Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941 – Video

Pe 1 aprilie s-au împlinit 74 de ani de la cumplita dramă a românilor de la Fântâna Albă. Mii de locuitori din mai multe sate, din Bucovina de Nord, după invazia sovietică au pornit cu prapori, icoane şi cruci spre graniţa artificial trasată pentru a se retrage în ţara micşorată. Trupele sovietice, după ce i-au păcălit pe români, că îi vor lăsa să se retragă, i-au aşteptat la graniţă cu mitralierele. După masacru, câteva mii de oameni, au fost aruncaţi în gropi comune, mulţi încă de vii…

Citiţi: Se împlinesc 73 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă

Dumnezeu să-i odihnească cu sfinţii pe aceşti fraţi ai noştri!

Basarabia sau Republica Moldova

Basarabia sau Republica Moldova

 

Plai românesc, parte de Răsărit a Ţării Moldovei, a lui Ştefan cel Mare, a străbunilor şi urmașilor săi, Basarabia a fost anexată puterii ruseşti în mod abuziv, la început de secol XIX. Mutând hotarul, împotriva celor fireşti de la Nistrul învolburat, străjerul păzitor de veacuri al tuturor năvălirilor, şi a vitregiilor timpurilor, la Prutul liniştit, purtător de datini şi tradiţii româneşti, s-a făcut nu numai o mare nedreptate, ea este ca o tăietură adâncă şi dureroasă în trupul viu al naţiunii române.

Istoria fiecărui popor consemnează momentele principale ale apariţiei, dezvoltării şi realizării sale. Dacă ar fi să căutăm un an providenţial pentru noi, românii, apoi fără îndoială acesta este 1918, realizarea României Mari, sub înţeleapta domnie a Regelui Ferdinand. Începutul l-a făcut Basarabia, străvechiul pământ românesc dintre Prut, Nistru, Dunare şi Mare, care s-a unit cu România la 27 martie 1918.
Basarabia a făcut parte de la început din statul moldovean creat în 1359, având graniţa răsăriteană pe Nistru. O ştiau ruşii şi o recunoşteau prin tratatele ţarilor cu Domnii moldoveni Gheorghe Ştefan (1653-1668) sau cu Dimitrie Cantemir (1710-1711), dar nu le vor respecta – cum vom vedea mai târziu; o ştiau turcii, care o numeau Bogdania căci aici oprise Marele Ştefan pe otomani din înaintarea lor spre inima Europei, cronicarii lor recunoscând că abia în 1486 au cucerit de la Ştefan cel Mare cetăţile-cheie Chilia şi Cetatea Albă şi, mai târziu, în 1539, Tighina; o ştiau europenii, căci fără români la porţile Europei alta ar fi fost soarta vechiului continent.

Aşadar, drepturile românilor asupra Basarabiei, Bucovinei de nord, a Ţinutului Herţei sunt străvechi, iar temeiurile reîntregirii din 1918 sunt bazate pe dreptul istoric, etnic şi pe consensul populaţiei locale, şi totuşi, în ciuda tuturor evidenţelor, ruşii au încălcat în trei rânduri dreptul internaţional şi tratatele semnate de ei.

Istoria timpurie şi medievală

În antichitate, teritoriul Moldovei era locuit de daci – carpi, costoboci şi tyrageţi, în zona Nistrului. Există mai multe teorii asupra originii numelui Moldova. Potrivit cronicilor medievale, numele râului ar veni de la Molda, căţeluşa voievodului maramureşean Dragoş de Bedeu. Dar se poate merge şi pe ipoteza originii dacice a denumirii, ţinând cont de structura cuvântului care are în partea a doua elementul dacic dava, care apărea în numele tuturor oraşelor-cetăţi dacice.

În secolul XIII, Moldova se găsea în zona de influenţă a regatului Galiţiei şi Volîniei, fiind împărţită în mici cnezate locale ca cel de la Onutu (lîngă Hotin), cel al cetăţii Hansca (în ţinutul Lăpuşnei), sau cel al Bârladnicilor (cu capitala la Bârlad). În secolul XIV, Ungaria şi-a extins influenţa în această zonă şi meşterii săi saşi au creat nişte fortificaţii în apropierea râului Trotuş (în România de azi) şi în zona Neamţului (Baia sau Mulda) din cauza deselor invazii tătare. În 1359, un cneaz din Maramureş, Bogdan de la Dolha, trece în Moldova, îl alungă pe nepotul lui Dragoş, Balc de Bedeu, şi declară independenţa Moldovei. Bogdan de la Dolha a domnit până la 1363, în timp ce Balc s-a întors în Maramureş lângă vărul său Drag. Urmaşii lui Bogdan de la Dolha au unificat sub stăpânirea lor tot teritoriul dintre Carpaţi, Nistru, Dunăre şi mare, stabilind în calea tătarilor tabere de ostaşi secui.

Ştefan cel Mare, împreună cu armata sa de boieri şi răzeşi a luptat cu succes atât împotriva invaziilor turceşti, maghiare şi poloneze, cât şi împotriva celor tătare. Acesta a luptat în 36 de bătălii majore, biruind de 34 de ori şi terminând doar două nedecis. Ştefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit ţara cu pierderi foarte mari. La sfârşitul domniei sale, independenţa Moldovei era nesigură, din cauza pericolului turcesc. Pentru a păstra independenţa ţării, Ştefan a fost nevoit să le cedeze turcilor Chilia, Cetatea Albă (principalele porturi ale Moldovei) şi Insula Şerpilor.

Urmându-i domni mai slabi, care s-au aflat mai mult sau mai puţin sub tutela boierimii, Moldova a decăzut şi a sărăcit: nu mai avea flotă, comerţul periclita, iar armata, iniţial compusă din moşneni şi răzeşi capabili să lupte îndârjit pentru pământul lor, a fost treptat înlocuită prin trupe de mercenari albanezi sau maghiari, pe măsură ce şerbia deposeda ţăranii şi-i lega de glie. În aceste condiţii, Moldova a căzut sub influenţa puterii otomane în 1512, devenind un stat tributar al Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă plata tributului către Imperiul Otoman, Moldova a mai pierdut şi teritorii: ţinuturile Ţintului, Lungăi şi Tighinei între 1534 şi 1538 (de atunci încoace numite Bugeac, Tighina fiind numită Bender) şi ţinutul Hotinului în 1713.

Expansiunea rusească

În 1792, prin Tratatul de la Iaşi, Imperiul Otoman a fost forţat să cedeze teritoriile deţinute în regiunea care acum se numeşte Transnistria, către Imperiul Rus. Astfel, Imperiul Rus a ajuns să aibă o frontieră comună cu Moldova. După războiul ruso-turc din 1806, prin Tratatul de la Bucureşti din 1812 Imperiul Rus anexa trei noi teritorii: ţinuturile turceşti Hotin şi Bugeac, şi ţinutul moldovenesc dintre Prut şi Nistru. Bugeac era un nume turcesc: în româneşte, precum şi în toate hărţile europene, teritoriul Bugeacului figura sub numele de Basarabia (după numele domnitorului muntean Basarab I care îi biruise acolo pe tătari în 1328 şi 1331). Imperiul Rus a preluat numele de Basarabia pentru a desemna întreg teritoriul anexat în 1812, de la Hotin la mare, organizat într-o nouă gubernie, cu capitala la Chişinău (care, până atunci, fusese un mic târg din ţinutul Lăpuşna).

După înfrângerea ruşilor din Războiul Crimeei (1853-1856), Tratatul de la Paris stipula ca Moldova (şi Ţara Românească) să fie puse sub garanţia colectivă a celor şapte puteri străine care au semnat tratatul de retrocedare a Sudului Basarabiei către Moldova, adică a ocolurilor Cahul, Bolgrad şi Ismail. În 1859, Principatul Moldovei s-a unit cu Ţara Românească, prin alegerea unui singur domn pentru ambele principate, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, punând astfel baza statului modern România.

Prin Tratatul de la Berlin din 1878, guvernul român a fost nevoit să cedeze din nou sudul Basarabiei către Imperiul Rus. Acesta a considerat gubernia Basarabiei ca un ţinut agricol producător de cereale, tutun, struguri, vite şi cai, a construit căi ferate care duceau aceste producţii la Odesa şi a clădit oraşe ruseşti (populate şi de mulţi evrei şi armeni) pe lângă vechile târguri moldoveneşti ale Bălţilor, Orheiului, Chişinăului şi Tighinei. În Bugeac, Rusia a procedat la schimbări de populaţii şi de denumiri, alungând turcii şi tătarii spre Imperiul Otoman, iar românii moldoveni spre România, înlocuindu-i cu găgăuţi şi bulgari veniţi din sudul Dunării, cu nemţi veniţi din Şvabia, cu elveţieni din Valais (la Şaba), cu ruşi şi ucrainieni desigur, în timp ce localităţi ca Frumoasa, Obluciţa, Tighina, Ciubărciu, Zoreni, Cetatea Albă sau Codăeşti erau desemnate de preferinţă prin numirile lor turceşti, tătăreşti sau ruseşti de Kagul, Izmail, Bender, Ciobruci, Staroselie, Akkerman sau Katorga. Mai la nord, colonizarea rusească, mai ales la oraşe, nu a afectat prea mult satele, rămase compact moldovene, iar numirile au fost rusificate, dar nu schimbate (Orgheiov şi Kişiniov pentru Orhei şi Chişinău).

Marea Unire

Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă datorată Primului Război Mondial, când Sfatul Ţării din Basarabia, Consiliul naţional al Bucovinei şi cel al Românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş au decis unirea cu România. Unirea acestor teritorii a fost posibilă datorită afirmării treptate a sentimentului românesc atât în împărăţiile Austro-Ungariei şi a Rusiei, cât şi în Moldova şi Ţăra Românească. Puterile europene au acceptat-o în contextul afirmării internaţionale a principiului autodeterminării naţionalităţilor, care a dominat în Europa la sfârşitul Primului Război Mondial. În cadrul Marii Uniri a României, şi Moldova şi-a recăpătat unitatea, pentru prima oară de la 1484 încoace, prin alipirea Moldovei dintre Carpaţi şi Prut cu Bucovina şi cu Moldova dintre Prut şi Nistru (proclamând independenţa faţa de Rusia, Sfatul Ţării alesese numele de Moldova în locul celui de Basarabia, pentru a sublinia unitatea vechiului voievodat). De notat că anumite legi democratice, cum ar fi reforma agrară sau dreptul de vot pentru femei, votate încă din 1918 în Basarabia şi Bucovina, au fost extinse ulterior (în 1923) la toată România, mulţumită acţiunii deputaţilor moldoveni.

Al Doilea Război Mondial

În 1940, în contextul pactului între Hitler şi Stalin, România a pierdut teritorii atât în est cât şi în vest: în iunie 1940, după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa din Moldova dintre Carpaţi şi Prut. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Restul a fost oferit RSS Ucrainiene.

Revenirea la România nu a durat decât trei ani, deoarece la 15 martie 1944 (la nord de Chişinău) şi la 23 august 1944 (la sud de Chişinău) armata sovietică a ocupat-o pentru a doua oară. De notat că între aceste două date, frontul a fost staţionar, fiindcă sovieticii aveau cunoştinţă de tratativele opozanţilor regimului Antonescu cu Aliaţii şi aşteptau liniştiţi ca România să treacă de partea Aliaţilor.

La 23 august 1944, o lovitură de stat dată de Regele Mihai, cu sprjinul partidelor istorice şi al armatei, a destituit dictatura lui Antonescu şi a pus armata României de partea Aliaţilor. Timp de aproape trei săptămâni, România a luptat greu în bătăliile cu germanii din ţară, în timp ce armata sovietică a continuat să o socotescă ţară inamică până la armistiţiul acordat abia în 12 septembrie 1944. În acest crunt răstimp, un ostaş român putea fi ucis, rănit sau făcut prizonier atât de forţele germane, cât şi de cele sovietice, care bombardau şi jefuiau ţara deopotrivă. După armistiţiu cu Aliaţii, forţele române au fost subordonate comandamentului celor sovietice, cu care au luptat împreună în ofensivele din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia. Mulţumită acestei contribuţii de partea Aliaţilor, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, nordul Transilvaniei a revenit României. Dar Bucovina de nord, Basarabia, Ţinutul Herţa şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au rămas pierdute.

Timp de o jumătate de secol, ruşii au încercat să distrugă spiritualitatea românească a fraţilor basarabeni prin interzicerea grafiei latine, deportarea populaţei locale, închiderea bisericilor, teroare, asasinate. Anul 1989 a însemnat căderea comunismului sovietic. La 20 mai, s-a înfiiţat Frontul Democratic, având ca organ ziarul „Deşteptarea”. La 27 August 1989, s-a ţinut cea dintâi Mare Adunare Naţională care a marcat procesul de eliberare naţională, la 30 august 1989 limba a devenit limba naţională, iar alfabetul latin a luat locul celui chirilic. La 6 mai 1990, s-a realizat primul „pod de flori” peste Prut, peste 1,5 milioane de moldoveni trecându-l dintr-o parte într-alta. La 23 iunie 1990, s-a adoptat declaraţia privind suveranitatea ţării. Frontul Popular şi-a ţinut al doilea congres în iunie 1990, iar la 27 august 1990 s-a sfinţit statuia lui Ştefan cel Mare din Chişinău, de Ierarhi şi preoţi de pe ambele maluri ale Prutului.
La 16 Decembrie 1990 s-a adoptat proclamaţia celei de-a doua Mari Adunări Naţionale privind independenţa Basarabiei, ilegalitatea pactului din 1939 şi reintegrarea bisericească naţională. La 27 August 1991, Parlamentul basarabean a votat independenţa ţării, iar la 2 martie 1992 Republica Moldova a fost primită oficial la ONU. În sfârşit, la 21 decembrie 1992, Biserica Ortodoxă Română a reactivat şi reintegrat canonic Mitropolia Basarabiei în sânul ei.

Din păcate, perioada imediat următoare anilor proclamării independenţei şi instaurării democraţiei a fost una presărată cu transformări sociale şi dificultăţi economice, fapt care a determinat instalarea, la 25 februarie 2001, a unui guvern comunist.

În 2002, Adunarea Naţională a Alegătorilor din R. Moldova a dat o proclamaţie în care critică politica guvernului comunist acuzandu-l că: a suprimat independenţa judecatorească, a intensificat procesul de rusificare a minorităţilor naţionale şi a majorităţii româneşti; a distrus autonomia puterii locale; a modificat frontierele statului şi a înstrăinat parţi ale teritoriului naţional; a supus mii de cetăţeni la persecuţii religioase, a blocat relaţiile cu instituţiile internaţionale financiare; a lansat o campanie de hărţuire a investitorilor străini; a aprofundat sărăcia; a început un proces de desfiinţare a autonomiei universitare; a deteriorat relaţiile cu România şi Ucraina; a suprimat opoziţia democratică; a protejat corupţia; a operat represiuni politice. (Lumea liberă, 1 martie 2002).

Basarabia de azi

Politica de apartheid din Basarabia se manifestă prin umilirea economică, sanitară, educaţională a autohtonilor români, care locuiesc majoritar în zona rurală. El se mai manifestă, dupa 27 august 1991, şi prin faptul că nenumărate fundaţii rusești deschid locuri de muncă bine plătite doar pentru rusofoni („rabota dlea ruskoiazâcinih”), dar mai ales prin intoxicarea informaţională.
La Chişinău, se editează zilnic principalele ziare ruseşti de la Moscova cu pagini locale, apar şi o multime de ziare şi reviste locale ruseşti, iar posturile de radio „Russkoie radio”, „Radio Sanson”, „Avto radio”, „Hit FM”, „Retro FM”, „Serebreannii dojdi”, „Radio na semi holmah” şi multe altele nu au niciun fel de concurenţă în Basarabia din cauza frecvenţelor bune, a dotării tehnice excepţionale şi a salariilor mari pe care le primesc jurnaliştii. Televiziunile ruse sunt bine dotate, au reporteri, analişti, realizatori şi formatori de opinie profesionişti, transmit fluxuri foarte bune de ştiri, inclusiv reportaje on-line din cele mai instabile puncte ale Pamântului. Şi, desigur, multe filme, dar nu titrate, ci dublate. Omul, animal media, consumă ce e mai bun şi mai pe degeaba. Consumă, aşadar, şi multa românofobie rusească, injectată direct în subconştient. Actualmente, în Basarabia, cu 3,5 milioane de vorbitori de limba română, nu se vinde niciun ziar românesc, nicio revista (măcar culturală) românească, nu există niciun magazin de carte românesc (iar cea rusească ajunge pentru 10 milioane de oameni) sau de CD românesc. Astfel, românii se apără singuri în faţa invaziei sufocante de propagandă media rusească. Se apară cu firea lor românească. Se apară cu traditia românească, cu hora, cu doina, cu Ştefan cel Mare, cu Eminescu şi cu „Tatăl nostru”. Se apară cu limba lui cea română. Ce îi mai rămâne să facă? Ţăranii români vorbesc la Piaţa Centrală din Chişinău cu „domnule”, „doamna”, în timp ce rusii (şi ucrainenii, evreii, găgăuzii, bulgarii, adică rusofonii) folosesc în adresare termenii ridicoli, umilitori ai epocii sovietice „mujcina”, „jenscina”, „devusca”. Românul spune: „Nu vă supăraţi, doamna, cât costă ceapa?” Rusul: „Po ciom luk?”

Cel mai important criteriu al „naţionalismului românesc” din Basarabia este faptul că absolut toţi românii vorbesc perfect limba rusă, iar ruşii, practic toţi, deşi trăiesc în Basarabia de zeci de ani, nu vor să înveţe nici măcar „bună ziua”. Şi ei, ruşii, marea majoritate veniţi în Basarabia dupa 1945 pe roluri de comisari, ofițeri NKVD şi funcţionari de toate nivelurile, reprezintă doar 6 la sută în structura demografică a Basarabiei, primesc cele mai mari pensii şi au dreptul la cea mai solidă protecţie socială. Şi mai interesant este faptul că şi ruşii de la Moscova (în special politrucii din mass-media, chiar şi cei democraţi) din 1989 încoace nu au mai vorbit de bine românii din Basarabia. Numai de rău. Dacă e sa ne luăm după mass-media rusă, apoi românii sunt cel mai înapoiat popor de pe Pamânt. Tonul discursului oficial şi neoficial rusesc este atât de urât, încât presa de la Chişinău s-a întrebat de nenumarate ori: „De ce urăsc ruşii atât de tare poporul român?”

Pe 21 martie 2006, mass-media rusă (www.kreml.org) a lansat un nou proiect pentru Basarabia – „Novaia Moldova”. Acest proiect scoate completamente Basarabia din contextul ei european şi românesc, aşa de parcă ar fi vorba de o enclava rusă din sud-estul Europei, orientează devenirea Republicii Moldova spre îndepărtarea de UE şi NATO (România nici nu este amintită) şi spre dependenţa totală a Basarabiei de piaţa energetică rusă şi ofertele de pe piaţa muncii din Rusia.

Este un necruţător proiect rasist, îndreptat contra populaţiei majoritare din R.M. (de 80%), împotriva pacii şi stabilităţii europene. Fiindcă zona de contact a Europei cu „pusta rusă” şi Orientul înca multa vreme va destabiliza situaţia social-politică în Europa dacă nu se va stabiliza hotarul ei de sud-est, care acum trece tocmai prin Basarabia cea românească. Acest hotar (practic, o jumătate din distanţa dintre Marea Baltica şi cea Neagră) are doar o singura şansă pentru a fi bine întărit: reunificarea necondiţionată a Basarabiei cu România în baza votului Sfatului Ţării din 27 martie 1918, a Tratatului de la Paris din 28 octombrie, 1920 şi a votului Senatului SUA din 28 iunie 1991.

Evenimentele recente din Republica Moldova (aprilie 2009), generate de revolta tinerilor basarabeni, ca urmare a falsificării alegerilor parlamentare, dovedesc încă o dată că autorităţile comuniste de la Chişinău, sprijinite de Rusia, acţionează împotriva intereselor populaţiei majoritare şi împotriva legilor democraţiei, apelând la mijloace specifice comunismului bolşevic pentru înlăturarea oricărei opoziţii care ar pune în pericol puterea partidului ce se doreşte a fi unic.

Bibliografie selectivă:

1. Giurescu, C. Constantin şi C. Dinu, „Istoria românilor”,

2. Predescu Lucian, Enciclopedia „Cugetarea”,

3. Vartic, Andrei, articolul „Basarabia, reduta Europei”

4. Vasiliu, Cezar, „Unirea Basarabiei cu PATRIA MAMĂ”

Articol realizat cu sprijinul http://www.romanism.net

 Sursa: http://strabunii.wordpress.com/articole/

Crimele evreilor comise împotriva românilor în 1940

Crimele şi ororile comise de comuniştii evrei împotriva românilor este un subiect care descrie atrocităţile şi trădările făcute de comuniştii evrei împotriva românilor în perioada evacuării din Basarabia şi Bucovina, în special în vara lui 1940. Aceste fapte sunt parte a Holocaustului Roşu.

Subiectul pune in context istoric problema revizionismului istoric iudaic. Acesta nu incetează să rescrie istoria românilor in funcţie de interesele străine românilor. Inventând antisemitisme false, apoi pictând pe români in culorile mincinoase ale unui oprobiu dezlănţuit contra unui neam intreg revizionismul istoric iudaic neagă Holocaustul rosu prin care zeci de milioane de crestini dintre care peste două milioane de români au pierit sub bolsevici, condusi de cadre iudaice.

Scriitori de rea credinţă au putut descrie, pentru a ilustra minciuna că România ar fi „ucis, ucis, ucis”, jandarmi români operând in teritoriile ocupate de teroarea horthystă! Când minciuna lui Elie Wiesel este dezvăluită de Eugen Ionescu in direct la televiziunea franceză, acuzatorul incepe să oscileze si se dă singur in vileag declarând sforăitor că „oricum ascultătorii nu se preocupă de istorie”. Ei bine, istoria preocupă intens pe români, care, desi iartă crestineste, au suferit prea mult pentru ca să uite vreodată :[1] Trebuie precizat că NV Transilvaniei a fost sub ocupaţie maghiară ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940 si până la 25 octombrie 1944, ziua când Transilvania este eliberată in intregime[2].

Cuprins

1 Context istoric
2 Desfăsurarea evenimentelor
3 Faptele
4 Note
5 Bibliografie

Context istoric
Incă din vremea lui Mihail Kogălniceanu, numărul tot mai mare de refugiaţi evrei care se agitau pentru denigrarea României prin Alianţa izraelită au obligat instituţiile democratice ale ţării să ia act de efectele dezastruoase ale trădării neamului românesc de către acesti refugiaţi. Pentru economia românească, dinamica iesirilor de capital sub controlul noilor refugiaţi (atingând intr-o singură generaţie numărul de câteva sute de mii) se făcea tot mai simţită. Situaţia era fără iesire mai ales din cauza intervenţiei conjugat anti-românesti a puterilor străine, manipulate de Alianţa izraelită. In fine, prin arendarea pământurilor moldovenesti in mod concentrat sub controlul acestor refugiaţi, care au folosit sălbăticie contra ţăranilor români, s-a ajuns la marea răscoală din 1907, in urma căreia mii de români si-au pierdut viaţa.

Winston Churchill a explicat intr-un articol faimos din anii 1920 că evreimea organizată s-a divizat in timpul primului război mondial intre bolsevism (ale cărui ravagii acum la aproape optzeci de ani de la evenimente se pot măsura in zeci de milioane de victime si un atac fără precedent impotriva crestinismului) si sionism, care este o miscare ideologică fascistă, rasistă si de purificare etnică[3].

Ambele grupuri de ideologi, agenţi si teroristi au trădat statul român, care le oferise protecţie si adăpost timp de multe generaţii.

Bolsevicii, luptând direct si fără oprire contra românilor, prin sabotarea Unirii, prin uneltiri si prozelitism, au ameninţat fiinţa naţională românească, statul naţional român, biserica naţională, si civilizaţia crestină. pentru a inţelege acest fapt este suficient a constata dezastrul programat al crestinilor in Rusia bolsevizată, unde milioane de crestini au fost martiri, apoi toate bisericile au fost desacrate sau distruse, in timp ce nici o sinagogă nu a fost atinsă.

Sionistii urmăreau ruperea unei părţi din teritoriul naţional român si vinderea lui prin alipirea de imperiul bolsevic. Prima incercare istorică a evreilor de a se regrupa a fost in Basarabia românească, pe care cetăţenii români evrei basarabeni, trădând interesele ţării, au făcut totul pentru a o aduce sub bolsevici, chiar sub numele de Republica Socialistă Sovietică Evreiască[4][5][6].

Desfăsurarea evenimentelor

Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, trupele sovietice intră in Basarabia si Bucovina, „incă din noaptea de 27 spre 28 iunie”, la ora 3 a.m., străpungând teritoriul românesc prin cinci puncte. In acelasi timp, grupuri specializate organizează acţiuni antiromânesti in vederea creării panicii, dezorganizării si confuziei generale. Astfel de acţiuni au loc in orasele: Chisinău, Cernăuţi, Soroca,Tighina, Reni. Starea de spirit a populaţiei basarabene, incă de la inceputul evacuării armatei, administraţiei si civililor români, este consemnată de sursele sovietice astfel: „…rusii indiferenţi; evreii aclamă intrarea Sovietelor in Basarabia. Românii de la sate surprinsi de evenimente, nu inteleg ce se petrece”. Documentele strânse arată că „actele de agresiune si batjocorire” intreprinse impotriva armatei române care se replia incepând cu data de 28 iunie 1940, au fost iniţiate si desfăsurate de armata sovietică in colaborare cu bandele formate mai ales din minoritari, „intre care si o suma de evrei”[7].

Faptele

In timpul celui de-al doilea război mondial doar maresalul român Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu, si Miscarea Legionară i-au susţinut pe sionisti, preferând să-i vadă pe cetăţenii români evrei mai degrabă plecaţi din România in Palestina decât rămasi, ca să fie trădători, activi in chip de agenţi comunisti ai puterilor străine cu care România era in război. România este astfel singura ţară care nu a deportat pe evrei[8], [9], [10] un număr considerabil dintre acestia regăsindu-se in Palestina.

Desi au fost număraţi printre victime de mai multe ori de holocaustologii ce folosesc incă mijloacele de propagandă comunistă, chiar aflându-se, prin aceasta, in plin negaţionism al holocaustului rosu (al căror teoreticieni si practicieni erau ca fosti profesori de marxism) evreii români după invazia sovietică erau mai numerosi decât inainte de război! [11]. Un autor sionist deosebit de discreditat de poziţia sa manifest anti-românească este Matatias Carp. Cele trei volume sub semnătura sa sunt singura sursă de date privind populaţia evreiască, secret de stat. Lucrarea sa este publicată imediat după invazia sovietică, in acest context, pentru a fi citată in extenso azi, la peste 60 de ani de la evenimente… Mai mult, istoricul Dinu C. Giurescu remarcă faptul că cele trei volume scoase in 1947 la Bucuresti, de către Matatias Carp, sunt „fără trimiteri la fondurile de arhivă”[12].

Alexandru Safran, fost rabin sef, intr-o declaraţie din 1946 recunoaste faptul că anexarea Basarabiei si Bucovinei de Nord de către sovietici „a fost intâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă si comunisti”.

In timpul evacuării din Basarabia si Bucovina de Nord a armatei române si a populaţiei refugiate române, provocată de ultimatumul din 26 iunie 1940 prin care Uniunea Sovietica a cerut României cedarea acestor provincii amintite, populaţia evreiască de aici a iniţiat si desfăsurat o serie de manifestări si asasinate antiromânesti:
-uciderea si batjocorirea ofiţerilor si militarilor români;
-jefuirea si maltratarea refugiaţilor români;
-asasinarea oficialilor români din diferite instituţii publice si devastarea acestora;
-distrugerea si denigrarea insemnelor oficiale românesti[13].

Aceste fapte grave antiromânesti nu au fost intâmplătoare, ci ele au fost programate si organizate cu mult timp inainte, existând in Basarabia 118 organizaţii teroriste si un Plan de bolsevizare a României in care comunistii evrei erau implicaţi foarte mult[14].

Incepând cu data de 28 iunie 1940, evreii de pe tot cuprinsul Basarabiei si Bucovinei de Nord si-au manifestat bucuria că au devenit cetăţeni sovietici, unii dintre ei s-au inarmat si fluturau niste liste negre dorind să-i pedepsească pe cei notaţi acolo. Aceste liste negre vor fi folosite mai târziu pentru denunţarea românilor care erau consideraţi „trădători de ţară” faţă de Rusia, intre ei si mulţi membri ai Sfatului Tării. Alte liste destinate execuţiilor au fost redactate chiar de intele ctualii evrei comunisti ca: avocat Carol Steinberg, avocat Etea Diner, dr. Dorevici. Mai mult, avocatul evreu Steinberg, a condus un grup de evrei ce loveau cu pietre armata română aflată in retragere[15].

La Cernăuţi, imediat ce a fost anunţat ordinul de evacuare, evreii au iniţiat si desfăsurat acţiuni antiromânesti: aurupt si scuipat steagurile tricolore românesti, iar pe monumentul Unirii au pus steagul rosu sovietic. După ce au vandalizat insemnele oficiale românesti, evreii au distrus crucea de pe catedrală si „au inlocuit-o cu steagul rosu si portretul lui Stalin”. Au mai fost consemnate devastări si impuscături. Tot la Cernăuţi, evreii si puscăriasii eliberaţii, i-au atacat pe românii care se refugiau, jefuindu-i si maltratându-i. Preotul bisericii catolice si câţiva gardieni au fost impuscaţi de evrei. In timp ce preoţii si teologii români erau maltrataţi iar militarii umiliţi de evrei, alţi evrei de pe margine stăteau si fotografiau aceste scene.

Ziarul „Universul” relatează faptul că populaţia ucraineană din Cernăuţi a manifestat un comportament corect faţă de populaţia românească ce se refugia, in timp ce populaţia evreiască a avut o atitudine atât de neomenească incât i-a revoltat si pe comandanţii armatei de ocupaţie rusesti.

La Chisinău, evreii plasaţi in intersecţii au atacat refugiaţii români si i-au jefuit, ba mai mult, au aruncat atât asupra lor cât si asupra militarilor români aflaţi in retragere, cu pietre, cu oale cu apă clocotită, si conţinutul oalelor de noapte. Sub protecţia unor soldaţi rusi, evreii au batjocorit militarii din armata română, ofiţerilor fiindu-le smulse tresele, iar unor ostasi lis-au tăiat nasturii de la pantaloni, după care intr-o primă fază li s-a dat drumul in hohote de râs, pentru ca mai apoi, să fie luaţi de soldaţii rusi.

In momentul aterizării la Chisinău a unui grup de 20-30 de avioane rusesti, „imediat evreii au arbora drapele rosii” si au inceput să manifeste pe stradă. Lor li s-au alăturat si comunistii proaspăt eliberaţi din inchisoarea locală. Impreună, „manifestanţii evrei si comunistii” au strigat lozinci antiromânesti si defăimătoare la adresa armatei române: „Jos Armata Română!”, si impotriva regelui, „Jos Carol!”, precum si de susţinere a ocupantului sovietic „Trăiască Stalin si Armata Rosie!”. De asemenea, ei au blocat străzile, nepermiţând refugiaţilor români accesul spre gară. Incercând să facă ordine pentru ca populaţia să poată ajunge la gară si să se refugieze, comisarii Pascu Nicolae, Mateescu Constantin, Severin si Stol, au fost prinsi de evrei si executaţi prin impuscare in pină stradă. Alte incidente s-au inregistrat pe strada Alexandru cel Bun, unde funcţionarii români refugiaţi care doreau să ajungă la gară au fost opriţi de „o masă compactă de evreis i rusi” care postându-se pe trotuare ameninţau si aruncau cu pietre.

La Soroca, primăria si poliţia au fost ocupate de evreii comunisti aflaţi sub comanda avocatului evreu Michel Flexer (Flexor). La poliţie, acesta a ţinut un discurs prin care a defăimat autorităţile si administraţia românească, apoi i-a asasinat pe comisarul Murafa si pe ajutorul acestuia Eustaţiu Gabriel in faţa statuii Generalului Poetas.

A fost jefuit tezaurul administraţiei financiare, din camionul in care era transportat iar Dirigintele Oficiului Postal, Vartolomei, avocatul Gheorghe Stănescu si locotenentul Pavelescu, insoţit de mai mulţi subofiţeri au fost prinsi de evrei si li s-au rupt galoanele. Administratorul Ion Gheorghe si căpitanul Georgescu au fost impuscaţi. Pavelescu si Vartolomei au scăpat dând 50-60 de mii de lei unor evrei. Subofiţerul Ene a fost impuscat pe la spate in timp ce incerca să fug, iar avocatul Stănescu a fost coborât din masină si imp uscat de avocatul evreu Pizaresky Alexandru.
Maiorul Virtic Gheorghe comandantul jandarmilor din Soroca si căpitanul Ramadan, dorind să plece cu o masină au fost prinsi de evrei, au fost dezarmaţi si li s-au rupt galoanele. Preoţii care voiau să se refugieze din oras au fost opriţi de evrei si intorsi din drum.

La Vijniţa, cei care au provocat dezordini au fost evreii comunisti cărora li s-au alăturat si ucrainenii. Astfel, seful sanatoriului din localitate, dr. evreu Winer a rupt drapelul românesc, păstrând numai fâsia rosie pe care si-a legat-o peste piept strigând că „a sosit ceasul evreilor”. Tot el a interzis personalului românesc să părăsească sanatoriul. In momentul intrării armatei sovietice in oras, aceasta a fost asteptată de populaţia evreiască in frunte cu evreul Satran. Perceptorul si preotul au fost atacaţi si jefuiţi de un grup de evrei condus de avocatul Raufberger.
Fapte grave s-au mai inregistrat la Românesti in judeţul Lăpusna, unde elevii evrei i-au agresat pe profesori, la Reni unde s-au inregistrat incidente intre evrei cu banderole rosii pe mâini si autorităţi, la Tighina unde jandarmii români au fost dezarmaţi de evrei, si li s-au luat si uniformele, si la Cetatea Albă unde evreii au dat foc la primărie. La Lipcani, peste Prut de Rădăuţi, evreii strigau „Trăiască Rusia Sovietică si Stalin!”

In data de 29 iunie 1940 regele Carol al II-lea isi notează in jurnalul personal „că mai ales evreii” sunt cei „care-i atacă si-i insultă pe ai nostri” si că acestia i-au batjocorit pe ofiţerii români.

Presa străină relatează si ea despre cele intâmplate in Basarabia si Bucovina de Nord: Corriere della Serra scrie că in ziua de 29 iunie aproximativ 3000 de evrei care au trecut pe la Reni in Basarabia au atacat atât refugiaţii civili, cât si armata română pe care i-au bătut cu pietre, i-au impiedicat să-si continuie drumul, i-au jefuit, le-au luat armamentul si le-a distrus mijloacele de transport. Mai mult chiar, căutau să-i instige si pe localnicii români impotriva acestora. Si Gazzeta dell Popolo confirmă situaţiile grave create de evrei consemnând că la Galaţi, comunistii evrei locali impreună cu cei veniţi din alte părţi, au provocat dezordine, atacând forţele de poliţie si garnizoana, rezultând 15 morţi. Tot Gazzeta dell Popolo vorbeste si despre Cernăuţi arătând că după evacuarea militarilor români, evreii in număr de câteva zeci de mii, după ce au comis numeroase delicte, au eliberat deţinuţii din inchisori, i-au inarmat si „au inceput cu furie să masacreze pe românii aflaţi pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile si palatele”. Corriere della Sera relatează si el despre cele intâmplate la Galaţi vorbind despre faptul că evreii veneau din toate părţile la Galaţi pentru a trece in Basarabia si după ce i-au dezarmat pe soldaţii din gardă, au atacat orasul, trăgând nebuneste, devastândvitrinele si agresând cetăţenii români.

Notele făcute de armata română constată la data de 30 iulie 1940 că evreii din Basarabia nu s-au refugiat si că au rămas, instigând la acţiuni antiromânesti si făcând manifestaţii comuniste. Refugiaţii din Basarabia au declarat că cei care le-au făcut greutăţi pe parcursul evacuării au fost comunistii locali, in majoritate evrei si că acestia i-au torturat, i-au lovit cu pietre, le-au jefuit bagajele, i-au impiedicat să se deplaseze, le-au luat animalele si le-au devastat vehiculele folosite pentru deplasare.

La Chisinău, incă inainte de apariţia trupelor rusesti, evreii din baroul local si-au legat la mâini banderole rosii si i-au supus pe funcţionarii români la tot felul de violenţe. In toate gările de la chisinău si până la Ungheni, bandele de evrei inarmaţi cu pistoale si bâte loveau populaţia română pentru a o impiedica să urce in trenuri. Si in Bucovina, la Cernăuţi, inainte de intrarea soldaţilor sovietici, evreii au făcut manifestaţii antiromânesti, au devastat biserici si au asasinat personalităţi românesti si ofiţeri. Se mai raportează că un grup de evrei comunisti cu vârste de 15-16 ani au săvârsit crime si acte de barbarie, ucigând soldaţi, ofiţeri si jandarmi români cu propriile baionete, după ce iniţial ii dezarmaseră. Tot la Cernăuţi, grupuri de muncitori au devastat clădiri si cămine studenţesti, au eliberat deţinuţii din inchisori si au maltratat armata si populaţia română care se refugia.

La Stampa din ziua de 1 iulie 1940 prezintă articolul „Ororile si devastările comise de evrei in Basarabia si Bucovina” in care vorbeste de manifestările de bucurie ale evreilor faţă de armata de ocupaţie sovietică si consemnează faptul că la Cernăuţi s-a constituit un guvern provizoriu din evrei comunisti. Acelasi gen de iniţiative a avut loc si la Reni, Ismail, si in alte locuri.

O notă a armatei din 1 iulie 1940 confirmă faptul că incă inainte ca armata sovietică să-si facă apariţia, populaţia evreiască din Cernăuţi a devastat bisericile si i-a asasinat pe mulţi dintre sefii autorităţilor locale. Se raportează si că Brigada de Cavalerie aflată sub comanda domnului Postelnicu a trecut cu greu Prutul, având lipsă ofiţeri si soldaţi precum si echipament din cauza greutăţilor, sicanelor si umilinţelor la care au fost supusi de către armata sovietică in colaborare cu bandele de civili formate din „bolsevici si jidani”.

O sinteză a zilei din 2 iulie 1940, arată că evreii au organizat in difetite orase comitete revoluţionare in vederea preluării puterii. La Cernăuţi, evreul Salo Brul a devenit comisar al poporului, primar si viceprimar sunt tot doi evrei, Glaubach si respectiv Hitzig, iar prefect este evreul Meer. Sovietul comunal din Chisinău, este condus de un evreu originar din Husi, si anume, avocatul Steinberg. Comitetul local infiinţat la Chilia Nouă il are ca sef pe un evreu medic din oras, dr. Rabinovici. La Soroca este indicat ca fiind „conducătorul acţiunii teroriste” un evreu gardian public in serviciul poliţiei locale, pe nume Leizer Ghinsberg. Alţi doi evrei fosti ziaristi la Adevărul si Dimineaţa au luat posturi importante in Basarabia. Ei sunt Terziman si Cândea.
Sunt consemnate atentate si asasinări impotriva oficialităţilor si impotriva românilor civili, din partea evreilor comunisti. Bandele evreo-comuniste din Chisinău futurând steaguri rosii, acţionau in gări pentru a-i determina pe călători să coboare din trenuri. Refugiaţii români care nu puteau să se apere au fost jefuiţi de acestia, si doar cei care au avut arme au putut să le respingă atacurile. Tot la Chisinău, intervenţia unui detasament de jandarmi i-a salvat pe studenţii teologi de a nu fi linsaţi de o bandă de evrei comunisti, asta după ce jandarmii au fost nevoiţi să facă uz de armă. Insă doi inspectori financiari, Preotescu si Pădureanu, nu au mai putut fi salvaţi, fiind impuscaţi. De asemenea, teroristii evrei i-au mai ucis pe perceptorul si notarul din Ceadâr-Lunga, judeţul Tighina, pe preotul Bujacovski din Tighina, pe fostul senator colonelul Adamovici, pe seful poliţiei din Abaclia, tot din judeţul Tighina. La Cazaclia si Ceadâr-Lunga au mai fost omorâţi notari, preoţi si poliţisti. Evreii din Reni, ce purtau banderole rosii, i-au impuscat pe doi marinari români, ceea ce a determinat o ripostă a autorităţilor si au fost lichidaţi, in urma confruntărilor, circa 15-20 de evrei comunisti.

Fapte atroce s-au petrecut la Cetatea Albă, unde preoţii au fost schingiuiţi de bande comuniste de evrei. Preoţilor le-au fost arse bărbile cu ţigări aprinse, iar bisericile au fost devastate. La Cernăuţi, bandele de evrei au atacat cu pietre două autocare cu soldaţi români, iar atacul lor a fost respins numai prin folosirea armelor.
La Brăila, fraţii Birnbaum ameninţau că „multora dintre români le-a sunat ceasul” si că ei ii au pe câţiva in vedere pentru ca să se răfuiască cu ei. In alt caz, o persoană pe nume Iancu, zis si Jean, ameninţa si el că in scurt timp pe Palatul Regal va flutura drapelul rosu sovietic.
O telegramă din data de 3 iulie 1940, venită de la graniţă, informează că populaţia evreiască manifestă o atitudine ostilă tot mai pronunţată in zona Prutului si că acest fapt face ca localităţile locuite de evrei să fie focare comuniste periculoase.

Ziarul maghiar Pesti Ujsag din 3 iulie 1940, scos la Budapesta, face referire la „presa italiană care condamnă uneltirile evreilor din România” arătând că ziarele italiene consemnează că „Evreii au provocat incidente sângeroase prin atitudinea lor provocatoare „.

Alte informaţii transmise de armată relatează că la Cernăuţi au fost vandalizate mai multe biserici, printre cea mai importantă Sf. Nicolae. La Bolgrad, evreii comunisti care manifestau pe străzi, purtau steaua evreiască in 6 colţuri si o banderolă rosie. Un grup de evrei a atacat cu focuri de armă depozitul de muniţii din Rădăuţi, insă atacul a fost respins de către gardă, iar atacatorii s-au retras lăsând doi morţi in urmă. Acţiunea de asasinare a românilor din orasul Cetatea Albă a fost condusă de evreul Abram Carolic. Intre victime, au fost protopopul judeţului Crisan Folescu, preotul Petru Siniţă, seful gării si ajutorul acestuia. Tot la Cetatea Albă, evreii comunisti au oprit un tren si au incercat să dezarmeze un divizion de artilerie, si numai intervenţia sovieticilor a im piedicat acest lucru. Si la Volintiri, grupurile de evrei comunisti i-au terorizat pe români, fiind ucise mai multe persoane printre care grefierul Stirbu Iosif. La Bălţi, bandele de evrei au creat panică printre românii care se refugiau, fiind trase focuri de armă asupra lor. Tot in acest timp, au fost rupte crucile bisericilor si arborate in locul lor, steagurile rosii sovietice. La Chisinău, ziarele Sovietskaia Bessarabia si Bessarabskaia Pravda scoase de ocupaţia sovietică, sunt conduse de redactori evrei. La Ismail, morarii si brutarii evrei au instigat bandele de teroristi evrei impotriva manutanţei locale răspândind zvonul că armata a rechiziţionat făina. Au fost asasinaţi lt. Alexandrescu si plt. mj. Jianu. Manipulaţi de instigările evreo-comuniste, la acţiune au participat si soldaţi aparţinând manutanţei. La Reni, un grup de comunisti evrei impiedică populaţia ce dorea să se imbarce pe vaporul Carpaţi pentru a se refugia in ţară, lovindu-i cu bătele. Vaporul a reusit totusi să plece doar după ce s-au tăiat parâmele de ancorare.

In comuna Ashita, evreii au impuscat in picioare doi soldaţi români care rămăseseră in urmă. La Chilia Nouă, bande de evrei comunisti au devastat bisericile, au arborat steaguri sovietice pe instituţii si au impiedicat populaţia românească să se refugieze.
Un soldat originar din Piatra Neamţ, care era rănit a fost ingropat de viu, la ordinul si sub indrumarea comisarilor sovietici evrei, care au ignorat rugăminţile acestuia de a nu fi ingropat pentru că avea acasă 4 copii.
Un alt soldat român care era bolnav, si care era transportat cu o căruţă a fost impuscat pentru că agresorii voiau căruţ ;a. Cererile ofiţerilor români de a le lăsa acea căruţă pentru a putea transporta soldatul bolnav, nu au fost luate in seamă, si unul dintre agresori a tras câteva gloanţe sfărâmându-i ţeasta.

Note\Bibliografie
1↑ Elie Wiesel, contra intereselor României, Teofil Ivanciuc, p.18
2↑ Cronologie privitoare la membrii familiei regale. Cronologia se bazeaza pe cartile „Istoria Romanilor de la origini pana in prezent” de Vlad Georgescu, ed. Humanitas, Bucuresti 1992 si „Monarhia in Romania 1866-1947” de Ioan Scurtu, ed. Danubius, Bucuresti 1991, si pe presa romana de dupa 1989
3↑ Zionism versus Bolshevism: A Struggle for the Soul of the Jewish People, nr. din 8 februarie 1920, al ziarului „Illustrated Sunday Herald”
4↑ Numeroase surse din arhivele locale
5↑ Secretul sabiei de foc, Radu Mihai Crisan, p. 56
6↑ Săptămâna Rosie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 154
7↑ Evreii din România (1939-1944), Dinu C. Giurescu
8↑ A Study of History, 12 volume, Oxford University Press
9↑ Surse evreiesti
10↑ Rabinul Clujului Moshe Carmilly
11↑ Ioanid, Carp
12↑ Evreii din România (1939-1944), Dinu C. Giurescu
13↑ Cercetarea are la bază: rapoarte oficiale ale armatei române, articole din presa vremii, jurnale personale ale oficialilor si civililor, mărturii, toate prezentate in eseul „Săptămâna Rosie” de Paul Goma
14↑ Săptămâna Rosie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 94-96
15↑ Săptămâna Rosie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 164, 177, 219

Sursa: http://worldcomunism.blogspot.ro