Video scurt – Pr. Teodor Zisis și părinți români care au întrerupt pomenirea slujind cu IPS Longhin la Bănceni

Duminica a doua din Postul Mare, la Mânăstirea Bănceni (Bucovina de Nord – azi, Ucraina).

Reclame

PS LONGHIN: „EU NU-L POMENESC PE PATRIARHUL KIRIL LA SFÂNTA LITURGHIE” (pentru erezie) – Conferință din 10 martie 2016, în limba rusă ( video – transcriptul parțial)

Vrednicul ierarh român, din Patriarhia Moscovei, nu ne dezamăgește nici de data asta. Stă tare în Ortodoxie alături de părinții din Mânăstirea Bănceni și de credincioșii lui. În fața unei astfel de mărturisiri și de trăiri, nu pot să zic decât: Cine mai este ca Longhin! 


Minutul 53:50

„Noi ne rugăm pentru PF Patriarh Kirill şi fraţii noştri se roagă şi voi trebuie să vă rugaţi. Dar să-l pomenesc la liturghie… să-l pomenesc nu pot, pentru că nu ştiu cine e ortodox şi cine e catolic, cine e eretic. Adoptând acest document, despre care ştiţi, cele 30 de puncte, vi-l voi citi mai târziu… Ei spun „documentul a fost adoptat ca urmare a întâlniri Preafericitului Papă al Romei…” – asta spune patriarhul nostru, asta e erezie, fraţilor. E o erezie adevărată. Ce fel de Preafericit este acela dacă toţi Părinţii noştri, toţi Sfinţii noştri Părinţi ai Bisericii Ortodoxe îi numesc eretici pe latini. Noi astfel îi pierdem, nu îi lăsăm să se ridice, să se pocăiască. Iată el este acum Papa Romei cel drept, căci chiar patriarhul a toată Rusia a spus că el este Preafericit. Pentru noi el este eretic.

În al doilea rând. Cuvântul din sfânta liturghie: „Harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” – să fie cu ei duhul lor, cu noi va fi Duhul lui Dumnezeu, nouă nu ne trebuie binecuvântarea papei Romei. […]

Tot aici este erezie, cele 30 de puncte. Dar eu nu-l pomenesc pe patriarhul Kirill la sfânta liturghie îndeosebi pentru punctul 5, să înţelegeţi corect aceste cuvinte: „În ciuda acestei Tradiții comune a primelor zece secole, catolicii și ortodocșii, de aproape o mie de ani, sunt lipsiți de comuniune în Euharistie” – şi ce vrea el, să ne împărtăşim cu papa Romei? Fără pocăinţă, fără îndreptare? „Suntem despărțiți de rănile provocate de conflictele unui trecut îndepărtat sau recent, de divergențele, moștenite de la străbunii noștri” – aşa îi numesc ei pe toţi Sfinţii Bisericii Ortodoxe, străbunii, că ei sunt vinovaţi pentru tot, că încă mai sunt deschise acele răni. „…în înțelegerea și explicitarea credinței noastre în Dumnezeu, unul în trei Persoane, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Deplângem pierderea unității, consecință a slăbiciunii umane și a păcatului” – înseamnă că toţii sfinţii erau slabi şi păcătoşi?! Ce drept au ei să-i pângărească sfinţenia noastră, Biserica noastră, pe Sfinţii noştri Părinţi?! Să-i acuze că sunt păcătoşi? Da, ei sunt păcătoşi, ştiu asta, căci nu este om fără de păcat, dar viaţa lor a fost sfântă, ei mureau pentru credinţă, pentru ca dogmele Bisericii noastre să nu fie batjocorite de nimeni niciodată. Şi ei ne-au lăsat adevărata credinţă ortodoxă, nu erezia latinilor. „…care a avut loc în ciuda rugăciunii sacerdotale a lui Hristos Mântuitorul: „Ca toți să fie una. După cum tu, Părinte, ești în mine și eu în tine, să fie și ei în noi una”” – noi trebuie să fim una în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, dar nu cu papa Romei să fim una.

Apoi imediat ei trec la punctul 6 şi spun: „Conștienți de permanența a numeroase obstacole, ne dorim ca întâlnirea noastră să contribuie la refacerea acestei unități voite de Dumnezeu” – iertaţi-mă, eu niciodată nu voi fi unit cu ereticii. Sunt ortodox, am dogmele şi canoanele credinţei ortodoxe şi nu voi deveni un trădător. Iar noi, ca fraţi şi surori, nu am venit în mănăstire, nu am lăsat lumea aceasta pentru că nu aveam ce face, noi L-am iubit pe Domnul Dumnezeu, nimeni nu ne-a impus să-L iubim, nimeni nu ne-a forţat să lăsăm mamele, părinţii şi să venim la mănăstire. Pe mine m-a făcut numai dragostea lui Dumnezeu, când am aflat că El a murit pentru mine pe cruce. Vreau să rămân credincios Domnului Dumnezeu. Eu îi îndemn pe fraţi şi surori şi pe toţi creştinii ortodocşi: noi nu oamenilor trebuie să le rămânem credincioşi, ci însuşi Domnului nostru Iisus Hristos şi adevărului Bisericii noastre Ortodoxe, pe care El ne-a lăsat-o. Slavă Domnului că noi am înţeles astăzi că Dumnezeu ne-a dat putere să ajungem până la aceste vremuri, pentru a cunoaşte adevărul credinţei ortodoxe. Acum 30 sau 40 de ani noi nu cunoşteam credinţa noastră, de aceea Domnul a încetinit [mersul lucrurilor, n. tr.], ca să înţelegem toată credinţa noastră şi adevărul, pentru a merge pe urmele Mântuitorului, dar nu pe urmele acestor oameni. […]

catolicii și ortodocșii, de aproape o mie de ani, sunt lipsiți de comuniune în Euharistie” – întoarceţi-vă, vă rog, pocăiţi-vă! Nu ajunge smerenie, pentru că noi avem trufie diavolească. Cine poate să-i smerească, dacă ei sunt locţiitorii lui Dumnezeu pe pământ, dacă ei au purgatoriu? Dacă ei au călcat în picioare toate dogmele şi canoanele Bisericii noastre Ortodoxe şi au plecat, s-au lepădat de adevăr, de Dumnezeu?

Suntem despărțiți de rănile provocate de conflictele unui trecut îndepărtat sau recent, de divergențele, moștenite de la străbunii noștri” – pentru că oamenii au vrut să fie ca Dumnezeu, asemenea lui lucifer […] noi vrem să fim ca Dumnezeu, de ce ar trebui să slujim? […] De aceea noi niciodată nu mergem în întâmpinarea acestui eres. Şi eu îmi cer iertare de la Preafericitul [Patriarh, n. tr.], dar să-şi ceară el iertare de la Biserica noastră Ortodoxă, de la creştinii ortodocşi şi de la toţi Sfinţii Părinţi din cele 10 veacuri, 1.000 de ani, pe care el îi jigneşte. Dar ei prin viaţa lor au mărturisit credinţa ortodoxă, credinţa mântuitoare. […]

Noi nu schimbăm credinţa, noi am fost, suntem şi rămânem în Biserica Ortodoxă, în Biserica Ortodoxă Rusă, dar ei să se decidă, capii Bisericii noastre, sunt eretici sau sunt ortodocşi. Îi vom iubi pe toţi oamenii din lume, îi vom hrăni, îi vom îmbrăca, le vom ajuta tuturor fără să-i întrebăm dacă cred sau nu în Dumnezeu. Dar când este vorba de dogmatică, de canoanele Bisericii, noi avem un singur adevăr şi rămânem în adevăr.

Minutul 1:27:30

[întrebare] „Impunerea pan-ereziei în Biserica Ortodoxă prin adoptarea proiectelor de documente s-a făcut fără discuţie sobornicească la Soborul Arhieresc din 2-3 februarie 2016” – să nu se supere nimeni, fraţilor, pe noi nimeni nu ne-a văzut, nu ne-a auzit şi nici nu s-a uitat nimeni la noi, absolut. Noi am stat 2 zile în acele scaune şi lor le era indiferent – suntem noi acolo sau nu. Ei oricum au hotărât ale lor. Dar nu există aşa. Noi când ne rugăm pentru părintele nostru patriarh, dacă el este părintele nostru, atunci auziţi-i, vă rog, pe fiii dvs. care au fost mereu credincioşi, dar nu oamenilor, ci Bisericii Ortodoxe Ruse canonice şi aşa vom rămâne şi în continuare credincioşi ei.

Noi şedeam acolo şi nimeni nu ne întreba. Şi o dată erau greşeli dogmatice, sau am putea spune păcate strigătoare împotriva Duhului Sfânt, eu am ridicat mâna ca să fiu împotrivă, căci eu nu pot vota aceste probleme – „Tu cine eşti? Ia loc, ne descurcăm fără tine”. Fără mine se pot descurca, dar fără Dumnezeu, fără adevăr nu ne vom descurca niciodată. […]

Nu poate un singur om să decidă soarta Bisericii noastre. Trebuie să fie sobor. Dar ei spun căsoborul a încuviinţat. Vom minţi lumea întreagă? Nouă nimeni nu ne-a spus nimic de nici un fel de întâlniri. Şi când cineva a ridicat problema „Preafericite, aici sunt mari greşeli dogmatice, cum să mergem la acest sobor?” – „Gata, tăceţi, luaţi loc, totul este decis. Totul s-a votat, totul a trecut”. Staţi un pic, cum se poate aşa?! Ne-au aşezat pe toţi, nu putem spune acolo nimic. Ne acuză acum poporul ortodox: „De ce ne-aţi trădat, preasfinţiţilor? De ce aţi făcut tot asta?”. Acolo erau mulţi ierarhi care erau împotriva la tot, dar… Frica, frica este asupra noastră pentru că „mâine vă voi pedepsi, mâine vă trimit la nord” – mai rău decât pe vremea comuniştilor. Asta e credinţa noastră ortodoxă? Noi din dragoste, liber am venit la Dumnezeu, nu vom asculta aceste învăţături minciunoase ale lor.

Oare ne-am atribuit noi, de facto, autoritate papală, ca o singură persoană să ia decizii asupra problemelor importante pentru întreaga plinătate a Bisericii Ortodoxe Ruse: să se întâlnească sau nu patriarhul ortodox rus cu ereticul-iezuit papa Romei? Consiliul mondial al bisericilor este pentru ei o „casă comună” [din cuvântarea actualului patriarh Kirill la Adunarea generală a CMB de la Canberra, 1991, n. tr.] şi vor ca acesta să fie „leagănul bisericii unite” [ibidem] şi numindu-i pe toţi ereticii drept fraţi, a spus că Dumnezeu e ca soarele, iar diversele religii sunt razele prin care oamenii ajung la Dumnezeu. Ei recunosc preoţia ereticilor, adunările eretice papistaşe ale ereticului Francisc ca având har. Astfel sunt călcate în picioare sfintele dogme şi canoane ortodoxe, învăţătura Sfinţilor Părinţi şi sângele Sfinţilor Mucenici şi Mărturisitori care dădeau pe faţă şi luptau cu ereziile papiste latine, [iar aceştia] participă la crearea noii religii mondiale. În acest fel se pregăteşte calea lui antihrist. Religia mondială, fraţi şi surori, asta este calea lui antihrist. Şi ne pare rău că noi înşine am mers în întâmpinarea lui antihrist şi vrem să-i pregătim această cale. Nouă el nu ne trebuie, nouă ne trebuie Hristos Dumnezeu, pentru El eu mă aflu astăzi aici, iar ei să aleagă, au pentru asta şi putere şi tot…

Când îi numesc pe eretici drept fraţi, episcopi şi preafericiţi, au o credinţă comună, un botez comun, recunosc biserici, iar nu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Semnarea declaraţiei din Cuba este o trădare, o călcare în picioare a credinţei ortodoxe. Pentru mine personal, cele 30 de puncte sunt cei 30 de arginţi ai lui Iuda. Aceasta e lepădare de credinţă noastră ortodoxă şi necinstirea Sfinţilor Părinţi pe o perioadă de 10 veacuri. Această declaraţie este învăţătură şi legalizare a religiei lui antihrist, a fost semnată la aeroport şi se ridică în chip hulitor şi minciunos asupra adevărului lui Hristos şi anume din acest motiv noi respingem declaraţia, ea poartă în sine duhul apostaziei şi a smintelii pentru creştinii noştri ortodocşi.

Dragi ortodocşi, dacă vom pierde curăţia sfintei Ortodoxii, noi Îl vom pierde pe Sfântul Duh care este în Biserica noastră, iar asta înseamnă că vom pieri. Nu putem permite asta. După cuvântul Sfinţilor Părinţi „iubeşte-l pe păcătos şi urăşte păcatele sale”, noi îi iubim şi le dorim mântuire tuturor oamenilor. Dar rătăcirile eretice ale eterodocşilor noi nu le primim. Dacă ei vor renunţa la eresuri şi vor accepta dogmele celor 7 Soboare Ecumenice, noi vom fi bucuroşi să-i salutăm ca fraţi de credinţă. Dar atâta timp cât ei sunt în erezie, intrarea în comuniune euharistică sau de rugăciune cu ei înseamnă recunoaşterea eresului lor drept adevăr, ceea ce este echivalent cu moartea duhovnicească.

Luând în consideraţie tendinţele periculoase ecumeniste, care se văd în Biserica noastră, noi trebuie să spunem adevărul, căci de nimic nu se teme întunericul aşa cum se teme de lumina adevărului. „Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Ef. 5:11) – ne-a poruncit Apostolul Pavel. Vom urma sfaturilor sale şi să ne binecuvânteze şi să ne întărească Dumnezeu pe toţi.

Sursa: 

PS Longhin (Jar): „Să-l pomenesc [pe patriarhul Kirill] nu pot, pentru că nu ştiu cine e ortodox şi cine e catolic”. Traducerea fragmentelor conferinţei recente.

Pieptul oricărui creştin (preot sau mirean) poate înlocui altarul Bisericii

În caz de nenorocire, dacă preotul nu are antimis, el poate sluji Sfânta Liturghie pe pieptul unui alt preot. Al doilea preot se întinde pe spate, acolo unde se află, în închisoare, în lagăr, în ocnă, şi preotul care slujeşte, punând sfintele vase pe pieptul preotului frate, slujeşte pe trupul său ca pe un altar sfânt.

epitaf

Fără biserică, preotul nu poate sluji (de fapt această afirmaţie e greşită, căci din chiar conţinutul textului reiese ca preotul poate sluji şi în afara bisericii, având Antimisul cu sfinte moaşte sau nu – notă admin.). Şi pentru că micuţa biserică e întotdeauna prea mare, şi poate fi văzută şi confiscată de duşmani, noi am găsit o biserică pe care nici un poliţist din lume n-o poate confisca. În caz de nenorocire, dacă preotul nu are antimis, el poate sluji Sfânta Liturghie pe pieptul unui alt preot. Al doilea preot se întinde pe spate, acolo unde se află, în închisoare, în lagăr, în ocnă, şi preotul care slujeşte, punând sfintele vase pe pieptul preotului frate, slujeşte pe trupul său ca pe un altar sfânt. Iar dacă, din nenorocire, duşmanul ucide toţi preoţii, dacă nu mai rămâne decât unul singur, şi acela poate sluji, fără biserică, fără antimis, fără pieptul celui de-al doilea preot care să-i slujească drept altar: el poate sluji pe pieptul oricărui creştin. Orice om poate ţine loc de altar. Orice om poate înlocui biserica cu trupul său. Pieptul omului înlocuieşte în mod valid cea mai frumoasă, cea mai sfântă şi monumentală catedrală din lume.

(Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Editura Deisis, pp. 167-168)

Sursa: doxologia.ro

Iată ce valoare are trupul omului (creştin ortodox)!

Dar ne spune chiar Sfântul Apostol Pavel:

„Au nu ştiti că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 19-20).

Actualizare

Pentru explicaţii privind Antimisul si scopul lui adaug:

Ce este Antimisul

antimis

Antimis (αντί – în loc de şi μίνσος – masă) este o bucată de pânză de in sau mătase de formă dreptunghiulară (cu laturile de 40‑60 cm), care se găseşte la mijlocul Sfintei Mese şi pe care se slujeşte Dumnezeiasca Liturghie.

La mijlocul Antimisului este imprimată scena coborârii de pe cruce şi punerii în mormânt a trupului Mântuitorului. În colţuri sunt pictate chipurile celor patru evanghelişti. În partea de jos se află inscripţia cu menţiunea Hramului Bisericii pentru care este dat Antimisul, data şi semnătura ierarhului care l‑a dat. În spatele Antimisului, într‑un mic buzunăraş, este cusută o părticică din moaştele unui sfânt mucenic.

Originea Antimiselor este foarte complexă şi ea este legată de două etape diferite: cea preiconoclastă şi cea posticonoclastă.

Se ştie că în epoca preiconoclastă exista obiceiul (negeneralizat şi neobligatoriu) de a pune în Sfânta Masă părticele din moaştele martirilor. Această practică îşi are originea încă în creştinismul primar şi mai ales în epoca persecuţiilor, când drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele martirilor. Acest obicei se reflectă în prezent în slujba de Sfinţire a Bisericii, când în Sfânta Masă trebuie puse părticele din moaştele martirilor[1].

Un alt element al istoriei Antimisului est legat mai ales de biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Acolo exista obiceiul de a împărtăşi cu Sfintele Taine în mai multe locuri (datorită numărului mare de creştini); de aceea, în acele locuri se puneau nişte măsuţe de lemn sfinţite, care se numeau antiminsos. Denumirea arată clar faptul că ele aveau rolul de a înlocui Sfânta Masă (centrală)[2]. Acest obicei a fost împrumutat şi de alte biserici.

Nu mult după aceea, mesele respective nu se mai sfinţeau, ci pe ele se punea o mahramă sfinţită, care a primit aceeaşi denumire de antimis. Tot în aceste mahrame au început să fie puse şi părticele cu Sfintele Moaşte – pentru a arăta credinţa în Sfintele Moaşte (lucru destul de important îndeosebi după anul 787/843), dar nici această regulă nu era obligatorie, mai ales dacă în Sfânta Masă deja existau Sfinte Moaşte[3].

Înmulţirea bisericilor ctitorite de diferiţi dregători ai Bizanţului a introdus noţiunea de „paraclis particular”. În cazul acestora, Sfintele Mese nu se mai sfinţeau după „toată rânduiala”, ci pe ele se puneau aceste mahrame care aveau şi semnătura ierarhului, prin aceasta dând o autoritate canonică acestui Antimis[4].

Prin urmare, la început Antimisele se foloseau doar în paraclisele particulare[5] şi în bisericile cu Sfânta Masă nesfinţită (fără Sfinte Moaşte), iar începând cu secolul al XVII‑lea întrebuinţarea Antimiselor s‑a extins şi la bisericile cu Sfânta Masă sfinţită, probabil mai mult din motive practice, de a putea uşor aduna miridele, dar şi din motive canonic‑administrative, căci Antimisul trebuie obligatoriu să fie semnat de episcopul locului, iar retragerea Antimisului înseamnă lipsa dreptului de a sluji Sfânta Liturghie în biserica respectivă[6]

Sfântul Antimis este întotdeauna învelit într‑o bucată de pânză roşie, care se numeşte iliton. Ilitonul (ειλιτόν) este puţin mai mare decât Sfântul Antimis şi serveşte drept învelitoare pentru el. În prezent, la slujba Dumnezeieştii Liturghii, ilitonul şi Antimisul se desfac la Ectenia pentru cei chemaţi, dar în vechime se desfăcea doar ilitonul, abia înainte de Heruvic – pentru aceleaşi scopuri practice ca şi cele de azi, iar Antimisul (până în secolul al XVII‑lea) stătea permanent deschis sub acoperământul (inditia) Sfintei Mese, deci nu la vedere, ca astăzi.

Sfântul Antimis simbolizează giulgiurile de îngropare, iar ilitonul – mahrama cu care a fost înfăşurat capul Mântuitorului.

de Ierom. Petru Pruteanu

http://www.teologie.net/2009/12/10/ce-este-antimisul/


[1] Nu se pun părticele din moaştele altor categorii de sfinţi, ci numai de la martiri, pentru că ei înşişi s‑au jertfit pentru Hristos şi constituie deci modelul supremei jertfe.
[2] Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, p. 489
[3] Și astăzi grecii pun moaşte doar în Sfânta Masă, la sfinţirea bisericii, nu şi în antimise.
[4] Acest subiect este dezbătut pe larg în Sintagma Atheniană, cap. V. Tot acolo găsim menţiunea lui Manuil al II‑lea, patriarhul Constantinopolului (1243-1255), care zice că „Antimisele nu trebuie puse pe fiecare Sfântă Masă, ci numai pe acelea despre care nu se ştie dacă au fost sfinţite, şi ele nu sunt necesare acolo unde se ştie că masa este sfinţită”. Aceeaşi teză o susţine şi canonistul Matei Vlastaris, care spune că „Antimisele se pun pe acele mese care nu au fost consacrate prin actul sfinţirii” (vezi Pr. Petre Vintilescu, op. cit., nota 399, p. 156). Este clar că aceste consideraţii nu iau în calcul valoarea canonic‑juridică a Antimisului, care probabil nici nu era în vigoare, iar dacă autorii au ţinut seama şi de aceasta, înseamnă că ei s‑au referit la cazul în care Liturghia este slujită chiar de arhiereu, care nu are nevoie să‑şi dea singur dreptul de a oficia Liturghia.
[5] Canonistul bizantin Theodor Balsamon consideră că apariţia numeroaselor paraclise a şi fost motivul pentru care Antimisele au devenit obligatorii (vezi Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, ed. 1998, p. 156).
[6] Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, pp. 489‑493. Sursa: http://www.liturgica.ro/cateheza-liturgica/ce-este-antimisul