POMENIREA CĂPITANULUI și a Nicadorilor și Decemvirilor – 30 noiembrie – Singurul discurs păstrat de la el

 

Imagini pentru corneliu zelea codreanu

„Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu și neamul său nu va fi învins niciodată.„

 „O Românie nouă nu poate ieși decât din luptă. Din jertfa fiilor săi.„ 

„Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de un mare om politic, așa cum greșit se crede, ci de un mare educator și conducător, care să biruiască puterile răului.„

„… Căpitanul ajunsese unul dintre cei mai apreciaţi şi stimaţi oameni din ţară. În rîndurile organizaţiei intrau oameni din toate catogoriile sociale – studenţi, intelectuali, ţărani, munictori, ect. Singurii care îl urau şi nu erau de acord cu Căpitan erau regele, concubina sa, politicianiştii, marii bancheri (în marea lor parte evrei).

Pentru atitudinea sa dîrză, pentru lupta sa neîncetată pentru Ortodoxie, şi pentru simplul fapt că îşi dorea un viitor mai bun pentru neamul său, Corneliu Codreanu a trebuit să “plătească”. În urma unui proces mai mult decît batjoocritor, el este condamnat la 10 ani de muncă silnică, pentru simplul fapt de-al fi numit pe N. Iorga “necinstit sufleteşte”.

Este asasinat în noaptea de 29-30 noiembrie, alături de Nicadori şi Decemviri, la ordinul lui Carol II, şi al lui Armand Călinescu. Peste trupurile celor 14 eroi s-a turnat acid sulfuric, li groapa comună a fost umplută cu beton.

Ca urmare a instaurării Statului Naţional Legionar, trupul Căpitanului este deshumat, şi reîngropat la Casa Verde din Bucureşti. Din păcate, astăzi nu se cunoaşte locul de veci al Căpitanului, mormîntul său fiind distrus de regimul comunist.” 

Mai multe citiți la: CUM A FOST ASASINAT CĂPITANUL – 30 noiembrie 

Dar mai multe informații despre culisele asasinării găsiți la: 

C.Z. Codreanu a fost asasinat de Carol al II-lea de teamă să nu fie detronat de Mișcarea Legionară!

Reclame

Cuvioşii mărturisitori şi mucenici Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Oprea Miclăuş din Sălişte şi preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel

Pomenirea Cuviosului marturisitor Sofronie.

Visarion si SofronieCuviosul Sofronie se tragea din familia Popovici de la Cioara Sebesului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în calugarie numele de Sofronie. A sihastrit multa vreme în Tara Româneasca, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara. unde râvna sa pustniceasca l-a mânat sa-si faca un mic schit în mijlocul codrului si sa tina acolo câtiva tineri la învatatura. Dar diavolul, care pururea cauta sa strice cele bune, l-a izgonit prin oameni rai din schitul sau, si l-a silit sa plece în straine locuri.

Dupa ce strabatu o mare parte din tinutul Sebesului si al Albei, îndemnând, cu multa râvna duhovniceasca, pe credinciosi sa nu se departeze de credinta dreptmaritoare, a suferit grea prigoana din partea papistasilor, care l-au aruncat în temnita grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scapat pe Petru din lanturi, l-a slobozit si pe cuviosul Sau Sofronie. Doua luni a stat cuviosul în tinutul Zarandului si apoi s-a îndreptat spre Muntii Apuseni, ca sa faca din crestele lor cetate nebiruita dreptei credinte.

Neputându-l abate de la calea cea dreapta, papistasii l-au prins din nou si l-au aruncat în temnita din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbavit iarasi din temnita. De acum, credinciosii n-au mai vrut sa-l paraseasca, ci, ca pe Domnul Hristos odinioara, îl însoteau pururea câte 12 barbati tematori de Dumnezeu, ca niste apostoli înflacarati.

În ziua a patrusprezecea a lunii februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a tinut „Marele sobor” din cetatea Balgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de mestesug, dar pline de dulce mângâiere, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vladica pe seama drept-credinciosilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul si a înmuiat inima stapânitorilor care au îngaduit ca românii sa aiba vladica dupa rânduiala Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-si împlinit lucrul sau, a plecat la sfânta mânastire a Argesului, unde s-a savârsit în pace, mutându-se în locasurile ceresti.

Tot în aceasta zi pomenirea Sfântului Mucenic Oprea.

Acest marturisitor al dreptei credinte s-a nascut în Salistea Sibiului, pe vremea împaratesei Maria Tereza (1740-1780). Era plugar, si împreuna cu sotia si copiii lui, ducea o viata de buna cucernicie si placuta lui Dumnezeu.

Pe vremea aceea, semeata împarateasa multa silnicie facea credinciosilor de sub stapânirea ei, ca sa-i rupa de la Legea Rasaritului si sa-i plece unirii cu Roma. Le rapea bisericile, pe preoti îi izgonea, pe cei care nu se clatinau de la dreapta credinta si nu se plecau Romei, îi lovea cu biruri si poveri si umplea temnitele cu ei.

În amaraciunea lor, românii se rugau fierbinte lui Dumnezeu sa nu-i lase sa piara cu totul. Si Dumnezeu si-a plecat urechea cu mila si a ridicat pe Oprea din Saliste, barbat drept si inimos, sa le fie aparator în cumplita lor primejdie.

Si evlaviosul Oprea porni cu încredere la lupta pentru apararea dreptei credinte. Mai întâi îsi întari sufletul cu post si rugaciune, cu binecuvântarile preotilor izgoniti de la sfintele lor altare si cu bunele povete de la batrânii întelepti. Apoi cauta, prin muntii si vaile salistene, gloatele drept-credinciosilor, pretutindeni îmbarbatând pe cei ce patimeau, mângâind pe cei ce suspinau, si sprijinind pe cei ce se clatinau.

Când se înfatisa înaintea capeteniei de la cârma tarii si-i ceru oprirea prigoanelor si sloboda marturisire a dreptei credinte, capetenia îl mustra ca pe un razvratit si-l ameninta cu temnita si moartea, daca nu se pleaca unirii cu Roma.

Vazând aceasta neomenie, în toamna anului 1748, evlaviosul Oprea merse la Viena sa se plânga împaratesei si sa-i ceara libertate pentru Legea Rasaritului, aratând ca unirea cu Roma s-a facut atât de ascuns, încât nici preotii n-au stiut ce este. Împarateasa, cu viclenie i-a spus ca i-a ascultat plângerea, dar în ascuns a dat porunca pentru si mai mari prigoane, iar Oprea sa fie întemnitat de îndata ce va sosi în Ardeal. Prin vrerea lui Dumnezeu, aflând de aceasta ticalosie, evlaviosul Oprea a ramas în Banat ca cioban la oi. Dar, dupa putin timp, înainte de Sfintele Pasti din anul 1752, evlaviosul Oprea nemaiputând rabda suferintele drept-credinciosilor, merse iarasi la Viena si ceru împaratesei oprirea prigoanelor si încheia jalba: „sau vladica de legea noastra, sau drum slobod sa plecam din tara”. Împarateasa porunci ca fericitul Oprea sa fie prins si osândit la temnita pe viata în cetatea Kufstein din Tirol. Pe fericitul Oprea l-a asteptat vreme îndelungata sotia sa Stana, stând la usa bisericii, îmbrobodita în negru, plângând si cerând mila ca sa-si poata creste copiii. Dar el n-a mai venit, împodobindu-se în temnita cu cununa nepieritoare a sfintilor mucenici.

RUGACIUNE CATRE SFINTII IERARHI
IOREST SI SAVA AI ARDEALULUI
SI SFINTII MARTURISITORI
VISARION, SOFRONIE SI OPREA
CE S-A ROSTIT LA SLUJBA CANONIZARII

Cu inima smerita si cu grai de lauda cutezam a preamari astazi pe Hristos, Cel ce v-a aratat pe voi, preafericiti marturisitori ai dreptei credinte, slava Bisericii noastre! Si început cinstirii voastre de obste fâcând, ne plecam genunchii cu umilinta si negraita dragoste si rugaciune înaltam voua, celor ce ati pus mai presus de toate cele vremelmce, credinta cea dreptmaritoare; caci voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest si Sava, traitori ai smereniei calugaresti si partasi ai darurilor ceresti, ati îndurat chinuri de moarte pentru apararea Legii noastre stramosesti si a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbita dumnezeiasca în mijlocul credinciosilor, întarindu-i în dreapta credinta si viata ta ti-ai dat pentru Hristos; si turma cea dreptcredincioasa din Ardeal pe caile mântuirii si îndrumând Biserica lui Hristos la biruinta; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbata a lui Hristos decât pe ai tai si decât însasi viata ta, sufletul ti-ai pus pentru dreapta credinta.

De aceea, voi toti care ati odraslit din coapsele Bisericii dreptslavitoare din Ardeal si care acum va bucurati de slava mucenicilor si a marturisitorilor lui Hristos, primiti rugaciunea noastra si mijlociti pentru noi înaintea Bunului si Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamarit. Ocrotiti, cu rugaciunile voastre, turma cea dreptslavitoare, care va cinsteste ca pe niste stâlpi neclintiti ai dreptei credinte. Rugati-va Domnului ca sa întareasca dragostea si unitatea de credinta dintre frati, sa reverse harul pacii în inima tuturor, sa fereasca turma dreptcredinciosilor de toata reaua întâmplare, ca într-un glas si într-un suflet sa preamarim pe Cel ce este Datatorul tuturor darurilor si Mântuitorul nostru. Priveghiati si va rugati pentru noi, ca izbaviti fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rau, sa ducem lupta cea buna a mântuirii, în toate clipele vietii noastre si sa fim neclatinati întru dreapta credinta a mosilor si stramosilor nostri.

Bucurându-va de dumnezeiasca marire întru care v-ati înaltat si rugându-ne voua ca sa fiti mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamarim pentru toate pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, zicând: Slava Tie Dumnezeule, Cel mare si minunat întru sfintii Tai. Amin!

Tot în aceasta zi, se face si pomenirea Sfintilor preoti Marturisitori Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales.

Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, din rândul preotilor si al credinciosilor ortodocsi români din Transilvania s-au ridicat numerosi aparatori ai dreptei credinte în fata încercarilor autoritatilor habsburgice de a-i înstraina de „Legea stramoseasca”.

Între ei s-au numarat si preotii Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales, sate care tineau pe atunci de „scaunul” Saliste. Primul dintre ei a fost hirotonit la Bucuresti de Mitropolitul Neofit al Tarii Românesti, prin anul 1746. Ridicându-se împotriva uniatiei, a fost prins si întemnitat la Sibiu, unde a patimit timp de 17 luni. A fost eliberat din închisoare cu conditia de a nu mai savârsi cele ale preotiei, si a trai si a munci ca un simplu taran. În 1752 a fost delegat, alaturi de credinciosul Oprea Nicolae din Saliste, sa plece la Viena, pentru a prezenta împaratesei Maria Tereza plângerea credinciosilor din partile de sud ale Transilvaniei (Fagaras, Sibiu, Sebes si Orastie), prin care cereau drepturi pe seama Bisericii Ortodoxe. Au fost primiti de împarateasa, dar în loc sa li se dea un raspuns la plângerile lor, au fost aruncati în fioroasa închisoare Kufstein, din Muntii Tirolului.

În anii care au urmat, reprezentantii clerului si ai credinciosilor din Transilvania au cerut în mai multe rânduri autoritatilor habsburgice sa elibereze pe cei doi captivi. La 24 iulie 1784, Stana, sotia lui Oprea, ruga pe împaratul Iosif al II-lea sa-l elibereze dupa o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii raporta ca nu se mai stie nimic despre el. Înseamna ca amândoi si-au sfârsit zilele în temnita de la Kufstein, jertfindu-si viata pentru credinta ortodoxa, câstigând însa cununile muceniciei.

Preotul Ioan din Gales a fost hirotonit la Bucuresti sau la Râmnic, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numarat printre cei mai îndrazneti aparatori ai credintei ortodoxe, în fata oricaror încercari ale autoritatilor habsburgice de a impune o alta credinta. În anul 1756 a fost arestat si dus în lanturi la Sibiu. Împarateasa Maria Tereza a dat ordin sa fie dus în închisoarea cetatii Deva, urmând sa fie retinut acolo pâna la moarte. Dar spre sfârsitul anului urmator, a fost dus sub aspra paza militara la închisoarea de la Graz, în Austria. Un cronicar brasovean – Radu Duma – scria ca în anul 1776 câtiva negustori din Brasov l-au cercetat în închisoare, marturisindu-le ca mai bine va muri acolo, decât sa-si lase credinta stramoseasca”.

Mai târziu a fost mutat în închisoarea de la Kufstein, unde îsi sfârsisera viata si alti marturisitori si mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În 1780 un alt întemnitat de aici, sârbul Ghenadie Vasici, a reusit sa trimita o scrisoare tarinei Ecaterina a II-a si Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, prin care ruga sa se intervina pentru eliberarea lui. Între altele, scria: Aici în fortareata este si un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care patimeste în robie de 24 de ani pentru credinta ortodoxa”. Acesta era preotul Ioan din Gales, cel întemnitat în 1756, deci cu 24 de ani în urma.

Pentru marturia lor ortodoxa si moartea lor martirica, Sfintii Preoti Martiri Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel, sunt cinstiti ca sfinti de catre obstea credinciosilor de pretutindeni si mai cu seama de cei din Transilvania, din mijlocul carora s-au ridicat.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: calendar-ortodox.ro 

Probabil sfinţii au fost închiţi aici:

Kufstein Festung Pendling-1.jpg

Fortăreața Kufstein (germ. Festung Kufstein) este simbolul orașului Kufstein. Este amplasată pe înălțimea „Festungsberg” la 90 m deasupra orașului Kufstein, pe malul Innului. Vizitatorii pot ajunge în fortăreață cu un ascensor.

Fortăreața este amintită pentru prima oară în 1205 sub numele de „Castrum Caofstein”. Aceasta era în trecut reședința episcopilor din Regensburg. În 1415 ea fost fortificată de ducele „Ludwig der Gebartete”. Fortăreața este asediată și cucerită armata împăratului Maximilian I, în timpul căruia fortăreața a fost reconstruită.

Armata bavareză intră în Tirol și ocupă fortăreața în anul 1703, fiind însă nevoiți să o părăsăseacă din cauza atacului țăranilor tirolezi. În 1805 după Pacea de la Pressburg, Tirolul ca și fortăreața ajunge din nou sub stăpânire bavareză, ca din 1814 să aparțină de Austria. Fortăreața a servit și ca închisoare a răzvrătiților de la Revoluția din 1848. Azi poate fi vizitată ca muzeu. Sursa: wikipedia

Sfinţii zilei de 8 octombrie: desfrânate şi mucenici (Sfânta Cuvioasă Pelaghia, Sfânta Taisia, Sfânta Pelaghia Fecioara şi Sfântul Mucenic Ignatie)

În aceasta luna, în ziua a opta, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Pelaghia, care mai înainte a fost desfrânată.

Aceasta sfânta a fost în zilele împaratului Numerian; ea era din cetatea Antiohiei si umbla pe la jocuri si prin teatre, si facând desfrâu a strâns avere mare din acea rea agonisire. Apoi luând învatatura de la oarecare om sfânt anume Non episcopul, pocaindu-se cu caldura si botezându-se, îsi lepada toata averea, ca si cum ar fi fost niste gunoaie, si îmbracându-se cu haine de par, schimbându-se în chip barbatesc si tainuindu-se, s-a dus în muntele Maslinilor. Aici s-a închis într-o chilie si si-a petrecut viata ce i-a mai ramas cu placere dumnezeiasca si a raposat cu pace.

Tot în aceasta zi, Sfânta Pelaghia fecioara.

Aceasta a fost de la Antiohia Siriei de neam mare; si aflând conducatorul tarii aceleia ca este crestina, a trimis ostasi sa o prinda. Deci ei mergând acolo i-au înconjurat casa, vrând sa o rapeasca; iar sfânta prinzând de veste i-a rugat sa-i îngaduie putin si ei au ascultat-o; deci stând ea catre rasarit, la locul unde-si facea rugaciunea, ridicându-si mâinile în sus si înaltându-si ochii la cer, s-a rugat multa vreme lui Dumnezeu ca sa nu o lase sa cada în mâinile ostasilor, ci sa ridice catre Dânsul curata si sfintita jertfa fara prihana; apoi suindu-se deasupra casei, s-a aruncat pe sine în prapastie si si-a dat sufletul lui Dumnezeu. Pe aceasta Sfântul Ioan Gura de Aur cu laude a cinstit-o pentru curatia fecioriei ei si pentru multa ei nevointa.

Tot în aceasta zi, Sfânta Taisia, care a fost desfrânată.

Sfanta Taisia a trait in Egipt in secolul al V-lea. Ramasa orfana dupa moartea parintilor ei instariti, ea a dus o viata evlavioasa, impartindu-si averea la saraci si oferind salas in casa ei pelerinilor straini. Taisia s-a hotarat sa-si dedice viata lui Hristos si sa nu se marite niciodata.

Dupa ce si-a cheltuit toata mostenirea, Taisia a fost tentata sa faca rost de mai multi bani prin orice mijloace, incepand sa duca o viata pacatoasa. Parintii din Sketis de langa Alexandria auzind de caderea ei, l-au rugat pe Sf. Ioan Piticul (Ioan Colovul, praznuit in 9 noiembrie) sa mearga la Taisia si sa o convinga sa se pocaiasca de cele rele. „Ea a fost buna cu noi si acum ar trebui s-o ajutam”, spusera ei. Tu, parinte, esti intelept. Du-te si incearca sa-i salvezi sufletul iar noi ne vom ruga la Dumnezeu sa te ajute”.

Parintele s-a dus la casa Taisei dar servitorul n-a vrut sa-l lase sa intre. Atunci Sf. Ioan i-a spus servitorului sa-i transmita stapanei lui ca i-a adus ceva de pret. Taisia, stiind ca de multe ori calugarii gasesc perle pe malul marii , i-a spus servitorului sa-l lase pe Ioan inauntru. Sfantul s-a asezat, a privit-o in ochi si a inceput sa planga. Taisia l-a intrebat de ce plange si Sf. Ioan i-a raspuns: „Cum sa nu plang cand ai uitat de Mirele Tau, Domnul nostru Iisus Hristos si faci voia satanei cu faptele tale?”

Cuvintele sfantului i-au strapuns sufletul Taisiei ca o sageata de foc dandu-si seama ce viata pacatoasa ducea. Cu frica, ea l-a intrebat pe sfant daca Dumnezeu ar accepta pocainta unei pacatoase ca ea. Sf. Ioan i-a raspuns ca Mantuitorul asteapta pocainta ei. De aceea a venit EL pe pamant, sa caute si sa  mantuiasca pe pacatosi. „EL te va primi cu dragoste” mai adauga sfantul „si ingerii se vor bucura impreuna cu tine”. Dupa cum Insusi Mantuitorul a spus, „mare bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15:7).

Sentimentul de pocainta a pus stapanire pe ea si vazand in cuvintele sfantului o chemare de la Dumnezeu de a se intoarce la EL, Taisia cauta cat mai repede o cale de a-si salva sufletul. S-a ridicat si a plecat din casa fara nici un cuvant si fara sa lase dispozitii despre ce se va intampla cu proprietatea sa, astfel incat s-a mirat si Sf. Ioan de reactia ei. Urmandu-l pe Sf. Ioan in pustie, ea s-a grabit sa se intoarca la Dumnezeu prin penitenta si rugaciune. La caderea noptii, parintele i-a pregatit Taisiei un culcus si o perna din nisip pe care sa se odihneasca si el a mers putin mai departe pentru a-si face rugaciunile de seara dupa care s-a pus si el la odihna.

Dar la miezul noptii sfantul a fost trezit de o lumina ce venea din cer si o invaluia pe Taisia, in locul unde aceasta dormea. In lumina minunata el vazu ingerii din cer cum duceau cu ei sufletul Taisiei. Apropiindu-se de ea, sfantul isi dadu seama ca Taisia murise.

Sf. Ioan I-a cerut in rugaciune lui Dumnezeu sa-i arate daca Taisia s-a mantuit sau nu. Atunci un inger al Domnului a venit la el si i-a raspuns:, „Avva Ioan, o ora de pocainta din partea ei a facut cat o multime de ani pentru ca s-a pocait din tot sufletul si cu toata zdrobirea de inima. „

Dupa ce a ingropat trupul sfintei, Sf. Ioan s-a intors la Sketis si le-a spus calugarilor ce s-a intamplat. Toti au dat slava lui Dumnezeu pentru ca s-a milostivit de Taisia, care s-a pocait ca si talharul de pe cruce, intr-o singura clipa.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Ignatie bulgarul, care a călugăr la Muntele Athos şi a spânzurat de turci la Constantinopol pentru mărturisirea lui Hristos la anul 1814.

Sf. Nou Mucenic Ignatie s-a născut în satul Eski Zagora, regiunea Târnovo a Bulgariei şi a fost botezat Ioan. Pe când era încă copil, părinţii săi George şi Maria s-au mutat in oraşul Philippopolis unde l-au dat la şcoală.

Deşi se descurca bine la învăţătură, copilul avea o dorinţă arzătoare pentru viaţa monahală. Ajungînd la maturitate, s-a dus la Mănăstirea Rila, din vestul Bugariei, fiind dat în grija unui părinte sub ascultarea căruia a rămas timp de 6 ani. Când asprimea părintelui a devenit insuportabilă, Ioan s-a întors acasă.

Cam pe-atunci sârbii s-au revoltat împotriva guvernului musulman iar tatăl lui Ioan a fost numit comandant al unei brigăzi otomane, însă el a refuzat să lupte împotriva creştinilor ortodocşi. Musulmanii l-au atacat pe George cu furie, înjunghiindu-l şi apoi tăindu-i capul. Mama şi surorile lui Ioan au fost prinse de agareni şi în cele din urmă s-au convertit la Islam.

Ioan a fugit şi s-a ascuns în casa unei bătrâne ortodoxe. Mama şi surorile sale aflînd unde se ascunde, le-au spus musulmanilor. Aceştia vrînd să-l prindă, nu l-au cunoscut la înfăţişare şi femeia le-a spus că nu-l cunoaşte pe cel pe care-l caută. Apoi bătrâna l-a ajutat să fugă la Bucureşti, în România, unde l-a cunoscut pe Sf. Eftimie, care şi el a îndurat mucenicie.

Însă Ioan nu a dorit să rămână în Bucureşti, pornind spre Muntele Athos. Pe drum a trecut şi prin satul Soumla, unde l-a întâlnit din nou pe prietenul său, părintele Eftimie, care, între timp, s-a lepădat de adevărata credinţă şi a devenit musulman. Aflînd aceasta, Ioan s-a întristat şi a părăsit satul.

Dar nu a ajuns prea departe când a fost prins de soldaţii turci şi i-au fost luate toate cele ce avea asupra sa, fiind ameninţat să se convertească la Islamism. De frică Ioan le-a spus că aşa va face şi a fost lăsat să plece.

Ajungînd în satul Eski Zagora, acolo a cunoscut un călugăr atonit de la mănăstirea Grigoriu şi au plecat împreună spre Muntele Athos. Acolo, Ioan s-a stabilit la schitul Sf. Ana unde l-a cunoscut pe părintele Vasile.

Într-o zi, cei doi mergînd la Tesalonic cu treburi, au fost martorii muceniciei suferite de călugării David şi Eftimie.din Demetsana. Văzînd suferinţa lor pentru credinţa creştină, Ioan s-a însufleţit de dorinţa de a suferi şi el mucenicie pentru Hristos însă părintele Vasile l-a convins să amâne aceasta şi să se întoarcă la Sf. Munte. La scurt timp, părintele Vasile s-a mutat la cele veşnice.

Mai târziu, aflînd de la un călugăr de la schit despre Noul Mucenic Eftimie care a suferit mucenicie (prăznuit în 22 martie), Ioan a revenit la gândul de a se sacrifica prin mucenicie pentru credinţa sa. Fiind lăsat sub îndrumarea Părintelui Acachie, acesta a primit de la bătrân să facă diferite rugăciuni, închinăciuni şi să citească din Evanghelie.

Cu trecerea timpului, Ioan s-a învrednicit de tunderea în monahism primind numele de Ignatie. Părintele Acachie i-a dat binecuvântare să călătorească la Constantinopol împreună cu călugărul Grigorie ca să-L mărturisească pe Hristos. După ce a primit Sfintele Taine la Constantinopol, Ignatie s-a simţit pregătit pentru marea încercare.

Îmbrăcat în haine musulmane, Ignatie a mers în faţa cadiului recunoscînd că este creştin. El a povestit cum a promis în tinereţe că se va converti la Islamism, după care aruncă turbanul din capul său la picioarele cadiului, mărturisind că nu se va lepăda nicioadată de Hristos.

Crezînd la început că Ignatie e nebun, cadiul l-a avertizat să înceteze cu acele vorbe altfel va suferi chinuri groaznice înainte de a fi omorât. Iar dacă va rămâne la Islamism va primi bunuri materiale şi multă cinste din partea lor.

Curajosul mucenic i-a răspuns cadiului că nu are nevoie de darurile sale care sunt deşertăciuni şi că ameninţările cu tortura şi moartea nu sunt noi pentru el. Ignatie mărturisi că a venit tocmai ca să îndure acele chinuri şi să moară mucenic pentru Hristosul său.

Sf. Ignatie a continuat să-l numească pe Mahomed un fals profet, un învăţător al pierzaniei şi prieten al vrăjmaşului, invitîndu-i pe musulmani să creadă în Hristos, care era singurul Dumnezeu adevărat.

Cadiul s-a mâniat atât de tare încât nu a mai putut vorbi, făcînd semn unui servitor să-l scoată afară pe Ignatie din sală. Însă Ignatie s-a împotrivit şi a îngenunchiat în faţa cadiului, plecîndu-şi gâtul pentru a fi tăiat pe loc. Atunci alţi servitori l-au prins şi l-au târât în temniţă.

Mai târziu a fost adus din nou în faţa stăpânului turc pentru a răspunde la întrebări. Când a fost întrebat cine l-a adus la Constantinopol, el a răspuns că l-a adus Iisus Hristos.

Atunci turcul l-a mai avertizat încă o dată de chinurile care îl aşteaptă spunîndu-i să nu se aştepte că va muri de sabie, ca creştinii să-I adune sângele ca pe o binecuvântare, pentru că avea de gând să-l spânzure. Ignatie i-a răspuns că îi va face o favoare indiferent cum va muri, pentru că el acceptă orice din dragoste pentru Hristos.

Văzînd că nu-l poate abate de la credinţa sa, cadiul a dat ordin să fie spânzurat. Ignatie a fost dus într-un loc numit Daktyloporta, unde s-a dus la capăt sentinţa. Trupul mucenicului a rămas agăţat timp de trei zile, după care nişte creştini evlavioşi au plătit răscumpărarea şi au luat trupul pentru a fi înmormântat pe insula Prote.

Sf. Ignatie şi-a dat viaţa pentru Hristos în 8 octombrie 1814. El mai este sărbătorit în 1 mai împreună cu Sf. Acachie şi Eftimie. Capul Sf. Ignatie se află la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: calendar-ortodox.ro

Doi mărturisitori legionari trecuţi trecţi la Domnul în luna sptembrie: schimonahul Paulin Clapon (14 septembrie) şi meşterul popular Nicolae Purcărea (25 septembrie)

Luni, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, s-a mutat la cele cereşti părintele mărturisitor Paulin Clapon de la Mănăstirea Petru-Vodă.
Schimonahul a fost deţinut politic, martir al închisorilor comuniste şi erou al neamului românesc. Părintele Paulin Clapon a executat 20 de ani de închisoare, dintre care 18 numai la Aiud, alături de intelectualii de vârf ai României, informează Doxologia.ro.
Părintele Paulin, numit Gheorghe în Sfântul Botez, s-a născut la 16 aprilie 1920, la Brăila. În 1941 a plecat pe front împreună cu nou-înfiinţatul batalion de paraşutişti al Armatei Române. Încercările războiului mondial l-au numărat mai apoi între aviatorii de elită ai României.
A fost arestat în anul 1944, pe când încerca să organizeze o rezistenţă armată împotriva invadatorilor comunişti – Armata Roşie. A făcut 20 de ani de închisoare, trecând prin cele mai cumplite închisori comuniste: Piteşti, Gherla, Aiud, Cavnic, Jilava şi din nou Aiud. A fost eliberat în 1964, fiind printre ultimii deţinuţi politici eliberaţi de regimul comunist, apoi s-a căsătorit în oraşul său, Brăila. În anul 2005 a venit la Mănăstirea Petru Vodă, unde a fost călugărit de Părintele Justin.
„Pentru noi, cei din mănăstire, a fost un sprijin de mare nădejde, ducând o viaţă exemplară, de sfinţenie, fiind prezent la absolut toate slujbele şi, pe cât i-au ajutat sănătatea şi puterea fizică, şi la ascultările din obşte. Cu multă râvnă, auzind că Părintele Gheorghe Calciu s-a săvârşit întru Domnul şi a cerut să fie îngropat la mănăstirea noastră, s-a implicat personal în construirea podului spre cimitirul mănăstirii, de care s-a îngrijit ca să arate în forma în care arată astăzi, ca un bun gospodar ce îşi pregăteşte din vreme locul cel de veci”, se arată într-un comunicat publicat pe site-ul Mănăstirii-Petru Vodă.
În urma unui accident cerebral din anul 2011, părintele Paulin nu a mai putut vorbi, dar a fost foarte viu şi prezent pentru toţi cei ce l-au căutat.
Veteran al primei unităţi de paraşutişti militari ai Armatei Române, Părintele Paulin Clapon a fost decorat de două ori, la 22 Octombrie 2014 şi 10 Iunie 2015, pentru meritele sale de luptător pe frontul de răsărit. A luat parte la o serie de acţiuni de mare vitejie ale paraşutiştilor militari, o tânără armată de elită înfiinţată în 1941, cu câteva zile înainte de intrarea României în războiul de dezrobire a Basarabiei. În închisorile prin care a trecut, în special în închisoarea de la Aiud, părintele Clapon a fost un model de demnitate, integritate şi dârzenie.
După trecerea la Domnul a soţiei sale, în anul 2005 a venit la Mănăstirea Petru-Vodă, unde a fost tuns în monahism de către Părintele Justin Pârvu, şi el fost militar în cadrul trupelor de vânători de munte, Divizia a 4-a, pe acelaşi front de Răsărit.
În cadrul festivităţii desfăşurate pe data de 21 octombrie 2014 la Mănăstirea Petru-Vodă, părintele Paulin Clapon a fost decorat de către colonelul dr. Doru Constantin Tocilă, comandantul Batalionului 630 Paraşutişti „Smaranda Brăescu” de la Bacău, primind însemnele onorifice ale paraşutiştilor militari – bereta, insigna şi ecusonul – precum şi o diplomă de excelenţă.
Într-un interviu realizat de Isabela Aivăncesei pentru revista Lumea Monahilor, părintele Paulin Clapon vorbeşte despre suferinţele pe care le-a îndurat în închisoare pentru ţara sa şi pentru Hristos.
„Să vă spun ceva: toată floarea neamului a fost arestată şi dusă la Aiud. Au fost demni, să ştiţi. Şi toţi ăştia au ajuns în puşcării.
Când am plecat de la Aiud la Baia Sprie, au fost 722 de avocaţi numai, ca să nu mai spun câţi profesori şi ingineri. Deci, ăsta a fost Aiudul: locul unde au fost aduşi toţi oamenii cu carte.
Cu mine toţi au fost buni în puşcărie. Eu nu am avut duşmani printre deţinuţi. Am avut o discuţie cu un fost preot, dar în rest nu m-am certat cu nimeni, decât cu administraţia, cu ei am fost rău. Am fost capul răutăţilor, am fost rupt în bătăi. Pentru că, în primul şi în primul rând, mă prindeau că fac o infracţiune, nu recunoşteam şi trebuia să mă bată. Îmi dădeau vreo cinci ghionturi în spate, vreo cinci picioare în fund, şi tot nu spuneam. Îmi puneau lanţuri de picioare şi de mâini şi mă băgau la izolare, o zi mâncare, două nu. (…)
„Pentru faptul că ştiau că le răspund la insulte, toţi căutau să mă agaţe ca să mă poată condamna, să mă condamne la izolare şi la bătaie. Dar îţi spun: nu m-am temut. Le-am spus din capul locului: am două persoane de care mă tem: tata, care nu ştiu dacă trăieşte, şi Dumnezeu.
Sunt român, casa în care m-am născut este pe moşia lui Ştefan cel Mare, dată la 1479 străbunilor mei, care au fost împroprietăriţi cu 135 de hectare – 90 de fălci de pământ. Deci, asta acum 500 de ani. Şi pământul pe care l-a primit tata de la străbunii mei este pământul naşterii mele; acolo m-am născut, pe pământul ăla, din Prut, până în Jijia. De aceea spun că nu mă poate convinge, nu mă poate  cumpăra nimeni cu toate averile de pe lume, înţelegi?
Mi-am iubit neamul, ţara, am făcut 20 de ani de puşcărie, şi dacă aş face acum încă 30 de ani, tot nu mă poate convinge nimeni. Nu am râvnit la bunul nimănui, nu am stricat casa nimănui. Mi-am iubit ţara, neamul şi pe toţi i-am respectat – pe toţi cei care au meritat; care nu, n-am vrut să îi respect, indiferent cine or fi. Trec pe lângă ei exact cum aş trece pe lângă o fântână care nu are apă”, îşi aminteşte schimonahul Paulin Clapon.

Nicolae Purcărea

„Principiul în care am fost noi crescuți a fost să fim în linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!”
  • Născut: 13 Decembrie 1923
  • Locul nașterii: Brașov
  • Ocupația la arestare: contabil
  • Întemnițat timp de: 20 ani
  • Întemnițat la: Brașov, Văcărești, Piteşti, Poarta Albă, Caracal, Craiova, Peninsula, Jilava, Gherla, Codlea, Valea Neagră, Culmea, Grind, Galaţi, Aiud, Lățești
  • Data adormirii: 25 Septembrie 2015

Un fericit s-a ridicat la ceruri

de Coriolan BACIU

L-am cunoscut pe d-l Nae Purcărea, în anul 1994, la prima comemorare a luptătorilor din rezistența anticomunistă de la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus. S-a nimerit să împărțim o cămăruță din arhondaricul mănăstirii și am fost fericit să ascult cu emoție și admirație relatarea faptelor de luptă și jertfă ale acestui om mic de statură, slăbuț și cu voce stinsă, dar plin de curaj și cu o credință și iubire de neam nesfârșite. Eram impresionat de marea sa iubire de tradițiile și frumusețile creației populare românești, de credința nestrămutată că jertfa sa și a camarazilor din “Frățiile de Cruce” n-a fost zadarnică, ci reprezintă o piatră de temelie pentru reclădirea demnității și a așezării creștine a neamului românesc.
L-am admirat din prima clipă și, pe măsură ce aflam noi întâmplări din existența sa plină de suferințe și izvoditoare de frumuseți, admirația și respectul au sporit, an după an.
Cunoscându-l mai bine, mi-a inspirat un “test” pe care dreptcredinciosul NICOLAE PURCĂREA, trecut astăzi la Domnul, l-a trecut cu notă maximă. Am citit, una câte una Fericirile din Evanghelia după Matei, 5,1-12 și am “verificat” cum se potrivesc cuvintele Mântuitorului cu felul de a fi și a se prezenta a d-lui Nae Purcărea

„FERICIȚI CEI SĂRACI CU DUHUL, CĂ A LOR ESTE ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR.”

Purtarea sa era de o modestie și de o bună cuviință exemplară și nu-și folosea niciodată prestigiul de creator popular recunoscut pentru a impresiona, ci era un mărturisitor și un povestitor simplu, faptele și lucrările sale fiind o închinare și o continuă laudă adusă lui Dumnezeu și neamului său.

„FERICIȚI CEI CE PLÂNG, CĂ ACEIA SE VOR MÂNGÂIA.”

Nesfârșite au fost lacrimile celor câteva mii de tineri care au trecut prin calvarul reeducariilor din închisoarea Pitești, între care Nicolae Purcărea a suferit chinuri și torturi greu de imaginat și din care s-a înălțat spiritual, depășind condiția de victimă a regimului opresiv și devenind creator de frumuseți care au transfigurat plânsul suferințelor și deznadejdii.

„FERICIȚI CEI BLÂNZI, CĂ ACEIA VOR MOȘTENI PĂMÂNTUL.”

Cei care l-au cunoscut vor da definitiv mărturie despre blândețea caracterului său, despre cumințenia sa extraordinară și despre calmul cu care întâmpina toate cele ce i se întâmplau, bune sau mai puțin bune.

„FERICIȚI CEI CE FLĂMÂNZESC ȘI ÎNSETEAZĂ DE DREPTATE, CĂ ACEIA SE VOR SĂTURA.”

Nicolae Purcărea avea toată disponibilitatea de a mărturisi privind nedreptățile și împilările pe care cei din generația sa le-au trăit din plin. A prezentat cu curaj și demnitate, în emisiuni televizate, tragedia destinelor frânte de cumplita represiune comunistă, a fost permanent disponibil, atât cât i-a permis sănătatea și vârsta înaintată, pentru a depune mărturie la conferințe sau simpozioane pe tot cuprinsul țării, s-a prezentat, uneori la limită rezistenței fizice, fiind bolnav în stare gravă cu inima, la comemorările dedicate camarazilor de luptă și jertfă de la Sâmbăta de Sus, de la Pitești, de la Aiud și din alte lagăre și închisori de pe tot cuprinsul țării.

„FERICIȚI CEI MILOSTIVI, CĂ ACEIA SE VOR MILUI.”

N-am auzit de la d-l Purcărea niciodată vorbe grele sau gânduri de revanșă. A mărturisit permanent adevărul, uneori privind întâmplări de un dramatism excepțional. Dar suferințele sale și ale camarazilor le-a considerat ca ofrandă pe altarul mântuirii neamului românesc și nu ca motive de răzbunare sau de pedepsire.

„FERICIȚI CEI CURAȚI CU INIMA, CĂ ACEIA VOR VEDEA PE DUMNEZEU.”

Gândurile bune și vorbele de o răvășitoare tristețe și convingere mărturisitoare au demonstrat fără urmă de îndoială, curățenia sufletească a “fratelui de cruce”, care a rămas și la o vârstă de peste 90 de ani cu aceleași convingeri, creștine și naționale, primite la vârsta tinereții.

„FERICIȚI FĂCĂTORII DE PACE, CĂ ACEIA FIII LUI DUMNEZEU SE VOR CHEMA.”

Toți cei care au participat la reuniunile din cadrul Partidului “Totul pentru Ţară”, al cărui fondator a fost dl Nicolae Purcărea, alături de fruntaşi legionari supravieţuitori ai prigoanei comuniste, pot da mărturie despre calitatea acestuia de a menține o atmosferă caldă și prietenoasă, de a ocoli orice certuri și neînțelegeri și de a găsi pentru toți cei prezenți armonia și pacea.

„FERICIȚI CEI PRIGONIȚI PENTRU DREPTATE, CĂ A LOR ESTE ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR.”

Nu mai încape nici o îndoială că d-l Nae Purcărea a suferit, laolaltă cu un număr impresionant de alți tineri din generația sa, cele mai cumplite chinuri și suferințe cauzate de regimurile opresive care s-au succedat, din păcate, pentru a nimici pe toți cei care au avut demnitatea și curajul de a li se opune. Din nefericire, pentru “faţa” României de azi, aceste jertfe și suferințe sunt minimalizate, și, în loc de recunoștință și reparații, celor opresați li s-a deschis o nouă perspectivă de represiune.

„FERICIȚI VEȚI FI VOI CÂND VA VOR OCĂRÎ ȘI VĂ VOR PRIGONI ȘI VOR ZICE TOT CUVÂNTUL RĂU ÎMPOTRIVĂ VOASTRĂ, MINȚIND PENTRU MINE.”

Dar pentru d-l Nae Purcărea și pentru puținii supraviețuitori ai generației sale, credința că propaganda mincinoasă și falsificările istoriei nu se vor înstăpâni veșnic, iar contribuția acestei generații de luptători va fi recunoscută și apreciată de noile generații, i-au făcut să continue să vorbească și să scrie, pentru a depune mărturie, pentru a reconstrui viitorul neamului pe adevăr și dreptate. Volumul “Urla haita”, a fost scris de d-l Purcărea cu mari eforturi, la o vârstă înaintată, tocmai pentru a lăsa posterității partea sa de adevăr menită a risipi vălul de ură și denigrare împotriva Mișcării Legionare și a luptei de rezistență anticomunistă.

„BUCURAȚI-VĂ ȘI VĂ VESELIȚI, CĂ PLATA VOASTRĂ MULTĂ ESTE ÎN CERURI!”

Să ne bucurăm în lacrimi, în pătimire, și în recunoștință pentru că unul dintre cei mai buni din neamul românesc, care a străbătut această cale spinoasă, ne va aștepta de-acum în lumea cealaltă, unde domnește Hristos, și unde nu este durere, nici întristare, nici suferință, ci viață și bucurie veșnică.

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ CU DREPȚII SĂI !

Alba Iulia, 25 septembrie 2015

Sursa: buciumul.ro

Sfinţii Mucenici Epictet preotul şi Astion monahul – 8 iulie

sf_epictet_si_astion

Condacul 1 :
Pe Epictet, preotul cel preaînţelept şi pe Astion, ucenicul cel mult râvnitor, veniţi toţi să-i lăudăm, că aceştia, de o cinste cu Ermolae şi cu Pantelimon fiind, împreună au binevestit Evanghelia lui Hristos, şi întru adevăr, după Andrei cel întâi chemat, apostoli ai Dobrogei s-au arătat: pe bolnavi tămăduind, demonii gonind, au strălucit cu minunile şi cu puterea cuvântului, pentru care şi chinuri au răbdat de la chinuitori, şi bine încununându-se, pururea se roagă pentru sufletele noastre. Pentru aceasta şi noi îi fericim: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Epictet şi Astion, doctorilor fără de arginţi şi mucenici ai lui Hristos!

ACATISTUL SFINTILOR

Pe malul lacului Reazelm, nu departe de braţul Sf. Gheorghe al Dunării şi de actualul sat Dunavăţul de Jos, se află ruinele unei fortăreţe romano-bizantine care au aparţinut cetăţii Halmyris. Aici au pătimit cei doi martiri, Epictet şi Astion, poate cei mai vechi martiri de pe teritoriul României, despre care avem informaţii amănunţite.

Potrivit actului lor martiric, păstrat astăzi doar într-o copie din sec XV, aflată în arhiva bisericii Mântuitorului din Utrecht, ei au pătimit în anul 290, ca urmare a persecuţiei dezlănţuite de împăratul Diocleţian (284-305). Tot în legătură cu martiriul lor, se face pomenirea primului episcop al Tomisului, Evangelicus, care a venit la Halmyris în vremea aceea.

Sfântul Epictet era originar din părţile Răsăritului, fiind crescut din fragedă copilărie în frica lui Dumnezeu. Învrednicindu-se de harul preoţiei, el ducea o viaţă cu totul curată şi evlavioasă, pentru aceasta fiind răsplătit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni. Adeseori, prin puterea rugăciunii sale, putea deschide ochii orbilor, vindeca pe leproşi şi pe ologi şi scotea duhurile necurate din cei îndrăciţi.

Astion era un tânăr chipeş, nepot al senatorului roman Iulian. Acesta fusese păgân, ca şi părinţii săi, dar întâlnindu-se cu preotul Epictet şi ascultându-i cuvintele pline de înţelepciune, se converteşte la creştinism, şi împreună cu părintele său duhovnicesc, se îmbarcă şi pleacă la Halmyris, unde nu era nimeni ca să-i cunoască sau să le ştie ţara de origine.

După ca s-au stabilit aici, preotul Epictet şi fiul său duhovnicesc Astion duc o viaţă curată, împreună învrednicindu-se de binecuvântările Tatălui ceresc. În urma străduinţelor depuse pentru mântuire, şi tânărul Astion se va învrednici de acelaşi dar al facerii de minuni, ca şi părintele său duhovnicesc, având o deosebită putere asupra diavolului.

În vremea aceea va sosi însă în oraşul Halmyris comandantul Latronianus, având de rezolvat unele probleme administrative şi militare. în a 4-a zi de la sosire, acestuia i se va raporta că în oraş există doi străini, care ar fi „vrăjitori şi ghicitori”, şi care, prin cuvântările lor, au întors pe mulţi de la cinstirea zeilor. Auzind aceasta, comandantul s-a înfuriat şi a poruncit ca la apusul soarelui cei doi să fie arestaţi şi duşi la închisoare. Fiind prinşi, cei doi sfinţi s-au hotărât ca să nu spună nimic despre familiile şi ţara lor de unde veneau, ci numai să mărturisească faptul că ei sunt creştini, acesta fiind numele, neamul şi patria lor.

A doua zi, cei doi au fost aduşi în mijlocul oraşului la judecată, dar Latronianus abia putea să-i privească, feţele lor strălucind ca soarele. În cursul audierii, cei doi sfinţi mărturiseau credinţa lor în Iisus Hristos, cu puterea Căruia săvârşeau toate minunile de care erau acuzaţi, şi că ei nu se pot lepăda de Acesta, închinându-se zeilor. Auzind toate acestea, Latronianus s-a înfuriat şi mai tare şi a poruncit ca cei doi sfinţi să fie legaţi, iar carnea de pe corp să le fie jupuită cu gheare de fier.

Unuia dintre judecători, pe nume Vigilantius, auzind cum cei doi sfinţi mărturiseau într-una pe Hristos în timpul torturilor, nu i-au mai putut ieşi din minte cuvintele lor, aşa că în a 4-a zi de tortură a sfinţilor, a mărturisit şi el că este creştin. Apoi s-a dus la cei doi sfinţi în închisoare, împreună cu toată casa lui, pentru a primi însemnul şi garanţia vieţii, devenind şi ei ucenicii Domnului.

În a cincea zi de judecată, Epictet a rostit o cuvântare care s-a terminat cu cuvintele „Noi suntem creştini”, ceea ce a înfuria extrem de tare pe Latronianus, care a poruncit ca să fie frecate rănile celor doi cu sare şi oţet, după care să fie aruncaţi într-un cazan cu smoală clocotită. Însă, prin puterea lui Hristos, cei doi sfinţi au rămas nevătămaţi, şi de aceea au fost condamnaţi ca 30 de zile să nu primească nimic de mâncat şi de băut.

Pe când cei doi răbdau toate aceste chinuri, la Halmyris a sosit un străin, care îl va recunoaşte pe Astion, şi se va întoarce la părinţii lui, care nu ştiau nimic despre el, povestindu-le tot ceea ce văzuse. Auzind acele minunate lucruri, mama lui Astion a spus că vrea numaidecât să devină şi ea creştină, şi că dacă va fi nevoie, va înfrunta şi martiriul pentru aceasta. Apoi, părinţii lui Astion s-au îmbarcat în grabă şi au venit la locul în care pătimea fiul lor cel sfânt.

După trecerea celor 30 de zile de înfometare, cei doi sfinţi au fost aduşi iarăşi la judecată, unde au mărturisit din nou pe Hristos, în numele căruia făceau ei toate acele minuni despre care se spuneau că sunt „vrăjitorii”. Văzând că nu îi poate învinge în nici un fel, Latronianus a poruncit ca cei doi să fie scoşi afară din cetate şi să li se taie capul. Astfel, în ziua de 8 iulie i s-a tăiat capul mai întâi lui Astion, după care preotul Epictet, lăsându-şi capul peste trupul ucenicului său, a primit şi el aceeaşi pedeapsă, în acest fel, cei doi martiri sfinţind pământul Dobrogei cu sângele lor.

Actul martiric spune că trupurile celor doi erau albe ca zăpada şi că cei ce sufereau de vreo boală, durere sau grijă şi se atingeau cu credinţă de acestea sau le sărutau cu evlavie, se vindecau.

La apusul soarelui, Vigilantius, împreună cu toată casa sa şi alţi creştini, au venit şi au luat trupurile celor doi sfinţi martiri, pe care le-au înmormântat într-un loc potrivit. În a 3-a zi de la înmormântare, Astion s-a arătat lui Vigilantius, căruia i-a spus despre sosirea celor doi părinţi ai săi în cetate. întâmpinându-i şi găzduindu-i, Vigilantius le-a relatat acestora despre moartea martirică a fiului lor. În urma acestor relatări, cei doi părinţi se convertesc la creştinism, fiind botezaţi de episcopul Evangelicus.

Pentru noi, românii, actul martiric al celor doi martiri are o valoare deosebită deoarece, în afară de cel al pătimirii Sf. Mc. Emilian de la Durostorum, este singurul act cu care se poate mândri literatura aghiografică dobrogeană. El luminează pagini întregi din viaţa spirituală a Dobrogei, într-o vreme când creştinismul era nu numai persecutat, dar reacţia oficialităţilor împotriva lui atinsese cote maxime.

[1] Prof. Dr. Emilian Popescu, Sfinţii Martiri Epictet şi Astion, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.151.

Sursa: sfintii-imparati.trei.ro

Cripta în care au fost descoperite moaştele sfinţilor Epictet şi Astion.

Dupa Edictul de la Milan, din anul 313, trupurile Sfintilor Epictet si Astion au fost ingropate in cripta bazilicii episcopale din Halmyris. Au ramas necunoscute celorlalti crestini, pana in data de 15 august 2001, cand ele au fost descoperite si depuse in Catedrala arhiepiscopala din Constanta. In prezent, moastele Sfintilor Epictet si Astion sunt prezente in Manastirea Halmyris, iar la Constanta au ramas doar cateva particele din sfintele lor moaste. puterea-credintei

Sfinţii ierarhi Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie) şi Leontie de la Rădăuţi (1 iulie)

Sfântul ierarh Ghelasie de la Râmeţ

Sfântul Ierarh Ghelasie s-a nevoit în veacul al XIV-lea, mai întâi ca sihastru pe valea pârâului Râmeţ din Munţii Apuseni şi, apoi, ca egumen al Mănăstirii Râmeţ din judeţul Alba, având o viaţă duhovnicească îmbunătăţită şi învrednicindu-se încă din tinereţe cu darul facerii de minuni. Era originar din partea locului. Luând din tinereţe jugul lui Hristos, a deprins de la cei mai iscusiţi eremiţi meşteşugul luptei duhovniceşti. Apoi, curăţindu-şi mintea de cugetele cele rele şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborât în obşte şi a ajuns vestit povăţuitor de suflete, întemeind o obşte de monahi aleşi.

În tradiţia locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care împreună se ruga şi postea, săvârşind sfintele slujbe cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptă­mâna, Cuviosul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvârşea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta şi Duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mănăstirii.

Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Râmeţ, precum şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri de piatră şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dânşii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunile lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.

Odată, fiind cu ucenicii la adunat fân în poiana mănăstirii numită Hopaţi şi fiind mare arşiţă, încât toţi sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune şi îndată a aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede până în zilele noastre şi se cheamă Izvorul Cuviosului Ghelasie. Mulţi săteni iau apă din el pentru sănătate şi binecuvântare.

Altădată, urcând Sfântul Ierarh Ghelasie în poiană cu asinul său la adunat fân, şi-a cunoscut dinainte sfârşitul. Deci, rugându-se mult, şi-a chemat ucenicii, poruncindu-le să trăiască în desăvârşită dragos­te, să iubească Biserica şi să fugă de beţie, desfrâu şi de tot păcatul. Apoi, sărutându-i pe toţi, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.

În tradiţia mănăstirii se spune că, în ceasul când cobora asinul de pe munte cu trupul Sfântului Ghelasie au început clopotele de prin sate să sune singure. Apoi, fiind plâns de ucenici, a fost îngropat lângă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormântul lui.

În anii din urmă, s-au descoperit în chip minunat, prin bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, în jurul mănăstirii, bucăţi din sfintele sale moaşte, prin care se fac nenumărate minuni în rândul credin­cioşilor veniţi la mănăstire pentru rugăciune şi închinare.

Astfel, o femeie, pe numele ei Maria, din Negreşti-Oaş, după ce i s-a arătat în vis un porumbel care a îndemnat-o să meargă la Mănăstirea Râmeţ, să se roage şi să se atingă de moaştele Sfântului Ghelasie, a făcut precum i se poruncise în vis şi s-a vindecat de epilepsie. Unei alte femei, din Albina – Timiş, i-a fost vindecată mâna bolnavă prin neîncetate rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfântului Ghelasie, iar un credincios căzut în rătăcire de la dreapta credinţă, din Cocora – Alba, şi care era paralizat, adus fiind într-un car cu boi, a aflat vindecare prin neîncetatele sale rugăciuni şi ale părinţilor la Moaştele Sfântului Ghelasie, întorcându-se vindecat la casa sa trupeşte şi sufleteşte, asemenea paraliticului din Evanghelie.

Ceea ce s-a transmis prin tradiţia locului, de generaţii întregi, s-a adeverit în zilele noastre, când, în anul 1978, s-a descoperit în biserica mănăstirii o inscripţie de mare însemnătate pentru Biserica şi neamul românesc, mai ales din părţile Transilvaniei, şi care consem­nează numele „Arhiepiscopului Ghelasie”, al zugravului „Mihul de la Crişul Alb”, precum şi anul 1337. Acest Arhiepiscop al Transil­vaniei, primul atestat cu numele, este îmbunătăţitul Ghelasie pe care poporul, în evlavia sa, îl cinsteşte ca sfânt.

Deci, fără îndoială, Sfântul Ghelasie a fost Arhiepiscop şi păstor sufletesc al credincioşilor din centrul Transilvaniei şi din Munţii Apuseni în secolele XIV-XV, retrăgându-se la bătrâneţe în mănăstirea de metanie, Râmeţ.

Iar vieţuitorii sfintei mănăstiri îi cinstesc cu veneraţie părţi din sfintele moaşte, ştiind că, prin rugăciuni neîncetate la Bunul Dumnezeu, acestea au darul vindecării de boli şi de suferinţe. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: doxologia.ro

ACATISTUL SFANTULUI IER. GHELASIE

Sfântului Ierarh Leontie al Radautilor

Leontie de la Radauti

Acest purtator de Dumnezeu Leontie s-a nascut din parinti drept-maritori crestini în orasul Radauti la începutul sec. al XIV-lea. Înca din pruncie, dus de parinti la biserica, a fost cuprins de o mare dragoste fata de casa lui Dumnezeu unde, mai apoi, mergea zilnic si asculta cu toata luarea aminte întreaga slujba dupa care zabovea, cautând sa se apropie cât mai mult sufleteste de cuviosii parinti calugari, ostenitori si slujitori sfintiti la aceasta catedrala voievodala.

Parintii din obstea catedralei vazându-l cu atâta dragoste pentru casa lui Dumnezeu, pentru sfintele slujbe, l-au primit în obstea lor unde, fericitul Leontie în toate cele rânduite ca ascultare, arata râvna si smerenie.

Pentru viata lui duhovniceasca a fost calugarit primind numele de Lavrentie. Râvna lui pentru nevointele duhovnicesti tot mai mult sporea. Luând binecuvântare de la staretul obstei, s-a îndreptat catre un loc sihastresc, nu departe de Putna, unde erau câtiva sihastri. Mitropolitul Moldovei de atunci, aflând de aceasta vatra sihastreasca cu rânduiala prea frumoasa, a mers si a sfintit biserica acelui schit si odata cu aceasta a hirotonit în preot pe cuviosul Lavrentie, numindu-l tot atunci egumen, potrivit si dorintei acelei obsti.

Aici, în aceasta cuvioasa obste vine sa se nevoiasca si cuviosul Daniil Sihastrul sub povata parintelui sau duhovnicesc Lavrentie.

Înfiintându-se scaun episcopal la Radauti, în timpul Voievodului Alexandru cel Bun, nu dupa multa vreme, Cuviosul Lavrentie este chemat la înalta vrednicie si înfricosatoarea raspundere a arhieriei. Primind darul arhieriei nu a încetat nici o clipa nevointele sihastresti, în chilia salasului sau episcopal. Veghind la pastrarea rânduielilor canonice, pazind scumpatatea si pogoramântul în toate câte le rânduia spre zidirea Bisericii lui Hristos, Sfântul Ierarh Leontie cu întelepciune, smerenie si daruire s-a nevoit spre folosul cel mântuitor al pastoritilor sai sufletesti.

S-a retras din scaunul arhipastoresc si a luat schima cea mare la sihastria – Laura.

Cunoscându-si dinainte sfârsitul vietii sale pamântesti, a chemat întreg soborul pentru a-i da ultimele sale povete parintesti, a rânduit ca egumen al acestei sfinte mânastiri, pe cel mai apropiat ucenic al lui, cuviosul Daniil Sihastrul, pe care binecuvântându-l, a adormit în Domnul întru nadejdea învierii si a vietii vesnice. Credinciosii, fiii lui duhovnicesti veneau la mormântul sau unde se rugau si aflau tamaduiri de tot felul de boli. Curând, cinstitele sale moaste au fost stramutate la Radauti potrivit dorintei credinciosilor. Aici, la racla cu sfintele sale moaste, venea multa lume, cunoscând darul lui Dumnezeu care se revarsa asupra tuturor celor care, cu credinta se rugau si sarutau sfintele sale moaste.

În anul 1639, racla cu sfintele sale moaste a fost rapita de navalitori, cum mentioneaza cronicile, fara sa se stie, nici pâna în ziua de azi, locul unde ele au fost duse.

Cu rugaciunile Sfântului Parintelui nostru Ierarh Leontie, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Sursa: calendar-ortodox.ro

ACATISTUL SFANTULUI IER. LEONTIE

Sfinţii 40 de mucenici din Sevastia

Tropar

Purtătorilor de chinuri, cinstiți patruzeci de ostași ai lui Hristos, prin foc și apă ați trecut și v-ați arătat împreună-locuitori cu îngerii. Cu care rugați-vă lui Hristos, pentru cei ce vă laudă pe voi cu credință. Slavă Celui ce v-a dat vouă tărie; slavă Celui ce v-a încununat pe voi; slavă Celui ce a dăruit prin voi tuturor tămăduiri.

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia au fost un grup de patruzeci de ostași romani care au pătimit în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, primind martiriul prin zdrobirea oaselor și apoi arderea trupurilor, în anul 320.
Pomenirea celor 40 de Sfinți Mucenici în Biserica Ortodoxă se face la 9 martie.

Sevastia (în greacă Σεβάστεια, cunoscut și ca Sebaste) era o veche localitate din Armenia antică (astăzi Sivas, în Turcia). Aici se afla în acel timp Legiunea a XII-a Fulminata („Legio duodecima Fulminata”), a cărei garnizoană se afla la Melitene, în Asia Mică.

Martiriul

Cei patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei erau soldați creștini, aflați în slujba împăratului roman păgân Licinius. Trei dintre ei, Chirion, Candid și Domnos erau foarte pricepuți în studiul Scripturilor. Aflând despre credința lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor. Refuzând, au fost întemnițați timp de opt zile, bătuți cu pietre și ademeniți cu daruri. În cele din urmă, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin înghețare în lacul Sevastiei. Unul din cei patruzeci a cedat și a ieșit din lac, dar a murit pe loc. I-a luat însă locul un alt soldat. În acea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a încălzit, gheața s-a topit și 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. În zori, au fost scoși vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor și au fost lăsați să-și dea sufletele. Trupurile lor au fost arse, iar cenușa și oasele aruncate în lac.

Dupa trei zile, Sfinții Mucenici s-au arătat episcopului Petre, cerându-i să-i scoată din apă. Creștinii au scos rămășițele și le-au îngropat cu mare cinste.

Numele celor patruzeci de Sfinți Mucenici, așa cum s-au păstrat în scrierile creștine timpurii, sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.

Moaștele celor 40 de mucenici din Sevastia Armeniei sunt răspândite la diverse mănăstiri și biserici din spațiul ortodox.

Osemintele celor 40 de mucenici din Sevastia, câte au mai rămas în urma arderii, au fost găsite în prima jumătate a secolului al V-lea de Sfânta și drept-credincioasa Pulcheria Împărăteasa, fiica împăratului Arcadie și sora împăratului Teodosie al II-lea, într-o capelă subterană aflată în afara zidurilor Constantinopolului, acolo unde fusese odinioară casa și grădina unei diaconițe numite Eusebia și deasupra căreia se construise o biserică mai nouă și mai mare.

Părticele din sfintele moaște ale celor patruzeci de mucenici se găsesc și la Mănăstirea Antim din București.

Sărbătoarea creștină a Sfinților 40 de mucenici din Sevastia, suprapunându-se peste începerea anului agricol tradițional, a generat o sărbătoare tradițională românească: Mucenicii sau Măcinicii. În această zi, se trece la curățenia gospodăriei, dându-se foc gunoaielor strânse numai cu foc adus din casă, pentru a aduce căldura din casă și afară. În credința populară în ziua mucenicilor se încheie „zilele babelor”, zilele capricioase ale îngemănării iernii cu primăvara, lăsând loc „zilelor moșilor”, zile calde. De aceea, în această zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, rămase din timpurile păgâne, cum ar fi: lovirea pământului cu bâte sau maiuri, rostind descântece, pentru ca să iasă căldura și să intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.

În ziua mucenicilor, în credința populară, se deschid mormintele și porțile Raiului, iar gospodinele fac, în cinstea Sfinților Mucenici, 40 de colaci numiți „mucenici” sau „sfințișori”. În Moldova, aceștia au forma cifrei 8, o stilizare a formei umane, și sunt copți din aluat de cozonac, apoi unși cu miere și nucă. În Muntenia și în Dobrogea, se păstrează aceeași formă antropomorfică a cifrei 8, dar mucenicii sunt mai mici și sunt fierți în apă cu zahăr, cu scorțișoară și nucă, simbolizând lacul în care au fost aruncați Sfinții Mucenici.

Amintirea Sfinților 40 de mucenici a dat loc la anumite obiceiuri populare, constând în pregătirea unor produse alimentare din: făină de grâu – bobul de grâu zdrobit este simbolul morții, dulciuri – ele amintesc bucuria biruinței, și condimente, mai ales scorțișoară – simbol al suferințelor. Pregătite sub formă de opturi, sugerând coroanele oferite martirilor, sau de pâinișoare scufundate într-o compoziție de aspectul apei înghețate, amintind lacul în care au murit ostașii credincioși, ele se consumă în familie și se împart la vecini. Înțelesul adânc și mișcător al acestui obicei este uitat de mult, dar rămâne o dovadă a credinței profunde a strămoșilor noștri și a puterii lor de creație artistică. El este în măsură să exprime legătura strânsă între durerea morții și bucuria învierii cu Cristos, între suferința trecătoare și coroana biruinței ce ne dăruiește viața cea fără de sfârșit.

Mai există și obiceiul (discutabil) ca bărbații să bea 40 de pahare de vin în cinstea celor 40 de Sfinți Mucenici.

Condac, glasul al 6-lea:

Toată oștirea lumii părăsind-o, de Stăpânul cel din ceruri v-ați lipit, purtătorilor de biruință ai Domnului, sfinților patruzeci. Că prin foc și apă trecând, fericiților, după vrednicie ați primit mărire din ceruri și mulțime de cununi.

Sursa: orthodoxwiki