Botezul canonic nu se repetă

Am auzit de unii monahi care susţin că dacă un creştin ortodox, botezat cu botez canonic valid, se leapădă de ortodoxie şi trece la eretici trebuie botezat din nou, căci botezul anterior n-ar mai fi valabil, omul lepădându-se de el.

Poate că aceasta este o ispită „de-a dreapta”, a celor ce, din prea multă râvnă, nesocotesc valabilitatea şi durabilitatea botezului orotodox. Ortodocsii care au trecut la vreo oarecare erezie si se întorc, sunt primiţi inapoi în sânul Bisericii prin Mirugere (şi bineînţeles prin condamnarea şi anatemizarea ereziei în care căzuseră).

Iată un articol lămuritor în acestă privinţă:

Îmi scrie zilele trecute un părinte drag sufletului meu, din zona Neamţului, şi mă roagă să mă pronunţ asupra unor versete despre care este, la rându-i, întrebat de ucenici. Pasajul scripturistic este următorul: „Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură”  (Evrei 6, 4-6). Întrucât tema cuprinsă este una de mare actualitate, m-am gândit să vă împărtăşesc parte din concluziile la care am ajuns reflectând la aceste cuvinte ale Sf. Ap. Pavel. Fără un reper patristic, e uşor de înţeles nedumerirea celor care găsesc o serioasă piatră de poticneală în citatul anterior. Pentru că, la o lectură superficială, se poate deduce că există situaţii în care este cu neputinţă omului să se mai pocăiască, o dată ce a căzut. Cu atât mai contrariantă este o astfel de interpretare, cu cât ea vine în flagrantă contradicţie cu toată învăţătura Mântuitorului, propovăduită ca atare de Biserică, din care reiese că omul are şansa de a se pocăi în orice clipă, atâta vreme cât trăieşte pe pământ, chiar şi înainte de a-şi da ultima suflare. (Până şi Iuda Iscarioteanul, dacă s-ar fi pocăit precum Petru, cel ce s-a lepădat de trei ori de Domnul, ar fi avut şi el şansa de a se îndrepta. Faptul că el a ales să se spânzure nu ţine de nici o predestinare, ci reprezintă o opţiune făcută din mândria celui care preferă să se omoare, decât să admită că a greşit şi să ceară iertare). Mai mult, însuşi „apostolul neamurilor”, Pavel, spune, spre exemplu, corintenilor că se teme ca, venind la ei, să nu-i găsească „pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Corinteni 12, 21). Şi din acesta, dar şi din alte pasaje ale epistolelor sale, reiese clar că cel ce s-a convertit pe drumul Damascului nu poate fi decât un fervent învăţător al pocăinţei, care este o şansă acordată oricui de a se ridica din păcat către Dumnezeu…

Imediat ce am primit mesajul amintit la început, m-am îndreptat către comentariile patristice, sursa autorizată din Biserică în a ne desluşi cuvintele Sfintei Scripturi. Şi Părinţii Bisericii au sesizat pericolul ca aceste trei versete să fie interpretate în sensul în care omului i-ar putea fi refuzată pocăinţa. Sfântul Ambrozie al Milanului afirmă însă, încă de la începutul comentariului său pe marginea acestor versete (în volumul „Despre pocăinţă”), că Apostolul Pavel nu poate „învăţa ceva în contradicţie cu propria sa faptă. El a acordat, la Corint, iertarea păcatelor, ca urmare a pocăinţei; cum ar putea, aşadar, el însuşi, să vorbească împotriva propriei sale decizii?”. Ca atare, Sf. Ambrozie nu poate decât să susţină că aici apostolul ne învaţă „ceva diferit, dar nu contrar cu ceea ce a făcut anterior”. Ceea ce ne învaţă în Epistola sa către Evrei este că „repetarea, de către oricine, a Tainei Botezului nu este permisă”.

Aceeaşi interpretare am găsit-o în mai multe comentarii patristice (de fapt, în toate cele care sunt acum disponibile, conform editorilor monumentalei colecţii „Ancient Christian Commentary on Scripture”): „botezul este o cruce (…) şi nu este posibil ca Hristos să fie răstignit a doua oară”, „dacă trebuie să ne botezăm din nou, trebuie ca acelaşi Hristos să moară din nou” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Despre Epistola către Evrei”); „botezul este unul singur” (Theodoret din Cyr, „Tâlcuire la Evrei”); „cei care propun două botezuri cer răstignirea din nou a Fiului lui Dumnezeu” (Efrem Sirul, „Comentariu la Epistola către Evrei”); „botezul este o taină şi este suficient o dată pentru totdeauna” (Severian din Gabala, „Fragmente despre Epistola către Evrei”).

Care este „al doilea botez”?

Lecturând din nou, cu mai multă atenţie, pasajul de la Evrei 6, 4-6, ne este mai uşor să sesizăm o nuanţă care scapă cititorului obişnuit. Anume în text nu ni se spune că este cu neputinţă să se pocăiască cei care au căzut, ci că este cu neputinţă ca aceia care „s-au luminat odată”, căzând în păcat,„să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă”. Din tradiţia liturgică ştim că cel care s-a botezat mai este numit şi „luminat” (de aici şi denumirea de „săptămâna luminată” pentru prima săptămână ce urmează Sfintelor Paşti, pentru că în această perioadă cei care se botezau la acest mare praznic – şi erau mulţi, mai ales în primele secole creştine – veneau la biserică doar în haine albe). Aşadar, o dată ce ai primit „luminarea” şi te-ai „înnoit” în apa botezului, nu mai poţi să beneficiezi de această taină, indiferent cât de mare ar fi căderea ta. Chiar şi pentru cel care se leapădă de Hristos şi se converteşte, spre exemplu, la islamism, dacă se pocăieşte şi revine în Biserică, este reprimit în sânul comunităţii, dar nu i se repetă Taina Botezului, ci doar primeşte Taina ungerii cu Sfântul şi Marele Mir.

Botezul nu se repetă nici când este săvârşit în situaţii de urgenţă. Dacă un copil nebotezat este pe punctul de a muri, atunci orice membru al Bisericii (bărbat sau femeie) are dreptul şi datoria de a-l boteza cu apă rostind formula: „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Dacă pruncul nu moare, ci trăieşte, ulterior se face slujba Botezului, dar fără ca acesta să mai fie cufundat în apă şi fără a se mai rosti formula respectivă. O altă situaţie specială întâlnim când o persoană nu ştie sigur dacă a fost botezată (cazul, cel mai adesea, al copiilor crescuţi în orfelinate, mai ales în vremea comunismului). Într-o astfel de situaţie, dacă nu se găsesc nici un fel de informaţii sau mărturii despre săvârşirea acestei taine, se face botezul persoanei respective rostindu-se următoarea formulă: „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (N), dacă nu a mai fost botezat(ă), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. În rest, slujba este aceeaşi ca la un botez obişnuit.

Pasajul despre care vorbim în acest articol şi care susţine, în mod categoric, faptul că nu este posibil a repeta botezul, ar trebui să reprezinte un serios prilej de reflecţie pentru cei care (din anumite confesiuni, declarate creştine) insistă pentru rebotezarea cuiva, chiar dacă a primit Taina Sfântului Botez. Argumentul care se invocă cel mai adesea este acela că botezul nu ar fi valabil, fiind săvârşit în fragedă pruncie şi că omul trebuie să aleagă în mod conştient a fi botezat. Nu mai este spaţiu pentru a invoca toate argumentele scripturistice şi patristice în favoarea botezului copiilor, încât am să aduc în atenţie doar unul, de bun simţ. Dacă nu se poate boteza decât o persoană matură şi capabilă să discearnă/ să aleagă, atunci ce ne facem cu acei copii care mor înainte de a putea fi botezaţi? Nu S-a răstignit Hristos şi pentru aceştia?… Ca să nu mai spun că, oricât de înţelept/ citit/ matur/ evlavios ai putea fi, tot nu poţi fi conştient pe deplin de ceea ce înseamnă Taina Botezului, astfel încât să ştii bine ce alegi a primi! Este o mândrie fără margini să crezi că poţi tu desluşi tainele lui Dumnezeu fără a fi călăuzit de Duhul Sfânt, pe care tocmai prin Botez şi Mirungere Îl dobândeşti!

Ar mai fi multe de spus despre acest citat de la Evrei 6, 4-6. Spre exemplu, el ne conduce şi cu gândul la o afirmaţie de natură eretică, a celor care susţin că, la un moment dat, Hristos se va lăsa omorât şi de demoni ca şi pe aceştia să-i mântuiască. Or, demonii sunt îngeri creaţi de Dumnezeu care au „gustat darul cel ceresc”, care au ales să se rupă de Dumnezeu după ce L-au cunoscut, ştiind foarte bine ce consecinţe va avea gestul lor, în căderea lor nefiind ispitiţi de nimeni, cum a fost omul în Eden. Ca atare, pentru unii ca aceştia nu mai e posibil „să se înnoiască iarăşi”, de vreme ce ei refuză, conştient, pe Dumnezeu.

Dar aş prefera să închei articolul sesizând în acest citat un îndemn al Apostolului Pavel spre continua desăvârşire. Iată ce perspectivă dumnezeiască se deschide în faţa noastră: să gustăm „darul cel ceresc”, să fim părtaşi„Duhului Sfânt”, să gustăm „cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor”. După cum deducem din cuvintele pauline, e o stare posibil de atins pentru fiecare dintre noi, chiar dacă mai şi (re)cădem în păcate. Dacă Botezul nu se repetă, avem şansa numită Spovedanie sau Taina Pocăinţei, care mai e numită şi „al doilea Botez”. La ea apelăm oricât de des avem nevoie căci nu e una dintre tainele irepetabile. Să o folosim nu „din an în Paşti”, ci cât mai des şi cât mai cu folos, ca pe o scară către cer. Iar o scară, cu cât are treptele mai rare (mai depărtate), cu atât se urcă mai anevoios; cu cât treptele sunt mai dese, cu atât e mai uşor de urcat.

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro

Reclame

Primul cuvânt antisistem al părintelui Hariton Negrea, actualul stareţ al mânăstirii Petru Vodă, împotriva actelor electronice

Părintele Hariton Negrea: Despre actele electronice

Imediat după ziua de naştere a părintelui Iustin Pârvu (10 februarie), a apărut pe site-ul mânăstirii Petru Vodă primul articol antisistem, împotriva cipurilor. Autorul e chiar stareţul, părintele Hariton. Oare vrea să îi calce pe urme marelui duhovnic al neamului? Să-l ajute Dumnezeu! 

Iată textul:

Nu vă închipuiţi cu chipul lumii acesteia! zice Domnul. Care este chipul lumii, decât cugetul trupesc, pofta ochilor, trufia vieţii? Cugetul trupesc este activitate a minţii ale cărei înţelegeri sunt lipite şi sunt unite cu lumea materiei. Acest cuget trupesc este întrucâtva măsurabil, şi fiindcă este atât de observabil. Prin identitatea numerică (cu microcip sau fără), creştinul e înşelat să se identifice cu cugetul trupesc, lepădat la Botez, şi să se lepede de cugetul duhovnicesc, primit la Botez şi simbolizat de numele creştin.

Precum ştim, prin Taina Botezului omul se leapădă de satana, adică de orice duh care tăgăduieşte venirea lui Hristos în trup, prin Botez omul se leapădă de toate lucrurile satanei, adică de orice înfăţişare a răului, toate fiind azi legiferate şi devenite normă, prin Botez omul se leapădă de toţi slujitorii satanei, adică de duhurile răutăţii care lucrează şi nevăzut, dar şi văzut, prin oameni care din voia lor se fac slugi ale lui, precum declară despre ei înşişi cei ce deţin puterea lumească azi. E de la sine înţeles că dacă omul se re-identifică cu acestea trei, lepădate la Botez, atunci se leapădă de Botez şi se re-dăruieşte satanei. Nu e nevoie să mai spună cu cuvintele că se leapădă de Hristos, din moment ce semnătura sa, oferită satanei, dovedeşte acea afirmaţie, o dovedeşte cu fapta, care vorbeşte mai mult decât vorba. Păi, un asemenea gest, care este expresia voinţei libere a omului, nu poate fi considerat fără importanţă, fără a se considera la fel de fără importanţă şi Botezul. Dumnezeu respectă voia liberă a omului: dacă omul voieşte şi se leapădă de satana, Dumnezeu îl primeşte, îl sfinţeşte şi-l face al Său. Dacă omul voieşte şi se leapădă de numele creştin şi semnează că toată identitatea şi activitatea sa o dăruieşte satanei, lucrurilor satanei şi slujitorilor satanei, atunci omul se leapădă de Botez, iar Dumnezeu respectă acest gest, şi Se retrage, retrage harul Botezului din omul acela. Fără harul Botezului, omul acela fără nici o îndoială că nu mai poate fi spovedit, împărtăşit, preoţit, călugărit, înmormântat, sau pomenit la Liturghie, fiindcă a devenit întocmai ca un nebotezat, faţă de care se aplică acele canoane, abundent explicitate de Sfinţi şi de Sinoade mai ales în secolele I-IV, despre cel ce s-a lepădat de Botez. Fireşte, un asemenea om nu mai poate fi numit slujitor al lui Dumnezeu (arhiereu, preot sau călugăr), fiindcă nu poţi sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu şi mamonei. Nu poţi să te lepezi de Botez şi să te mai numeşti preot, sau să ai preoţie lucrătoare. Ce epicleză faci, dacă nu eşti conştient de lepădarea de Duhul Sfânt pe care o faci identificându-te satanei? În prigoana comunistă cei care s-au lepădat de Dumnezeu au fost răsplătiţi cu funcţii şi bani, dar au devenit fiare, iar cei care au mărturisit pe Dumnezeu au fost hăituiţi, defăimaţi, înfometaţi, închişi, torturaţi, ucişi, dar au devenit sfinţi. La fel, dar mai greu, va fi şi acum. Oare a minţit vreodată Dumnezeu? Dacă El Însuşi a făgăduit că va ocroti pe cei ce nu se vor lepăda, oare nu va împlini făgăduinţa Sa?

Porunca Noului Testament este ca creştinul să dea, cu supunere şi bună rânduială, ascultare puterii stăpânirii lumeşti prin respectarea legilor, dacă ele nu sunt potrivnice lui Dumnezeu, plata birului, dacă nu este asuprit. Celui căruia eşti dator cu cinstea, dă-i cinstire, zice apostolul, şi cu adevărat li se cuvine cinstire celor care ne-au condus bine, sufletele şi trupurile. Celui cu vama, dă-i vama, zice iarăşi apostolul – dar dacă nu eşti la vamă, de ce să plăteşti vamă? Dacă nu vreisă treci vama în spaţiul Schengen, de ce să plăteşti vamă Schengen? Plus că, după cuvîntul Domnului, vama sufletului e mai importantă, de aceea să ne temem, şi pentru aceea să agonisim s-o trecem cu bine.

Da, sufletul şi trupul creştinului aparţin lui Dumnezeu şi nu pot fi date nici măcar omului însuşi, darămite altora, sau slujitorilor satanei. Sufletul şi trupul nu sunt de dat nimănui, ele sunt Biserica lui Dumnezeu, sfinţită, şi afierosită Lui, cumpărată cu preţul Sângelui Fiului lui Dumnezeu. Dacă cineva, fie arhiereu, fie cleric, fie credincios mirean, cutează a spune că creştinul trebuie să-şi dea sufletul şi trupul bir cezarului, sau că trebuie supunere faţă de cezar chiar dacă asta înseamnă pierderea vieţii veşnice, pierderea harului, un asemenea om care predică nemântuirea şi sclavia, e vrednic de anathema, el şi învăţătura sa mincinoasă, satanică, potrivnică Scripturii şi Sfinţilor Părinţi. Asemenea oameni sunt precum iudeii de odinioară care ziceau: Nu avem alt împărat decât pe Cezarul.

Cum să dăm lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu, dacă nu suntem conştienţi de ce înseamnă chipul şi asemănarea Lui în noi? Darurile Duhului Sfînt primite la Botez curăţă chipul dumnezeiesc din om şi-l pregătesc pentru unirea cu el după asemănare, care vine prin faptă împlinită prin strădania şi voia omului, cu ajutorul Domnului.

Asemănarea vine prin fapta lăuntrică, fapta dinafară, care se face prin împreună-lucrarea dintre voia liberă şi har. Fără strădania aceasta chipul dumnezeiesc sădit natural în om se întunecă. Noua orînduire ideologică a lumii interzice asemănarea omului cu Dumnezeu.

La fel cum orice formă de păcat, de la cel mai fin gând, la cea mai grosolană faptă, sunt numite cu numele generic de păcat, tot astfel orice formă de act de identificare cu antihrist este numit lepădarede credinţă. Lepădarea mai mică e păcatul, lepădarea mai mare e patima, lepădarea propriu-zisă este tăgăduirea identităţii creştine (vezi lepădarea lui Petru, care n-a zis că se leapădă de Hristos, ci: nu sunt eu ucenicul Lui), şi lepădarea totală este apostazia apocaliptică, prin implant.

Nu contează cum suntem numiţi de satana, ci cum suntem numiţi de Dumnezeu, de aceea dacă prin identitatea numerică suntem ocărâţi de satana nu contează atât cât faptul că noi înşine acceptând-o din voia noastră, ocărâm numele lui Dumnezeu pe care-l purtăm. Azi identificarea nu o face Cezarul, iar omul să fie pasiv, şi deci nevinovat, aşa cum au făcut odinioară Nero şi ceilalţi tirani prigonitori ai creştinismului. Acum Cezarul cere ca omul însuşi, din voia sa, cu conştiinţa sa, să se numească pe sine slugă a lui antihrist, şi obiect într-o maşinărie drăcească. Cezarul cere tocmai acest gest liber, pentru ca nu el să poarte vinovăţia tiraniei, ci omul însuşi să fie responsabil pentru propria sa lepădare. De aceea, la nivel teologic, nu contează în prim-plan obiectul sau modul prin care se face lepădarea, atâta vreme cât ea asociază voinţa liberă a creştinului cu simbolul numărului numelui fiarei, contează conştiinţa cu care s-a făcut acea consimţire, gradul de consimţire. Păcatul se raportează la două puteri sufleteşti: puterea libertăţii voinţei şi puterea înţelegătoare sau cuvântătoare, sau de cunoaştere, prin urmare păcatul fără voie şi fără ştiinţă e tot păcat, chiar dacă e canonisit mai uşor, şi lesne de iertat la Dumnezeu. Diferenţa dintre actele respective este doar gradul de consimţire a omului cu satana.

De pildă, un grad mai mic este a intra pe internet, a scrie: www. care într-o anume numerologie înseamnă 666, şi a face acest compromis pentru a cunoaşte un lucru sau altul, sau pentru înlesnirea comunicării. Gestul pare insignifiant, dar el e făcut de toţi oamenii care intră pe internet. Nu este oare un gest potrivnic sfintei cruci, pe care credinciosul o face înaintea oricărui lucru bun, sau înainte de intrarea în sfânta biserică? A intra pe internet cere acest mic obol satanei, a scrie numărul numelui fiarei, spre a intra în capiştea virtuală a ei. Acest compromis pus ca obligaţie socială este o sfidare a sfinţeniei sufletului creştin, şi totuşi, având credinţa că harul lui Dumnezeu îl va feri de înţepătura scorpiei şi de veninul aspidei, creştinul nu consideră că săvârşeşte o impietate tipărind numărul de intrare pe internet, şi nici nu i se socoteşte lepădare, de ce? – pentru că nu se identifică pe sine cu acel număr. La fel, când a primit buletin cu CNP. E asociat cu un număr de către stat, lucru prin care statul afirmă o mentalitate materialistă, lipsită de respect faţă de fiinţa umană, şi potrivnică tainei creştinătăţii. Asocierea aceasta pe care creştinul a fost forţat s-o primească în plin moment comunist, iată că, din lipsă de păstori şi de mărturisitori, creştinul a acceptat să fie asociat cu un număr, ca şi când ar fi deţinut. A trecut cu vederea, a răbdat, mai bine zis. Iar după Revoluţia din 89 s-a demonstrat limpede că românii chiar sunt deţinuţi într-un Lagăr mai mare, unde pot alege între soiuri de produse de cumpărat, dar în realitate sunt lipsiţi de orice libertate de decizie. Acuma Lagărul nu mai vrea să recunoască nici numele creştin, nici numele părinţilor. De ce? pentru că, din perspectiva mentalităţii Cezarului de azi, persoana a devenit, prin CNP, individ, din individ devine element (prin actele electronice), din element devine variabilă (prin microcip), iar din variabilă devine particulă (prin virtualizare totală), iar particula este insignifiantă în sine, ea n-are valoare decât într-un agregat, o formaţiune dată ei de o instanţă de dincolo de această lume, numită Putere Dumnezeiască. Nu sună cunoscut? N-a fost şi pe vremea lui Nabucodonosor la fel? N-am citit cu toţii în Vechiul Testament? Iată, azi Cezarul vrea să se numească pe sine dumnezeu, iar tot omul să i se închine. Duhul Sfânt ne arată nouă, creştinilor, acestea, toţi le vedem limpede, de la copilaş la moşneag. Că nu de la şcoală înveţi să te mântuieşti, ci din rugăciune, din Sfânta Biblie, şi dacă trăieşti viaţa Bisericii. Nu ne trebuie să despicăm firul, avem credinţă în duhovnicii neamului creştin, şi ŞTIM că actele astea nu-s de la Dumnezeu, nu-s bune, nu te mântuieşti dacă le primeşti.

Duhul Sfânt, iată, lipseşte din cei ce apără identitatea antihristică. Că aceia atât de tare se tem să creadă cugetul Bisericii care grăieşte: NU!, şi atât de mult dispreţ au faţă de cuvioşi, de mucenici, de bătrâni, încât fac orice să demonstreze că au ei mai mult rafinament teologic şi mai mult discernământ duhovnicesc decât toţi aceia. Se cred mai deştepţi, mai cumpătaţi şi mai sfinţi decât Biserica. Şi Arie făcea aşa, şi toţi ca el, şi nu cred că-i e bine acolo unde e acum.

Ce să zică duhovnicul, la spovedanie, celui necredincios în cuvântul Sfinţilor, care primeşte identitatea potrivnică lui Hristos ca şi cum ar fi o datorie civică, sau ca şi cum nu ar fi el acela care te identifici cu ea? „Te iert şi te dezleg pe tine, robul satanei nr. 746?” Cum să îl împărtăşească? „Se împărtăşeşte robul satanei, nr. 3465?” Cum să se îngroape? „Aici odihneşte robul satanei, nr. 087?” Nu vă amăgiţi! Nu este mântuire pentru cel ce leapădă Botezul.

Iată pun înaintea ta viaţa şi moartea, zice Domnul Dumnezeu. Alege viaţa. Viaţa veşnică. Alege, şi tu creştine, şi tu, necreştine, pe Unicul Stăpân şi Împărat, Hristos.

Sursa: http://manastirea.petru-voda.ro