Marcu, căruia, Dumnezeu ajutîndu-i, degrabă a zidit turnul. După ce s-a săvîrşit vîrful, Daniil a ieşit din locaşul acela noaptea, ca să nu ştie nimeni de dînsul şi, venind către turn, s-a rugat, zicînd: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că m-ai învrednicit de o viaţă ca aceasta; Tu ştii, Doamne, că întru Tine mă întăresc şi, spre Tine nădăjduind, mă voi sui pe acest turn. Deci, primeşte rîvna mea, întăreşte-mă spre nevoinţă şi începutul acesta adu-l întru săvîrşire”. Astfel rugîndu-se, s-a suit în turn, începînd a vieţui după Dumnezeu, între cer şi pămînt, de acesta înstrăinîndu-se, iar către cer apropiindu-se cu trupul şi cu duhul.

Diavolul, care zavistuieşte însă totdeauna contra robilor lui Dumnezeu, a început şi acolo a supăra pe sfînt, pentru că a ridicat asupra lui pe stăpînul locului aceluia, cu numele Ghelasie. Căci acela înştiinţîndu-se că s-a zidit turnul pe moşia lui fără voie şi că a început a vieţui acolo un călugăr fără ştirea lui, s-a mîniat foarte şi a vestit despre aceasta pe împărat şi pe patriarhul Ghenadie, care se alesese după Anatolie. Împăratul n-a ţinut seamă de aceea, iar patriarhul nu numai că a poruncit să dea jos pe Daniil de pe turn, ci voia să-l şi pedepsească. Deci a dat putere lui Ghelasie să meargă şi să-l dea jos cu ocară din turn.

Ghelasie, mergînd cu mînie să-şi împlinească voia sa, Dumnezeu, împiedicîndu-l în acel gînd rău, a poruncit să vină deodată, în zi senină, o ploaie mare şi vînt puternic cu multe fulgere şi tunete. Însă acela nici aşa nu s-a înfricoşat, nici n-a încetat în acel gînd rău, avînd inima sa aprinsă cu iuţime, pornindu-l diavolul spre mînie. După ce a venit la turn, a început a striga cu ocări asupra sfîntului ca să pogoare de pe turn, iar de nu va vrea, apoi singur se va sui şi-l va da jos. Unul din cei ce venise cu dînsul acolo, zicea: „Lasă-l, că nici un rău nu-ţi face; pentru că nici turnul acesta nu este pe moşia ta, nici nu ţi se face prin aceasta vreo strîmbătate, ci poate mai bine îţi va fi, avînd un vecin ca acesta, învrednicindu-te de rugăciunile lui”. Dar Ghelasie nu i-a ascultat pe dînşii, ci porunci sfîntului cu mînie, ca îndată să coboare din turn. Începînd sfîntul a se coborî şi păşind pînă la a şasea treaptă, s-au văzut picioarele lui umflate de privegherea cea neîncetată a zilei şi a nopţii. Atunci le-a fost jale tuturor şi chiar acel Ghelasie s-a întors cu milostivire şi a început a-l ruga să se suie iarăşi la locul său şi să-l ierte pentru că a îndrăznit a-l necăji.

După aceasta, Ghelasie i-a zidit un turn mai înalt şi de atunci a început a avea pe sfînt în mare cinste, încît chiar înaintea împăratului lăuda pe cuviosul bărbat cel plin de fapte bune. Apoi a venit la sfînt un om bătrîn şi cinstit din Traghia, aducînd cu sine pe singurul său fiu care era îndrăcit şi pe care, punîndu-l lîngă turn, rugă pe sfînt cu lacrimi, să se milostivească şi să-l vindece; căci iată, zicea el, treizeci de zile sînt de cînd cel ce se munceşte, nu încetează pomenirea numelui tău, sfinte al lui Dumnezeu. Iar cuviosul, fiind milostiv, a zis către dînsul: „De crezi că Domnul meu Iisus Hristos va tămădui prin mine pe fiul tău, după credinţa ta să-ţi fie ţie”. Apoi a poruncit să ungă pe cel îndrăcit cu untdelemn sfinţit. Şi aceasta făcîndu-se, l-a aruncat diavolul la pămînt şi mult chinuindu-l, mai pe urmă a zis: „Voi ieşi, voi ieşi”. După care a şi ieşit. Iar tatăl, luînd pe fiul său sănătos, l-a dus într-o mănăstire, unde, s-a făcut monah iscusit.

După aceasta, alt bărbat cu numele Chir, înţelept şi cuvîntător bun, – care fusese mai înainte eparh, iar mai pe urmă a fost ales episcop în cetatea Frigiei, ce se numeşte Cotilia, – acesta avînd o fiică cu numele Alexandra, pe care o muncea diavolul, a adus-o la sfîntul, care rugîndu-se lui Dumnezeu şi punîndu-şi mîinile pe ea, îndată a ieşit diavolul şi s-a făcut sănătoasă. Din acea vreme, Chir avea mare dragoste şi osîrdie către cuviosul. Odată, tot acela a adus la sfînt pe o femeie a unui ostaş al său, aşijderea îndrăcită. Şi aceea, cu rugăciunile fericitului a dobîndit sănătate, pentru care Chir, fiind mulţumitor, a scris pe turnul sfîntului aceste stihuri: „Între pămînt şi între cer stă un bărbat lovit de pretutindeni de vînturi şi nicidecum temîndu-se. Cu hrană cerească se hrăneşte şi bea vînt în setea lui, sprijinindu-şi picioarele sale pe un turn înalt, urmînd lui Simeon; el propovăduieşte pe fiul Maicii Domnului cea neispitită de nuntă”.

Leon cel mare, împăratul grecesc, neavînd fii şi dorind să aibă moştenitori, a rugat pe Cuviosul Daniil să mijlocească pentru el la Dumnezeu ca să cîştige ceea ce doreşte. Iar el, ca cel ce singur era fiul rugăciunii, căci cu rugăciune a fost dăruit maicii sale, asemenea şi altora, cu rugăciunile sale îi făcea a avea fii. Deci, rugîndu-se către Dumnezeu, a proorocit împăratului că în anul viitor i se va naşte fiu şi s-a împlinit acea proorocie a lui. Împăratul s-a bucurat pentru naşterea fiului său şi era mulţumit de rugăciunile sfîntului, pentru care i-a zidit alt turn. Străbătînd vestea despre Sfîntul Daniil, a venit la dînsul împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Tînăr, care fusese mai înainte, şi l-a rugat să se pogoare de pe acel turn şi să meargă în stăpînirea sa, unde zicea că are multe locuri liniştite. Fericitul a lăudat cugetul ei cel bun, dar n-a voit a se duce de acolo, unde i-a poruncit Dumnezeu a petrece şi, binecuvîntînd pe împărăteasă, a trimis-o cu pace, iar el s-a suit în turnul cel mai înalt, pe care îl zidise Ghelasie.

În acea vreme unii din eretici, care erau în Constantinopol, au momit o desfrînată cu mult aur, anume Vasiana, ca să meargă la sfîntul şi să-l înduplece spre lucrul cel necurat sau pe dînsul singur sau pe vreunul din ucenicii lui. Deci s-a dus cea fără de ruşine către cel înţelept, cea necurată către cel curat, socotind că numai cu o căutare spre dînsa se va înşela fericitul şi o va pofti, căci era îmbrăcată cu haine ţesute cu aur şi împodobită cu multe feluri de podoabe.

Aceea venind, s-a prefăcut că era bolnavă; se afla într-o ţarină ce era în faţa turnului, lîngă ograda oilor celor cuvîntătoare ale păstorului, văitîndu-se că este bolnavă şi, astfel, dacă nu sfîntului, apoi măcar ucenicilor lui să le facă vătămare sufletească. Stînd acolo nu puţină vreme şi văzînd că nu sporeşte nimic – căci nu putea nicidecum să înşele pe acela a cărui minte nu se lipea de pămînt, ci de-a pururea privea sus la Dumnezeu – s-a dus în deşert şi, venind la ereticii care o trimiseră, a grăit minciuni ticăloasa, cum că ar fi rănit pe Daniil care ar fi poftit frumuseţea ei şi că ar fi poruncit ucenicilor s-o suie la dînsul în turn: „Iar eu, zise ea, n-am voit. Ei însă, temîndu-se să nu iasă în auzul poporului pofta cea rea a lor, voiră să mă omoare şi abia m-am smuls din mîinile lor şi am fugit”.

Astfel minţind desfrînata aceea asupra sfîntului, ereticii răspîndiră cuvintele ei în popor, ca, făcînd nume rău lui Daniil cel nevinovat şi curat, să-l facă urît de popor. Dar îndată a ajuns judecata lui Dumnezeu pe vestitoarea cea mincinoasă şi necurată, căci a năvălit asupra ei un duh rău care o muncea. Atunci, nevrînd chiar, a mărturisit că a fost plătită de eretici şi s-au ruşinat cei ce huleau pe plăcutul lui Dumnezeu. Iar cetăţenii luînd-o au dus-o la sfînt şi l-au rugat s-o izbăvească de muncirea cea diavolească. El, fiind ucenic adevărat al lui Hristos, care învaţă a iubi pe vrăjmaşi şi care porunceşte a ierta celor ce greşesc, pînă la şaptezeci de ori cîte şapte, nu i-a răsplătit cu rău pentru rău, ci a făcut bine făcătoarei sale de rău. Căci a făcut rugăciuni către Dumnezeu pentru dînsa, apoi a poruncit s-o ungă cu untdelemn sfinţit şi aşa a izbăvit-o de diavolul care o muncea. Ea, dobîndind tămăduire, a sărutat turnul sfîntului, mărturisindu-şi păcatul înaintea tuturor şi cerîndu-şi iertare; apoi, din acea vreme s-a înţelepţit, schimbîndu-şi năravul cel rău.

Cuviosul avea de la Dumnezeu nu numai stăpînire a izgoni diavolii şi a tămădui neputinţele, dar nici de darul proorociei nu era lipsit, adică a şti mai înainte şi a grăi cele ce au să fie. El văzînd mai înainte mînia lui Dumnezeu şi pedeapsa ce are să vină asupra cetăţii, a trimis veste patriarhului Ghenadie şi împăratului Leon, sfătuindu-i să săvîrşească rugăciune publică, de două ori pe săptămînă, ca să potolească îngrozirea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dar ei n-au luat în seamă sfatul fericitului; de aceea, au văzut cu fapta împlinirea proorociei lui, pentru păcatele lor, despre care lucru vom arăta.

În acea vreme împăratul fiind pornit de duhul lui Dumnezeu, a scris patriarhului să ia împreună cu el clerici mulţi, să se ducă la marele Daniil şi să-l sfinţească preot. Ducîndu-se patriarhul cu clerul său şi ajungînd la turn, a zis către cuviosul că de multă vreme dorea să-l vadă, dar a fost ocupat cu treburile bisericii; iar acum – zise el – am venit să te văd şi să mă învrednicesc de cuvintele şi rugăciunile tale. Patriarhul a zis celor ce au venit cu el să pună scara ca să se urce la dînsul. Iar sfîntul a zis către el: „În zadar te-a pornit spre atîta osteneală cel ce te-a trimis la noi”. Sfîntul, zicînd acestea, patriarhul s-a mirat şi s-a spăimîntat, cum a cunoscut că venirea lui nu era cu bunăvoinţă, ci din poruncă, că niciodată n-ar fi venit la dînsul de n-ar fi fost trimis de împărat. Apoi patriarhul şi ceilalţi ce erau cu dînsul mult au rugat pe sfînt ca să poruncească să pună scara, să se suie la dînsul, dar el nu voia deloc. Atunci era zăduf şi arşiţă de soare şi patriarhul, văzînd mulţimea poporului slăbind de zăduf şi de sete, a poruncit ca, stînd acolo jos, arhidiaconul să înceapă rugăciunea cea obişnuită la hirotonie.

Deci, rugîndu-se şi citind rugăciunile cu care se sfinţeşte preotul, a sfinţit pe Sfîntul Daniil în preot, deşi sta departe de dînşii în înălţimea turnului. Şi toată mulţimea poporului striga: „Axios”, adică, vrednic este. Atunci fericitul Daniil, văzînd voia lui Dumnezeu, a poruncit să pună scară şi, primind semnele preoţeşti din mîna patriarhului, s-a împărtăşit cu dînsul, cu preacuratele şi dumnezeieştile Taine şi rugîndu-se pentru toţi care veniseră acolo, i-a liberat cu pace într-ale lor.

Înştiinţîndu-se împăratul cum că a primit Cuviosul Daniil hirotonia, s-a bucurat şi venind degrabă la turn, a dezbrăcat haina cea împărătească şi, suindu-se cu smerenie la dînsul, a căzut la sfintele lui picioare, pe care văzîndu-le umflate şi rănite, s-a mirat de răbdarea lui cea mare. Apoi, luînd binecuvîntare, s-a întors cu veselie. După aceea a venit vremea a se împlini proorocia sfîntului, pentru mînia lui Dumnezeu ce avea să fie asupra cetăţii. Pentru că, în luna septembrie, la pomenirea Sfîntului Mucenic Mamant, care se prăznuia cu cinste în Constantinopol, începîndu-se de cu seară în biserica lui cîntarea cea de toată noaptea, deodată s-a aprins foc mare în cetatea împărătească, încît puţin a fost de n-a cuprins toată cetatea. Că, începînd de la zidul care era la mare ce se numea al corăbiilor, a trecut pînă la tîrgul lui Constantin şi a ajuns pînă la turnul lui Iulian, înconjurînd cetatea din mijloc.

Atunci se putu vedea marea pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că focul a ars nu numai mulţime de case mari cu visterii, palate frumoase şi locuri sfinte, ci şi popor fără număr; pe unii i-a prefăcut în cenuşă, pe alţii i-a ars pe jumătate, altora vătămîndu-le mîinile, picioarele, faţa, ochii şi capetele. Nu era cu putinţă a stinge pojarul acela, căci cu cît se sileau a-l stinge, cu atît se întindea mai mult văpaia. Dumnezeu pedepsea poporul pentru păcatele lui şi puţin a fost de n-a pierit de foc toată cetatea lui Constantin, ca odinioară Sodoma. Atunci abia şi-au adus aminte de proorocia sfîntului, care le spusese mai înainte de pedeapsa care s-a întîmplat acum, şi-i deştepta la rugăciune şi pocăinţă. Deci au alergat la dînsul, rugîndu-l cu lacrimi, ca prin rugăciunile sale să îmblînzească pe Dumnezeu şi să stingă văpaia focului. Iar sfîntul, plîngînd, le imputa că nu l-au ascultat cînd le-a spus de nevoia ce era de faţă şi n-au primit sfatul lui să facă rugăciune publică de două ori pe săptămînă. Apoi, ridicîndu-şi mîinile, a făcut rugăciune cu sîrguinţă către Dumnezeu, pentru cetate şi pentru popor.

După rugăciune, le-a adeverit că după şapte zile va înceta focul, care lucru s-a şi făcut. Atunci s-a temut şi împăratul de mînia lui Dumnezeu şi, luînd pe împărăteasă, au alergat la sfînt, cerînd milostivirea lui Dumnezeu prin mijlocirea lui.

După anul acela, a fost iarnă foarte friguroasă, care frig nu este cu putinţă a-l spune; însă n-a putut să-l biruiască pe pătimitorul cel cu bărbăţie, ci iarna a fost biruită de dînsul. Pentru că se vărsa mulţime de ploi şi ca nişte rîuri păreau că se coboară din ceruri timp de patru zile, încît s-au prăbuşit nişte munţi de valurile apei şi sate s-au înecat. Apoi erau vînturi înfricoşate potrivnice, ca şi cum s-ar fi bătut între ele; iar furtuna şi vînturile erau aşa de mari, încît şi cîrligele cele de fier, care ţineau cele două turnuri ale cuviosului, s-au rupt de puterea furtunii. Însă Cuviosul stătea la înălţime cu multă răbdare şi, clătinîndu-se turnurile, şi el se clătina de vînt ca o ramură în copac. Ucenicii de jos, cu spaimă uitîndu-se la dînsul, strigau plîngînd, temîndu-se că va muri de atîta frig sau va cădea la pămînt cu turnul. Nădejdea lui Daniil către Domnul era neclintită, însă; ca o piatră întemeiată fiind în turn, sfîntul era fără temere. Pentru ce avea să se teamă de moarte acela care socotea viaţa sa de aici ca o legătură şi temniţă, iar moartea ca o dezlegare? Ci, zicea ca David: „Scoate din temniţă, adică din trup, sufletul meu”. Astfel, răbdînd de frig, fericitul se ruga către Dumnezeu fierbinte. Deci a strigat dreptul, iar Domnul l-a auzit pe el şi din înălţimea cerurilor – precum altădată a certat vînturile din corabie -, deodată s-a făcut linişte mare şi ziua s-a înseninat.

Atunci a venit împăratul să vadă pe sfînt, dacă n-a pătimit vreo vătămare, din ploile şi de la vînturile ce au fost. Şi văzînd cîrligele cele rupte, a poruncit să întărească turnul mai bine; apoi s-a întors cu binecuvîntarea ce o primise de la cuviosul părinte. Dar i s-a întîmplat lucrul acesta: calul pe care era, nu se ştie din ce pricină, speriindu-se şi căzînd înapoi, a trîntit pe împărat, încît şi coroana a căzut din capul lui departe şi s-a sfărîmat, risipindu-se de la coroană mărgăritarele şi pietrele cele scumpe.

Atunci era comis (sfetnic) pe lîngă împărat unul cu numele Iordan, de credinţă arian, care, văzînd căderea împăratului de pe cal, s-a temut să nu-l învinuiască şi să fie pedepsit. Deci, întorcîndu-se, a alergat la Cuviosul Daniil şi-l rugă cu lacrimi, să mijlocească către împărat pentru dînsul ca să-l ierte, că se leapădă – zicea el – de credinţa cea arienească şi se uneşte cu credinţa cea dreaptă. Iar cuviosul, primindu-l în buna credinţă, a scris împăratului că Iordan s-a lepădat de credinţa cea arienească şi s-a lipit de creştini; drept aceea vrednic este a fi miluit. Împăratul a scris înapoi către sfînt, zicînd: „Pricina căderii mele n-a fost nimeni altul decît eu, căci înaintea ochilor tăi am îndrăznit a încăleca pe cal şi n-am mers mai departe pe jos, de la sfîntul tău turn. Iar asupra lui Iordan nu numai că nu am nimic, dar încă mă şi bucur că această cădere s-a făcut pricinuitoare sculării lui din căderea cea sufletească”. După aceasta împăratul avea pe sfîntul în atît de mare cinste, încît nu numai singur îl cinstea, ci şi altora îl arăta ca pe o stea cerească.

S-a întîmplat odată că a venit Guvazie, împăratul Lazilor, la Leon, împăratul grecesc, pentru împăcare. Pe acela luîndu-l împăratul Leon, l-a dus la Cuviosul Daniil Stîlpnicul şi i l-a arătat, zicînd: „Această minune este în împărăţia mea!” Iar acela, minunîndu-se de răbdarea cuviosului, se închină nu numai sfîntului, ci şi turnului pe care sta el şi cu lacrimi zicea: „Mulţumesc, Ţie, Împărate ceresc, că eu, venind la împăratul pămîntesc, m-ai învrednicit a vedea pe bărbatul cel ceresc cum şi petrecerea lui”. Şi întorcîndu-se acel împărat al Lazilor în ţara sa, adeseori vorbea despre cuvios dregătorilor săi şi trimetea la dînsul scrisori, cerînd sfintele lui rugăciuni pentru apărarea împărăţiei sale. Şi era cuviosul spre mare mirare tuturor, celor de aproape şi celor de departe, străinilor, împăraţilor, cum şi la tot poporul, grecilor şi romanilor, cum şi barbarilor, care, venind la dînsul ca la îngerul lui Dumnezeu, îl chemau într-ajutor şi cu sfintele lui rugăciuni dobîndeau ce cereau.

Pentru dovedirea credinţei lui e destul să ştim cum sta în turn şi răbda tulburările văzduhului, ploile şi furtunile cele mai sus pomenite. Şi pentru ca să nu se dea ceva uitării din cele despre dînsul vrednice de pomenit, să povestim şi aceasta: într-o vreme era o iarnă foarte cumplită şi erau vînturi mari şi mai aspre decît cele obişnuite, cu mare zăpadă, ger şi gheaţă, iar cuviosul n-avea în turn nici un fel de acoperămînt; chiar culionul cel de piele, care era pe capul lui, i l-a răpit un vînt mare şi l-a dus într-o prăpastie.

Atunci a stat mucenicul cel de bună voie, toată noaptea, răbdînd acel ger cumplit şi frig, care ajunsese mai puternic la răsăritul luceafărului. Apoi, făcîndu-se ziuă, era atîta vifor cu zăpadă, încît ucenicii sfîntului nici cu ochii nu puteau privi la înălţimea turnului, nici nu-l puteau ajuta cu ceva. După ziua aceea iarăşi a fost noaptea mai cumplită şi iarăşi ziua asemenea pînă-n noapte, încît abia a treia zi s-a liniştit văzduhul. Atunci ucenicii, luînd scara s-au suit în turn la părintele lor, pe care l-au aflat cu totul îngheţat, de la cap pînă la picioare, avînd puţină răsuflare şi abia au putut a-l încălzi; apoi au şters trupul lui cu un burete muiat în apă caldă. Venindu-şi în simţiri cuviosul a zis către ucenici: „Pentru ce mă supăraţi şi m-aţi dezgheţat, căci dormeam dulce, pentru că, rugîndu-mă, am adormit puţin. Totuşi, bine să vă fie vouă, fiilor, pentru că atîta purtare de grijă aveţi pentru părintele vostru”.

Despre aceasta înştiinţîndu-se iubitorul de Hristos împărat, a rugat pe sfînt cu lacrimi, atingîndu-se de picioarele lui, ca să lase să se facă puţin acoperămînt deasupra turnului şi-i zicea: „Cruţă-te pe tine, părinte, dacă nu pentru tine, măcar pentru al nostru folos, ca să nu mori mai înainte de vreme şi să ne laşi sărmani”. Iar el, văzînd rugămintea cu lacrimi a împăratului, a lăsat ca să i se facă acoperămînt deasupra turnului, dar nu pentru odihna sa ci pentru rugămintea cea cu osîrdie a împăratului, căci atîta dragoste şi osîrdie avea către sfîntul, încît pe toţi solii şi domnii cei mari, care veneau la dînsul din diferite locuri, îi ducea la sfînt, uneori îi aducea singur, iar alteori îi trimetea prin bărbaţi cinstiţi. Iar aceia, mirîndu-se de răbdarea cea mare a cuviosului părinte, cum răbda gerul şi zăduful ziua şi noaptea, se umileau cu sufletul şi se întorceau plini de mult folos.

Altădată Gezirih, riga al vandalilor, a ridicat război împotriva grecilor şi a venit cu mulţimea oştirii sale asupra Alexandriei. Împăratul grecesc, foarte mult întristîndu-se pentru năvălirea barbarilor, a venit cu toţi dregătorii la Cuviosul Daniil Stîlpnicul, căutînd ajutor de la sfintele lui rugăciuni. El, mai înainte văzînd cele ce vor să fie, a proorocit împăratului că Gezirih, nu numai că nu va lua Alexandria, ci şi în toate socotelile sale, nimic nu va spori şi se va întoarce în ţara sa deşert. Şi s-au împlinit cele proorocite de cuviosul, pentru care lucru binecredinciosul împărat, mulţumit fiind, a vrut să zidească lîngă turn chilii ucenicilor lui spre odihnă, iar cuviosul voia mai bine să se zidească o biserică, în numele Cuviosului Simeon Stîlpnicul şi să se aducă din Antiohia sfintele lui moaşte. Deci, împăratul a zidit îndată o biserică Sfîntului Simeon, în preajma turnului lui Daniil, în partea dinspre miazănoapte; apoi a făcut case de străini lîngă biserică şi a adus cinstitele moaşte ale Sfîntului Simeon, cu multă cinste, după dorinţa Cuviosului Daniil. De acest lucru foarte mult s-a bucurat sfîntul şi a grăit către popor, învăţîndu-l. Cuviosul era fără de răutate, făcînd bine celor ce-l urmau pe el.

Un om eretic cu limbă hulitoare grăia de rău pe sfînt, despre care auzind poporul mustra pe grăitorul de rău. Iar ereticul, scoţînd din sînul său peşte fript, arăta poporului, zicînd: „De acesta mănîncă pustnicul vostru”. După aceasta, mîncînd din peştele acela şi dînd femeii sale şi copiilor, îndată a năvălit diavolul asupra lor şi-i muncea pe dînşii. Apoi fiind aduşi la cuvios, i-a vindecat cu rugăciunile sale, nu numai de muncire ci şi de diavolul relei credinţe, cel mai cumplit, nepomenind răul, nici răsplătind cu dojană pentru defăimare. Aceia, mulţumindu-i de atîta facere de bine arătată lor de părintele cel fără de răutate, au făcut chipul lui din argint; iar pe dînşii s-au închipuit acolo, căzuţi la picioarele lui şi şi-au scris numele lor; apoi au pus chipul acela în biserica Sfîntului Mihail, Arhanghelul puterilor celor cereşti.

Pe lîngă nerăutatea sa, Cuviosul Daniil avea şi dar mare pe buzele sale, încît se umileau cei ce auzeau cuvintele sale şi mulţi se foloseau şi îşi îndreptau viaţa.

La curtea împăratului se afla un ostaş vestit, cu numele Edran, cu neamul din Galatia, voinic cu trupul şi viteaz în războaie. Acesta, dacă a venit şi a auzit cuvintele cele folositoare de suflet ale fericitului Daniil, îndată s-a umilit şi, lepădîndu-se de lume, s-a alăturat ucenicilor cuviosului, împreună cu încă alţi doi tovarăşi ai săi. De acest lucru auzind împăratul, i-a fost jale de acel ostaş viteaz şi a trimis după el, sfătuindu-l să se întoarcă la dînsul în palatul împărătesc. Dar el n-a luat în seamă chemarea cea împărătească şi zicea: Ce folos va fi mie, de voi dobîndi toată lumea şi sufletul îmi voi pierde? Şi îmbrăcîndu-se în rasa călugărească prin mîinile cuviosului, rîvnea înfrînării lui. Căci gusta numai atîta hrană şi băutură, încît să nu moară de foame firea cea trupească; încă şi somn foarte puţin primea, stînd şi rezemîndu-se pe subţiori de o frînghie întinsă. De aceea el era iubit împăratului pentru faptele lui cele bune şi-l cerceta adesea împăratul, cînd venea la Cuviosul Daniil. Vieţuind astfel vreme îndelungată, s-a odihnit cu pace şi era numele lui Tit, din rînduiala călugărească. După dînsul şi sluga lui, anume Anatolie, asemenea viaţă a avut.

În acea vreme împăratul Leon a dat pe fiica sa, Adriana, întru însoţire lui Zenon Isaurul şi l-a trimis cu oaste împotriva barbarilor care băteau Tracia. Zenon a mers mai întîi la Cuviosul Daniil Stîlpnicul, care i-a spus mai înainte ce are să i se întîmple: că se va întoarce fără vătămare de la război şi, că, după socrul său, Leon, va primi el sceptrul împărăţiei, dar, din zavistia celor ai săi, va fi izgonit din împărăţie şi, după o vreme, iarăşi se va întoarce la împărăţie. Toate acestea s-au împlinit la vremea lor.

După Leon, luînd Zenon împărăţia şi împărăţind trei ani, s-a sculat asupra lui Vasilisc, fratele Verinei, femeia împăratului Leon, care murise. Acela, izgonind pe Zenon, a luat împărăţia grecească, iar Eutihian, fiind eretic, a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădînd soborul cel din Calcedon şi semănănd învăţăturile cele ereticeşti. Atunci Acachie, patriarhul Constantinopolului, adunînd episcopii cei credincioşi, se împotriviră împăratului, cu temere totuşi, însă nimic n-au sporit. Deci au trimis pe cîţiva episcopi la Daniil, rugîndu-l cu lacrimi în ochi să se coboare din turn şi să vină la ei în cetate spre ajutorul Bisericii care este în luptă. Iar cuviosul, deşi nu voia, nicidecum a se coborî de la locul său, văzînd nevoia Bisericii şi fiind îndemnat cu glas dumnezeiesc de sus, s-a pogorît de pe turn şi a mers în cetate la patriarh şi la episcopii cei împreună cu dînsul, unde a fost întîmpinat de arhierei cu cinste, primindu-l cu o nespusă bucurie.

Auzind împăratul de venirea lui şi nevrînd a-l vedea pe dînsul, a ieşit din cetate şi a intrat într-un sat ce era aproape; iar cuviosul s-a dus după dînsul. Dar neputînd călători cu picioarele lui umflate şi pline de răni, a fost purtat de credincioşi.

S-a întîmplat pe cale un om lepros. Acela, văzînd pe cuvios, a început a se ruga ca să-l vindece. Deci, milostivindu-se spre dînsul, cuviosul a făcut rugăciune şi a poruncit celui lepros să se spele în mare, care era aproape. Iar acela, spălîndu-se, a ieşit curat şi sănătos. Îndată despre această minune a străbătut vestea pretutindeni şi s-a adunat popor mult, aducîndu-şi bolnavii; şi toţi luau tămăduire cu rugăciunile cuviosului.

Mulţimea, mergînd spre dînsul pentru minunile ce se făceau de el, s-a apropiat de palatul împărătesc, care era în satul acela. Acolo, un bărbat got, ivindu-se la o fereastră de sus şi văzînd-l pe sfînt că-l duc oamenii, a rîs şi a zis: „Iată vine un antipat nou (prefect)”. Acestea zicînd, îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci deodată a căzut de sus pe pămînt şi a murit. Iar împăratul, înştiinţîndu-se de venirea sfîntului, a poruncit să nu-l lase să intre. Atunci sfîntul s-a dus, scuturîndu-şi praful de pe picioarele sale. După aceasta, temîndu-se împăratul ca să nu pătimească ceva pentru necinstirea cuviosului, a trimis în urma lui, rugîndu-se să se întoarcă la dînsul. Iar el, nu numai că n-a ascultat de împărat, ci a proorocit despre pierderea lui, că degrabă se va lua de la dînsul împărăţia, zicînd: „Cel ce mînie pe Împăratul ceresc, îşi adună lui multe rele şi va avea mare mîhnire în ziua mîniei”. Aşa zicînd, s-a dus în calea sa. Iar cînd s-au întors trimişii care vesteau împăratului cuvintele cuviosului, a căzut deodată un stîlp al palatului, care a înfricoşat pe împărat şi pe cei ce erau cu el. Astfel, lucrul cel neînsufleţit, prin rînduiala lui Dumnezeu, mărturisea a fi adevărată proorocia cuviosului; iar prin căderea sa cea grabnică, adeverea căderea împăratului de la împărăţie.

Apoi, întorcîndu-se Cuviosul Daniil în cetate, a tămăduit pe doi tineri îndrăciţi şi pe o fiică a unei văduve. Pe un şarpe, ce se înfăşurase fără de veste pe picioarele lui, cu cuvîntul l-a trimis la locul său, nepătimind nimic de la dînsul. Iar în cetate, o femeie cinstită, anume Raida, fiind stearpă şi udînd cu lacrimi picioarele cuviosului, a cerut ca prin rugăciunile lui să se dezlege de nerodirea sa, iar el i-a proorocit că va naşte fiu şi chiar numele lui i l-a spus înainte, zicînd: „Vei naşte, femeie, un fiu şi vei chema numele lui Zenon”.

Împăratul a început a se gîndi cum s-ar fi putut împăca şi cum ar dobîndi iertare de la cuviosul, pentru că foarte mult îl înfricoşase căderea stîlpului din palatul său, în vremea aducerii la dînsul a cuvintelor lui Daniil. Deci, mai întîi prin oameni cinstiţi ruga pe sfînt, dar cu vicleşug, pentru că inima lui nu înceta a aduna fărădelege. După aceasta, singur venind şi căzînd la picioarele sfîntului, îşi ceru iertare. Iar cuviosul, văzînd cu ochii cei sufleteşti socoteala lui cea rea, a mustrat vicleşugul lui, zicînd către alţii: „Smerenia şi umilinţa aceasta este prefăcută, căci cu haina oii este acoperit năravul lupului şi degrabă veţi vedea ochiul lui Dumnezeu cel atoatevăzător şi mîna Lui cea atotputernică, care surpă pe cei puternici de pe scaune”. După aceasta s-a întors cuviosul la turnul său. Apoi, trecînd puţină vreme, Vasilisc a fost izgonit de la împărăţie, după proorocirea cuviosului. Iar Zenon, iarăşi luînd sceptrul, a venit împreună cu împărăteasa să se închine sfîntului, văzînd împlinirea proorociei lui.

În toată vremea vieţii sale cuviosul n-a ieşit din turn şi făcea multe minuni, dar fiind cu cuget smerit şi fugind de slava omenească, nu socotea că faptele sale cele bune au puterea facerii de minuni, ci rugăciunile Cuviosului Simeon, căci pe bolnavii care veneau la dînsul, îi trimitea în biserica Sfîntului Simeon, la sfintele lui moaşte. Un zlătar (argintar) şi-a adus pe fiul său olog din naştere, neputînd nici călca pe picioare, ci ca un şarpe se tîra pe pămînt. Pe acela trimiţîndu-l fericitul Daniil în biserica Cuviosului Simeon, a poruncit să pună sfintele lui moaşte pe picioarele copilului olog. Acestea făcîndu-se, a sărit ologul ca cerbul şi a alergat la turnul lui Daniil, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu.

Un bărbat oarecare, venind dinspre Răsărit, a căzut între tîlhari, pe care îl bătură foarte rău, încît îi sfărîmaseră genunchii. Apoi, luîndu-i cele ce avea, s-au dus, lăsînd pe om abia viu. Nişte călători care treceau pe acolo, văzîndu-l foarte greu rănit de tîlhari, şi-au făcut milă de dînsul şi, luîndu-l, l-au dus în cetatea Anchira. Episcopul cetăţii aceleia, avînd multă purtare de grijă pentru el, a adus doctori iscusiţi şi l-a tămăduit de răni. Însă cel vindecat nu putea să umble pe picioare pentru că îi erau foarte sfărîmate şi, deşi se tămăduiseră rănile lui, totuşi nu avea putere a umbla. Atunci a rugat pe episcop să-l trimită la Cuviosul Daniil şi, fiind pus pe un cal, a fost dus la turnul doctorului fără de plată. Iar el, trimiţîndu-l la biserica Sfîntului Simeon şi poruncind să-l ungă cu untdelemn luat de la sfintele moaşte, l-a făcut deplin sănătos şi i s-au întărit picioarele şi gleznele, încît a putut iarăşi umbla, înălţînd mulţumire lui Dumnezeu şi plăcuţilor Lui, adică sfinţilor Simeon şi Daniil.

Un sutaş oarecare din Spania avea mare credinţă către cuviosul şi cînd se întîmpla a se îmbolnăvi cineva din casa lui, robi, rudenii, sau prieteni, îl trimitea la cuviosul cerînd tămăduire. Iar cînd se aducea scrisoarea de la cuviosul, o punea pe aceea peste cel bolnav şi îndată bolnavul primea tămăduire.

O oarecare femeie săracă, avînd un fiu de doisprezece ani, mut din naştere, l-a adus la cuviosul şi, lăsîndu-l lîngă turn, s-a dus. Iar cuviosul, văzînd pe copil, a poruncit ucenicilor ca să-l ia şi să rămînă cu dînşii. Ei, socotind că copilul era învăţat de maică-sa să nu vorbească prefăcîndu-se mut ca să cerşească, ca aşa mai cu înlesnire să se hrănească, multe necazuri îi făceau, înfricoşîndu-l şi bătîndu-l ca să vorbească. Uneori cînd dormea, îl înţepau cu ţepi sau îl loveau cu o nuia ghimpoasă, ca deşteptîndu-se deodată să vorbească. Iar după ce l-au cunoscut cu adevărat că nu vorbeşte, au spus sfîntului. Atunci el a poruncit să ungă limba mutului cu untdelemn sfinţit. Fiind într-o zi de Duminică, în vremea Sfintei Liturghii, cînd începu diaconul a citi Sfînta Evanghelie şi poporul după obicei cînta „Slavă Ţie, Doamne”, a cîntat şi copilul, vorbind limpede şi cu mare glas: „Slavă Ţie, Doamne”. Din acea vreme a vorbit bine.

Ajungînd cuviosul la adînci bătrîneţi, s-a apropiat către fericitul său sfîrşit, pe care mai înainte văzîndu-l a spus ucenicilor săi şi le-a scris acest aşezămînt: „Fiilor şi fraţilor, căci aşa îmi sînteţi voi, întîi căci v-am născut duhovniceşte, iar al doilea căci Dumnezeu ne este Părintele cel de obşte, eu mă duc către Părintele cel de obşte. Însă nu vă voi lăsa săraci, iubiţii mei, pe voi care plîngeţi pentru lipsirea părintelui; ci vă las în purtarea de grijă a Părintelui nostru, Cel care şi pe voi şi pe mine ne-a făcut. Deci, Acela care pe toate le-a făcut cu pricepere şi cu înţelepciune, apoi a plecat picioarele şi a coborît pe pămînt, a murit pentru noi şi a înviat; Acela va fi cu voi ca un Preaînţelept, apărîndu-vă de cel viclean şi, ca un Domn, păzindu-vă cu a Sa voie; iar ca un Părinte chemîndu-vă, dacă cîndva vă veţi abate, către buna Sa îndurare, vă va întinde vouă duhovniceştile Sale braţe. Căci precum S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, să vă unească între voi unul cu altul într-un cuget şi să vă facă ca să fiţi uniţi cu Părintele. Urmaţi smerenia, slujiţi altora, iubiţi primirea de străini, postul, privegherea, sărăcia şi cea mai dintîi şi mai mare poruncă, adică dragostea. Pe acelea care sînt cuviincioase drepteicredinţe, să le ţineţi drept, de pleava ereticească păzindu-vă, de maica voastră, adică de Sfînta Biserică, nicidecum să nu vă despărţiţi. Dacă toate acestea le veţi face, veţi fi desăvîrşiţi întru faptele cele bune”.

Astfel de aşezămînt scriind cuviosul părinte fiilor săi, a poruncit să-l citească înaintea lor, care plîngeau pentru despărţirea lui. Iar mai înainte cu trei zile de sfînta lui mutare, în miezul nopţii, precum s-au învrednicit a vedea oarecare din ucenicii săi au venit să-l cerceteze toţi sfinţii cei din veac, proorocii, apostolii, mucenicii şi toate cetele sfinţilor, întru lumină şi slavă cerească şi, sărutîndu-l cu dragoste, îi porunceau să săvîrşească dumnezeiasca Taină. Sosind ziua dezlegării lui de trup, a venit patriarhul Eftimie – care a fost după Acachie – cu tot clerul său. Iar temătoarea de Dumnezeu femeia Raida, a cărei sterpiciune s-a dezlegat prin rugăciunile sfîntului, pregătea toate cele pentru cinstita înmormîntare a cuviosului.

În acea vreme s-a întîmplat acolo un om îndrăcit, care stînd lîngă turn, adeverea că vede mulţi îngeri şi sfinţi, venind din cer către cuviosul, ba chiar îi numea pe sfinţii pe care îi vedea. Iar cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Daniil, bucurîndu-se pentru ieşirea sa din viaţa aceasta, şi-a dat cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, fiind plin de zile, vieţuind optzeci de ani şi trei luni. Părul capului său era des şi despărţit în două, de patru palme de lung; asemenea şi barba îi era lungă şi despărţită în două. După ieşirea lui din viaţă, omul cel îndrăcit s-a slobozit de muncirea diavolească. Săvîrşindu-se sfîntul, s-au arătat din cer peste turn trei Cruci de stele care luminau cu nespusă podoabă, strălucind ca soarele. Acestea s-au văzut pînă ce s-a îngropat sfîntul său trup, acolo, lîngă turnul lui. Apoi au fost puse împreună cu el şi moaştele celor trei sfinţi tineri din Babilon: Anania, Azaria şi Misail; căci aşa poruncise cuviosul cînd era gata să moară, ca să nu se dea cinste moaştelor lui de către poporul care va veni la închinăciune, ci moaştelor celor trei sfinţi tineri. Căci cel ce era smerit în viaţă, s-a arătat smerit şi după moarte, fugind de slava omenească. Dar Dumnezeu, Care l-a preamărit pe pămînt înaintea oamenilor cu minuni, îl preamăreşte şi în ceruri înaintea îngerilor Săi, Cel ce Însuşi este slăvit de toată făptura în veci. Amin.

 Sursa: acvila30.ro

Sfântul Gavriil Georgianul – 2 noiembrie

Sfântul Gavriil Georgianul – 2 noiembrie

Sfaturi pentru vremurile din urmă:

,, In vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin dragoste, smerenie si bunătate.”
,,Suntem martorii ultimelor vremi.Voi veti vedea pe antihrist. Domnul Dumnezeu va cere dragoste fată de El si fată de aproapele, căci cine va răbda pâna la sfârsit se va mântui.”
,,Iubiti pe toti; daca nu puteti, arătati măcar bunăvointă.Dragostea domneste peste toate rânduielile si legile.Daca ai totul, dar n-ai dragoste, socoteste ca n-ai nimic.Si daca urasti un singur om, in chipul sau il urăsti pe Hristos Însusi, deci esti foarte departe de Impărătia Cerurilor”
,,Venirea lui antihrist a mai fost prorocită, au mai fost războaie, dar n-au mai fost ca astazi nici semne din cer si nici o apostazie generală.”
,,In vremea lui antihrist cea mai puternica ispită va fi asteptarea mântuirii din cosmos, de la ,,umanoizi” si ,,extraterestrii” care sunt de fapt masti ale diavolilor. Nevoitorul rugaciunii sa priveasca atunci arareori catre cer, fiindca semnele vor putea fi inselătoare, iar el s-ar putea pierde.
Jumatate din iad este deja pe pamant. Antihrist s-a nascut deja, e la usa, nu bate, ci da buzna. Veti fi martori ai domniei lui. Pecetea lui va fi vazuta pe frunte si pe maini.”
„Vai celor ce vor incerca sa talcuiasca Evanghelia in felul lor. Mai tarziu, ucenicii lui antihrist vor merge si ei la biserica, isi vor face semnul crucii si vor propovadui Evanghelia. Insa adevaratii credinciosi se vor recunoste prin faptele cele bune”
,,Mai intai va fi oferita voluntarilor. Insa odata cu inscaunarea antihristului, toti vor fi asupriti s-o primeasca. Neascultarea va fi socotita tradare. Oamenii vor fugi in paduri si munti. Sa mearga in cete de care zece, cincisprezece, pentru ca diavolul ar putea incerca sa-i impinga de pe stanci. Credinciosii vor fi ocrotiti de catre Duhul Sfant. Orice s-ar intampla nu va pierdeti nadejdea. Ajutati-va unul pe altul. Dumnezeu vă va deschide mintea si veti sti cum sa reactionati. Cel ce va rabda se va mântui. Niciun credincios adevarat nu va simti nici foame , nici sete. Domnul va face minuni pentru ei. O frunzulita va da hrana pentru o luna de zile. Semnul crucii facut peste un bulgare de pamant il va preface-n paine.”
„Daca [in vremea aceea de foamete] veti fura, ca sa aveti ce manca, calcati una dintre porunci­le lui Dumnezeu si urmati lui Antihrist. Crestinii trebuie sa-si puna toata nadejdea in Dumnezeu.”
,,Faptele viclene incepute de comunisti sunt premergatoare evenimentelor ce vor urma”
,,Plecarea icoanei ivirene a Sfintei Fecioare va fi urmata de bataia clopotelor, iar bisericile se vor pleca sa-si ia ramas bun.”
,,Antihrist va fi dat pe fată de catre credinciosii care isi vor avea credinta in inima, iar cei cu credinta lor in minte, vor urma lui “
,,Anumite alimente au fost deja pecetluite, dar n-are importanta Inainte sa mancati trebuie sa spuneti Tatal nostru, sa faceti semnul sfintei cruci si sa stropiti mancarea cu apa sfintita. Sa nu luati paine de la cineva care a luat pecetea lui antihrist “
,,Monahul nu poate fi fara grija,el e ostasul lui Hristos. Vai monahului care nu impartaseste nelinistea poporului sau. Adevaratul monah e acela a carei inima e la fel de simtitoare ca a femeii.”
,,Si daca ingerul insusi se arata inaintea ta in minunata lui maretie ca sa te povatuiasca, nu face nimic fara binecuvantarea duhovnicului cu voia ta. Adu-ti aminte ca duhovnicul e intotdeauna cu tine si-ti vegheaza fiecare pas pe care-l faci.”
,,Monahul trebuie sa sustina credinta ortodoxa precum un leu ce racneste.”
,,Daca vrei sa fi monah, esti deja”
,,Daca mireanul isi biruieste patimile cu harul lui Hristos, el e pus pe aceeasi treapta cu monahul”
,,Monahul se va judeca dupa canoanele monahale, in vreme ce mireanul dupa regulile lumii “

Sursa: Sf. Mărturisitor Gavriil Georgianul

8-9 august – Pomenirea martirului pentru credință și neam MIHAI VITEAZUL

8-9 august – Pomenirea martirului pentru credință și neam MIHAI VITEAZUL

Image result for mihai viteazul icoane

Deși oficial istoria reține data de 9 august, sunt unele surse istorice care precizează 8 august ca dată a morții voevodului martir. 

Reiau un articol din 2016:

Asasinarea lui MIHAI VITEAZUL – 8 august 1601

Descrierea uciderii mişeleşti şi soarta rămăşiţelor pământeşti ale Bravului Mihai în cronici interne şi externe, în corespondenţe purtate între personalităţi ale vremii precum şi în alte documente:
Uciderea lui Mihai Viteazul
1) „Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la Împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o.” (1601 Giorgio Basta, într-o scrisoare adresată Arhiducelui Mathia, viitorul împărat habsburg).
Asasinul lui Mihai Viteazul: Rudolf al II

Asasinul lui Mihai: Gheorghe Basta !

2) „A fost trimisă o mare trupă de valoni în tabăra valahului Mihai, în urma unui sfat de taină ţinut de Basta György şi căpitanii săi în noaptea de 8 august 1601, cum să-şi desfăşoare trupele pentru o confruntare cu valahul … Unul din căpitani cu numele Bori (Beaury) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: „Eşti prins!”, Mihai i-a zis:” Ba!” şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată. Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort ţi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp.” („Istoria Transilvaniei” de István Szamosközi (1565 – 1612) – istoric maghiar din Transilvania).
Mihai Viteazul – o poza mai putin cunoscuta !
3) „O vreme mijlocitorul (Beaury) lui Basta cercetează aici şi acolo şi, pe neaşteptate, trupa valonilor înconjoară cortul lui Mihai, Beaury şi alţi câţiva subalterni ai săi au intrat în cortul lui Mihai pe care l-au găsit liniştit şi stând întins. Beaury, adresându-se acestuia, spune: „Eşti prizonier !”, la care acesta răspunde: „Nicidecum !” şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia care era atârnată de propteaua cortului în timp ce era lovit de Beaury cu halebarda şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia. Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort … corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului public …După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de căini, câţiva sârbi l-au înmormântat din ordinul lui Basta, într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului să fie dus la Alba-Iulia …” („Cronica Transilvaniei” – Wolfgang Bethlen istoric maghiar, cancelar al Transilvaniei (1639-1679).
4) „Basta a trimis două companii de valoni şi două companii de soldaţi germani, împreună cu alţii călări, să înconjure cortul lui Mihai şi să-l prindă viu. Care ordin, transmis de Basta s-a executat cu supunere şi la sosirea lor au declarat voievodului că este prizonierul majestăţii sale imperiale romane şi trebuie să se predea de bunăvoie. Când însă voievodul a chemat în ajutor pe locotenentul său şi a apucat o sabie atârnată în cort, punându-se în poziţie de apărare şi după izbirea unui căpitan neamţ, căpitanul valon s-a înfuriat împotriva lui şi l-a străpuns cu lancea, în timp ce căpitanul neamţ i-a tăiat capul. Voievodul … a căzut pe loc iar corpul său mort a zăcut o întreagă zi neînmormântat sub cort.” („Cronologia …”, Hieronymus Ortelius (1543 – 1614) – istoric flamand).
5) „… valonul (Beaury), fiind gata să înfăptuiască ceeace a promis, merge în tabăra voievodului însoţit de circa 60 de oameni şi, găsindu-l în cortul său, intrând la el îndrăzneţ, l-a somat să se predea ca prizonier al împăratului: Mihai fiind pe cale să-şi întindă mâna spre iatagan, căpitanul valon l-a lovit cu o halebardă în piept şi în aceeaşi clipă un altul, cu spada, printr-o lovitură i-a tăiat capul de pe umeri. O moarte nedemnă pentru un căpitan atât de valoros …” („Istoria generală a Turciei”, Richard Knolles (1550 ? – 1610) – istoric englez).
6) ”În afara cortului se aflau aproximativ 17 slujitori ai Domnului care, dându-şi seama de ce se petrece, au sărit să-şi apere stăpânul. S-a încins o luptă aprigă în care au pierit peste 30 de oameni ai lui Mihai. Calul Voievodului, care aştepta gata înşeuat la intrarea în cort, a fost împuşcat şi trupul lui Mihai a fost aşezat pe cadavrul calului şi lăsat astfel în timpul zilei, până la căderea serii. Nişte ostaşi din vechii slujitori ai lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns, şi mulţi l-au plâns cu prisosinţă.” (Gheorghe Palamede, grec contemporan cu Mihai Viteazul).
7) „… Basta trimise asupra lui Mihai două steaguri de valoni şi alte două de germani, cu ordin de a pune mână pe el. La vederea lor, (Mihai) s-a înspăimântat, dar fără a-şi pierde curajul, strigă după ajutor oamenilor săi şi apucă sabia în mână, dar deodată sări asupra-i valonul Beaury, comandantul Turdei, împreună cu alţii, şi-l tăie de moarte cu securea. Mihai era , pe atunci, în vârstă de 43 de ani, bărbat strălucit şi în norocire şi în nenorocire, după chiar judecata inamicilor săi. Trupul lui dezbrăcat fu aruncat să zacă ruşinos la malul râului, până seara, în chip înspăimântător.. Iar noaptea fu înmormântat în acel loc, din ordinul lui Ioan Schneckenhaus, comandant al trupelor sileziene.”(„Istorii”, Jacques Augustin de Thou (1553-1617) – istoric francez)
8) „După uciderea lui Mihai s-a ţinut un consiliu la care au participat ambele armate, imperială şi valahă… Aici s-a hotărât trimiterea corpului lui Mihai în Ţara Românească, socotindu-se că dacă nu l-ar fi trimis boierii valahi n-ar alege alt domn. … Capul a fost îmbălsămat şi încredinţat comisului lui Mihai , care l-a cerut în cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Valahia.” („Istoria Transilvaniei” de Ciro Spontani – secretarul generalului Basta).
9) ”Basta … tot plănuia cum să-l prindă ori să-l suprime (pe Mihai); în cele din urmă, alungând îndoiala din suflet, hotărî să pună mâna pe el cu forţa. Aşadar, chemând doi conducători ai valonilor le înfăţişă, în taină, ceeace voia să facă, iar aceia, mergând … în cortul acestuia, îl iau pe neaşteptate în timp ce stătea de vorbă cu Ludovic Rákóczy, comandantul pedeştrilor unguri; îi spun că au să-i comunice ceva în numele lui Basta şi, în timp ce acela (Mihai) se străduia să asculte vorbele unuia, este străpuns, fără veste, de celălalt cu ascuţişul unei halebarde puternice prin pântece şi intestine şi se prăbuşeşte pe dată. … Batjocurile aduse celui neînsufleţit au fost atât de crude încât capul acestuia, desprins de trup, a fost expus toată ziua pe cadavrul unui cal alb în faţa cortului celui ucis; totuşi, după aceea, fu înmormântat, din încuviinţarea lui Basta, împreună cu trupul”. („Istoria Ungariei” , Nicolaus Istvánffy – comisar imperial al lui Rudolf al II-lea).
10) „Trei zile şi trei nopţi corpul lui Mihai a rămas aşezat pe un cal al său ucis în învălmăşeală, iar trupul a rămas neîngropat. Mulţi valahi se strângeau acolo, priveau cu jale şi clătinându-şi capetele plângeau, apoi adresau injurii generalului Basta. După trei zile şi trei nopţi, nişte valahi de-ai lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns şi tare mult l-au plâns.” (1601 Stavrinos – vistiernicul lui Mihai).
11) „… Basta alese două steaguri dintre cei mai aprigi valoni şi germani şi, după ce-i îndemnă să uite de toată primejdia, având înaintea ochilor numai binele majestăţii împărăteşti, îi trimise la cortul voievodului cu însărcinarea să-l prindă. Soldaţii plecară fără întârziere. Iar voievodul Mihai văzând mulţimea oştenilor lui Basta, înţelese îndată ceeace îi spunea şi mintea: că asupra capului său se va dezlănţui furtuna fatală, dacă nu-i va ieşi numaidecât în întâmpinare. Înălţându-şi vocea, începu să strige către ai săi: „Valahi !Valahi ! Alergaţi iute ! Forţa, duşmanul, violenţa ne ameninţă !” În vreme ce striga scoţându-şi sabia din teacă, se repezi asupra a doi dintre centurionii germani, pentru a-i tăia în bucăţi pe oricare dintre ei. Însă în acea clipă un valon, aruncându-se cu securea sa cu două tăişuri, abătu lovitura lui Mihai şi-l lovi peste coaste dintr-o parte în alta rănindu-l. Atunci care mai de care, valoni şi germani, fără deosebire, îl copleşiră cu toată puterea lor, îl aruncară la pământ şi până nu-şi dăduse încă suflarea din urmă îi desprinseră capul de trup şi-l duseră lui Basta care, aflat în sfat împreună cu ceilalţi, aştepta în cel mai mare neastâmpăr rezultatul negocierilor, iar trupul său a rămas în pielea goală şi neîngropat o zi întreagă.” („Medulla Historica” de Joannis Bisselius (!601 – 1677), istoric iezuit).
12) „Basta puse ca unii germani şi valoni să-l împresoare în cort cu ordinul de a-l prinde viu sau mort. Mihai descoperi intenţia rea a agresorilor, apucă sabia şi răni un ofiţer, dar un altul îl străpunse cu lancea în burtă răsturnându-l şi tăindu-i în acelaşi timp capul.” (Istoria monarhilor otomani” de Giovanni Sagredo – ambasador al Rep. Veneţia, sec. XVII).
13) „Iar Mihai, socotind că asemenea cuvinte blânde nu ascund niciun vicleşug, ascultă de Basta şi trimise oştenii la locul amintit (cetatea Făgăraşului) iar el rămase în tabăra sa. Şi, într-o dimineaţă, văzând Mihai din cortul său grăbind un pâlc de oşteni crăieşti, călări şi pedeştri, socoti că erau trimişi, după făgăduiala lui Basta, pentru strajă, neaşteptând nimic rău de la ei, că îşi puse toată încrederea în Basta. Ieşi dar Mihai înaintea valonilor, întrebând de pricina venirii lor şi ce vor ei, iar aceia răspunseră scoţându-şi spăngile şi paloşele, de-l răniră, deoarece nu avea arme la sine şi-l tăiară”. („Încercare de Istorie a Valahiei” de Johann Filstich (1684 – 1743) – rector al Gimnaziului Johann Honterus din Braşov).
14) ”Între timp, Basta nu-l putea îngădui pe Mihai drept concurent şi privea toate faptele sale cu bănuială, nutrind speranţa că situaţia Transilvaniei va fi lăsată într-o nesiguranţă veşnică. Cei doi au plecat, între timp, de la Cluj la Turda şi au stabilit tabăra acolo, pentru a ţine dieta ţării. Pe când Mihai se odihnea în cortul său, a fost omorât de câţiva centurioni trimişi de Basta; capul său tăiat a fost pus pe cadavrul unui cal; corpul însă, a zăcut neîngropat timp de două zile …” („Scurtă istorie a Transilvaniei” de Johannes Tsetsi (1689 – 1769) – istoric maghiar).
15) ”Basta trimise două companii de germani şi tot atâtea de valoni la el (Mihai), să-l aducă cu forţa. Aceştia îl găsiră într-o conversaţie cu Ludovic Rákóczy, comandantul infanteriei sale ungare. Şi în timp ce unul dintre ofiţerii lor îi spuse ceva la ureche, cel de-al doilea sau căpitanul valon îl străpunse şi îl lovi cu halebarda în burtă, încât s-a prăbuşit aproape mort. Căpitanul german îi retează atunci capul, iar oamenii de rând au jefuit o parte din tabăra valahă, târând un cal mort în faţa cortului voievodului şi îi puseră capul pe gâtul calului pentru a-i adresa cele mai rele sudălmi … În noaptea următoare asasinatului, colonelul silezienilor, Ioan Schneckenhaus a îndrăznit să pună să fie înmormântat cadavrul şi capul voievodului pe locul cortului său, probabil, deoarece pe el l-au impresionat numeroasele acţiuni mari şi înţelepte ale acestui erou abia de 43 de ani, prin moartea căruia dispăreau speranţele de a smulge în mod durabil Valahia de sub jugul turcesc, şi i-au inspirat respect, pe care a căutat să-l manifeste, pe deplin, prin această înmormântare.” („Istorie universală…” de Ludewig Albrecht Gebhardi (1735 – 1802) – istoric german).
16) ”…(Basta) se înţelege cu Jacques Beaury, căpitanul valonilor şi cu un alt căpitan german şi, la 19 august, la ivirea zorilor, se duc fiecare cu câte 300 de oameni în tabăra de la Turda, unde Mihai rămăsese aproape singur. Atunci, în timp ce Basta puse să fie împresurate corturile, Beaury şi căpitanul german pătrunseră cu câţiva soldaţi în cel în care se odihnea voievodul, anunţându-l că îl arestează din ordinul împăratului. „Nu mă veţi aresta în viaţă”, strigă el, împlântând sabia în pieptul căpitanului german şi, în timp ce o scotea pentru a-l lovi şi pe Beaury, acesta îi dădu de la distanţă o lovitură de halebardă în inimă. Căzu. Soldaţii se aruncară asupra lui, îi smulseră sabia cu care-i tăiară capul. Ca şi cum această crimă n-ar fi fost suficientă, adăugară şi bătaia de joc. Aşezară nobilul său cap pe un schelet de cal şi fiecare îşi tăie o curea din pielea lui, ca amintire a acestei infamii… Astfel pieri, la 43 de ani, victimă a unui asasinat laş, acest om mare, care n-are egal …”. („România”, de Jean A. Vaillant (1804 – 1886) – istoric francez).
Solii Turci aducand daruri lui Mihai Viteazul , respect din partea Turcilor, dispret din partea Europenilor !
17) ”Basta, pentru a se debarasa de rivalul său nu se dădu înapoi din faţa unei crime. Din ordinul lui, la 9 august 1601, Jacques Beaury, căpitan al valonilor, însoţit de un căpitan german, de 300 de valoni şi de tot atâţia germani şi de câţiva cavaleri, pătrunse în zori în tabăra lui Mihai de la Turda. Voievodul nu avea lângă el decât câţiva valahi. „În numele împăratului vă arestez”, îi strigă Beaury. „Nu mă veţi prinde viu”, răspunse eroul şi înfipse spada în pieptul căpitanului german. Nu avu timp să o retragă; izbit în inimă de o lovitură de halebardă căzu scoţând un strigăt de durere şi furie. Asasinii îi tăiară capul şi-l puseră pe un schelet de cal … Astfel pieri, la vârsta de 43 de ani, acest mare bărbat care va rămâne de-a pururi gloria poporului Român.” (Provincii româneşti” de Jean Henry Abdolonyme Ubicini (1818 – 1884) – istoric italian).
18) ”… ofiţerul a intrat repede în cort şi apropiindu-se de Domnul care se odihnea, i s-a adresat ca unui prizonier al său. Mihai a strigat că nu i se va preda viu, dar înainte de a pune stăpânire pe spada sa ca să se apere, celălalt i-a străpuns corpul cu halebarda. Această faptă murdară … se spune că asasinii i-au tăiat capul şi mâna cu propria spadă a lui Mihai …Astfel a căzut Mihai, impetuos, curajos, diplomat, ambiţios, patriot …” (1882 „România – trecut şi prezent”, de James Samuelson ).
19) ”Vă mai înştiinţăm cu siguranţă cum că Mihai Vodă pieri ieri la Turda, în 9 ale lunii august 1601, ucis din ordin împărătesc. Înainte a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, iar corpul său a fost expus pe câmp deasupra unui cal mort. Basta nu a permis să fie înhumat” (Ieremia Movilă, scrisoare adresată cancelarului Lituaniei, Leon Saphiena).
20) „Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie şi pe neaşteptate pe săracul voievod Mihai, fără nici un motiv. Numai din invidie profundă l-a ucis pe acest Domn renumit, celebru, de care se temea însuşi sultanul”. („Cronică ungară”, Petthö Gergely (1565 – 1629) – cronicar maghiar).
21) ”Oamenii bătrâni, contemporani cu acele vremi, au afirmat că lui Mihai Vodă i-au tăiat capul şi l-au dus la Basta, iar trupul său până a treia zi a stat neîngropat la vederea tuturor.” (Miron Costin – Letopiseţul Ţării Moldovei).
22) ”Atunci au fost legat Mihai Vodă cu Turturea Paharnicul jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi de se va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase oasele acolo ci să le ducă în Ţara Românească şi să le îngroape. De aceea, dacă văzu Turturea Paharnicul că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul luat ca să ducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul şi l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la Mănăstirea Dealu de la Târgovişte.” (Anonim, adăugire la „Istoriile domnilor Ţării Româneşti” a lui Radu Popescu.)
23) ”… pentru multă şi bună şi credincioasă slujbă cu care a slujit domnia lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă, încă şi în alte ţări străine până în Ţara Nemţească. Postelnicul Turturea el a furat capul Lui Mihai Vodă şi l-a adus aici în Ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un adevărat Domn” (7 decembrie 1612, Radu Mihnea, Domn al Ţării Româneşti).

Iată și detalii despre descoperirea, foarte probabilă a moștelor sale și de ce este considerat sfânt: 

Sfântul voievod Mihai Viteazul, mucenic al neamului şi mărturisitor al ortodoxiei 

Fapte care îl recomandă ca sfânt 

  • Înainte de a fi înscăunat, a convocat, în august 1594, un Sinod la Iași cu ierarhii din ambele țări române pentru stoparea propagandei catolice ce luase avânt, mai ales în Moldova, înființând cu acest scop Episcopia de Huși. Tot în acest sens, convoacă un alt Sinod, în aprilie 1596, la Târgoviște. Însăși Voievodul Mihai a îndemnat clerul să vegheze cu strictețe la respectarea dogmelor și canoanelor rânduite de cele 7 Sinoade Ecumenice.
  • În 4 iunie 1585 (1595 – n. adm.), a reușit în urma deselor cereri către Dieta din Ardeal, asemeni Sf. Constantin cel Mare în Imperiul Roman, să obțină un decret dat de Dietă ce recunoștea religia ortodoxă (până atunci tolerată) în rândul religiilor constituționale, trecerea Mitropoliei Ardealului direct sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște și scutiri de dări pentru preoții ortodocși, asemenea celor catolici. Deoarece sub influența calvină s-a aprobat într-un Sinod la Aiud în 1551, recăsătorirea preoților ortodocși, a obținut prin decretul din 4 iunie 1595 și o lege care sancționa satul al cărui preot se recăsătorea, iar enoriașii nu anunțau ierarhul de această fărădelege, cu o amendă de 200 de florini. Vedem de aici că Voievodul era conștient că numai un cler cu o adevărată viață spirituală putea călăuzi corect poporul și face față propagandei calvine și catolice.
  • A fost numit: “Steaua lor de la răsărit” şi “Cavaler al lui Hristos și Apărător al creștinătății” 
  • Domnitorul Sfânt Mihai Viteazu a fost călăuzit și de visul de veacuri al românilor, acela de unitate națională și spirituală. Astfel, în urma luptei de la Șelimbăr din 18-28 octombrie 1598 (1599 – n. adm.) împotriva lui Andrei Batory, cucerește Ardealul, înfăptuind Unirea celor două principate. Intrarea triumfală în Alba-Iulia are loc la 1 noiembrie 1599, dată la care Mihai hotărăște construirea unei catedrale ca sediu al Mitropoliei Ardealului. Bine înțeles că nobilimea și clerul catolic nu a văzut cu ochi buni această inițiativă. Protestând, s-a iscat o discuție ce a degenerat în cearta dintre catolici și clerul ortodox, obligând pe domnitor să intervină, arătându-și credința dreaptă, mărturisitoare, de care era călăuzit, spunându-le catolicilor că ei nu au nici Har, nici Taine și, ca să se vadă aceasta, propune ambelor părți să facă câte o aghiazmă separat, după care cele două vase să fie puse într-o biserică ce a fost sigilată cu pecetea domnească, iar după 40 de zile să fie deschisă spre a se vedea în ce stare se află fiecare. În urma unei descoperiri avută de Sf. Ioan de la Prislop (se pare însă că părintele care a scris aici se înşeală; mitropolit in Transilvania in vremea lui Mihai Viteazu era un alt Ioan, tot de la Prislop, fost stareţ), s-a deschis biserica în a douăzecea zi, cu ambele părți de față, constatându-se că aghiazma ortodoxă era nestricăcioasă, iar cea catolică era împuțită. Rușinați, unii dintre catolici au trecut la ortodoxie, iar ceilalți, fără să se îndrepte din erezia lor, au acceptat construirea unei catedrale în Alba-Iulia închinată Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. (Ar fi bine să ia aminte la această întâmplare și ecumeniștii din B. O. R. de astăzi).
  • Cea mai importantă mărturie despre sfințenia Sfântului Mărturisitor Mihai Viteazu o dă Sf. Paisie de la Neamț, care consemnează în anul 1751 pe marginea unei Psaltiri descoperită de Vasile Alecsandri în 1850, următoarele cuvinte: “Mihai Viteazu, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”. În anul 2000, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu a alcătuit dosarul de canonizare al Voievodului, dar părăsind viața pământească chiar în acel an, din rânduială Dumnezeiască, dosarul a stagnat. Eu spun că Dumnezeu a vrut ca odată cu capul să fie cinstit și trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată. În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, județul Teleorman, la o distanță de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori au dat foc la niște hârtii și surcele pe locul menționat. Fratele părintelui stareț Protos. Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul pentru că o să-i certe starețul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopețile spre a stinge focul prin înnăbușire și, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit și părintele stareț, care a spus să fie îndepărtat pământul spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.Indiciile care au dus la concluzia că acesta este trupul lui Mihai Viteazul sunt următoarele:
    • mănăstirea este singura din România care, deși își serbează hramul pe 8 noiembrie, are ca patron doar pe Sf. Arh. Mihail;
    • mănăstirea a fost începută a se construi de soția voievodului, doamna Stanca, retrasă în pribegie pentru puțin timp aici, în pădurile Teleormanului, imediat după ce voievodul Mihai a fost asasinat; lipsa unui însemn asupra mormântului se datorează probabil fricii de a nu fi profanat.
  • Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că de va vrea Dumnezeu și Sfântul Mihai Viteazu să primesc ca dar pentru Biserica “Învierea Domnului” din Rădăuți o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt cum este, biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunși aici împreună cu șoferul mașinii cu care am fost, împreună cu părintele stareț Teoctist, am desfăcut racla din biserică cu osemintele Voievodului și am rămas uluit de mireasma care a ieșit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru biserica din Rădăuți și atunci am constatat că claviculele și coastele lipsesc – încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părțile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu și rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova după 410 ani și mai bine.Încă o faptă vrednică de laudă a mărturisirii și statorniciei în credință a Sf. Voievod o constituie răspunsul la o scrisoare din 29 aprilie 1600, în care papa Clement al VIII-lea îi cere să se convertească la catolicism, însă Voievodul îi răspunde papei să se facă el ortodox. 
  • Din viața Domnitorului învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el în toată viața sa, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia atacată azi și din interior și din afară, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să murim creștinește cu rugăciunea pe buze și în inimă. Avem nădejde în rugăciunile Sfântului Mihai Viteazu că nu va lăsa dușmanii țării să-și ducă la capăt planul de dezbinare uneltit, iar noi, urmând viața și credința înaintașilor noștri, să putem da răspunsul cel bun la Tronul de Judecată a lui Dumnezeu.

Amin.

Pr. Ghe. Anițulesei, Rădăuți
Cuvânt la aducerea unei părți din osemintele Sf. Mihai Viteazu – rostit în Biserică

Mai multe citiți aici: Martirul şi mărturisitorul voievod Mihai Viteazu