Sinodiconul Ortodoxiei citit de către părintele Claudiu Buză – 17 martie 2019

Video – Citirea Anatemelor în Duminica Ortodoxiei (25 februarie 2018) de către părintele Claudiu Buză

Related image

Slujba citirii anatemelor sau Sinodiconul din Duminica Ortodoxiei a fost creată în timpul Sinodului Local de la Constantinopol, în 11 martie 843, la care s-au întărit hotărârile celui de-al Șaptelea Sinod Ecumenic (787), ce a restabilit cultul icoanelor. Sinodul s-a ținut la inițiativa împărătesei Teodora a Imperiului Bizantin.

Principalul autor al slujbei Sinodiconului a fost patriarhul Metodie I al Constantinopolului (843-847).

În cadrul acestei slujbe se comemorează biruința dreptei credințe asupra tuturor ereziilor, la sfârșitul unui secol de lupte, în principal cu erezia iconoclastă. Sinodiconul se citeşte în Duminica Ortodoxiei şi cuprinde o sinteză pe scurt a învățăturii ortodoxe, o condamnare/anatemizare a tuturor ereziilor, a principalilor ereziarhi și o comemorare solemnă a luptătorilor ce au contribuit la triumful Ortodoxiei.

De-a lungul timpului textul a fost completat și adaptat.

În Biserica Ortodoxă Română această slujbă nu există în cărțile de cult oficiale (doar în vechile mânăstiri se păstrează unele manuscrise) și nu s-a citit din cauza duplicității ierarhiei care vroia să se pună bine cu toate cultele/ereziile existente pe teritoriile locuite de români. În felul acesta, pe de o parte, poporul român a rămas în majoritate necatehizat asupra a ceea ce înseamnă Ortodoxia, care sunt granițile Bisericii, cine și ce sunt ereticii, a faptului ca aceștia sunt în afara Bisericii și sunt sub anatemele Sinoadelor Ecumenice, a Sfinților Părinți; iar pe de altă parte ereticii nu au avut șansa să afle că sunt în greșeală, că ei nu sunt Biserică și nu au taine și har sfințitor.

Odată trecut pragul ascultării oarbe de ierarhii trădători, prin apariția preoților ce au întrerupt pomenirea din cauza ecumenismului, în Biserica Ortodoxă Română își ia locul de drept și această importantă slujbă.

De la minutul 26:35 rostirea anatemelor.

 

Înregistrare, mai neclară, de la momentul citirii anatemelor până la final.

 

 

PS-ul LONGHIN JAR citind anatemele în Duminica Ortodoxie (5 martie 2017)

Anatemele s-au citit și în România, în mai multe locuri, de către mai mulți preoți mărturisitori: 

ROSTIREA ANATEMELOR (SINODICONUL ORTODOXIEI) într-o comunitate de credincioși mărturisitori din B.O.R. – Video

 

ROSTIREA ANATEMELOR (SINODICONUL ORTODOXIEI) într-o comunitate de credincioși mărturisitori din B.O.R. – Video

 

1308_duminica_ortodoxiei

Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Sfintelor Paști, a fost instituită de către Sinodul de la Constantinopol (843) ca sărbătoare ce subliniază biruința dreptei credințe asupra iconoclasmului și, în general, asupra tuturor ereziilor. Tot atunci a fost instituită slujba Sinodiconului Ortodoxiei în cadrul căreia se dă anatemei toate ereziile și toți ereticii și se binecuvintează Sfinții și mărturisitorii adevărului credinței creștine.

În România sau mai înainte, în Țările Române, aceasta slujbă nu prea a existat în cărțile de cult. Ea a rămas mai mult în unele manuscrise traduse din grecește, prin unele mânăstiri. Dar iată că, în timpurile acestea, de mărturisire și de prigoană post-Creta, a reînviat tradiția citirii anatemelor, a Sinodiconului. Pentru afirmarea clară a garnițelor Bisericii pentru menținerea trezviei dogmatice în Ortodoxie, dar și pentru a determina pe cei din afara corabiei mântuirii să vină sau să revină în ea, este nevoie de această rânduială, în prima duminică din Postul Mare. 

Duminică 5 martie 2017 s-au dat anatemei ereziile și toți ereticii, papa Francisc și cei care îl urmează, dar și textele pseudo-sinodului din Creta și pe cei care le acceptă și le pun în practică. De asemenea și pe cei ce participă la săptămâna așa-zisă de rugăciune ecumenică.

Ascultați aici slujba de la început (după minutul 2:13): 

Părintele Ioan Miron a citit, de asemenea, anatemele în Duminica Ortodoxiei:

Anatemele au fost rostite şi în Rusia, la Mănăstirea Sfânta Treime din Ecaterinburg:

 

ENCICLICĂ PASTORALĂ A ÎNALTPREASFINŢITULUI MITROPOLIT SERAFIM DE PIREU LA DUMINICA ORTODOXIEI – 2013

Enciclica pastorala a Ips Serafim la Duminica Ortodoxiei– 2013 – impotriva panereziei ecumeniste.

Enciclica pastorala a Ips Serafim la Duminica Ortodoxiei– 2013 – impotriva panereziei ecumeniste.

ENCICLICĂ PASTORALĂ
 A ÎNALTPREASFINŢITULUI MITROPOLIT SERAFIM DE PIREU
 LA DUMINICA ORTODOXIEI – 2013

Cuviosul Paisie Aghioritul

Spunea fericitul întru adormire si Sfântul Stareţ Paisie Aghioritul: „Diavolul a întins trei curse, ca să prindă întreaga lume: pe cei bogaţi, să-i prindă cu masoneria; pe cei săraci, cu comunismul, iar pe cei religioşi, cu ecumenismul”. Tot el, altădată, la o sinaxa a monahiilor, semnala : ”Ecumenism şi Piaţă Comună, un stat mare, o religie la măsurile lor. Acestea sunt planurile diavolului” (Starețul Paisie Aghioritul – ”Cuvinte”, volumul al II-lea – Editura Sfintei Sihăstrii ”Evanghelistul Ioan Teologul”, Suroti – Tesalonic, 1999,  p.176.)

Însă ce este ecumenismul?

Sf. Iustin Popovici

Sfântul Stareţ contemporan al Bisericii Sârbe şi Profesor de Dogmatică, Cuviosul Iustin Popovici, semnalează: „Ecumenismul este numele comun pentru minciuno-creştinismele, pentru minciuno-bisericile Europei occidentale. În interiorul lui se află inima tuturor umanismelor europene, în frunte cu papismul. Şi toate aceste minciuno-creştinisme, toate minciuno-bisericile nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă alta erezie. Numele lor evanghelic (de obşte) este panerezie” (Arhimandrit Iustin Popovici – ”Biserica Ortodoxă și Ecumenismul”, Tesalonic, 1974, p. 234). Pe aceeaşi lungime de undă, fericitul întru adormire Stareţ, părintele Arhimandrit Haralampos Vasilopoulos, ne oferă imaginea reală a ecumenismului: „Ecumenismul este o mişcare mondială a Sionismului Internaţional şi are ca unic scop cucerirea politica si religioasa lumii! Ecumenismul este o înfricoşătoare vijelie, care se pregăteşte să dărâme din temelii – aşa cum îşi închipuie – Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Universală şi Apostolică. Este un taifun sălbatic al puterilor întunericului, care îşi concentreaza mania sa destructivă îndeosebi împotriva Ortodoxiei, cu dorinţa lugubră si sumbra de a o distruge şi nimici” (Arhimandrit Haralampos Vasilopoulos – ”Ecumenismul fără mască”, Ed. Orthodoxos Typos, Atena, 1988, pp. 23, 25). De asemenea, fericitul întru adormire Stareţ, Părintele Ahimandrit Athanasios Mitilineul, numeşte ecumenismul ultimul înainte-mergător al lui Antihrist (Arhimandrit Athanasios Mitilineul – ”Omilia a cincea la Profetul Daniel”, 15.11.1981.Vezi și ”Hristianiki Spitha” – Mai 2011, 1).

Theodoros ZisiS

Profesorul emerit de Patrologie de la Facultateade Teologie a Universităţii Aristotelice din Tesalonic, eruditul si preacucernicul părinte protopresbiter Theodoros Zisis, mare nevoitor şi luptător împotriva ecumenismului, observă in legatura cu această erezie că „acest pericol (al ecumenismului) este cel mai mare, din faptul că ameninţarea nu este doar exterioară; adică nu provine doar din partea papismului şi protestantismului, care, contracarate mai demult ca erezii, avura foarte puţine probabilitati, aproape nule, ca să exercite influenţă asupra credincioşilor ortodocşi. Acum, pericolul este mult mai mare, deoarece se acţionează din interior. Mulţi păstori, a căror misiune de temelie este să-i izgonească pe lupii ereziilor şi ai rătăcirilor, nu observa că există lupi, pentru a-i izgoni, de vreme ce consideră că papismul şi protestantismul nu sunt erezii, ci „biserici respectabile”, „biserici surori”, co-gestionare ale sfinţirii şi mântuirii credincioşilor”. În sfârşit, conform pururea pomenitului profesor de Drept Canonic, dl. Konstantinos Mouratidis, „Ecumenism-sincretismul nu este doar o erezie, ci panerezie, deoarece, în esenţă, duce la negarea creştinismului ca adevăr unic si exclusiv absolut al Revelaţiei şi la coborârea lui la nivelul uneia din multele religii sau la cea mai spirituală şi importantă, dar nu la unica. Asadar, ecumenism-sincretismul este cea mai mare ameninţare la adresa Bisericii Ortodoxe Universale, deoarece prin el nu este atinsa doar o singura dogmă sau un adevăr de bază, ci întreaga si desavarsita ordine dogmatică şi canonică a Sfintei Biserici a lui Hristos” (Orthodoxos Typos, 20.05.1970).

După cum în plan politic, globalizarea vrea să unească lumea şi să făurească un stat mondial, o guvernare electronică mondială, o monedă mondială, o economie mondiala, aşa şi ecumenismul în plan religios vrea să unească toate religiile (ecumenism inter-religios) şi toate ereziile (ecumenism inter-creştin) într-o religie mondială, sfidând şi marginalizând uriaşele, gigantele şi haoticele diferenţe dogmatice şi răsturnând din temelii  dogmele şi credinţa Bisericii Ortodoxe. Ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică din toate vremurile, deoarece  niveleaza  toate religiile şi credinţele.

Îndeosebi trebuie să subliniem că sursa şi mama ecumenismului este Masoneria, care promovează prin el religia mondială a Luciferismului, după cum sursa şi mama Masoneriei este oribilul  Sionism internaţional.

Există un plan prestabilit de unire, care conduce la intercomuniunea sacramentală (intercommunio) a tuturor ereziilor şi religiilor, adică la impunerea pan-religiei, iar acest plan este constituit din trei faze. Prima fază a planului unirii este unirea tuturor confesiunilor creştine, adică ecumenismul intercreştin. A doua fază este unirea tuturor religiilor, adică ecumenismul interreligios, iar a treia fază este unirea tuturor confesiunilor şi religiilor, adică impunerea pan-religiei, avându-l în frunte pe ereziarhul Papă dela Roma, care-i va preda stăpânirea mondiala lui Antihrist.

Rădăcinile Ecumenismului trebuie căutate în spaţiul protestant, la mijlocul secolului al XIX-lea. Atunci, anumite ,,confesiuni creştine”, văzându-i pe oameni că pleacă de lângă ele din cauza indiferenţei religioase crescânde şi a mişcărilor antireligioase organizate, au fost silite la o coalizare şi colaborare. Această activitate unionistă a lor a luat deja o formă organizată, ca Mişcare Ecumenică, în veacul al 20-lea, şi, mai exact, în anul 1948, prin înfiinţarea la Amsterdam (în Olanda) a aşa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor (C.M.B.), care-şi are sediul la Geneva (“Ecumenismul”, ed. Sfânta Mănăstire Paraklitu, Oropos – Attika, 2004, pp. 5-6).

Biserica Eladei întotdeauna se împotriveşte în mod constant, ferm şi neclintit Ecumenismului şi constituie un puternic bastion antiecumenist.

Unul din mijloacele pe care le foloseşte Ecumenismul, ca să-şi realizeze scopurile sale este sincretismul, acest duşman de moarte al credinţei creştine, pe care-l promovează aşa-numitul ,,Consiliu Mondial al Bisericilor”. ,,Sincretismul este relativizarea religiilor şi a ideilor religioase. Este o sinteză religioasă panecumenică şi o joncţiune a celor mai contrare şi nelegiuite elemente” (MIHAIL MIHAILIDIS, ,,Sincretismul”, Orthodoxos Typos,23-7-2004, 1-2).

Ecumenismul actioneaza pe două niveluri: primul este intercreştin, iar al doilea este interreligios. Astfel, avem ecumenism intercreştinşi ecumenism interreligios, care constituie două din direcţiile de bază ale ecumenismului. Ecumenismul intercreştin promovează unirea diferitelor „confesiuni” creştine (catolici, protestanţi, anglicani, penticostali, monofiziţi) cu Biserica Ortodoxă după criteriul minimalismului dogmatic. Conform principiului ecumenist al „sincretismului dogmatic intercreştin”, diferenţele dogmatice dintre eterodocşi sunt doar tradiţii formale ale fiecărei „biserici” şi trebuie să fie ocolite pentru binele unităţii Bisericii, care poate să se exprime prin varietatea diferitelor forme şi expresii. Pe de altă parte ecumenismul interreligios, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unirea între acestea şi îndeosebi între aşa zisele trei religii monoteiste din lume: creştinismul, islamul şi iudaismul. În câteva cuvinte promovează aşa numita „pan-religie”. Conform principiului ecumenist al „sincretismului interreligios” trebuie să observam „punctele teologice comune”, care există în toate „religiile monoteiste”, aşa încât să construim unitatea religioasă a lumii.

Ecumenismul, ca sa-şi materializeze scopurile sale, se vede silit să treacă cu vederea sau chiar să revizuiască principiile de bază ale Ortodoxiei.

Promovează concepţia despre „Biserica Extinsă”, conform căreia Biserica este una şi-i cuprinde pe creştinii oricărei „confesiuni”, din momentul în care au primit botezul. Astfel, toate „confesiunile creştine” sunt între ele „Biserici Surori”. Este vorba despre teoria teologiei baptismale.

În acelaşi spirit se mişcă şi ideea despre „Biserica Universală văzută”. Biserica, care subzistă, chipurile, „în mod nevăzut” şi este constituită din toţi creştinii, se va arăta şi în dimensiunea ei văzută prin eforturile unioniste comune.

Aceste concepţii au fost influenţate şi de teoria protestantă a ramurilor, conform căreia Biserica este un „copac”, ce are ca „ramuri” toate „confesiunile creştine”, fiecare din ele deţinând doar o parte de adevăr.

Dar se adaugă şi teoria „celor doi plămâni”, ce s-a dezvoltat între ecumeniştii ortodocşi şi catolici. Conform acesteia, Ortodoxia şi papismul sunt cei doi plămâni prin care respiră biserica. Ca să înceapă – chipurile – să respire correct din nou ar trebui ca cei doi plămâni să-şi sincronizeze respiraţia lor.

O teză de bază a ecumenismului este că se îngăduie rugăciunea în comun între ortodocşi şi eretici sau cei de altă religie şi că este interzisă doar coliturghisirea între ei.

Scopul ecumenismului nu este să golească sfintele biserici de credincioşi; dimpotrivă, le vrea sufocant de pline, doar că aceşti „credincioşi” vor avea o credinţă şi o învăţătură deformată în rău şi ecumenistă.

Între metodele, pe care le foloseşte ecumenismul pentru apropierea creştinilor, se cuprinde minimalismul dogmatic şi maximalismul dogmatic. În ceea ce priveşte minimalismul dogmatic, este vorba despre o încercare de a restrânge dogmele la cele mai necesare, la un „minimum” (= cel mai puţin), pentru a fi surmontate diferenţele dogmatice dintre „confesiuni” şi să aibă loc „unirea creştinilor”. Insă urmarea este desconsiderarea dogmei, declasarea şi minimalizarea importanţei ei. În ceea ce priveşte maximalismul dogmatic, înţelegem prin el încercarea unora de a adăuga noi cuvinte şi termeni la dogmă, pentru a se interpreta credinţa – chipurile – mai bine sau pentru a se incerca o nouă interpretare mai largă (“Ecumenismul”, Editura Sfintei Mănăstiri Paraclitu, Oropos – Attika, 2004, p. 8.)

Un copil adevarat al ecumenismului este si recent aparuta erezie postpatristica, neopatristica sau contextuala.

Erezia post-patristică sau neo-patristică vorbeşte despre depăşirea, surmontarea, marginalizarea ansamblului Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi înlocuirea lor de către asa-zisii ,,noii părinţi” contemporani, ecumeniştii post-patristici. Ţinta acestei patromahii este netezirea căii către falsa unire cu ereticii şi eterodocşii, din moment ce deja se mută hotarele, ,,pe care Părinţii noştri le-au pus” între adevăr şi rătăcire, între Ortodoxie şi erezie, aşa cum cu succes s-a demonstrat la marele simpozion ştiinţific şi teologic, pe care l-a organizat anul trecut, în februarie 2012, Sfânta noastră Mitropolie cu tema: ,,Erezie post – patristică şi teologie patristică”.
ÎPS Pavlos de Glifada

ÎPS Pavlos de Glifada

Erezia contextuală se referă la misiune şi evanghelizare şi este înţeleasă ca evitarea diferitelor confesiuni creştine de a se prezenta înaintea necreştinilor ca dezbinate din cauza diferenţelor lor dogmatice. De aceea şi sunt chemate să demonstreze unitate, aşezând ca prioritate teme ca dreptatea sociala şi opresiunea claselor sociale. Lucrul acesta însă, are ca urmare întoarcerea misiunii şi a predicii spre formularea unor modalitati de restabilire a nedreptăţilor sociale şi nu la transmiterea adevărurilor Evangheliei (MITROPOLITUL PAVLOS DE GLIFADA, <<Cercetări “Contextuale”, ,,Post-patristice” şi alte cercetări teologice la un simpozion al Academiei Teologice din Volos>>, Theodromia  ΙΒ4 , octombrie-decembrie 2010, 496).

Nimeni nu ignoră că Biserica Ortodoxă în esenţa ei este deschisă dialogului. Dumnezeu întotdeauna dialoghează cu omul şi Sfinţii Bisericii n-au refuzat niciodată contactul dialectal cu lumea. Sfinţii, având conştiinţa de sine a comuniunii lor cu Dumnezeu, încercau să transmită prin dialog experienţa adevărului, pe care-l trăiau. Pentru ei adevărul nu era un obiect de cercetare. Nu-l căutau, nu-l negociau, ci doar îl ofereau. Dacă dialogul nu-i conducea pe eterodocşi la respingerea rătăcirii lor şi la primirea credinţei ortodoxe, nu-l continuau.

Dialogurile ecumeniste contemporane, care au loc între Biserica Ortodoxă, papism, protestantism, monofizism, islamism şi iudaism, diferă radical de dialogurile Sfinţilor, deoarece se desfăşoară având ca bază principiile Bisericii extinse/lărgite şi minimalismului dogmatic. De aceea sunt sterile/fără roade. O dovadă este că în aproape o sută de ani de desfăşurare a lor n-au oferit nimic remarcabil unitatii lumii creştine. Ba din contră, au reuşit să-i dezbine pe Ortodocşi! ,,Nu există un succes mai mare al vicleanului balaur, al abjectului duşman al adevărului şi al mântuirii, al vechiului demon, ce ne loveşte acolo unde suntem vulnerabili, ca tragicele manifestări de mai sus ale ecumenismului sincretist, care, sub pretextul aşa-numitei păci, subminează şi anulează cu totul adevărul Revelaţiei în Hristos a Unicului şi Adevăratului Mântuitor al lumii. Cu măreţie, dumnezeiescul Pavel „prooroceşte” şi stigmatizează ruşinea şi crima canonică a ecumenismului sincretist, care constituie ultima rătăcire şi abjectul înaintemergător al lui Antihrist. Prin urmare, au perfectă dreptate cei care protestează, stau împotrivă şi au semnat şi semnează Mărturisirea împotriva ecumenismului izgonitor de Dumnezeu [antiteist], hidos şi criminal, această pan-erezie demonică” (MITROPOLITUL  SERAFIM DE PIREU, Comunicat referitor la dialogurile intercreştine de la Munchen, 28-9-2011, http://www.impantokratoros.gr/peiraios-seraphim-oikoumenismos-monacho.el.aspx ).

Principalele puncte ale patologiei actualelor dialoguri sunt urmãtoarele:

A.       Lipsa mãrturisirii ortodoxe.

B.       Lipsa sinceritãţii eterodocşilor.

C.       Supra-accentuarea iubirii şi sub-acentuarea adevãrului.

D.       Practica de a nu discuta cele care despart, ci cele care unesc.

E.       Tocirea criteriilor ortodoxe.

F.        Recunoaşterea reciprocã a eclesialitãţii.

G.        Dialogul în clauze egale.

H.        Semnarea de texte comune anti-ortodoxe.

I.           Rugãciunile în comun.

Ecumeniştii ortodocşi, prin tocirea criteriilor lor teologice, e foarte firesc sã participe fãrã ezitãri la manifestãri cultice şi la rugãciuni comune împreunã cu eterodocşii, care au loc adeseori în cadrul întâlnirilor inter-creştine. Cunosc cã prin aceasta co-spiritualitate ecumenistã se creazã climatul psihologic potrivit care este necesar pentru promovarea efortului unionist. Insã Sfintele Canoane ale Bisericii noastre interzic aspru rugãciunile în comun cu eterodocşii; pentru cã eterodocşii nu au aceeaşi credinţã cu noi. Cred într-un Hristos diferit, denaturat. Amintim cã al 45-lea Canon al Sfinţilor Apostoli hotãrãşte: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul care doar se adunã cu ereticii sã se afuriseascã, iar de le-ar permite acestora sã sãvârşeascã ceva ca şi clerici, sã se cateriseascã”. Ce ne spune acest canon? „Ca orice episcop sau preot sau diacon care doar s-ar ruga impreuna cu ereticii, fara insa a coliturghisi, sa se afuriseasca. Dacã însã le va îngãdui sã sãvârşeascã ceva ca si clerici sã se cateriseascã”. Aşadar, rugãciunea în comun este interzisã, deoarece dovedeste partasie la credinţa celui cu care se face rugãciunea în comun şi-i dau impresia acestuia cã nu se aflã în rãtãcire, drept pentru care nu e nevoie sã se întoarcã la adevãr. <<Încălcarea nedisimulată, evidentă şi demonstrabilă a Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane ale Bisericii celei Una, Sfinte, Universale şi Apostolice a lui Hristos constituie pentru cei de mai sus o ruşine şi o cădere pe care doar sângele muceniciei poate să o spele, pentru că în cunoştinţă de cauză şi în mod conştient trădează şi dispreţuiesc cuvântul Întemeietorului şi Mântuitorului lumii: „Cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5: 23)>>. (MITROPOLITUL  SERAFIM DE PIREU, Comunicat referitor la dialogurile intercreştine de la Munchen, 28-9-2011, http://www.impantokratoros.gr/peiraios-seraphim-oikoumenismos-monacho.el.aspx )

J. Intercomuniunea sacramentalã. Dacã Sfintele Canoane interzic rugãciunile în comun cu ereticii, cu atat mai mult exclud participarea noastrã la aşa numitele lor „Taine” inexistente sau fără temei. Concepţia despre inter-comuniunea sacramentala, pentru noi ortodocşii, este absurda şi inacceptabilã. Biserica noastrã n-a considerat niciodatã Dumnezeiasca Euharistie ca pe un mijloc pentru atingerea unitãţii, ci întotdeauna ca pe o pecete şi încununare a ei. De altfel, Potirul comun/de obşte presupune credinţa comunã/de obşte.

Un alt mijloc pentru atingerea scopurilor ecumenismului îl constituie colaborarea inter-creştinã în domenii practice sau, altfel spus, ecumenismul laic. Ecumeniştii sustin cã diversele probleme contemporane (sociale, morale, de mediu, bioetice ş.a.) ar trebui sã ne uneascã.

Cu siguranţã, Biserica a arãtat şi aratã întotdeauna o mare sensibilitate faţã de toate aceste probleme umane, însã abordarea lor în comun cu ereticii prezintã multe neajunsuri.

În ultimii ani, politica ecumenistã practica şi schimburile de vizite oficiale între confesiuni, care se fac îndeosebi de clerici de rang înalt («Ecumenismul», Editura Sfintei Mãnãstiri Paraclitu, Oropos – Attiki, 2004, pp. 11-18)

Din nefericire, astãzi, Sfintele Canoane nu sunt aplicate. Poziţia aceasta nu este proprie Bisericii, care este un aşezãmânt întemeiat de Dumnezeu şi democratic. Poziţia aceasta demonstreazã cã nu respectãm Sfintele Canoane şi moştenirile preţioase ale Sfinţilor şi de Dumnezeu purtãtorilor Pãrinţi, care au dus lupta împotriva ereziilor, iar un exemplu foarte tragic pentru evitarea respingerii Sfintelor Canoane ale Sfintelor 7 Sinoade Ecumenice este romano-catolicismul, care a ajuns un oribil cadavru mondial prin comportamentele criminale ale „slujitorilor” lui.

Poziţia de mai sus a ecumeniştilor şi deschiderile lor faţã de activitãţile ecumeniste sunt condamnabile din toate punctele de vedere, deoarece a) contestã faptic tradiţia şi credinţa noastrã ortodoxã şi patristicã, b) seamãnã îndoiala în inimile turmei şi îi clatinã pe mulţi, conducându-i la dezbinare şi schismã şi c) târãsc o parte a turmei în rãtãcire şi prin aceasta duc la ruinarea duhovniceascã. Cei ce se mişcã în aceastã iresponsabilitate ecumenistã, orice poziţie ar deţine în organismul ecleziastic, se opun tradiţiei Sfinţilor noştri şi, prin urmare, se aflã în contradicţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie sã fie condamnatã şi respinsã de totalitatea ierarhilor şi de evlaviosul popor (Sinaxa clericilor şi monahilor ortodocşi, Mãrturisirea de credinţã împotriva ecumenismului, iulie 2009 pp. 25-26), care este cel care pãstreazã si salveazã credinţa, conform Proclamaţiei celor patru Patriarhi,  din anul 1848: „La noi, nici Patriarhi, nici Sinoade n-au putut vreodatã sã introducã inovaţii, deoarece apãrãtorul credinţei este însuşi corpul Bisericii, adicã însuşi poporul, care-şi vrea credinta sa veşnic neschimbatã şi cu acelaşi chip cu cea a Pãrinţilor lui” (Ioannis Karmiris, Monumentele Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale, v. II, Graz-Austria 1968, p. 920 [1000].)

Cu fierbinti rugãciuni pãrinteşti,

MITROPOLITUL VOSTRU

† Serafim de Pireu

Traducere: http://acvila30.ro/ ; sursa: thriskeftika.gr

De pe: impantokratoros.gr  

Duminica Ortodoxiei este duminica în care, în toată lumea ortodoxă ar trebui să se citească Sinodiconul Ortodoxiei sau slujba anatemizării tuturor ereticilor. 

În România, după cum știm, slujba asta nu se mai citește de zeci de ani, poate peste o sută… 

Cauzele? Nerecunoșterea adevărului unic, ortodox sau diplomatia lingușitoare a ierarhilor față de eretici,  interese politice sau, sau…. 

Detalii aici: 

Duminica Ortodoxiei, ziua în care ar fi trebuit să se citească slujba Sinodiconului, adică anatemele împotriva tuturor ereticilor

Duminica Ortodoxiei, ziua în care ar fi trebuit să se citească slujba Sinodiconului, adică anatemele împotriva tuturor ereticilor

În România, în BOR, anatemele nu se citesc. Nici nu există în cărţile de culta această slujbă. Le citesc doar stiliştii (care nu sunt în comuniune cu noi).

Iată câte ceva despre asta:

In Dumninica Ortodoxiei se sarbatoreste Triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, sarbatoare instituita de patriarhul Metodie al Constantinopolului la 11 martie 843 pentru a fi sarbatorita in fiecare an in prima Duminica a Postului Mare. Se obisnuieste in anumite locuri ca in aceasta zi sa se faca procesiuni cu icoane(in amintirea  biruintei iconodulilor in anul 842) si sa se citeasca Synodikonul care este un act in care sunt anatemizati ereticii din toate timpurile si locurile si sunt fericiti aparatorii dreptei credinte. Acest Synodikon se citeste si astazi in toate Catedralele, Manastirile si parohiile din Grecia.
La ruşi – doar la slujbele arhiereşti. Iar la români – deloc., din Triodul românesc lipsind Sinodiconul Ortodoxiei, slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bisericesc.
Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici. El explică de ce în zilele noastre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asupra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s-au prăşit acum o mulţime de nihilişti şi de nihiliste, de darwinişti, de spiritişti: dacă în învăţătura lor ar fi vreo rătăcire nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n-ar glăsui, nu i-ar osândi şi nu i-ar da anatemei? Dimpotrivă, s-ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodoxiei s-ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Renan, Cardec şi tuturor următorilor lor -anatema!». Dar nu e nicidecum nevoie de un sinod special pentru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor mincinoase au fost deja date anatemei…”
Într-una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teologie din Bucureşti, stareţul mănăstirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sinodiconul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mănăstiri şi în catedrale şi dacă n-ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Ortodoxiei, facem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecumenice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dumneavoastră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al părintelui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bine să-l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Liturghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi rostim anatemele.În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind  pe luptătorii pentru dreapta credinţă începând din timpul Sinoadelor şi ajungând până la SfântulGrigorie Palama”

RÂNDUIALA DUMINICII BIRUINTEI ORTODOXIEI

Introducere
Singura traducere în româneşte a acestui text există într-un manuscris de la Arhivele Statului din Iaşi, de pe la 1890. El n-a fost niciodată tipărit în vreuna din ediţiile Triodului în România, deşi face parte din rînduiala slujbei din Duminica Ortodoxiei în majoritatea manuscriselor greceşti. Patriarhia de Constantinopol şi Sfîntul Munte Athos fac această slujbă dintotdeauna.
Mai mult ca sigur motivul pentru care ea nu s-a citit în bisericile şi mănăstirile româneşti în ultimele sute de ani a fost unul politic.
Sinodul local din Constantinopol care a avut loc în anul 842, întărind hotărîrile dogmatice ale Sinodului al VII-lea Ecumenic, a înfiinţat sărbătorirea anuală a biruinţei Ortodoxiei asupra eresurilor.
 
Sfîntul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, care se afla în fruntea Sinodului, a alcătuit în acest scop o rînduială deosebită a Dreptei Credinţe.

Slujba

După isprăvirea citirii ceasurilor, spre locul obişnuit unde se află arhiereul în veşminte, vin din altar arhimandriţii, egumenii, preoţii, diaconii; preoţii scot icoana Mîntuitorului şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi le pun pe analogul din mijlocul bisericii. [De se va întîmpla ca arhiereul să nu fie de faţă la această slujbă (în parohiile de mir sau mănăstiri), cuvintele acestuia se rostesc de preot; iar de va lipsi protodiaconul (diaconul), cuvintele acestuia se rostesc, la fel, de preot]
Începe protodiaconul: Binecuvîntează, Stăpîne !
 
Arhiereul: Binecuvîntat este Dumnezeul nostru…
 
Strana: Amin. Împărate ceresc…
 
Citeţul: Sfinte Dumnezeule… (rugăciunile începătoare). Doamne miluieşte (12 ori). Veniţi să ne închinăm…
 
Şi psalmul 74: ………………………………..
După toată rânduiala slujbei până aici, urmează:
Apoi protodiaconul:
 
 Aceasta este credinţa apostolească,
 Aceasta este credinţa strămoşească,
 Aceasta este credinţa dreptslăvitoare,
 Această credinţă lumea a întărit!
Încă şi soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile şi scrierile lor împreună-glăsuitoare cu Dumnezeiasca descoperire, le primim şi le întărim. Chiar dacă şi acestei Pronii a Domnului  pentru noi şi mîntuitoarei descoperiri duşmanii Ortodoxiei i se împotrivesc, pomeni-va atunci Domnul ocara robilor Săi: slava hulitorilor a ocărît-o şi pe cei îndrăzneţi şi vrăjmaşi Dreptei Credinţe fricoşi şi grabnici la fugă i-a arătat. Precum pre cei care îşi cuceresc mintea sa întru ascultarea Dumnezeieştii descoperiri şi care nevoitu-s-au pentru aceasta îi fericim şi îi lăudăm; aşa şi pre cei care se împotrivesc acestui adevăr şi care nu s-au pocăit Domnului carele aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa lor şi, urmînd Sfintei Scripturi şi de datinile Bisericii dintru început ţinîndu-ne, îi lepădăm şi îi dăm anatemei.
Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume de la sine s-a făcut şi toate cele dintr-însa fără Pronia lui Dumnezeu şi din întîmplare se fac, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care grăiesc că Dumnezeu nu este duh, ci trup; sau că nu este drept, milostiv,  preaînţelept, atotştiutor şi alte hule asemenea rostind, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care îndrăznesc să grăiască că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă cu Tatăl şi nu este de aceeaşi cinstire cu El, aşijderea şi Duhul Sfînt, şi care mărturisesc pre Tatăl, şi pre Fiul şi pre Sfîntul Duh nu ca pre Cel ce este Unul Dumnezeu, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

 

Celor ce nebuneşte grăiesc că nu a trebuit pentru mîntuirea noastră şi spre curăţirea păcatelor noastre să vină în lume Fiul lui Dumnezeu în trup şi să primească patimă de voie, moarte şi înviere, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care nu primesc harul răscumpărării propovăduit în evanghelie ca singurul mijloc de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care îndrăznesc să grăiască că Preacurata Fecioara Maria nu a fost înainte de naştere, la naştere şi după naştere Fecioară, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce nu cred că Duhul Sfînt i-a înţelepţit pre prooroci şi apostoli şi printr-înşii ne-a vestit nouă calea adevărată spre pocăinţă şi a întărit aceasta cu minuni, şi că acum în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi vieţuieşte şi îi povăţuieşte pre ei la orice adevăr, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfîrşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplata veşnică pentru faptele bune în ceruri, iar pentru păcate – osîndire, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc toate sfintele Taine, de Biserica lui Hristos ţinute, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile lor care sînt într-un duh glăsuitoare cu Dumnezeiasca descoperire şi de Biserica dreptslăvitoare – sobornicească cu  blagocestie păstrate, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care cugetă precum că împăraţii pravoslavnici sînt ridicaţi în scaunul stăpînirii nu din deosebita pentru ei bunăvoinţă Dumnezeiască, şi la ungerea lor darurile Sfîntului Duh spre  primirea acestei mari chemări asupra lor nu se revarsă, şi astfel îndrăznind la răzvrătire şi viclenie împotriva lor, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care ocărăsc şi hulesc sfintele icoane pe care Sfînta Biserică le primeşte spre amintirea lucrărilor lui Dumnezeu şi a bine-plăcuţilor Lui, spre trezirea evlaviei celor ce le privesc pre ele şi a dorinţei de a-i urma, şi celor care le numesc pre acestea idoli, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce se ridică împotriva Bisericii lui Hristos învăţînd că ea s’a împărţit în „ramuri” şi care spun că Biserica nu fiinţează în chip văzut, ci din „ramuri” şi schisme, din feluritele slăviri şi credinţe mincinoase se va alcătui în viitor într-un singur trup, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Si celor care nu deosebesc adevărata Preoţie şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci învaţă precum că botezul şi euharistia ereticilor sînt îndestulătoare pentru mîntuire, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Si celor ce se află în unire duhovnicească cu aceşti eretici sau îi sprijină pre ei, sau apără noul lor eres ecumenist, închipuindu-l drept dragoste frăţească şi drept unire a creştinilor despărţiţi care, chipurile, se va întîmpla, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).
……… Şi restul slujbei…
Din păcate, majoritatea preoţilor, n-au suficient curaj şi hotărâre sa citească acestă slujbă…