PROTEST, joi 23 august la Ministerul Agriculturii, ora 12. Asociația PRO Consumatori acuză Guvernul că a provocat dezastrul economiei țărănești: Echipele morții formate din birocrați, jandarmi, politiști, folosindu-se de neputința țăranilor intră în curțile acestora și le ucid porcii sănătoși

Related image

Foto – EXPRESS SUD-EST

Joi, 23 august, în intervalul orar 12.00 – 14.00, 13 organizații vor picheta Ministerul Agriculturii pentru a atrage atenția opiniei publice în legătură cu dezastrul provocat economiei rurale de către cei care gestionează pesta porcină africană la nivel național, informează un comunicat de presă. Organizațiile participante la această acțiune civică sunt: Asociația Pro Consumatori, Federația Solidaritatea Virgil Săhleanu, Asociația „Scut Botoșănean”, Frăția Ortodoxă „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de Biruință”, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Asociația Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei, Asociația Dac Defense, Fundația Buna Vestire, Asociația Noua Dreaptă, Asociația Calea Neamului, Asociația pentru Cultură și Educație Sfântul Daniil Sihastrul, Asociația Oamenilor de Afaceri Creștini Ortodocși și Asociația Rost, precizează sursa citată.

Semnatarii comunicatului afirmă că Guvernul României s-a arătat incompetent în protejarea fermelor românilor de peste porcină și a aplicat măsuri ineficiente și care dăunează grav economiei:

„Făcând o analiză a întregii situații apărute în țara noastră datorită campaniei explozive de eradicare a pestei porcine africane, am constatat următoarele :

1. La începutul lunii martie 2017, Comisia Europeană, prin Comisarul European Vytenis Andriukaitis, conform Scrisorii nr. 1.436/01 martie 2017 a informat și avertizat România că în mai multe părți ale Europei există focare de pestă porcină africană în evoluție, chiar în apropierea granițelor, acesta fiind un mare risc pentru țara noastră. În acest sens, Comisarul European a spus: „ este necesar, ca în regim de urgență să fie luate măsuri….pentru a preveni introducerea virusului cu produse din carne de porc contaminată sau riscul contaminării prin purtătorii de boală”.

2. Deși în România avem o bază legală pentru controlul pestei porcine africane (PPA), respectiv, Directiva 2002/60/CE a Consiliului de stabilire a dispozițiilor specifice de combatere a pestei porcine africane, transpusă în legislația națională prin Ordinul ANSVSA nr. 99/2006, modificat prin Ordinul ANSVSA 7/2010, conform cărora „Prezența sau suspicionarea pestei porcine africane este notificată obligatoriu și imediat autorității veterinare competente teritorial”, Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, în calitate de autoritate centrală competentă, nu a luat nicio măsură pentru a preveni dezastrul economic și social provocat de această boală. Guvernul României, respectiv ANSVSA nu a întreprins măsuri suficiente pentru a împiedica extinderea rapidă a pestei porcine africane la nivel național. Guvernul României a înființat organisme mamut, cum ar fi Comitetul Național pentru Situații Speciale de Urgență – o structură interministerială care funcționează greoi în situații de urgență, în cadrul căruia își desfășoară activitatea Centrul Național de Combatere a Bolilor – structură responsabilă de politica și operațiunile adoptate în combaterea pestei porcine africane în România. În organigrama Centrului Național pentru Combaterea Bolilor se află următoarele unități operative: Unitatea centrală de decizii coordonată de ministrul afacerilor interne, dna. Carmen Daniela Dan, Unitatea operațională centrală condusă de dl. Geronimo Răducu Brănescu, președinte ANSVSA și Unitatea centrală de sprijin formată din consultanți și reprezentanți ai unor ministere și organizații relevante. Totodată, în teritoriu, în fiecare județ, există câte un Centru local de control al bolilor sub conducerea prefecților, care se ocupă efectiv de controlul și combaterea pestei porcine africane. Prefectul fiecărui județ este veriga de legătură a Ministerului Afacerilor Interne în lanțul de comandă la nivel local.

3. În temeiul actelor normative și legislative mai sus arătate, Guvernul României are elaborat, încă de acum câțiva ani, „PLANUL DE CONTINGENȚĂ AL ROMÂNIEI PENTRU PESTA PORCINĂ AFRICANĂ”, conform căruia sunt stabilite modalitățile prin care vor fi dirijate și controlate intervențiile în focarele de pestă porcină africană, precum și modul de ecarisare a materiilor de risc rezultate din aceste focare. Ba mai mult decât atât, procedurile detaliate au fost stabilite în „Manualul operațional pentru intervenția în focarele de pestă porcină africană” (la porcii domestici) și „Manualul operațional pentru combaterea pestei porcine clasice și a pestei porcine africane la porcii mistreți”, acestea făcând parte din Planul de Contingență. Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, în calitate de autoritate centrală competentă, nu a respectat procedurile stabilite în planul de contingență și nici normele metodologice de aplicare ale acestuia. Astfel, ANSVSA nu a acordat atenția cuvenită apariției primului focar de pestă porcină africană în județul Tulcea, respectiv în data de 10 iunie 2018. La acea dată, președintele ANSVSA se afla în China însoțit de proprietari de ferme de porci, unul dintre aceștia fiind directorul executiv al DSVSA Dâmbovița, interesați în a găsi potențiali cumpărători chinezi. De asemenea, în perioada 11-15 iunie 2018, directorul general al ANSVSA a plecat la cursuri în Spania, în condițiile în care în țară era stare de urgență și ar fi trebuit să coordoneze acțiunile specifice de blocare a extinderii pestei porcine în județul Tulcea. S-a efectuat uciderea porcilor, atât din cadrul fermelor de specialitate, cât și din gospodăriile private ale țăranilor din mediul rural, fără discernământ, la grămadă, fără analize și cercetări temeinice, fără respectarea normelor legale de sacrificare a animalelor impuse de către Autoritatea pentru Protecția Animalelor, fără respectarea normelor privind colectarea, depozitarea, transportul și ecarisarea cadavrelor, iar ulterior salubrizarea locurilor afectate. Și mai grav decât atât, prin aplicarea defectuoasă a procedurilor ce se impuneau, autoritățile „competente” au pus în pericol siguranța națională, datorită modului în care animalele au fost colectate, sacrificate, ulterior cadavrele depozitate, transportate și îngropate (în unele zone ale țării porcii au fost îngropați de vii, acesta reprezentând un act de mare cruzime față de animale, săvârșit cu intenție și premeditare).

4. Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, în calitate de autoritate centrală competentă, la simpla suspiciune de posibilă existență a virusului PPA, avea obligația :
să informeze prin campanie națională, atât populația României, cât și fermierii crescători de porci, cu privire la modalitatea prin care se poate preveni infectarea animalelor din gospodăriile particulare și ferme;
să pună în aplicare Planul de Contingență, astfel încât, prin amploare și intensitate, situația să nu amenințe viața și sănătatea populației, a animalelor, siguranța alimentelor, mediul înconjurător, valorile materiale și culturale importante, creșterea porcilor în România constituind o tradiție strămoșească;
să depună toate diligențele pentru „restabilirea stării de normalitate fiind necesară adoptarea de măsuri și acțiuni urgente prin alocarea de resurse suplimentare importante și managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate în combaterea bolilor.”

5. În data de 25 mai 2017, Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) prin reprezentantul său legal, președinte Geronimo Brănescu, anunță că „Organizația Mondială pentru Sănătatea Animalelor a declarat România Țară liberă de pestă porcină„ și că „țara noastră va relua exportul de carne de porc, iar în acest sens au fost demarate negocierile cu câteva țări”. Cu toate acestea, la sfârșitul lunii iulie 2017, ANSVSA dă un comunicat oficial prin care anunță că „virusul bolii PPA a fost introdus în România prin intermediul unor produse de origine animală contaminate, provenite din Ucraina”, iar în luna ianuarie 2018, aceeași autoritate anunță că în România a apărut un nou focar de pestă porcină, fără a mai menționa proveniența virusului.

6. În nicio localitate din mediul rural unde s-a confirmat existența a cel puțin un focar, porcii sănătoși confiscați de autorități în vederea uciderii nu au fost cântăriți de către echipele care reprezintă autoritatea statului român.Evaluarea animalelor confiscate s-a facut ochiometric, fapt ce a dus la prejudicierea proprietarilor de animale cu sume importante de bani. Cert este că acei cetățeni au de primit cu 30% mai puțin decât valoarea reală a animalelor respective.

7. Se cheltuie sume mari de bani din bugetul țării cu soluții de dezinfectare. Această măsură este ilogică și nu are niciun efect în stoparea extinderii pestei porcine africane, deoarece acești viruși/microorganisme „nu se așează” numai pe roțile mașinilor, microorganismele se află peste tot, în interiorul mașiniilor, pe hainele celor care se află în mașinile respective etc. Se cheltuiesc sume impresionante de bani fără niciun rezultat, de fapt se alimentează conturile unora din cercurile apropiate puterii locale în zonele afectate de pesta porcină africană.

8. În toate comunicările oficiale, ANSVSA a dat asigurări că pesta porcină africană nu afectează oamenii, neexistând nici cel mai mic risc de îmbolnăvire pentru oameni, acest virus având, însă, impact la nivel social din punct de vedere economic. În prezent se distrug cantități impresionante de carne de porc provenită de la animale sănătoase. Pentru un porc găsit bolnav se ucid preventiv prin gazare și, ulterior, se îngroapă circa 2.000 porci sănătoși!

9. Ministrul agriculturii și dezvoltării rurale, domnul Petre Daea, prin Ordinul nr. 1295 din 3 august 2018 îi obligă pe proprietarii de teren agricol cultivat cu porumb din zonele afectate de pesta porcină africană să achiziționeze dispozitive pentru împrăștierea substanțelor dezinfectante, să dezinfecteze mașinile agricole la ieșirile din suprafețele agricole unde s-a efectuat activitatea de recoltare, să distrugă prin ardere lanurile de porumb afectate de mistreți și să dezinfecteze zona respectivă. Pesta porcină africană va duce la dispariția unor animale și păsări sălbatice din pădurile României! În termen de 90 de zile trebuie împușcați 27.914 de mistreți! Mult mai grav este faptul că pe o rază de 13 km din zona fiecărui focar de pestă porcină africană vor fi împușcați toți mistreții și toate speciile de prădători cu păr și pene! În județele Constanța, Tulcea și Brăila vor fi împușcați toți prădătorii cu păr și pene! Pădurea din această zonă va ajunge precum Marea moartă!!!

10. Pesta porcină africană este cea mai dură lecție de economie aplicată fermierului român cu ajutorul cozilor de topor din România! Cine scapă de pesta porcină africană, NU scapă de MAFIE! Crescătorii de porci din România sunt loviți din două direcții, una este cea cunoscută multora dintre noi – pesta porcină africană care extinde fulgerător cu ajutorul ANSVSA, iar cea de-a doua lovitură vine din partea achizitorilor de porci/unităților de abatorizare din România, care atenție, în zonele neafectate de pesta porcină africană, oferă la unison un preț de achiziție de sub 5 lei per kg în viu, mult sub prețul sub care crescătorii de porci înregistrează pierderi, adică cel de 6 lei per kg în viu! Să fie vorba de o înțelegere între aceștia?

„Cum a venit pesta porcină la noi? Datorită unei erori umane. Ce înseamnă eroarea umană? Un om nesăbuit care a eludat legile și a intrat în țară cu produse veterinare nesupuse controlului. A hrănit porcii și așa a apărut primul virus în România.” Petre Daea, ministrul agriculturii, interviu acordat ziarului Capital, 13 august 2018.

„Echipele morții formate din birocrați, jandarmi, politiști, folosindu-se de neputința țăranilor dată atât de vârsta înaintată, cât și de boli, intră mai mult cu forța în curțile acestora, ca pe vremea colectivizării, le ucid porcii sănătoși, lăsându-i fără hrană în prag de iarnă. Statul român, din apărător al drepturilor și libertăților cetățenești, s-a transformat în samsarul țăranului român, luându-i acestuia la preț de nimic, în baza unor evaluări ochiometrice, porcul crescut cu trudă în sistem tradițional, așa cum a făcut-o de sute de ani. În foarte multe localități, mii de familii din mediul rural au fost terorizate de către birocrații și incompetenții care se află în acest moment la cârma unor instituții centrale și locale din România! Despre cum a ajuns pesta porcină în România, nu se știe prea multe, doar că „primul virus” a fost adus de către „un om nesăbuit” conform celor declarate de către Petre Daea, ministrul agriculturii. Instituțiile importante ale statului român încă fac cercetări pentru a afla cum au pătruns în țară virusul nr. 2, nr. 3 și așa mai departe!” conf. univ. dr. Costel Stanciu, președinte APC.

Cum își protejează autoritățile „competente” din România, țara, populația de la orașe și sate, industria producătoare de alimente, micii și marii întreprinzători, sursele și resursele care asigură hrană în mod curent și obișnuit în țara noastră, implicit interesul major pentru siguranța națională, etc….? Cum s-a ajuns în această situație? Cine este răspunzător pentru IGNORANȚĂ, NEGLIJENȚĂ și ABUZ? Cine este răspunzător pentru prejudiciile imense și efectele provocate de această epidemie de pestă porcină africană?

La toate acestea, și la multe alte întrebări, trebuie să ne răspundă neîntârziat Guvernul României împreună cu toate autoritățile competente subordonate și abilitate în supravegherea, controlul și prevenirea unor astfel de situații, precum și Consiliul Suprem de Apărare al Țării, aceasta fiind o prioritate printre multe alte priorități ce nu suportă amânare!”, sună textul comunicatului.

Sursa: activenews.ro

Reclame

ROMÂNIA ÎN PRAGUL DEZASTRULUI – Colonizarea prin LANDGRABING (acaparare de pământ)

Image result for tarani la arat

„La arat” – Ludovic Bassarab

Iată ce citim pe site-ul dantanasa.ro: 

Fenomenul de colonizare pe timp de pace prin landgrabing (acaparare de pământ) pune în pericol siguranța națională a României 

Fenomenul de landgrabing (acaparare de pământ) are la bază voința politică a unui stat terț, de acaparare de pamânt într-o țară vizată printr-o tehnica insidioasă de colonizare pe timp de pace.

Vezi și Vânzarea pământului către străini în țările europene: Franța versus colonia România

Tehnicile de colonizare prin acaparare sunt multiple:

  • Acaparare prin cumpărare de către entități economice (de regulă multinaționale, bănci, asiguratori, fonduri de investiții, speculatori, ferme industriale etc..) cu credite bonificate de către statul colonialist (cu dobândă de regulă între 0 și 1 %);
  • Acaparare prin cumpărare de către societăți economice de stat (vezi cazul Chinei și al țărilor din Golful Persic);
  • Acaparare prin arendare urmată de cumpărare de către entități economice (de regulă multinaționale, bănci, asiguratori, fonduri de investiții, speculatori, ferme industriale etc..) cu credite bonificate de către statul colonialist (idem mai sus);
  • Acaparare prin cumpărare juridică mascată prin contracte de buzunar” prin care se induce în eroare statul colonizat vis a vis de identitatea reală a cumpărătorului;
  • Acaparare prin cumpărare juridică mascată prin “acte doveditoare de proprietate de fapt” și nu de drept” inducând în eroare statul colonizat vis a vis de suprafața reală acaparată;
  • Acaparare prin cumpărare juridică mascată prin “operațiuni sub steag fals” prin intermediul unor societăți anonime;
  • Acaparare prin retrocedări masive către cetățenii aparținând unui stat vecin cu antecedente istorice complexe, prin falsificarea arhivelor (vezi forumul Transilvania Furată);

 Consecintele legate de siguranța națională și europeană prin acțiuni speculative de acaparare de terenuri (landgrabing) sunt extrem de grave:

– defrișarea pădurilor României de către companii multinaționale și fondurile speculative prin acaparare de terenuri;

– acapararea resurselor regenerabile (fotovoltaice, eoliene, hidrotehnice, geotermale) de către companii multinaționale și fondurile speculative prin acaparare de terenuri ;

– jefuirea resurselor solului (pământuri rare și metale rare) de către companii multinaționale și fondurile speculative ;

– acțiuni speculative de acaparare de terenuri agricole de către utilizatori ce le schimbă categoria de folosință în terenuri producătoare de agrocarburanți sau bioenergie prin tehnologii extrem de chimizate ce afectează grav sănătatea populației;

– acapararea geostrategică de suprafețe mari de teren în interiorul țării în lungul fâșiei de frontieră de către « cetățeni sau structuri și entități »  aparțínând unor țări vecine sau cu risc ridicat de securitate pentru România;

– fragilizarea geostrategică a României prin acaparare geolocalizată de terenuri, urmată de atacuri cu arme geoclimatice (ex.în zonele cu defrișări masive) prin distrugerea moralului populației, din partea unui inamic real sau potențial ;

– emigrarea masivă din spațiul rural a cca. 4 milioane de persoane tinere care constituie țesutul social pentru mobilizare în caz de forță majoră ;

– afectarea gravă a sănatății populației prin practicarea unei agriculturi industriale chimizate;

– părăsirea muntelui de către cca. 1 million de țărani, munte ce reprezintă ultima redută de apărare națională în caz de forță majoră ;

– sărăcirea programată a populației rurale în special în zonele geostrategice de frontieră (vezi cazul județului Vaslui) prin practicarea unei agriculturi industriale chimizate și crearea de vulnerabilități aferente;

-hrănirea deliberată a populației României cu alimente industrializate (chimizate, iradiate, hormonizate, modificate genetic etc…) ce reduc potențialul fizic și intelectal al cetățenilor români prin afectarea iremediabila a ADN-ului uman;

– dispariția țăranilor ca grup social cu cea mai ridicată natalitate, atât de necesară pentru o țară aflată în criză și pentru o Europă aflată pe topoganul demografic;

– afectarea gravă a securității europene prin acaparare geostrategică de terenuri de către persoane (fizice și juridice) non EU în contextul crizelor viitoare ale migranților și refugiaților economici, politici și climatici;

În toate țările Uniunii Europene, cumpărarea de pământ de către străini este o problemă de siguranță națională iar avizele de cumpărare sunt eliberate de către Ministerul Apărării și C.S.A.T.

Numai în România C.S.A.T. și Ministerul Apărării nu au astfel de preocupări de siguranță națională?

Oare ce păzesc?

 Avram Fițiu, www.avramfitiu.ro via www.romanianoastra.ro


Pe profesorul universitar în agronomie Avram Fițiu l-am mai văzut aici: 

UN MILION DE VLAHI în Carpații Nordici

Ţăranii din 1907 au oprit înstrăinarea pământurilor prin jertfa lor de sânge. Ce se întâmplă acum în România şi cât de gravă este situaţia

După cum citim la articolul:

Răscoala ţăranilor

Campania Jurnalul National - 1907-2007: Un secol de Flamanzi

Începând cu mijlocul secolului al XlX-lea, evreimea khazară (nu neapărat khazară – n. admin) din Moldova devenea stăpână pe averea imobiliară prin intermediul instrumentelor de credit şi reuşea chiar să torpileze întemeierea Băncii Naţionale Române care – spre paguba cămătarilor şi bancherilor evrei – ar fi reglat şi ordonat circulaţia financiară şi ar fi pus bazele unei instituţii naţionale de credit. Prin instrumente de credit şi ipoteci, evreii au reuşit să-şi subordoneze în Moldova o bună parte din marea proprietate funciară boierească, devenind astfel proprietarii de fapt ai acesteia.

În 1848 revoluţionarii moldoveni, foarte mulţi dintre ei masoni idealişti, care nu cunoşteau relaţiile de subordonare a lojilor masonice faţă de Alianţa Universală Israelită, au alcătuit un comitet în frunte cu Vasile Alexandri pentru redactarea programului revoluţionar, intitulat „Petiţia Proclamaţie”, care avea 25 de puncte. Reformele economice stipulate de acest program au fost însă speculate de evreime în folos propriu şi în dauna economiei naţionale.

Evreii au preluat din Petiţia-Proclamaţie lozinca „dezvoltarea comerţului” pe care au exploatat-o însă pentru dezvoltarea comerţului evreiesc, sub protecţia politică a Alianţei Universale Israelite şi cu sprijinul capitalului financiar internaţional evreiesc, beneficiind de o propagandă susţinută prin presa subordonată din Principatele Române şi din străinătate. După Revoluţia de la 1848, cei mai mulţi arendaşi de moşii erau evrei, iar la sfârşitul secolului XIX se organizaseră deja în mari trusturi arendăşeşti, punând mâna pe furniturile publice, pe perceperea accizelor şi a comerţului de bancă, îşi întăriseră hegemonia în comerţul cu amănuntul şi debutaseră în comerţul mare şi în industrie – activitate de pionierat. Petrolul şi aurul verde, pădurile, cu industriile aferente, devin cu timpul obiectivele principale ale războiului economic dus de evrei şi va avea efecte devastatoare pentru ţară. Nu le scapă din mâini nici prostituţia sau comerţul cu carne vie.

Iată numai un exemplu al înlăturării românilor din activităţile rentabile: la Iaşi, în 1839, existau 627 breslaşi români, pentru ca în 1909 să mai fie doar 71, în schimb existau acum 556 de breslaşi evrei.

Arendaşii evrei sau „cămătarii de pământ” – cum îi denumea Dr. G.D. Creangă în lucrarea sa „Situaţia arendaşilor faţă de chestiunea ţărănească” – erau organizaţi în trusturi, încurajate în mare măsură din afara ţării, de unde consorţii iudaice le puneau la dispoziţie capitalul necesar pentru a putea pătrunde masiv în agricultură.

Motivul pentru care boierimea autohtonă şi-a arendat moşiile către evrei, suspendându-şi astfel dreptul la proprietatea funciară, este acelaşi pe care l-a avut cu mult înainte şi aristocraţia poloneză, şleahta, şi care dusese la răscoalele ţăranilor poloni, apoi ale cazacilor: fuga de muncă şi de răspundere, luxul nemăsurat, obiceiul de a sta în străinătate şi de a petrece, decadenţa moravurilor etc. Toate acestea necesitau sume mari de bani, puse la dispoziţie de evreul cămătar care obţinea arenda cu toate privilegiile acordate boierului: dreptul de a avea cârciumă, brutărie, măcelărie, de a ţine farmacie, de a vinde peştele heleşteelor, de a percepe taxe la vaduri şi pentru păşunat, de a tăia pădurile. În 1903, în Ţara de Sus, 399 de evrei ţineau în arendă 45,57% din proprietăţile (moşiile) de peste 50 de hectare, în timp ce altă pondere, de 48% din proprietatea funciară (cu o suprafaţă de 497.979 hectare), erau exploatate de evrei în asociere cu arendaşi de altă etnie, chiar şi cu ciocoi români.

Aşa cum am arătat, spre sfârşitul secolului XIX şi în primul deceniu al secolului XX, evreimea care se ocupa cu exploatarea proprietăţii funciare era organizată în trusturi arendăşeşti, unul dintre cele mai mari trusturi arendăşeşti evreieşti fiind cel al fraţilor Fischer: Marcu zis Mochi, Kalman, Froim, Schoel şi Avram. În 1904 acest trust stăpânea şi exploata la sânge 237.863 ha pământ arabil, iazuri, păşuni, alcătuind o feudă cu 79 de comune rurale, botezată „Fischerland”, pe teritoriul căreia circula moneda Fischerilor, şi nu moneda naţională. Până şi pentru a-şi adapă vitele la iaz, ca şi pentru lut, ţăranii plăteau taxă evreilor Fischer.

Fraţii Fischer, reprezentaţi de Mochi, reuşiseră să realizeze un adevărat stat în stat, Fischerland-ul fiind premergătorul Judenland-ului (Ţara Evreilor) proiectat de Alianţa Universală Israelită. Tot astfel, mai existau şi alţi capi de trusturi arendăşeşti: Gastiner din Botoşani, Gutman din Roman, Juster şi Mendel din Brăila. La 6 martie 1905, D. Sturza a interpelat guvernul, afirmând că numai Fischerii au arendat de la stat 159.334 ha, de la Casa Şcoalelor, Eforia Sfântului Spiridon, de la societăţi private şi de la particulari.

Arendaşii evrei din România se subordonau, de fapt, la acea dată, strategiei rabinului Reichorn din Praga, care, in 1896, alcătuise planul de iudaizare a proprietăţilor funciare după cum urmează: «în numele justiţiei sociale şi a egalităţii, vom împărţi marea proprietate la ţărani care, fiind lipsiţi de mijloace de exploatare, se vor adresa nouă, devenind datornicii noştri, iar capitalurile noastre făcându-se stăpâne, noi vom fi marii proprietari şi puterea va fi a noastră». Documentul rabinului Reichorn a fost descoperit târziu lumii creştine, într-o sinagogă din Madrid, şi publicat de ziarul italian Accecicilo Tardi din 8 Octombrie 1938.

Acesta este motivul real pentru care francmasoneria, manipulată la rândul ei, a stimulat pretutindeni reformele agrare, evreii pândind momentul când, după reformă, ţărănimea împroprietărită, lipsită de inventar agricol, trebuind să plătească diferite impozite, a apelat la capitalul cămătarilor, arendaşilor, băncilor evreieşti, devenind, prin poliţele şi dobânzile la dobândă, sclava acestora. Prin legea rurală de la 1864 s-au împroprietărit în Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova) aproape 468.000 familii de ţărani cu 17.666.000 hectare.

La condamnabila practică de a-şi arenda proprietăţile agricole trusturilor evreieşti s-au pretat, din păcate, nu numai persoane particulare, ci şi aşezăminte de binefacere, ba chiar şi statul, care, de exemplu a dat în arendă evreilor 28.000 de pogoane de pământ ale domeniului Jegălia. Totodată, prin interpuşi, de obicei oameni politici veroşi sau proprietari dornici de câştiguri uşoare, trusturile evreieşti cumpărau moşii pe care apoi le arendau de la proprietarii lor nominali pe o durată de 99 de ani.

La începutul anului 1907, în România Mică arendaşii evrei atingeau cifra de 915, având o suprafaţă arendată de 1.113.147 ha, în afara pădurilor.

Oferind preţuri mult mai mari decât cele practicate până atunci, trusturile evreieşti urmăreau un plan bine chibzuit, acela de a distruge inventarul de proprietate al boierului care arenda. Odată realizat acest obiectiv, în cele mai multe cazuri, proprietarul nu mai era capabil să refacă inventarul necesar exploatării eficiente a proprietăţii şi, ca urmare, era nevoit să-şi arendeze mai departe moşia trustului, de data aceasta, însă, la preţurile impuse de arendaş.

Metodele de exploatare ale arendaşilor evrei, fie individuali, fie organizaţi în trusturi, erau în general asemănătoare. O parte din moşii le subarendau ţăranilor cu preţuri de patru ori mai mari decât preţul la care ei arendaseră; altă parte era exploatată sângeros folosind munca ţăranilor nevoiaşi înrobiţi prin Legea tocmelilor agricole, poliţe cu clauză penală şi dobânzi la dobânzi. Când ţăranii moldoveni de pe moşiile trustului Fischer nu acceptau condiţiile, Mochi Fischer aducea muncitori agricoli ruteni din Bucovina. Al doilea nivel al exploatării consta în faptul că ţăranul era obligat să-şi cumpere toate bunurile de consum numai de la prăvăliile arendaşului sau ale trustului, unde preţurile erau zdrobitoare. Analiza făcută de Eminescu tocmelilor agricole stabileşte că dobânzile percepute de arendaşi începeau cu 90%, cele mai ridicate fiind până acolo încât unii boieri au arendat evreilor până şi bisericile de pe moşiile lor, astfel încât preoţii şi enoriaşii, spre a putea organiza şi participa la slujbele religioase, la botezuri, la cununii şi înmormântări, trebuiau să plătească arendaşului evreu o taxă suplimentară. Bineînţeles că lumânările se cumpărau de la prăvăliile arendaşului la preţul celor din ceară, ele fiind confecţionate din puţina ceară şi multă osânză.

Neputând cumpăra moşii, evreii îi corupeau pe marii proprietari şi chiar mulţi parlamentari au cumpărat moşii pe banii trusturilor sau ai arendaşilor evrei, după care le arendau acestora pe vreme de 99 de ani, aceasta fiind forma mascată prin care evreii puteau, pe moment, să devină proprietari pe pământul românesc.

În 1906, C. Stere publica în Viaţa Românească un articol ce a avut un mare răsunet, „Fischerland”, denunţând trusturile arendăşeşti ale evreilor. Aducea o documentare strivitoare, ce reflecta o exploatare ţărănească prin învoieli agricole de tip colonial, prezentând cifre ce înlăturau echivocul privind regimul de asuprire neomenos practicat de evrei. „Siberianul” sau „nihilistul” – cum îl numea C. Stere pe evreul khazar ocupant – „turbură digestia unei întregi clase de beati possidentes”. Din paginile articolului reieşea cu uşurinţă: „conturându-se printre cifrele statisticilor chipurile crispate de ură ale ţăranilor şi se întrezăreau flăcările revoluţiei mistuind conacele marilor proprietari. Articolul apărea ca zborul unei păsări anunţătoare de furtună”. (Gabriel Constantinescu Evreii în România.) Dispunând de capitaluri imense, trusturile evreieşti au trecut în 1906 dincolo de Milcov, arendând moşii în judeţele Brăila, Ialomiţa şi Dâmboviţa, pe care le vor exploata după aceleaşi practici pe care le experimentaseră în Moldova.

Din anul 1902 până în 1906 au fost recolte bogate, ceea ce a făcut ca arenzile să crească în proporţie geometrică, iar exploatarea ţărănimii dijmaşe să atingă insuportabilul. Dintre trusturile evreieşti, numai trustul arendăşesc al fraţilor Fischer secătuia populaţia ţărănească de pe o suprafaţă de 2.368 kilometri pătraţi, cât întinderea unui judeţ. Pe acest Fischerland exista un sat cu nume predestinat: Flămânzi. Răscoala a izbucnit în Moldova, pe moşia Flămânzi, tocmai aici, şi a avut de la început un caracter puternic antievreiesc din pricina nemulţumirilor acumulate vreme de decenii de către masele ţărăneşti exploatate de cârciumarii, cămătarii şi arendaşii evrei. Ţărănimea răsculată a năvălit în târgurile create şi locuite de evreime, precum Hârlău, Târgul Frumos, Podul Iloaiei, unde au devastat prăvăliile şi cârciumile evreieşti, după care s-au revărsat asupra conacelor moşierilor şi sediilor arendaşilor (situaţie descrisă de Radu Theodoru în România ca o pradă).

Gazeta Voinţa Naţională din 9 martie 1907 publica articolul «Răscoala şi Guvernul», din care cităm:

„Trustul fraţilor Marcu, Kalman, Froim Soil şi Avram Fischer ţine în arenda 69 de moşii… în ultimii doi ani arenzile au fost urcate de două ori… Ca să vedeţi că de unde era răul mai mare, de acolo a pornit mişcarea, observaţi că în punctele unde s-au întâmplat primele răzvrătiri – şi nu uitaţi că aceste mişcări sunt contagioase – acolo sute de mii de suflete erau încinse de cercul de fier al trusturilor de arendaşi străini [evrei], care le speculau cu lăcomie, aşa cum voiau… Dacă nenorociţii ţărani încercau să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, zeci de kilometri se izbeau de aceiaşi exploatatori [evrei], şi dacă încercau să emigreze şi mai departe, găseau alţi arendaşi care, ispitiţi de câştigurile cele mai mari, ale trusturilor, profitau de învoielile cele exagerate, îi exploatau tot atât de rău astfel că nenoriciţii nu găseau nicăieri nici o uşurare”.

În aceeaşi zi, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 9 martie 1907, regele Carol I a cerut guvernului să vină negreşit cu o lege împotriva trusturilor arendăşeşti. Obligată să reziste singură presiunii diplomatice, economice, financiare şi mediatice a Alianţei Universale Israelite, ţărănimea română se văzuse nevoită să pună mâna pe bâte, furci şi coase, şi să îşi revendice dreptul la viaţă. Din acest motiv, peste 11.000 de ţărani au fost ucişi de forţele de ordine, care astfel apărau interesele exploatatorilor străini, dar au reuşit să oprească, pentru moment, înstrăinarea pământului ţării, scos la mezat evreilor. „Trustul Fischer ar fi jucat în România rolul baronului Rothschild în Boemia – afirmă Radu Theodoru. Cu un instinct milenar al naţionalului, ţărănimea a rezolvat dilema clasei politice, plătind din nou cu sânge şi suferinţe eliberarea moşiei ţării de sub jugul cămătăresc, răsturnând prin foc şi pară strategia Alianţei Universale Israelite, care îşi fixase ca obiectiv cucerirea posesiunii pământului românesc, astfel încât înlocuind boierimea naţională cu evreimea arendaşă şi cămătărească, să poată transforma România prin unirea Fischerland-urilor într-o Judenland.”

Sursa: bisericasecreta

Ce se întâmplă acum?

http://s2.ziareromania.ro/?mmid=203091dfb91c8eb445

La începutul anului 2014 situaţia terenurilor era cam aşa:

„Din totalul de 14 milioane de hectare de teren agricol, străinii deţin deja peste 1 milion de hectare, adică echivalentul suprafeţei a 3 judeţe. Până acum străinii au putut cumpăra doar în numele unor societăţi comerciale cu acţionariat străin, din 2014 însă România va fi obligată să liberalizeze achiziţia de terenuri şi pentru străinii persoane fizice.”

Adică mai puţin de 10% din suprafaţa agricolă a ţării era deţinută de străini prin firme, căci persoanele fizice străine nu puteau cumpăra pământ.

„Străinii au cumpărat foarte multe terenuri comasate în suprafeţe mari, restituite către foştii proprietari, suprafeţe de 50-100-200 de hectare, se arată într-o analiză publicată de România Liberă. 

„Pentru străini prioritare sunt «zona 1 de cultură», respectiv zona Bărăganului, sudul ţării şi zona Banatului. În Banat au investit foarte mult italienii. De fapt ei au fost primii care au investit în România. Încă din anii 1998-2000 cumpărau terenuri în zona aceea. În sudul ţării au investit foarte mult străinii de origine arabă, danezi, eglezi, germani, în teren agricol care este foarte productiv”, a declarat Stelian Fuia, fost ministru al Agriculturii.

Şi Valeriu Tabără, fost ministru al agriculturii spune că investitorii străini până acum s-au înfruptat cu «crème de la crème» în materie de terenuri: „Cam 80% din milionul de hectare de teren cumpărate de străini sunt terenuri foarte productive pentru agricultură. Dar să nu uităm, străinii au cumpărat şi foarte multă pădure”.

La fel cum britanicii sau germanii au fost obligati de Tratatul de aderare la UE sa ne deschida piata fortei de munca de la 1 ianuarie, si romanii au fost obligati de acelasi Tratat sa deschida piata terenurilor agricole pentru cetatenii Uniunii Europene,  scrie Incont.ro.

Străinii care deţin cel mai mult teren în România în momentul de faţă sunt italienii (23%), germanii (15%), arabii (10%), maghiarii (8%) şi spaniolii (6%).

Pe 7 ianuarie legea, care trebuia sa intre in vigoare la inceputul lui 2014, a fost trimisa la Parlament pentru reexaminare de catre presedintele Basescu. Motivul invocat de seful statului este cine controleaza tranzactiile cu terenuri. Legea infiinteaza in acest scop Autoritatea pentru Administrarea si Reglementarea Pietei Funciare, care este de fapt fosta Agentie a Domeniilor Statului cu un alt nume

Potrivit unui comunicat de presa al Administratiei Prezidentiale, titlul legii transmise promulgarii face referire la „unele masuri de reglementare a vanzarii – cumpararii terenurilor agricole situate in extravilan de catre persoane fizice”, transmite Mediafax.

„Aceeasi mentiune se regaseste si in Art. 1 lit. b) din lege. In acelasi timp, Art. 2 alin. (2) prevede ca legea se aplica atat persoanelor fizice, cat si «persoanelor juridice avand nationalitatea unui stat membru al Uniunii Europene». In consecinta, consider ca aceste prevederi contradictorii pot crea o confuzie cu privire la sfera de aplicare a prezentei legi”, se arata in cererea de reexaminare, semnata de seful statului. …” Sursa: realitatea.net

După o amânare a preşedintelui Traian Băsescu, din ianuarie 2014, legea vânzării terenurilor a intrat în vigoare pe 11 aprilie 2014. Detalii despre lege găsiţi AICI.

Acum, în 2015, situaţia se pare că e foarte gravă. S-a ajuns ca Jumătate din terenurile agricole sunt deținute sau administrate de străini. Numai în judeţul Arad Străinii au cumpărat 1.200 hectare de pământ. Ba mai grav, Ungaria încurajează etnicii maghiari din România să cumpere pământ la noi, după 2014 pentru al revinde statului ungar: UNGARIA cumpără TRANSILVANIA. 30% din terenurile agricole din România sunt deja controlate de străini.

Ţăranii nu mai se mai pot opune ca în 1907. Nu mai e foametea şi condiţiile inumane de atunci. Nu mai sunt presaţi de ceva pentru a acţiona. Ţăranul e pe cale de dispariţie. Doar bătrânii mai muncesc, iar cei cu suprafeţe de teren mici, nu au nici posibilităţi tehnice de exploatare. Pământul va fi din ce în ce mai mult acaparat de străini. Românul doarme şi nu e în stare să se opuna… Clasă politică naţionalistă nu avem pentru a face legi în favoarea românilor. Niciodată în istoria ei România n-a trecut printr-o situaţie asemănătoare. În privinţa istoriei ţărilor române, de până la unirile din 1859 şi 1918, situaţia poate fi comparabilă doar cu a Transilvaniei, asaltată de invaziile maghiară, germană (săsească) şi secuiască. Dar, după cum vedem, situaţia se cam repetă cu ungurii, dar şi cu alţi străini. Doar că de data asta la nivelul întregii Românii. Statul român e în disoluţie! Cine să îl salveze??

Speranţa mai este doar în Dumnezeu… Poate s-o îndura de noi, să nu ne ia ţara, de tot…

Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941 – Video

Pe 1 aprilie s-au împlinit 74 de ani de la cumplita dramă a românilor de la Fântâna Albă. Mii de locuitori din mai multe sate, din Bucovina de Nord, după invazia sovietică au pornit cu prapori, icoane şi cruci spre graniţa artificial trasată pentru a se retrage în ţara micşorată. Trupele sovietice, după ce i-au păcălit pe români, că îi vor lăsa să se retragă, i-au aşteptat la graniţă cu mitralierele. După masacru, câteva mii de oameni, au fost aruncaţi în gropi comune, mulţi încă de vii…

Citiţi: Se împlinesc 73 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă

Dumnezeu să-i odihnească cu sfinţii pe aceşti fraţi ai noştri!

Cine îşi mai aminteşte de ţăranii de la 1907

Societate de azi, în nici un caz nu-şi mai aminteşte….

Anul trecut postam articolul: Răscoala ţăranilor din 1907. Luna martie ar fi trebuit să fie luna de pomenire naţională a miilor de ţărani români jertfiţi de tagma asupritorilor şi exploatatorilor în frunte cu regele Carol I, străin de neam şi ţară 

Unii se întreabă care este numărul real al victimelor. Cu siguranţă autorităţile şi de atunci şi de acum (ţinând seama că responsabili de represiunea răscoalei sunt liberalii, care sunt în politică şi azi), vor să vehiculeze cifre cât mai mici.

Preiau articolul:

Armata şi răscoala din 1907. Care este cifra reală a celor ucişi?

In studiul sau dedicat atitudinii armatei romane in timpul rascoalei din 1907, publicat in revista „Studii si materiale de istorie moderna”, in 1957, Coralia Radulescu relua, dincolo de informatiile utilizate, principalele teze comuniste cu privire la rolul de „instrument de asuprire si represiune” incredintat asa-zisei „armate burgheze”, aflata in slujba intereselor „clasei stapanitoare”. Pentru Coralia Radulescu, toti cei 3 654 de ofiteri ai armatei romane erau „inculti si corupti”, fiind recrutati „in majoritate dintre odraslele sau slugile mosierimii si burgheziei”, neputinciosi in alte domenii, dar arivisti si pusi pe capatuiala la adapostul uniformei militare. La polul opus se aflau „recrutii”, provenind din mijlocul taranimii „prost hranite si pelagroase”, supusi unui program de instructie istovitor si expusi „desantatei propagande patriotard-sovine” (!). Imaginea antitetica a claselor aflate de o parte si de alta a baricadei, gata de confruntare, era astfel gata zugravita. Izvora cu necesitate din aceste detalii care conturau „lupta de clasa” nevoia de conflict si, fireste, acesta avea sa fie, in opinia Coraliei Radulescu, insasi rascoala din 1907. Autoarea articolului sublinia interesat mai degraba exceptiile – impotrivirea unor soldati in a executa ordinele de tragere asupra taranilor rasculati, pactizarea cu acestia sau chiar uciderea unui ofiter, asa cum s-a intamplat la Stanesti – ignorand cu buna stiinta faptul ca armata a actionat disciplinat si unitar in reprimarea rascoalei, soldatii-tarani fiind, in ansamblu, foarte buni executanti ai ordinelor primite, rezultand, potrivit cifrelor care au circulat in epoca si socotite, de unii, inca valabile, aproximativ 11 000 de morti. Cum se explica, de fapt, in cazul rascoalei din 1907, mai degraba exceptiile amintite si care este cifra reala a celor ucisi atunci?

O lege uitata, dar utila
Asa cum se stie, clasa politica romaneasca a dovedit, in 1907, convinsa mai degraba de amploarea rascoalei taranesti, o surprinzatoare unitate de actiune, pe fondul neputintei conservatorilor de a face fata gravelor evenimente aflate in derulare. Cand, la 10 martie 1907, in Adunarea Deputatilor, liderul conservator P.P. Carp a rostit celebrele cuvinte: „Nu este decat un singur lucru de facut: intai represiune si apoi vom aviza”, liberalii gaseau deschisa calea – in conditii destul de nefericite, de altfel, pentru ei – spre conducerea tarii, cu scopul declarat al reprimarii rascoalei. Viata politica romaneasca dinaintea Primului Razboi Mondial avea sa cunoasca, astfel, unul din rarisimele sale momente in care un guvern liberal va fi fost primit cu aplauze de majoritatea conservatoare a Parlamentului.
La 15 martie 1907 a fost votata de ambele camere ale Legislativului o lege care continea un singur articol: „in imprejurarile grave prin care trecem, pana la restabilirea ordinei si linistei, starea de asediu va putea fi declarata prin decret regal, in cuprinsul Legii din 10 decembrie 1864”.

Doua zile mai tarziu, regele, astfel imputernicit, declara starea de asediu, fiind pentru prima oara, de la promulgarea actului normativ din 1864, cand aceasta era pusa in aplicare. Altfel spus, o lege a carei menire fusese aceea de a descuraja, in anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, eventualele reactii violente ale marilor proprietari de pamant, ulterioare improprietaririi taranilor, oferind domnitorului Unirii posibilitatea de a contracara actele care ar fi pus in pericol siguranta, ordinea publica si chiar propria-i domnie, era redescoperita in 1907, la mai bine de 40 de ani de la adoptarea ei, de o clasa politica disperata sa faca fata unei ample revolte care cuprinsese deja o buna parte a tarii, inclusiv Muntenia si Oltenia.

Potrivit legii, starea de asediu se declara (si se ridica) de catre domnitor (in Constitutia din 1923 acest drept a fost trecut asupra Parlamentului), in caz de pericol iminent (intern sau extern) pentru siguranta si ordinea publica, fiind necesara delimitarea precisa a teritoriului supus acestei decizii. Articolul 4 al legii prevedea ca guvernul putea trece asupra autoritatii militare, partial sau in totalitate, drepturile de politie si ordine publica pe care le avea autoritatea civila. Prin „autoritate militara” se intelegeau comandantii de corp de armata (pentru ca in structura comandamentului de corp de armata intra si un tribunal militar) si orice comandant de mare unitate (nivel divizie) care avea in subordine un tribunal militar.

„Cu hotarare si maximum de efect”…
Generalul Gheorghe Manu, ministrul de Razboi in cabinetul conservator condus de George Gr. Cantacuzino, a contribuit la inrautatirea situatiei prin aducerea in cazarmi a unui numar important de rezervisti si ostasi „cu schimbul”. Scopul era dublu. Pe de o parte, se spera in obtinerea unor forte numeroase care ar fi putut stavili extinderea rascoalei, iar pe de alta parte, se miza pe scoaterea din randurile rasculatilor a unor „combatanti” rurali care, imbracati acum in uniforma, ar fi putut fi utilizati, de cealalta parte a baricadei insa, in reprimarea revoltei taranesti. Aducerea sub arme a unui important numar de rezervisti a creat numeroase dificultati de echipare in primul rand. Un contemporan observa cu malitiozitate ca, probabil, s-ar mai fi mobilizat multi altii daca s-ar fi dispus de cele necesare pentru echipare. Acestia au adus in interiorul unitatilor armatei nemultumirile taranilor rasculati, fiindu-le imposibil comandantilor sa asigure intr-un timp scurt integrarea acestora si crearea coeziunii de lupta atat de necesare in asemenea situatii.

Asa se explica incidentul grav petrecut la Stanesti, la 12 martie 1907, cand are loc confruntarea dintre armata si rasculati. Cand locotenentul I. Nitulescu, din Compania 1 a Regimentului 5 Dorobanti Vlasca, a ordonat militarilor din plutonul sau sa traga in rasculati, a fost nevoit sa asiste la pactizarea propriilor sai soldati, la instigarea unui rezervist, cu taranii rasculati. Furiosi ca s-a tras in ei si indemnati de pasivitatea militarilor care scapasera de sub controlul ofiterului, satenii din Stanesti l-au ucis pe locotenentul Nitulescu, desi acesta incercase sa scape cu fuga. De asemenea, comandantul companiei, capitanul Grigore Mares, a fost grav ranit. De altfel, tot rezervistii au fost la originea izbucnirii rascoalei in Muntenia, care nu a pornit de la sate, asa cum ar fi fost de asteptat, ci de la oras. Militarii rezevisti din Regimentul 21 Teleorman, plecati din gara Alexandria, au sfarsit prin a aprinde flacara rascoalei in intregul judet Teleorman. Rezervistii si ostasii „cu schimbul” din trupele teritoriale s-au aratat hotarati, in pofida eforturilor de asigurare a coeziunii din perspectiva disciplinei militare si a respectarii ordinelor primite, sa boicoteze orice forma de represiune a rasculatilor, dovedindu-se, in unele imprejurari, factorul dizolvant al autoritatii militare.

Incidentul de la Stanesti i-a prilejuit noului ministru de Razboi, generalul Alexandru Averescu – acceptat in acest post de regele Carol I, desi era unul dintre cei mai tineri generali ai armatei romane in acel moment, starnind, astfel, invidia celorlalti – cateva invataminte pe care le-a aplicat cu succes in vederea reprimarii rascoalei.
In ciuda opozitiei regelui, care credea ca taranii erau contaminati de flagelul razvratirii, ceea ce ar fi putut afecta unitatea ostirii, Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea mobilizarii contingentelor 1900-1905, contingentele 1906-1907 aflandu-se deja sub arme. Dar, spre deosebire de cazul Regimentului 5 Vlasca, in incidentul de la Stanesti, care fusese trimis din Giurgiu in imediata vecinatate, in vederea reprimarii rasculatilor (in conditiile in care, din 1882, sistemul de recrutare era unul intemeiat pe criteriul regional, adica pe regiuni de corpuri de armata), generalul Averescu a adoptat solutia trimiterii ostasilor moldoveni in Muntenia, a oltenilor si muntenilor in Moldova. Nu era intru totul o inovatie, caci acest sistem fusese experimentat si isi dovedise eficienta in timpul rascoalei din 1888, cand truple din Moldova au fost indreptate spre Muntenia si invers, tocmai din teama ca soldatii nu vor trage in rasculati.
Sosit la Ministerul de Razboi, Alexandru Averescu a fost uimit de haosul care domnea aici. Generalul Gheorghe Manu, fostul ministru, nu avea o situatie clara a repartizarii trupelor. Capitanul Alexandru Sturdza, fiul primului ministru liberal, arata ca dupa mai bine de 48 de ore de la venirea in fruntea Ministerului de Razboi a generalului Averescu, dupa indelungi eforturi de a contura harta distribuirii trupelor, inca nu se dadea de urma a trei batalioane!
tara a fost impartita in 12 zone de operatii, potrivit regiunilor diviziilor, iar judetele in sectoare de unitati si subunitati. La nivelul fiecarui judet a fost numit un comandant militar, care dubla autoritatea locala – prefectul, nu fara incidente de comunicare intre autoritatile civile si cele militare instituite ad-hoc.

De asemenea, generalul Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea unei reprimari categorice a oricarei forme de razvratire. in timp ce ordinele transmise de generalul Gheorghe Manu vizau mai degraba intimidarea si nu recurgera la forta, militarii fiind indemnati sa nu riposteze daca asupra lor nu se trage cu arme de foc, Ordinul Circular nr. 6, transmis de noul ministru de Razboi corpurilor de armata, la 13 martie 1907, stipula clar posibilitatea executarii focului chiar fara somatie. Alte dispozitii, in zilele urmatoare, solicitau utilizarea armelor „cu hotarare si maximum de efect”, prefectilor cerandu-li-se sa informeze populatia ca armata are ordin sa traga „cu armele si cu tunurile”. Niciun fel de comunicare cu populatia nu era ingaduit, trupele care nu se aflau in cazarmi fiind dispuse in permanenta, potrivit ordinelor generalului Averescu, in „cantonamente de alarma”.

In acelasi timp, este de remarcat ca presa militara nu a scos o vorba despre evenimentele din 1907. „Revista Armatei” publica, in nr. 3/1907, un necrolog al locotenentului I. Nitulescu (ucis la Stanesti), semnat de colonelul A.I. Tocilescu, iar in nr. 5 al revistei, din acelasi an, sunt consemnate demisiile a 3 generali, printre care L. Iarca si Al. Tell. Ultimul numar al revistei din anul 1907 se deschide cu multumirile adresate generalului Alexandru Averescu, cel care „a dezrobit revistele militare de dispozitiunile nedrepte luate de predecesorii sai”, ceea ce s-ar putea referi, in primul rand, la interdictiile de a prezenta orice fel de informatii privind desfasurarea si reprimarea rascoalei. Este si numarul in care apare un amplu articol, primul si singurul de acest fel, semnat de colonelul Alexandru Socec, membru al „Comitetului Diriginte” al revistei, in care este realizat un tablou al starii taranului roman si rolului ostirii in formarea si dezvoltarea soldatului-taran, oferind, totusi, o imagine vadit edulcorata a raporturilor dintre ostasi si ofiteri. in final, colonelul Socec sublinia capacitatea de mobilizare a armatei, la cererea regelui, in imprejurarile grele prin care trecuse tara (chiar in conditiile dificile de subfinantare a organismului militar!), exprimandu-si recunostinta fata de aprecierile monarhului, consemnate in Ordinul de Zi catre armata, din 29 martie 1907, care marca, de fapt, sfarsitul rascoalei. Ministerul de Razboi a dispus insa ca trupele sa revina in garnizoanele proprii abia la 8 mai 1907, prin Ordinul nr. 844.

Spaima de noi revolte a continuat sa existe, caci odata cu venirea verii, in vremea secerisului, se raspandisera zvonuri privind framantarile care ar putea cuprinde iar lumea satelor. in aceste circumstante, Ministerul de Razboi a decis, prin Ordinul nr. 32, din 23 iunie 1907, formarea unor detasamente compuse din arme diferite, concentrate in puncte dinainte stabilite, pentru a preintampina orice razvratire.

Un „bilant” controversat
Care au fost insa pierderile inregistrate in urma rascoalei? Armata a avut un bilant modest din acest punct de vedere. Numarul mortilor s-a ridicat la 10 oameni (un ofiter, locotenentul I. Nitulescu, ucis la Stanesti, doi sergenti si sapte soldati), alti patru fiind raniti (un ofiter, capitanul Grigore Mares, ranit tot la Stanesti, doi sergenti si un soldat). 75 de soldati din Regimentul 5 Dorobanti Vlasca au comparut in fata instantelor militare, 61 fiind condamnati la munca silnica pe viata iar 14 la cinci ani de inchisoare pentru revolta. De-a lungul timpului, in special cu prilejul zilei sale de nastere, Carol I a aprobat unele reduceri ale pedepselor sau chiar gratieri pentru cei care fusesera condamnati in cazul incidentelor petrecute la Stanesti. in ianuarie 1912, intr-un referat al directorului superior al Infanteriei si Personalului se arata ca mai erau 57 de condamnati la munca silnica in cazul Stanesti si se solicita gratierea lor cu ocazia Anului Nou.

Dar au fost si ofiteri care au intrat in vizorul justitiei pentru neexecutare de ordin. Maiorii Eleodor Dragulescu si Gh. Gheorghiceanu, ambii din Regimentul 9 Dorobanti, au fost condamnati de Consiliul de Razboi al Corpului 3 Armata, primul la 20 de zile, iar al doilea la doua luni de inchisoare, intrucat „fiind insarcinati cu mentinerea ordinei si reprimarea devastatorilor din orasul Ramnic, nu s-au supus ordinelor date de judele de instructie si procurorul local de a trage in rasculati cu cartuse de razboi, cerand pentru executare ordin scris”. Ei au fost socotiti culpabili pentru „faptul de refuz de serviciu legalmente datorit”. Niciuna dintre instante nu a judecat cazuri de incalcare a prevederilor Legii starii de asediu sau a prevederilor Regulamentului serviciului in garnizoana.

Incepand din 1907, cand mai multe ziare si unii publicisti influenti au inceput sa vehiculeze cifra de 11 000 de morti in randurile taranimii, rareori numarul celor ucisi prin interventia armatei a mai fost contestat, chiar daca nu exista nicio dovada care sa sustina ca s-ar fi inregistrat asemenea pierderi. Consacrarea „cifrei” nu a asigurat-o, asa  cum s-ar putea crede, regimul comunist, ci chiar primul volum din „Enciclopedia Romaniei”, aparut sub inaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, in 1938, care confirma numarul victimelor, plasate insa sub comandamentul necesitatii politice si nationale. „Masurile militare luate de generalul Averescu – se arata in Enciclopedie – zdrobesc in cateva zile rascoala, dar represiunea devine de o ferocitate inutila. Unsprezece mii de tarani sunt macelariti fara mila. Bineinteles, Ťordineať e restabilita. Din punct de vedere politic si national, inabusirea rascoalelor era insa o necesitate” (vol. 1, p. 875).

Cand are loc, in aprilie 1962, sesiunea extraordinara a Marii Adunari Nationale care marca incheierea colectivizarii agriculturii, Tudor Arghezi, in discursul sau, jongleaza cu aceeasi cifra fantasmagorica, gasind o seama de analogii: „Potrivire de numar: in 1907 au fost impuscati unsprezece mii de rasculati. Azi ati venit din toata tara unsprezece mii de socialisti. Daca i-am cauta la piept am afla, poate, la batranii dumneavoastra, dedesubtul decoratiilor Republicii biruitoare, semnul gloantelor regale, de acum cincizeci si cinci de ani…”. intocmai ca si Arghezi, Geo Bogza, cu acelasi prilej, vorbeste de 11 000 de morti.
Cifrele represiunii din 1907 s-au instapanit si in instrumentele de lucru occidentale. Una dintre cele mai bune lucrari privind pierderile inregistrate in timpul diferitelor conflicte, din secolul al XVI-lea pana astazi (Warfare and Armed Conflicts. A Statistical Reference to Casualty and other Figures, 1500 – 2000, ed. a 2-a, 2002), realizata de Michael Clodfelter, aminteste aceeasi cifra – 11 000 de morti – „cei mai multi fiind tarani ucisi in timpul rebeliunii” (p. 382-383).
Datele de care a dispus in epoca primul ministru D.A. Sturdza indicau insa cu totul alte rezultate ale represiunii pentru perioada 28 martie – 5 aprilie 1907: 421 de morti, aproximativ 112 raniti si 1 751 de retinuti. in Parlament s-au vehiculat si alte cifre, de la cateva sute la cateva mii. insusi generalul Alexandru Averescu, intemeindu-se pe o cercetare a sefului biroului de statistica, Zamfir Arbore, basarabean si el, arata ca numarul mortilor s-ar fi situat la circa 2 000 – 2 500. Cum a ajuns insa Zamfir Arbore la o asemenea cifra? El a comparat tabelele cu cei decedati in anii 1901-1907 si a constatat ca in ultimul an, anul rascoalei, s-a inregistrat un plus de aproximativ 2 000 – 2 500 de morti. Este foarte posibil ca aceasta cifra, propusa de Zamfir Arbore si generalul Alexandru Averescu sa fie mult mai apropiata de realitate, dupa cum este limpede ca cifra consacrata – 11 000 de morti – este vadit supradimensionata.
Insa numarul exact al victimelor rascoalei din 1907 probabil ca nu il vom sti niciodata!

Indiferent de numărul ţăranilor ucişi, mulţi dintre ei au murit pentru adevăr şi dreptate. Dumnezeu să-i ierte şi cu drepţii să-i odihnească!

Chevron pleacă din România! Ducă-se învârtindu-se, dar… de ce pleacă

După ce au insistat să se impună în România prin orice mijloace, inclusiv punându-le pe slugile lor care cică ne guvernează, să bată şi să terorizeze ţăranii din Pungeşti sau din alte localităţi, americanii de la Chevron cică pleacă. Din ce cauză? Au fost ascultate rugăciunile românilor care au avut de suferit sau vine războiul şi ei ştiu? Se ştie că s-au retras şi din alte ţări din est: Ucraina, Polonia, Lituania.
Iată ce citim la articolul:

INEVITABILUL S-A PRODUS! CHEVRON PLEACA din ROMANIA

INEVITABILUL s-a produs. Dupa mai multi ani in care a incercat pe toate caile legale (şi ilegale – notă admin.) sa impuna in ROMANIA industria care se ocupa cu explorarea si extragerea GAZELOR de SIST, compania CHEVRON a decis sa se retraga din tara noastra. Compania CHEVRON a anuntat vineri ca renunta la proiectele din Romania legate de explorarea GAZULUI de SIST, fara a motiva de ce, scrie The Wall Street Journal

Anuntul, facut de un purtator de cuvant al companiei, vine dupa ce luna trecuta CHEVRON anuntase ca se retrage din activitatile de explorare a GAZELOR de SIST din Polonia. VICTOR PONTA, care luna aceasta a fost in Statele Unite cu scopul declarat de a atrage investitori, a participat la o masa rotunda la care au venit mai multe firme americane, printre care si CHEVRON.

Anul trecut, CHEVRON a pus capat acordurilor legate de GAZELE de SIST si din Lituania si Ucraina. Este un pas inapoi pentru industria gazului de sist care tocmai se nastea in Europa, scrie cotidianul economic american The Wall Street Journal.

Publicatia aminteste ca rezultatele explorarilor din Polonia au fost dezamagitoare. La aceasta s-a adaugat opozitia locala fata de fracturarea hidraulica, in timp ce tari precum Franta si Germania au impus un moratoriu asupra acestei tehnici. In Marea Britanie, unde un moratoriu in acest sens a fost ridicat la sfarsitul anului 2012, companiile trebuie sa obtina nu mai putin de sapte permise si sa treaca printr-un proces de planificare laborios inainte de a trece la explorare si exploatare propriu-zisa.

In campania electorala de la sfarsitul anului trecut, intr-o declaratie facuta pentru un post de televiziune, seful Executivului din Romania, VICTOR PONTA, preciza ca problema explorarii GAZELOR de SIST  in ROMANIA s-a amanat. VICTOR PONTA sustinea ca, momentan, trebuie pus accentul pe gazele conventionale din Marea Neagra, care sunt in explorare.

„Oricum s-a amanat, pentru ca… se pare ca nu avem GAZE de SIST. Ne-am batut foarte tare pe ceva ce nu avem. Nu cred ca ne-am batut pe ceva care exista”, a spus VICTOR PONTA.

In replica, americanii de la CHEVRON au sustinut ca inca analizeaza informatiile obtinute pe parcursul operatiunilor de foraj si in urma investigatiilor geofizice pentru a intelege potentialul resurselor de gaze. Dupa finalizarea analizelor, rezultatele vor fi predate Agentiei Nationale pentru Resurse Minerale si vor ramane in custodia statului, preciza CHEVRON.

La randul sau, presedintele KLAUS IOHANNIS a declarat in ianuarie ca, in privinta GAZELOR de SIST, deja are impresia ca „problema se rezolva de la sine, datorita scaderii pretului hidrocarburilor, in esenta a petrolului”.

„Lucrurile s-au schimbat radical si deja exploatarea gazelor de sist, cel putin in zona noastra, nu cred ca mai este in zona rentabilitatii”, a spus Klaus Iohannis, precizand ca tehnologia nu este noua, dar nu a fost folosita, pentru ca nu era rentabila. Cresterea pretului petrolului a dus insa la sporirea interesului pentru acest tip de exploatare. „Impresia mea este ca acum, in aceasta etapa, interesul pentru gazele de sist este in scadere”, a adaugat KLAUS IOHANNIS.

Sursa: mondonews.ro

O analiză interesantă a cauzei pentru care s-ar retrage compania americană din România, găsiţi la:

Despre bunăvoinţa „fraţilor” ortodocşi ruşi în istorie faţă de români

Pentru că unii dintre ortodocşii naţionalişti, români, îşi cam pun speranţele în ortodoxia rusească, trebuie să ne aducem aminte şi de ce s-a întâmplat în istorie. De altfel, ca şi la noi, creştinii practicanţi reprezintă un procent destul de mic în comparaţie cu majoritatea populaţiei. Faptul ca ruşii au mulţi sfinţi şi o tradiţie ortodoxa impresionantă nu ne avantajează cu nimic. Şi în trecut aveau. Nu-i vor obliga sfinţii pe militarii abrutizaţi să se poarte blând cu noi în eventualitatea unei alianţe sau, mai rău, a unei ocupaţii. Recentele conflicte din Transnistria, Cecenia, Georgia dovedesc ca poporul rus nu s-a schimbat deloc. E un popor prea putin creştin. Este un popor mai degrabă sălbatic şi răutăcios. Instinctele animalice ies mai repede la iveală la ruşi decât la alţii. Să ne bazăm pe ortodoxia lor în eventualitatea unei alianţe, e pur şi simplu o naivitate. Rusia e duşmanul nostru natural şi atâta timp cât va fi puternică, va fi o continuă ameninţare pentru noi.

Singura noastră alianţă trebuie să fie cu Dumnezeu!

Preiau articolul:

Suferinţele poporului român în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

În toţi aceşti ani dramatici, poporul din cele două principate a avut de îndurat cele mai grele condiţii de viaţă. Ele se datorau atât războiului, cât, mai ales, ocupaţiei ruseşti. A fost una dintre cele mai negre perioade din istoria principatelor. Dar despre ce au însemnat acest război şi ocupaţia rusă pentru ţările române nu se poate vorbi fără ajutorul mărturiilor contemporane evenimentelor, mărturii care înfiorează prin ororile la care fac referire.

Faţă de comportarea trupelor ruseşti cu locuitorii principatelor, autorităţile române atrăgeau des atenţia comandanţilor ruşi, dar fără niciun ecou. Astfel, în 1808, ispravnicul ţinutului Iaşi raporta comandantului armatei ruseşti că „toţi locuitorii, şi mai cu seamă acei care trăiesc pe lângă drumul mare, necontenit se plâng de purtarea din partea militarilor (ruşi).” Aceştia, se spunea în continuare, „se poartă cu locuitorii în cel mai nepermis mod.” (1) De asemenea, la 17 octombrie 1808, Divanul Moldovei se adresa astfel împuternicitului Rusiei, Kuşnikov: „Istovirea puterii locuitorilor săraci, soarta lor plină de oboseală, disperarea (de) a fi în situaţia de a suporta greutăţile puse pe ei şi hotărârea lor definitivă (de) a se refugia mai cu seamă în unele sate din judeţele Moldovei de jos, nu numai ne-au pus pe gânduri, dar ne-au adus la o scârbă sufletească.” (2)

Jefuirea ţărilor române era însă organizată prin grija specială a autorităţilor militare ruseşti. Astfel, comandantul suprem al armatei ruseşti a cerut de la principele Alexandru Ipsilanti 80 de pungi de aur. (3) Îngrozit, acesta a fugit de pe tron şi administrarea ţării a revenit astfel comandamentului general rus. Generalul Miloradović cerea lunar câte 4.000 de galbeni din vistieria statului pentru întreţinerea armatei ruse. (4) Alte sume considerabile erau cerute pentru organizarea spitalelor militare ruseşti. Pe deasupra, toţi negustorii români erau obligaţi să plătească un impozit special, sub ameninţarea deportării în Siberia. Alte sume plăteau boierii, aflaţi la bunul plac al comandanţilor militari ruşi. În special boierii erau trataţi de ruşi într-un mod foarte josnic şi jignitor (erau pălmuiţi, traşi de barbă etc.). Prin toate aceste măsuri, Moldova era silită să plătească ruşilor de trei ori mai mult decât plătise turcilor, iar Muntenia chiar de cinci ori! (5)

Alte suferinţe groaznice se cauzau poporului prin obligaţia de a roboti pentru armata rusă. În iarna 1810-1811, generalul rus Zass a cerut prefecţilor ţinutului Craiova salahori pentru săparea unui şanţ în jurul oraşului. Aceşti salahori lucrau sub biciul ruşilor, iar noaptea erau închişi în biserici sau în ocoale de vite pentru a nu fugi. Ca urmare, nu este de mirare că s-au înregistrat astfel mii de morţi. De asemenea, din cei 2.000 de lucrători întrebuinţaţi la fortificarea cetăţii Hotin, au pierit în câteva zile patru sute de oameni. (6)

Un calvar îngrozitor îl reprezenta efectuarea transporturilor pentru nevoile armatei ruseşti. În 1811 Kutuzov cerea Divanului Moldovei 15.000 de care, iar în aprilie 1812 cerea Munteniei 20.000, fiecare având câte patru boi şi doi ţărani. (7) Totodată, Moldovei i se mai cerură încă 15.000, măsură care, spunea consulul francez la Iaşi, Fornetty, „pune vârf deznădăjduirii locuitorilor, care se văd ameninţaţi pentru iarnă cu foamete, prin neputinţa în care se vor afla ţăranii luaţi la transporturi de a ara şi semăna ogoarele lor.” (8) Aceasta pe lângă că se cereau, bineînţeles, şi imense cantităţi de hrană. În acest timp, căruţele ţăranilor români, spunea Kasso, ajungeau la Marea de Marmara: „Nu e greu ca ţăranul român să-şi amintească că încă nu demult, el cu harabalele lui (căruţe trase de boi), încărcate cu alimente şi furaje, parcurgea în urma convoaielor ruseşti distanţa până la Marea de Marmara şi în apele acestei mări îşi scălda boii lui albi.” (9)

Nu e greu de ghicit că toate aceste înfiorătoare abuzuri erau patronate chiar de vârfurile ierarhiei militare ruseşti. De exemplu, iată ce spunea consulul francez Ledoulx despre o unitate rusească: „Divizia Suvorov a făcut grozăvii pe unde a trecut; ea a răpit, prădat, dărăpănat toate satele Munteniei care se găseau pe drumul ei”; şi iată ce părere avea despre aceasta şeful acelei unităţi, principele Suvorov: „Trupele mele fac bine ceea ce fac; eu le-am învoit.” (10)

Însuşi generalissimul Kutuzov, comandantul armatei ruse din principate, îi asigura pe ţăranii exasperaţi de noua situaţie ce le fusese impusă: „Vă vor rămâne ochii, ca să vărsaţi lacrimi.” (11) Iar când alt lider, generalul Jeltuhin, a aflat că boierii moldoveni şi munteni nu mai aveau boi de înjugat pentru nevoile veşnic nesatisfăcute ale trupelor ruseşti, a replicat” „Atunci să se înjuge boierii!” (12)

De altfel, nu sunt peste măsură de uluitoare aceste consemnări, dacă ne gândim că în vremea aceea „stăpânul” principatelor române nu era altul decât sus-menţionatul Kutuzov, care, la cei 70 de ani ai săi, era înconjurat de un harem de tinere dezmăţate şi de tot felul de aventurieri şi escroci.

În urma răspunsului incalificabil al lui Kutuzov, boierii români au hotărât să adreseze o plângere ţarului, arătând fărădelegile şi samavolniciile de neimaginat care s-au comis. Ţarul exclama, sincer sau nu, indignat că „asemenea neomenii nu sunt de suferit.” (13) Totodată, ordonă succesorului lui Kutuzov la comanda armatei din principate, amiralul Ciceagov, să ia măsurile necesare pentru a combate abuzurile comise. Ca urmare, starea principatelor s-a ameliorat în sfârşit întrucâtva. Cronicarul Manolache Drăghici arăta îmbunătăţirile intervenite, făcând comparaţie cu trecuta stare de lucruri: „Lipsea mulţimea cererilor de care, care topea dobitoacele, slujindu-se mai mult oştile cu carele şi caii lor, lipsiră oarecum şi jafurile ce se urmau în ţară de către dregători, se îndreptară judecătorii şi căuta dreptatea fiecăruia; cu un cuvânt străluci o părintească îngrijire asupra ticăloasei ţări.” (14)

Dar în istorie momentul a rămas întipărit definitiv. Nimic nu-l poate şterge. Iar nenumăratele mărturii nu fac decât să sporească indignarea celui ce are cel mai elementar sentiment uman.

Într-o corespondenţă de atunci se arăta: „Nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele (ruseşti) cu locuitorii ţării; pradă aşa de cumplit, încât nimeni nu mai e sigur de averea lui. Ţara e datoare să dea proviziile trebuitoare, dar comandanţii le vând şi locuitorii trebuie să dea hrană şi bani în locul ei.” Mai departe se spunea că cel care era bănuit a nu fi de partea ruşilor era considerat „trădător de ţară” şi executat pe loc. Până la urmă, ruşii au ajuns să ceară Divanului Moldovei „să caute în acest principat un călău, care este trebuitor pentru aducerea la îndeplinire a pedepsei cu moartea.” (15)

Nici observatorii străini nu puteau rămâne insensibili la aceste barbarii şi la secătuirea principatelor. În 1808 consulul Franţei de la Bucureşti, Lamare, arăta: „Această ţară (Muntenia) este distrusă cu desăvârşire, ruinată şi depopulată… Nu mai este în ţară nici fân, nici orz, de opt zile nu se mai găseşte pe piaţa Bucureştilor nici carne, nici pâine, nici lemne, nici verdeţuri. Ţăranii munteni vor pleca cu toţii fie în Turcia, fie în Transilvania, şi nu se vor mai întoarce niciodată.” (16)

Delegatul francez De Mériage scria într-un raport astfel: „Aceste ţări sunt de o rodire minunată. Ele erau acoperite de turme, dar armata rusească le-a mâncat aşa de rău, că la începutul lui 1809 ele nu mai înfăţişau decât închipuirea unui deşert, şi armata rusească era nevoită a-şi trage proviziile sale din ţările de la nordul Nistrului şi din Odesa.” (17)

Este lesne de înţeles în aceste condiţii care erau sentimentele populaţiei faţă de sângeroşii ocupanţi. Ele nu puteau scăpa unui observator străin imparţial, precum consulul francez: „Cred că nu mă înşel spunând că Rusia are foarte puţini partizani în cele două provincii. Vexaţiunile şi exacţiile revoltătoare, pe care autorităţile ruseşti le-au săvârşit în ultimele clipe, lasă amintiri prea amare pentru ca moldovenii şi muntenii să poată dori încă întoarcerea lor.” (18)

Iar la 1 octombrie 1811, consulul francez la Bucureşti arăta: „Ruşii au devastat cu o rară barbarie ţările pe care le-au ocupat militar în cealaltă parte a fluviului. Ei nu au lăsat nicio singură cabană în picioare, totul a fost incendiat.” (19)

Lucrurile acestea erau confirmate în 1821, deci la nouă ani de la încheierea păcii, de călătorul englez Walsh, care, ieşind din suburbiile Bucureştiului, arăta că a întâlnit „numeroase mari edificii în ruine, părând a fi fost devastate recent. Eu credeam că aceste ravagii au fost cauzate de turci, dar am aflat că din contră ele erau opera ruşilor în 1806.” (20)

În sfârşit, ultima categorie a mărturiilor aparţine înşişi comandanţilor ruşi. În 1810 ambasadorul la Constantinopol, Italinski, nota: „Punând piciorul pe pământul Moldovei, am fost lovit de starea de plâns a acestei ţări. Totul este părăsit aici la singură Pronia Cerească; drumurile sunt stricate, satele aproape pustii. Călătorul este lipsit de orice soi de mijloace; abia dacă poate găsi să-şi mulţumească cele mai neapărate nevoi. Cerul este nesănătos. Totul este cu un cuvânt rău în acestă ţară şi nu cred că-i în stare de a fi îndreptată. Trebuie părăsită în voia nenorocitei ei soarte.” (21)

De asemenea, în primăvara anului 1812, amiralul Ciceagov se declara „surprins de marele număr de sate pustii” pe care le-a întâlnit atât în Muntenia, cât şi în Moldova. (22) Tot el constata: „În această epocă, administrarea ţării a ajuns la atâta dezordine că foametea a izbucnit în Valahia, provincie care ar putea să fie cea mai fertilă din Europa. Ca consecinţă, s-au ivit bolile molipsitoare şi mortalitatea a devenit extremă.” (23)

Feldmareşalul prinţ Prozorovski se întreba: „În caz dacă hotarul Imperiului rusesc ar fi Dunărea, oare ar fi folositoare pentru împăratul pustiirea localităţilor din aceste ţări? Dacă aceste provincii iarăşi se vor întoarce la Turcia, atunci Poarta va avea mari pretenţiuni către Rusia pentru daunele pricinuite, iar popoarele care locuiesc aici niciodată nu vor fi binevoitoare intereselor Rusiei.” (24)

Cea mai bună concluzie a acestui şir nesfârşit de descrieri ale tabloului ocupaţiei ruseşti ne-o oferă juristul şi demnitarul rus Kasso, care releva ce a însemnat ea pentru ţările române: „Constrângerea băştinaşilor a continuat şi în timpul lui Kutuzov; vităritul, cândva foarte dezvoltat în principate, a dispărut; mulţi mari proprietari de pământuri, speriaţi, îşi părăseau conacurile şi plecau în Austria. Cei rămaşi în patrie sufereau de pe urma fărădelegilor militarilor şi deseori de pe urma zeflemelelor ofiţerilor noştri; iar pelerinii ce peregrinau pe malul Dunării contemplau localităţi pustiite, atât pe câmpurile de bătălie din Bulgaria, cât şi în locurile de cantonament al armatelor noastre din Valahia.” (25) De altfel, adăuga mareşalul Prozorovski, şi „Basarabia a fost transformată de trupele ruseşti într-un pustiu total.” (26)

Vezi şi…

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici…

Note:
1 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 3.
2 Ibidem, p. 4.
3 Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 163.
4 Ibidem.
5 Ibidem, p. 164.
6 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, Bucureşti, f.a., p. 288.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 8.
10 Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 290.
11 Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 108.
12 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 76.
13 Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 212.
14 Ibidem, p. 213.
15 Mihai Adauge, op. cit., p. 108.
16 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor…, vol. IX, p. 289.
17 Ibidem, p. 290.
18 Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158-159.
19 Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 58-59.
20 Ibidem, p. 58.
21 Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 290.
22 Ion G. Pelivan, op. cit., p. 58.
23 Basarabia. Monografie, p. 164.
24 Ibidem.
25 Mihai Adauge, op. cit., p. 107-108.
26 Ion G. Pelivan, op. cit., p. 58.

 

Sursa: http://www.istoria.md/