Sfântul Valeriu Gafencu către sora sa: „Valentina dragă, căutaţi-mă, că mă veţi găsi!”

Reportaj realizat de istoricul Marius Oprea: Sfinţii de pe strada Crizantemelor / Arheologia crimelor comunismului la Tîrgu Ocna – FOTO

La începutul săptămânii trecute, pe 16 septembrie, am început cea de-a patra campanie a cercetărilor arheologice în cimitirul parohial de lângă biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, aflat peste calea ferată de penitenciarul Tîrgu Ocna.

Aici, la acest peniteciar-spital (reînfiinţat din 1997), au fost încarceraţi din motive politice în anii comunismului 843 de deţinuţi, dintre care (cel puţin, după cum arată evidenţele penitenciare) au murit 73.

„Bastilia sanitară”, cum a fost supranumită în anii ’50 temniţa destinată „politicilor” bolnavi de tuberculoză în stadii avansate a fost pentru unii o nesperată şansă la viaţă, iar pentru cei 73 ultimul liman înaintea drumului spre cer.

 

Între aceştia din urmă, cel mai cunoscut în ”universul concentraţionar” comunist a fost Valeriu Gafencu. El şi-a câştigat o stranie şi răspîndită notorietate mai ales după moartea sa, rămânând mai întâi în amintirea colegilor de detenţie şi apoi în memoria colectivă a românilor aşa cum a fost numit de Nicolae Steinhardt: ”Sfîntul închisorilor”.

De la „Iisus cu viţa de vie”, la ”Sfântul închisorilor”

Cu sora lui Valeriu Gafencu, doamna Valentina Elefteriu, cea mai mare dintre cele trei surori ale lui am vorbit pentru prima dată la telefon în vara anului 2011, pe la sfîrşitul lunii iunie, când mi-a povestit visul său, pe care i-l împărtăşise nu demult părintelui Iustin Pârvu, marele duhovnic de la Mânăstirea Petru Vodă. Acesta îi şi dăduse binecuvântarea şi îndrumarea să mă caute. Spunea că în vis i s-a arătat fratele său Valeriu, aşa cum şi-l amintea de cînd îl văzuse în 1947, la Galda de Jos, în Apuseni. Mânca dintr-un strugure mare, dintre aceia de pe moşia boierului Albini, care avea contract cu penitenciarul Aiud să-i culeagă deţinuţii via şi ”Sfântul închisorilor” s-a întrerupt, pentru a-i spune cu o privire luminoasă : „Valentina dragă, căutaţi-mă, că mă veţi găsi!” Atunci m-au trecut fiorii – telefonul mă întrerupsese din lucru, tocmai curăţam rama unei vechi icoane pe sticlă, din Ţara Făgăraşului, înfăţişîndu-l pe Iisus Hristos din coastele căruia răsare viţa-de-vie, reprezentarea euharistică a ortodocşilor ardeleni, ca răspuns faţă de tendinţele de calvinizare a lor din secolul XVII.

Valeriu Gafencu

Aşa au ajus să mă poarte paşii pe un drum care pleacă din şoseaua naţională ce leagă fostele scaune secuieşti de Moldova, în primele zile din luna septembrie a anului 2011, acum opt ani, alături de bunii mei prieteni şi colegi, arheologii Gheorghe Petrov, Horaţiu Groza şi Paul Scrobotă (alături de ei mă aflu şi acum aici), în fostul sat Poieni, astăzi devenit suburbie a oraşului Tîrgu Ocna, acolo unde un mic indicator albastru arată „spre Penitenciarul Spital”. S-a schimbat câte ceva de atunci încoace; numărul maşinilor din parcarea aflată pe o latură a bisericii de pe strada Crizantemelor, care aparţin îndeobşte angajaţilor penitenciarului s-a înmulţit, semn că se plăteşte bine meseria, iar biserica a fost complet renovată de harnicul părinte Cristian Mazilu. Şi a crescut numărul morţilor din parohie, care îşi fac loc printre toţi cei de sub ei: deţinuţii fostei Ocne de sare de la mijlocul secolului XIX şi cei din secolul trecut, precum şi deţinuţii politici din anii ’50, ultimii aruncaţi în gropi săpate fără vreo noimă, fără sicrie şi numai cu hainele pe ei. Peste ei s-au îngropat la sfârşit, vreme de două decenii, bolnavii psihic care au luat locul, din 1977, deţinuţilor din Penitenciarul-spital al ”politicilor”.

Nebuni şi robi

Norocul nostru a fost, de la bun început că, în locurile rămase libere şi pe care le-am putut săpa în primele trei campanii arheologice, din 2011, 2013 şi de anul trecut, ultimii îngropaţi – bolnavii de la Spitalul de psihiatrie – nu au deranjat mormintele de dedesubt, ale deţinuţilor politici. Când am ajuns prima oară aici, acum opt ani şi apoi în campania următoare, am trasat secţiuni într-un teren încă liber, aflat în partea stângă la intrarea în cimitir. Am găsit acolo aproape 30 de morminte, din care numai zece ”politici” şi restul bolnavi psihic. I-am putut deosebi clar, pentru că morţii din anii ’80-’90 erau puşi în sicrie de pal melaminat, deasupra celor dintâi, pe care i-am găsit îngropaţi numai cu hainele pe ei (bolnavi fiind de TBC, deci contagioşi, le-au lăsat îmbrăcămintea de la arestare), în gropi săpate fără nicio noimă, unii câte doi în aceeaşi groapă, alţii cu faţa în jos sau pe o parte, după cum au căzut aruncaţi de sus.

N-am să uit povestea părintelui Mazilu, care s-a ocupat de bolnavii psihic, lăsaţi după 1990 de izbelişte, fără nicio asistenţă şi care au sfârşit unul câte unul, ultimul în 1997. Ei nu aveau pe nimeni, preotul îşi aminteşte că numai în două cazuri a venit cineva la înmormântare. Neavând cine să se ocupe, ca şi în viaţă de aceşti năpăstuiţi ai sorţii, au fost îngropaţi pe seama parohiei, iar sicriele, făcute din ”pefele” de un credincios, erau aduse de bolnavi şi groapa săpată tot de ei. Întotdeauna, bolnavii se opreau când dădeau de oseminte dedesubt şi nu săpau niciodată mai adânc – ceea ce a făcut ca mormintele deţinuţilor să nu fie afectate.

Povestea deci părintele că odată, doi bolnavi, care cărau un asemenea coşciug cu cel mort, s-au oprit pe calea ferată care desparte biserica şi cimitirul de penitenciar, aşezând frumos sicriul pe şine şi s-au apucat să mănânce şi să bea din ”pomana” mortului, primită dinainte de la preot, evocând întâmplări din necunoscuta pentru noi viaţă a acestuia. Muşcând din cozonac şi bând din vin, cei doi bolnavi nu s-au dat duşi de acolo, decât după ce preotul le-a promis că le mai dă ceva, ca răsplată pentru ajutorul dat la înmormântare.

Dumnezeu a ferit să se întâmple atunci o tragedie, trenul de la Siculeni spre Mărăşeşti având o mică întârziere. În acea campanie din 2011, cînd mi-a povestit cele de mai sus şi în următoarele, părintele Mazilu a făcut slujbe pentru toţi cei găsiţi, atât pentru bolnavii din sicriele din pal melaminat, din care se mai întâmpla să iasă câte o bucată de cămaşă sau o pereche de tenişi desperecheaţi, ca şi pentru cei fără de sicriu, aflaţi sub ei – morţii Peniteciarului-Spital Tîrgu-Ocna, între care s-a numărat şi Valeriu Gafencu, „Sfîntul închisorilor”, mort şi îngropat în acest loc la 18 februarie 1952. Şi sufletele tuturor, nebuni şi robi, s-au ridicat împreună la cer.

Sfântul din clopotniţă

Mărturisesc acum că, până anul trecut, oseminele morţilor găsiţi de noi în 2011 şi 2013, în primele două campanii arheologice, au stat sub cheie, în taină, într-o cămăruţă a clopotniţei Bisericii cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, de pe strada Crizantemelor din Tîrgu Ocna.

Abia de anul trecut, când am mai găsit trei, adăugaţi la cei zece (şi încă cinci acum), am reuşit, cu sprijinul Direcţiei Parchetelor Militare, a domnului general George Cosneanu şi a procurorilor de caz Toma Octavian şi Gheorghe Stanciu, să introducem toţi deţinuţii morţi de aici în ”circuitul” firesc, prin preluarea lor pentru expertize medico-legale şi prelevarea de ADN. De ce s-a întîmplat atât de târziu? Mai întâi, pentru că în anul 2011, când am făcut primele cercetări, eu înfiinţasem ”Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului” ca ONG, după ce, la presiunile lui Vladimir Tismăneanu, făcute cu girul lui Traian Băsescu, nu numai că am fost înlocuit de la conducerea Instiutului de Investigare a Crimelor Comunismului, dar din activitatea acestuia a fost scoasă orice asemenea ”investigare a crimelor”, urmată de posibilitatea sesizării penale a lor.

Astfel, investigaţiile noastre de la Tîrgu Ocna au rămas pur „arheologice” – deşi era vorba de o ”arheologie a crimei”. Dar, după întreg circul mediatic cu „condamnarea comunismului” de către preşedintele Băsescu, investigarea crimelor acestuia n-a mai interesat pe nimeni, la nivel oficial. Scopul, unul doar de imagine, fusese atins.

În 2013, când am reluat cercetările la IICCMER, unde am fost reîncadrat ca şef al Birolui de Investigaţii Speciale, ne aflam în toiul unui scandal şi a unei presiuni create de Insitututul ”Elie Wiesel”, care ceruse (şi obţinuse) retragerea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Tîrgu Ocna, acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu, motivând prin apartenenţa lui la Mişcarea Legionară.

Gafencu a fost condamnat în timpul regimului Antonescu, şi-a continuat pedeapsa şi în timpul regimului comunist şi a ispăşit cu asupra de măsură vina care i-a fost reţinută, chiar prin moartea sa. Nu vedeam de ce mai trebuie omorât încă o dată, deoarece chiar asta s-a întâmplat prin retragerea titlului de Cetăţean de Onoare al oraşului Tîrgu Ocna, la insistenţele Institutului „Elie Wiesel”.

Personal, cred că patimile ar fi trebuit potolite şi de o parte şi de alta, pentru a lăsa loc unor cercetări riguroase, ştiinţifice, asupra a ceea ce s-a întâmplat, inclusiv asupra destinului său. Nu e o situaţie unică; povestea se repetă în cazul Vulcanescu, în cel al călugărului Sandu Tudor, mort la Aiud şi în multe altele, în care a fost vorba de etichetări lipsite de fundament ale Securităţii, preluate ca atare şi fără pic de discernămînt până în ziua de azi.

Oricum, în aceste condiţii, acţiunea noastră, dacă ar fi avut un cadru ”oficial” în 2013, fiind însoţită de o sesizare a Parchetului, ar fi „turnat gaz pe foc”, cum a considerat conducerea de atunci a Institutului. Astfel încât şi osemintele găsite atunci au urcat câteva trepte spre cer, alături de celelalte, stivuite în cutii de carton, în clopotniţa bisericii. Dacă s-a aflat într-una dintre acestea (fapt care va putea fi stabilt cu certitudine numai de efectuarea probelor ADN), ”Sfîntul închisorilor” a privit cu înţelegere şi iertare tot circul ”retragerii” titlului lumesc care i-a fost acordat, apoi recâştigarea în instanţă a calităţii lui de ”cetăţean de onoare” al oraşului Tîrgu Ocna, de acolo, de pe strada strada Crizantemelor, de sub dangătul clopotului care cheamă lumea la rugăciune.

Umiliţi şi după moarte

Morţii de la Tîrgu Ocna au ceva aparte, faţă de toţi ceilalţi pe care i-am dezgropat în alte locuri de detenţie, la Aiud sau Periprava.

Este vorba de dispreţul, de cruzimea de după moarte cu care trupurile lor au fost tratate. Cum am spus, niciunul nu a avut parte de coşciug, dar ei au fost aruncaţi, câte unul, doi sau chiar trei la un loc, în câte o groapă săpată la întâmplare, neţinându-se cont câtuşi de puţin de rânduiala unui cimitir, unde totuşi se îngropau în parcela ”rezervată” lor şi deţinuţii politici ai Penitenciarului-Spital.

În acest an, de pildă, am găsit într-o singură groapă aruncaţi trei morţi, doi dintre ei unul cu capul la picioarele celuilalt şi peste el. Într-un altul, alţi trei deţinuţi unul peste altul, cel de la mijloc stând cu capul sub mijlocul celui de deasupra şi picioarele în sus, proptite în marginea gropii, de parcă ar fi sărit în moarte ca într-o apă adâncă. Am găsit, ca în toate cazurile anterioare, resturi de la îmbrăcămintea lor – nasturi de cămaşă, căci hainele mai groase au rămas probabil să încălzească trupurile bolnave ale celorlalţi rămaşi în temniţă. În buzunarul cămăşii celui de deasupra, o pastă de dinţi ”Nivea” şi o periuţă, fabricate la Braşov, până spre instaurarea comunismului. Toate sunt acum ”probe” la dosar, însoţind fiecare rând de oseminte spre laboratoarele de medicină legală, pentru expertiza antropoogică şi prelevarea probelor ADN.

Despre Valeriu Gafencu se spune că, presimţindu-şi moartea, şi-a rugat colegii de celulă să-l îmbrace cu o cămaşă albă şi să-i fie adusă o lumânare, care să-i fie pregătite pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliţă din argint pe care o avea de la logodnica lui Seta să-i fie pusă în gură, spre a fi recunoscut la dezgropare.

Dar sălbăticia cu care au fost trataţi morţii acestei închisori mă face să mă îndoiesc că lucrurile, dacă au stat aşa, au şi rămas aşa.

Puşcăriaşii de drept comun de la Tîrgu Ocna, puşi de ofiţerul politic Augustin Şleam să facă îngroparea „politicilor” erau aleşi după chipul şi asemărea gardienilor lor – numai aşa se poate explica dispreţul cu care au tratat trupurile tuturor celor morţi. Şi, după ”rânduiala hoţilor”, fireşte că aceştia erau căutaţi şi jefuiţi de bunurile lor de preţ – între care şi lucrări dentare din aur, condiţii în care cruciuliţa de argint din legendă n-ar fi avut scăpare.

Pentru identificarea morţilor, rămâne relevantă numai viitoarea expertiză a ADN-ului victimelor. Doamna Valentina a urcat de câţiva ani la cer, lângă fratele său, dar la începutul acestui an i s-a recoltat o probă ADN Eleonorei, sora mai mică a lui Valeriu Gafencu, acum de 92 de ani, în baza căreia, într-un viitor care rămîne deocamdată incert, se va putea stabili dacă l-am găsit sau nu pe „Sfîntul închisorilor”.

Surorile lui Valeriu Gafencu

În opinia mea (şi nu numai a mea, pentru că ei sunt pomeniţi deja ca atare în biserici), toţi cei 18 morţi găsiţi până acum la Tîrgu Ocna sunt martiri mărturisitori ai temniţelor comuniste şi şed în cer, unde s-au ridicat din mormintele chinului lor de pe urmă, de-a dreapta sfinţilor.

Călăul care a vrut să fie îngropat printre sfinţi

Augustin Şleam a fost, aşa cum o arată documentele din arhivele fostei Securităţi, ofiţerul care a răspuns operativ de Spitalul Penitenciar Tîrgu Ocna, în anii ’50.

Securistul a fost protagonistul unei încercări de a introduce şi la Tîrgu Ocna ”reeducarea” în luna mai a anului 1951, după modelul şi cu ajutorul unor deţinuţi veniţi aici de la Piteşti, acţiune care a fost zădărnicită de o grevă a deţinuţilor, încurajaţi şi de prezenţa printre ei a lui Valeriu Gafencu.

După propria-i dorinţă, cel puţin stranie, Augustin Şleam, care a murit în 1998, a ţinut să fie îngropat alături de victimele lui, în cimitirul Bisericii cu hramul ”Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, din strada Crizantemelor. Şi la nici zece metri de locul unde erau îngropaţi deţinuţii politici morţi în Penitenciarul-spital, în cel mai strict secret, sub supravegherea şi după ordinele lui. Ce o fi fost în mintea bătrânului securist pensionar Şleam e imposibil de aflat (nu a avut copii) şi greu de înţeles: poate că, trăind cu conştiinţa încărcată, a căutat să-şi ispăşească vina, însoţindu-i după moarte.

Dacă este aşa şi nu că s-a gândit să-i păzească pe deţinuţi şi în continuare, e de socotit şi aceasta drept o minune.

Ca şi în cazurile investigaţiilor pe care le-am făcut în cimitirul lagărului de la Periprava sau la Aiud, cunoaştem numele deţinuţilor morţi din fişele matricole penitenciare şi în cazul celor 73 de la Tîrgu Ocna, din care am găsit până acum 18 – şi este sigur că nu vom avea cum să-i găsim pe toţi, din cauza îngropării peste ei a ”morţilor tranziţiei”.

Dacă printre ei se află sau nu şi Valeriu Gafencu, ”Sfîntul închisorilor”, pentru mine, ca şi pentru prietenii mei Gheoghe Petrov, Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza, alături de care i-am dezgropat şi scos cu mâinile noastre din morminte pe deţinuţii bolnavi de tuberculoză, aruncaţi de-a valma în ele după ce au avut parte în temniţa-spital de la Tîrgu Ocna de o lungă şi sfâşietoare agonie este mai puţin relevant.

Noi l-am găsit deja: se află în fiecare dintre cei 18 sfinţi din cimitirul bisericii de pe strada Crizantemelor.

POMENIREA CĂPITANULUI și a Nicadorilor și Decemvirilor – 30 noiembrie – Singurul discurs păstrat de la el

 

Imagini pentru corneliu zelea codreanu

„Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu și neamul său nu va fi învins niciodată.„

 „O Românie nouă nu poate ieși decât din luptă. Din jertfa fiilor săi.„ 

„Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de un mare om politic, așa cum greșit se crede, ci de un mare educator și conducător, care să biruiască puterile răului.„

„… Căpitanul ajunsese unul dintre cei mai apreciaţi şi stimaţi oameni din ţară. În rîndurile organizaţiei intrau oameni din toate catogoriile sociale – studenţi, intelectuali, ţărani, munictori, ect. Singurii care îl urau şi nu erau de acord cu Căpitan erau regele, concubina sa, politicianiştii, marii bancheri (în marea lor parte evrei).

Pentru atitudinea sa dîrză, pentru lupta sa neîncetată pentru Ortodoxie, şi pentru simplul fapt că îşi dorea un viitor mai bun pentru neamul său, Corneliu Codreanu a trebuit să “plătească”. În urma unui proces mai mult decît batjoocritor, el este condamnat la 10 ani de muncă silnică, pentru simplul fapt de-al fi numit pe N. Iorga “necinstit sufleteşte”.

Este asasinat în noaptea de 29-30 noiembrie, alături de Nicadori şi Decemviri, la ordinul lui Carol II, şi al lui Armand Călinescu. Peste trupurile celor 14 eroi s-a turnat acid sulfuric, li groapa comună a fost umplută cu beton.

Ca urmare a instaurării Statului Naţional Legionar, trupul Căpitanului este deshumat, şi reîngropat la Casa Verde din Bucureşti. Din păcate, astăzi nu se cunoaşte locul de veci al Căpitanului, mormîntul său fiind distrus de regimul comunist.” 

Mai multe citiți la: CUM A FOST ASASINAT CĂPITANUL – 30 noiembrie 

Dar mai multe informații despre culisele asasinării găsiți la: 

C.Z. Codreanu a fost asasinat de Carol al II-lea de teamă să nu fie detronat de Mișcarea Legionară!

Doi mărturisitori legionari trecuţi trecţi la Domnul în luna sptembrie: schimonahul Paulin Clapon (14 septembrie) şi meşterul popular Nicolae Purcărea (25 septembrie)

Luni, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, s-a mutat la cele cereşti părintele mărturisitor Paulin Clapon de la Mănăstirea Petru-Vodă.
Schimonahul a fost deţinut politic, martir al închisorilor comuniste şi erou al neamului românesc. Părintele Paulin Clapon a executat 20 de ani de închisoare, dintre care 18 numai la Aiud, alături de intelectualii de vârf ai României, informează Doxologia.ro.
Părintele Paulin, numit Gheorghe în Sfântul Botez, s-a născut la 16 aprilie 1920, la Brăila. În 1941 a plecat pe front împreună cu nou-înfiinţatul batalion de paraşutişti al Armatei Române. Încercările războiului mondial l-au numărat mai apoi între aviatorii de elită ai României.
A fost arestat în anul 1944, pe când încerca să organizeze o rezistenţă armată împotriva invadatorilor comunişti – Armata Roşie. A făcut 20 de ani de închisoare, trecând prin cele mai cumplite închisori comuniste: Piteşti, Gherla, Aiud, Cavnic, Jilava şi din nou Aiud. A fost eliberat în 1964, fiind printre ultimii deţinuţi politici eliberaţi de regimul comunist, apoi s-a căsătorit în oraşul său, Brăila. În anul 2005 a venit la Mănăstirea Petru Vodă, unde a fost călugărit de Părintele Justin.
„Pentru noi, cei din mănăstire, a fost un sprijin de mare nădejde, ducând o viaţă exemplară, de sfinţenie, fiind prezent la absolut toate slujbele şi, pe cât i-au ajutat sănătatea şi puterea fizică, şi la ascultările din obşte. Cu multă râvnă, auzind că Părintele Gheorghe Calciu s-a săvârşit întru Domnul şi a cerut să fie îngropat la mănăstirea noastră, s-a implicat personal în construirea podului spre cimitirul mănăstirii, de care s-a îngrijit ca să arate în forma în care arată astăzi, ca un bun gospodar ce îşi pregăteşte din vreme locul cel de veci”, se arată într-un comunicat publicat pe site-ul Mănăstirii-Petru Vodă.
În urma unui accident cerebral din anul 2011, părintele Paulin nu a mai putut vorbi, dar a fost foarte viu şi prezent pentru toţi cei ce l-au căutat.
Veteran al primei unităţi de paraşutişti militari ai Armatei Române, Părintele Paulin Clapon a fost decorat de două ori, la 22 Octombrie 2014 şi 10 Iunie 2015, pentru meritele sale de luptător pe frontul de răsărit. A luat parte la o serie de acţiuni de mare vitejie ale paraşutiştilor militari, o tânără armată de elită înfiinţată în 1941, cu câteva zile înainte de intrarea României în războiul de dezrobire a Basarabiei. În închisorile prin care a trecut, în special în închisoarea de la Aiud, părintele Clapon a fost un model de demnitate, integritate şi dârzenie.
După trecerea la Domnul a soţiei sale, în anul 2005 a venit la Mănăstirea Petru-Vodă, unde a fost tuns în monahism de către Părintele Justin Pârvu, şi el fost militar în cadrul trupelor de vânători de munte, Divizia a 4-a, pe acelaşi front de Răsărit.
În cadrul festivităţii desfăşurate pe data de 21 octombrie 2014 la Mănăstirea Petru-Vodă, părintele Paulin Clapon a fost decorat de către colonelul dr. Doru Constantin Tocilă, comandantul Batalionului 630 Paraşutişti „Smaranda Brăescu” de la Bacău, primind însemnele onorifice ale paraşutiştilor militari – bereta, insigna şi ecusonul – precum şi o diplomă de excelenţă.
Într-un interviu realizat de Isabela Aivăncesei pentru revista Lumea Monahilor, părintele Paulin Clapon vorbeşte despre suferinţele pe care le-a îndurat în închisoare pentru ţara sa şi pentru Hristos.
„Să vă spun ceva: toată floarea neamului a fost arestată şi dusă la Aiud. Au fost demni, să ştiţi. Şi toţi ăştia au ajuns în puşcării.
Când am plecat de la Aiud la Baia Sprie, au fost 722 de avocaţi numai, ca să nu mai spun câţi profesori şi ingineri. Deci, ăsta a fost Aiudul: locul unde au fost aduşi toţi oamenii cu carte.
Cu mine toţi au fost buni în puşcărie. Eu nu am avut duşmani printre deţinuţi. Am avut o discuţie cu un fost preot, dar în rest nu m-am certat cu nimeni, decât cu administraţia, cu ei am fost rău. Am fost capul răutăţilor, am fost rupt în bătăi. Pentru că, în primul şi în primul rând, mă prindeau că fac o infracţiune, nu recunoşteam şi trebuia să mă bată. Îmi dădeau vreo cinci ghionturi în spate, vreo cinci picioare în fund, şi tot nu spuneam. Îmi puneau lanţuri de picioare şi de mâini şi mă băgau la izolare, o zi mâncare, două nu. (…)
„Pentru faptul că ştiau că le răspund la insulte, toţi căutau să mă agaţe ca să mă poată condamna, să mă condamne la izolare şi la bătaie. Dar îţi spun: nu m-am temut. Le-am spus din capul locului: am două persoane de care mă tem: tata, care nu ştiu dacă trăieşte, şi Dumnezeu.
Sunt român, casa în care m-am născut este pe moşia lui Ştefan cel Mare, dată la 1479 străbunilor mei, care au fost împroprietăriţi cu 135 de hectare – 90 de fălci de pământ. Deci, asta acum 500 de ani. Şi pământul pe care l-a primit tata de la străbunii mei este pământul naşterii mele; acolo m-am născut, pe pământul ăla, din Prut, până în Jijia. De aceea spun că nu mă poate convinge, nu mă poate  cumpăra nimeni cu toate averile de pe lume, înţelegi?
Mi-am iubit neamul, ţara, am făcut 20 de ani de puşcărie, şi dacă aş face acum încă 30 de ani, tot nu mă poate convinge nimeni. Nu am râvnit la bunul nimănui, nu am stricat casa nimănui. Mi-am iubit ţara, neamul şi pe toţi i-am respectat – pe toţi cei care au meritat; care nu, n-am vrut să îi respect, indiferent cine or fi. Trec pe lângă ei exact cum aş trece pe lângă o fântână care nu are apă”, îşi aminteşte schimonahul Paulin Clapon.

Nicolae Purcărea

„Principiul în care am fost noi crescuți a fost să fim în linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!”
  • Născut: 13 Decembrie 1923
  • Locul nașterii: Brașov
  • Ocupația la arestare: contabil
  • Întemnițat timp de: 20 ani
  • Întemnițat la: Brașov, Văcărești, Piteşti, Poarta Albă, Caracal, Craiova, Peninsula, Jilava, Gherla, Codlea, Valea Neagră, Culmea, Grind, Galaţi, Aiud, Lățești
  • Data adormirii: 25 Septembrie 2015

Un fericit s-a ridicat la ceruri

de Coriolan BACIU

L-am cunoscut pe d-l Nae Purcărea, în anul 1994, la prima comemorare a luptătorilor din rezistența anticomunistă de la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus. S-a nimerit să împărțim o cămăruță din arhondaricul mănăstirii și am fost fericit să ascult cu emoție și admirație relatarea faptelor de luptă și jertfă ale acestui om mic de statură, slăbuț și cu voce stinsă, dar plin de curaj și cu o credință și iubire de neam nesfârșite. Eram impresionat de marea sa iubire de tradițiile și frumusețile creației populare românești, de credința nestrămutată că jertfa sa și a camarazilor din “Frățiile de Cruce” n-a fost zadarnică, ci reprezintă o piatră de temelie pentru reclădirea demnității și a așezării creștine a neamului românesc.
L-am admirat din prima clipă și, pe măsură ce aflam noi întâmplări din existența sa plină de suferințe și izvoditoare de frumuseți, admirația și respectul au sporit, an după an.
Cunoscându-l mai bine, mi-a inspirat un “test” pe care dreptcredinciosul NICOLAE PURCĂREA, trecut astăzi la Domnul, l-a trecut cu notă maximă. Am citit, una câte una Fericirile din Evanghelia după Matei, 5,1-12 și am “verificat” cum se potrivesc cuvintele Mântuitorului cu felul de a fi și a se prezenta a d-lui Nae Purcărea

„FERICIȚI CEI SĂRACI CU DUHUL, CĂ A LOR ESTE ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR.”

Purtarea sa era de o modestie și de o bună cuviință exemplară și nu-și folosea niciodată prestigiul de creator popular recunoscut pentru a impresiona, ci era un mărturisitor și un povestitor simplu, faptele și lucrările sale fiind o închinare și o continuă laudă adusă lui Dumnezeu și neamului său.

„FERICIȚI CEI CE PLÂNG, CĂ ACEIA SE VOR MÂNGÂIA.”

Nesfârșite au fost lacrimile celor câteva mii de tineri care au trecut prin calvarul reeducariilor din închisoarea Pitești, între care Nicolae Purcărea a suferit chinuri și torturi greu de imaginat și din care s-a înălțat spiritual, depășind condiția de victimă a regimului opresiv și devenind creator de frumuseți care au transfigurat plânsul suferințelor și deznadejdii.

„FERICIȚI CEI BLÂNZI, CĂ ACEIA VOR MOȘTENI PĂMÂNTUL.”

Cei care l-au cunoscut vor da definitiv mărturie despre blândețea caracterului său, despre cumințenia sa extraordinară și despre calmul cu care întâmpina toate cele ce i se întâmplau, bune sau mai puțin bune.

„FERICIȚI CEI CE FLĂMÂNZESC ȘI ÎNSETEAZĂ DE DREPTATE, CĂ ACEIA SE VOR SĂTURA.”

Nicolae Purcărea avea toată disponibilitatea de a mărturisi privind nedreptățile și împilările pe care cei din generația sa le-au trăit din plin. A prezentat cu curaj și demnitate, în emisiuni televizate, tragedia destinelor frânte de cumplita represiune comunistă, a fost permanent disponibil, atât cât i-a permis sănătatea și vârsta înaintată, pentru a depune mărturie la conferințe sau simpozioane pe tot cuprinsul țării, s-a prezentat, uneori la limită rezistenței fizice, fiind bolnav în stare gravă cu inima, la comemorările dedicate camarazilor de luptă și jertfă de la Sâmbăta de Sus, de la Pitești, de la Aiud și din alte lagăre și închisori de pe tot cuprinsul țării.

„FERICIȚI CEI MILOSTIVI, CĂ ACEIA SE VOR MILUI.”

N-am auzit de la d-l Purcărea niciodată vorbe grele sau gânduri de revanșă. A mărturisit permanent adevărul, uneori privind întâmplări de un dramatism excepțional. Dar suferințele sale și ale camarazilor le-a considerat ca ofrandă pe altarul mântuirii neamului românesc și nu ca motive de răzbunare sau de pedepsire.

„FERICIȚI CEI CURAȚI CU INIMA, CĂ ACEIA VOR VEDEA PE DUMNEZEU.”

Gândurile bune și vorbele de o răvășitoare tristețe și convingere mărturisitoare au demonstrat fără urmă de îndoială, curățenia sufletească a “fratelui de cruce”, care a rămas și la o vârstă de peste 90 de ani cu aceleași convingeri, creștine și naționale, primite la vârsta tinereții.

„FERICIȚI FĂCĂTORII DE PACE, CĂ ACEIA FIII LUI DUMNEZEU SE VOR CHEMA.”

Toți cei care au participat la reuniunile din cadrul Partidului “Totul pentru Ţară”, al cărui fondator a fost dl Nicolae Purcărea, alături de fruntaşi legionari supravieţuitori ai prigoanei comuniste, pot da mărturie despre calitatea acestuia de a menține o atmosferă caldă și prietenoasă, de a ocoli orice certuri și neînțelegeri și de a găsi pentru toți cei prezenți armonia și pacea.

„FERICIȚI CEI PRIGONIȚI PENTRU DREPTATE, CĂ A LOR ESTE ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR.”

Nu mai încape nici o îndoială că d-l Nae Purcărea a suferit, laolaltă cu un număr impresionant de alți tineri din generația sa, cele mai cumplite chinuri și suferințe cauzate de regimurile opresive care s-au succedat, din păcate, pentru a nimici pe toți cei care au avut demnitatea și curajul de a li se opune. Din nefericire, pentru “faţa” României de azi, aceste jertfe și suferințe sunt minimalizate, și, în loc de recunoștință și reparații, celor opresați li s-a deschis o nouă perspectivă de represiune.

„FERICIȚI VEȚI FI VOI CÂND VA VOR OCĂRÎ ȘI VĂ VOR PRIGONI ȘI VOR ZICE TOT CUVÂNTUL RĂU ÎMPOTRIVĂ VOASTRĂ, MINȚIND PENTRU MINE.”

Dar pentru d-l Nae Purcărea și pentru puținii supraviețuitori ai generației sale, credința că propaganda mincinoasă și falsificările istoriei nu se vor înstăpâni veșnic, iar contribuția acestei generații de luptători va fi recunoscută și apreciată de noile generații, i-au făcut să continue să vorbească și să scrie, pentru a depune mărturie, pentru a reconstrui viitorul neamului pe adevăr și dreptate. Volumul “Urla haita”, a fost scris de d-l Purcărea cu mari eforturi, la o vârstă înaintată, tocmai pentru a lăsa posterității partea sa de adevăr menită a risipi vălul de ură și denigrare împotriva Mișcării Legionare și a luptei de rezistență anticomunistă.

„BUCURAȚI-VĂ ȘI VĂ VESELIȚI, CĂ PLATA VOASTRĂ MULTĂ ESTE ÎN CERURI!”

Să ne bucurăm în lacrimi, în pătimire, și în recunoștință pentru că unul dintre cei mai buni din neamul românesc, care a străbătut această cale spinoasă, ne va aștepta de-acum în lumea cealaltă, unde domnește Hristos, și unde nu este durere, nici întristare, nici suferință, ci viață și bucurie veșnică.

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ CU DREPȚII SĂI !

Alba Iulia, 25 septembrie 2015

Sursa: buciumul.ro

%d blogeri au apreciat asta: