Comunicatul întârziat al întâlnirii de lucru de la Beiuș (din 11-12 septembrie) și… un comentariu

Comunicatul întârziat al întâlnirii de lucru de la Beiuș (din 11-12 septembrie) și… un comentariu

În perioada 11-12 septembrie 2017 s-a desfășurat la Beiuș, județul Bihor, o întâlnire de lucru a preoților care au întrerupt pomenirea ierarhilor participanți la sinodul din Creta, din 2016. Întâlnirea s-a desfășurat pe parcursul a două zile și a avut ca tematică discutarea unor probleme cu care se confruntă în activitatea lor preoții care au întrerupt pomenirea.

Deciziile cele mai importante care s-au luat au privit chestiuni generale, dar și probleme de organizare internă a luptei contra ecumenismului.

Despre har și Taine în Biserică

S-a decis să se pună capăt speculațiilor referitoare la prezența și lucrarea harului în Biserica Ortodoxă Română, pentru a nu se cădea în afirmații schismatice. Competența unei decizii pe această temă nu este a preoților care au oprit pomenirea și, cu atât mai puțin, a credincioșilor, ci a unui viitor sinod ecumenic ortodox, care va analiza și va decide în această privință.

Din acest motiv, părinții adunați în această întâlnire au decis să recomande credincioșilor să înceteze speculațiile teologice pe această temă, pentru a evita căderea într-o schismă sau încurajarea unei laxități morale cu privire la modul în care trebuie abordată comuniunea bisericească și euharistică cu cei ce s-au făcut vinovați de acceptarea deciziilor eretice ale sinodului din Creta. Mai mult decât atât, părinții au recomandat credincioșilor să profite de această perioadă de acalmie pentru a se întări duhovnicește și a se pregăti pentru vremurile grele ce vor veni.

Despre participarea la slujbelor pomenitorilor

Pentru a se păstra unitatea și armonia credincioșilor și a familiilor acestora, dar și pentru ca lupta împotriva ecumenismului să nu fie percepută de către cei încă neinstruiți în privința gravității ereziei ecumeniste ca o acțiune sectară, în afara și contrară Bisericii Ortodoxe, părinții au decis ca, în cazuri de strictă necesitate și cu mult discernământ, să se poată participa la slujba de înmormântare a unor rude, săvârșită de către preoții pomenitori, acolo unde familiile nu sunt convinse de necesitatea întreruperii comuniunii cu cei ce susțin deciziile din Creta, cu condiția ca aceste participări să fie tratate ca excepții și să nu devină regulă.

Despre actele biometrice

În privința atitudinii față de persoanele care au acceptat de bunăvoie actele biometrice, părinții recomandă să fie lăsat la latitudinea fiecărui duhovnic modul în care face canonisirea acestora, până când se va putea stabili o viziune unitară pe tema gravității acceptării actelor biometrice și a rolului pe care acestea îl îndeplinesc, în faza în care se găsesc, în acțiunea de lepădare de Hristos și de instaurare a împărăției lui antihrist.

Discuția a pornit de la afirmația Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul că actele biometrice nu sunt lepădarea propriu-zisă, dar reprezintă începutul lepădării, și a mers în direcția necesității stabilirii cu exactitate, prin intermediul unor studii teologice ce urmează a se face, a unor conferințe cu persoane specializate în domeniu, a nivelului de lepădare pe care îl reprezintă actualele acte biometrice emise de autoritățile statului român.

S-a degajat ideea că acordarea Sfintei Împărtășanii celor ce au acte biometrice și nu doresc să accepte că ele sunt periculoase pentru mântuire trebuie lăsată la latitudinea fiecărui duhovnic, care va ține seama de starea sufletească a fiecărui credincios în parte, nereprezentând o condiționare a primirii Sfintelor Taine, ci un exercițiu lăuntric de mărturisire personală a lui Hristos, în condițiile în care statul român oferă încă variante nebiometrice, ceea ce face ca ortodocșii să nu fie încă condamnați la a îmbrățisa acești pași reali spre lepădare.

Despre părtășia la erezie

În privința controversei iscate în jurul unor afirmații făcute de părintele Claudiu Buză în timpul verii, care au produs îngrijorare în rândul unor credincioși, părinții adunați la Beiuș au ascultat punctul de vedere al părintelui și punctul de vedere al reprezentantului celor care și-au manifestat îngrijorarea. Părintele Claudiu Buză a fost întrebat dacă îi consideră nevinovați pe cei care s-au făcut părtași la erezie, iar sfinția sa a acceptat că sunt nevinovați” doar în sensul că nu au fost încă condamnați de un sinod ecumenic și nu li se pot aplica încă acele canoane care interzic ortodocșilor orice contact cu ereticii afurisiți de sinoadele ecumenice (can. 45, 46 ap.), nicidecum în sensul răspunderii pe care o au în fața lui Dumnezeu pentru acceptarea, indiferent de motiv, a unei gândiri eretice, pentru care sunt la fel de vinovați înaintea lui Dumnezeu ca și ereticii care au creat și propovăduit erezia și vor avea parte de aceeași pedeapsă veșnică ca și ereticii, dacă nu se vor lepăda de cugetarea eretică.

Evidența demonstrează că părintele, care a întrerupt pomenirea ierarhului, și-a asumat o caterisire nedreaptă, numirea de către episcopul locului în mod public ca “al doilea Iuda”, nu poate să îi considere nevinovați pe cei ce s-au făcut părtași la erezie, deoarece, dacă ar fi făcut aceasta, tot sacrificiul sfinției sale nu ar mai avea rost. Părintele Claudiu a fost de acord că părtășia este începutul căderii în erezie, este modul în care cineva, care nu a inventat propriu-zis erezia, intră în contact cu aceasta, nu ceva străin stării de infestare cu erezia.

În privința frazei “acrivie cu dragoste”, din discuțiile avute cu sfinția sa, s-a tras concluzia că expresia nu poate fi interpretată per a contrario, în sensul că acrivia nu ar avea dragoste, deoarece nu se referă la natura acriviei în sine, ci la modul ei de aplicare. Acrivia este expresia voii lui Dumnezeu, sintetizată în Sfânta Scriptură, în scrierile Sfinților Părinți și în hotărârile Sfintelor Canoane, fiind, în consecință, manifestarea dragostei lui Dumnezeu față de oameni, rezultată din dorința Sa ca aceștia să urmeze calea cea dreaptă spre mântuire.

Modul în care se pune acrivia în practică poate să fie însă unul plin de iubire, păstrând neclintită fermitatea canoanelor Bisericii, sau unul brutal, distrugător, inchizitorial, care calcă în picioare toate principiile morale, sub pretextul slujirii dreptei credințe. În acest fel a dorit părintele Claudiu Buză să atragă atenția că acrivia, care este indiscutabil calea de urmat în lupta contra ereziei, trebuie aplicată cu dragoste, așa cum recomandă Sfinții Părinți1..

Luându-se în calcul că părintele Claudiu a fost de acord cu interpretările ortodoxe ale tuturor expresiilor pe care a fost acuzat că le-ar fi folosit într-o manieră heterodoxă”, părinții au constatat că mărturia sfinției sale continuă să fie ortodoxă, recomandând celor din zona în care au apărut îndoieli în privința sa să aibă în continuare încredere în sfinția sa și să nu promoveze public această exigență terminologică, în contextul în care este încă în desfășurare procesul de receptare de către pliroma a termenilor și noțiunilor care descriu situația actuală a îngrădirii antiecumeniste.

Ulterior întâlnirii, părintele a a fost acuzat că ar fi propus ideea de ascultare necondiționată față de duhovnic, însă la Beiuș nimeni nu a adus împotriva sfinției sale o astfel de acuzație. Părintele a explicat ulterior că nu a propovăduit niciodată o ascultare necondiționată de duhovnic sau o “infailibilitate” a acestuia, ci că a scos doar în evidență importanța ascultării față de duhovnic și a colaborării cu acesta în urcușul spiritual al creștinului.

Pentru coerența și buna coordonare a luptei împotriva ecumenismului, părinții prezenți la Beiuș au luat câteva decizii de ordin organizatoric.

Abținerea de la polemicile publice

Una dintre cele mai importante decizii luate la Beiuș a fost aceea a interzicerii oricărei forme de polemică publică între membrii sinaxei ortodoxe naționale și recomandarea adresată credincioșilor care au întrerupt pomenirea de a nu practica, la rândul lor, astfel de polemici.

Pentru ca mărturisirea celor ce luptă împotriva ecumenismului să fie credibilă și să poată ajuta pe cât mai mulți să se implice în acțiunea de respingere a deciziilor adoptate în Creta, s-a decis ca preoții să folosească întâlnirile de lucru pentru a-și rezolva diferendele ideologice, în duh creștin, cu dragoste și respect reciproc și să evite aparițiile publice în care să îi critice pe alți membri ai sinaxei sau pe credincioșii obișnuiți. S-a decis ca dacă cineva ar încălca acest principiu, cei prejudiciați de această încălcare să nu recurgă la contraatacuri pe internet sau pe alte media, pentru a nu crea impresia de dezbinare și de ură între mărturisitorii împotriva ecumenismului.

Această interdicție a polemicii între mărturisitori este o cerință a unui cod de principii morale creștine, pe care participanții la lupta antiecumenistă trebuie să le respecte cu sfințenie, pentru ca mărturisirea lor să fie cea autentic creștină.

Dorinţa membrilor sinaxei naționale de a polemiza mediatic sau chiar a face public atacul la persoană poate fi interpretată ca o autoeliminare din firescul acestor întâlniri şi o suspendare indirectă a dreptului la replică a celui vizat, care nu poate transforma respectul faţă de principii sănătoase şi demne în arenă de luptă mediatică, pentru a produce deliciu şi ostentaţie păgubitoare de suflet.

Neamestecul în pastorația preoților

Condițiile luptei antiecumeniste nu permit și nu pot fi folosite ca pretext pentru suspendarea legilor bisericești cuprinse în Sfintele Canoane sau în regulamentele Bisericii noastre Ortodoxe Române, care continuă, în mod firesc, să fie obligatorii tuturor, fie preoți, fie credincioși.

În acest sens, s-a decis că, în conformitate cu Sfintele Canoane și cu regulamentele bisericești, niciun părinte nepomenitor nu se poate amesteca în problemele comunității adunate în jurul altui părinte nepomenitor, fără acordul părintelui respectiv, iar săvârșirea Sfintelor Taine și a ierurgiilor se va desfășura în deplin consens și după o informare prealabilă a unui duhovnic de către altul.

Programul de lecturi patristice

Probabil cea mai importantă decizie care s-a luat la Beiuș a fost aceea de a se demara un program de studii patristice, care să îi ajute pe membrii sinaxei să găsească răspunsuri patristice adecvate situațiilor cu care se confruntă în pastorația credincioșilor care au întrerupt pomenirea.

Mai precis, părinții au propus ca fiecare membru al sinaxei să își aleagă opera unui Sfânt Părinte al Bisericii, pe care să o aprofundeze, urmând ca, într-o perioadă rezonabilă de timp, să împărtășească cu ceilalți cunoștințele acumulate, fie în cadrul consfătuirilor din viitoarele întâlniri, fie prin publicarea unor articole și studii într-o revistă de specialitate, pe care să o editeze instituțiile media care susțin lupta împotriva ecumenismului.

Cu acest prilej, părintele Grigore Sanda a prezentat un volum de documente referitoare la sinodul din Creta, cuprinzând cele mai importante luări de poziție din România împotriva ecumenismului și sinodului din Creta.

Părinții prezenți la întâlnire au fost de acord cu propunerea de publicare a răspunsului teologului Mihai-Silviu Chirilă adresat unei broșuri de popularizare a sinodului eretic din Creta, editată de către Patriarhia Română. Răspunsul fusese pus în discuție publică cu o săptămână înainte, pe portalul ortodox de știri ortodoxinfo.ro.

Frecvența sinaxelor și modul de convocare a lor

S-a decis ca fiecare dintre întâlnirile dintre părinții care luptă contra ecumenismului, la care nu participă poporul credincios, să fie considerate întâlniri de lucru, iar deciziile adoptate să fie de uz intern, fără a se face publice, deoarece îi privesc în principal pe preoți și se referă la aspecte duhovnicești și pastorale.

Întâlnirile între preoții mărturisitori împotriva ecumenismului vor fi trimestriale, iar sinaxa națională, la care participă și credincioșii, se poate convoca doar atunci când este necesară, iar caracterul ei de necesitate este acceptat și confirmat de către majoritatea membrilor sinaxei.

Pentru convocarea unei sinaxe naționale sau a unei întâlniri de lucru este nevoie de informarea prealabilă și de acordul exprimat al majorității membrilor sinaxei. Sinaxa sau întâlnirea convocată în mod unilateral, fără acordul majorității membrilor sinaxei naționale la acel moment, este nelegitimă și se recomandă atât preoților, cât și credincioșilor care luptă împotriva ecumenismului să nu participe nici la una, nici la alta, și să nu le accepte deciziile.

Întâlnirile de lucru au un caracter intern, deoarece tratează probleme specifice credincioșilor și preoților nepomenitori din Biserica Ortodoxă Română. Aceste probleme vor fi tratate și rezolvate de către preoții nepomenitori din Biserica Ortodoxă Română, urmând ca deciziile care se iau să poată fi aduse la cunoștință partenerilor de luptă antiecumenistă din celelalte Biserici Ortodoxe, ale căror opinii pe temele puse în discuție sunt foarte importante și vor fi luate cu grijă în considerare.

Sinaxele naționale sunt întâlniri organizate cu participarea credincioșilor ortodocși români mărturisitori împotriva ecumenismului, la ele putând fi invitați participanți din oricare dintre Bisericile Ortodoxe surori, care luptă contra ecumenismului. Cea mai importantă astfel de sinaxă s-a desfășurat în data de 18 iunie 2017 la Botoșani, fixând liniile directoare ale luptei contra ecumenismului în România și granițele canonice între care se înscrie întreruperea pomenirii. Rezoluția Sinaxei din Botoșani reprezintă documentul de referință al poziției preoților și credincioșilor mărturisitori împotriva ecumenismului.

Întrucât întâlnirile de lucru ale părinților antiecumeniști și sinaxa națională sunt simple grupuri de reflecție teologică, nicidecum o structură organizatorică paralelă Bisericii Ortodoxe Române, s-a decis ca președinția de onoare a fiecărei ședințe a întâlnirilor sau sinaxelor să o aibă preotul care le organizează în zona din care se află.

Pentru o bună coordonare între preoți și credincioși s-a decis ca în fiecare zonă istorică să existe o persoană de contact, care să ofere relații credincioșilor cu privire la preoții nepomenitori din zona respectivă, adrese, numere de telefon, să asigure legătura preoților nepomenitori între ei, să țină legătura cu preoții și credincioșii din alte părți ale țării. Persoana de contact nu are nicio însărcinare de ordin organizatoric sau vreo funcție de conducere, fiind doar un om de legătură care cunoaște cel mai bine situația din zonă și știe să dea relații cu privire la aceasta.

Răspunzând unor obiecții referitoare la oportunitatea prezenței unui laic în sinaxa preoților care au întrerupt pomenirea, părinții prezenți în ziua a doua a întâlnirii, când s-au luat deciziile importante, au reconfirmat statutul de membru cu drepturi depline al sinaxei al domnului teolog Mihai-Silviu Chirilă, considerându-se că domnia sa și-a adus contribuția la definirea direcției luptei antiecumeniste în România și urmându-se sfatul Sfinților Părinți care spun că în timp de erezie și persecuție îi este permis să mărturisească oricui are pregătirea teologică necesară să o facă.

Domnul teolog Mihai-Silviu Chirilă a cerut și a primit un mandat de reprezentare oficială a sinaxei naționale române la conferința interortodoxă desfășurată în perioada 4-5 octombrie 2017 în Federația Rusă. Domnia sa a participat la conferința organizată în orașul rus Krasnodar, prezentând un raport succint cu privire la stadiul luptei clericilor și credincioșilor români împotriva ecumenismului și a sinodului din Creta și la pericolul pe care îl implică faza actuală a luptei: riscul căderii în schismă.

Părintele Ciprian Staicu a primit mandatul de a contribui la buna colaborare cu delegația părinților din Sfântul Munte și cu nepomenitorii din Grecia și de a asigura o bună comunicare la nivel de traducere a documentelor din și în limba neogreacă. Părintele a refuzat ulterior, în mod public, mandatul pe care l-a primit din partea părinților nepomenitori prezenți la Beiuș.

Comunicarea deciziilor întâlnirii

Părinții adunați la Beiuș au decis ca deciziile luate în data de 12 septembrie să fie aduse la cunoștință direct de către fiecare duhovnic în parte ucenicilor săi, urmând ca la următoarea întâlnire de lucru, programată a se desfășura în decembrie 2017, părinții care nu au reușit să participe la aceasta să poată asculta deciziile luate la Beiuș, să își exprime punctul de vedere în legătură cu ele, să le accepte sau nu, sau să aducă propuneri de îmbunătățire a lor. Abia după aceea se vor da publicității acele deciziile care îi privesc pe toți cei implicați în lupta contra ecumenismului.

Acest aspect are o profundă conotaţie misionară, vizând eliminarea oricărei speculaţii la nivelul ucenicilor fiecărui duhovnic în parte și receptarea unanimă a liniei trasate de fiecare întâlnire și respectarea ei de către toţi părinţii nepomenitori români. Nevoia este cu atât mai mare cu cât neliniştea şi fragilitatea conştiinţelor mărturisitorilor de astăzi este asaltată mai mult decât oricând de diverse materiale din mass-media, care propun, la nivel declarativ, diferite nuanţe teologice îngrădirii de erezia ecumenismului, fără însă a oferi și soluţii concrete, la nivel practic.

Această relatare de presă reprezintă o excepție, generată de dorința de a nu întreține impresia creată în spațiul media că la Beiuș s-ar fi discutat lucruri pe care participanții nu ar dori să le aducă la cunoștința publicului creștin. Cei ce îi cunosc, îi respectă și îi urmează pe părinții participanți la întâlnirea de la Beiuș nu ar putea să le pună vreodată la îndoială buna-credință.

1 “De aceea vă rog, pe voi toţi, ca pe ereticii aceştia, care discută cu voi, să încercaţi să-i îngrijiţi cu blândeţe şi bunătate ca pe nişte oameni care sunt cuprinşi de nebunie. Că învăţătura aceasta greşită a lor s-a născut din mândria lor fără de margini. Şi mare le este îngâmfarea minţii! Rănile cele umflate nu suferă să pui mâna pe ele, nici să le atingi cât de cât. Din pricina aceasta, doctorii cei pricepuţi dezinflamează astfel de răni slujindu-se de un burete moale. Aşadar, pentru că şi anomeii au o rană umflată în suflet, să ne slujim de cuvintele spuse aici ca de un burete moale muiat în apă bună şi alinătoare, să încercăm să le potolim mândria şi să le doborâm toată trufia. De te ocărăsc, de aruncă din picioare, de scuipă, orice-ar face, nu înceta să-i tămăduieşti, iubite! Trebuie să îndure multe de acest fel cei care-l îngrijesc pe un om cuprins de furii. Cu toate acestea, nici de suferi atât nu trebuie să te depărtezi de ei; ci mai cu seamă pentru aceasta trebuie să-i plângi şi să-i socoteşti nefericiţi, pentru că aşa este boala lor. Aceste cuvinte le spun celor tari în credinţă, celor ce nu pot fi ispitiţi, celor ce sunt în stare să nu sufere vreo vătămare din vorbirile cu aceşti eretici. De este însă cineva mai slab, să fugă de tovărăşia cu ei; să se depărteze de adunările lor, ca nu cumva prietenia să ajungă pricină de necredinţă” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt împotriva anomeilor, https://ioanguradeaur.wordpress.com/category/cuvantari-impotriva-anomeilor-catre-iudei/).

Sursa: ortodoxinfo.ro


Observ cu tristețe strecurate în acest comunicat:

„…întâlniri de lucru, iar deciziile adoptate să fie de uz intern, fără a se face publice, deoarece îi privesc în principal pe preoți și se referă la aspecte duhovnicești și pastorale.”

„Această relatare de presă reprezintă o excepție…”

Nu știu cine a hotărât să se scrie așa în comunicat – părinții atunci la Beiuș sau Mihai Silviu Chirilă (care a redactat comunicatul) acum sau tot părinții sfătuindu-l pe domnul Chirilă acum?

Dacă s-a păstrat hotărârea de atunci, dovedit fiind de toate câte s-au întâmplat, că a fost o greșeală, înseamnă ca părinții din sinaxă nu învață din greșeli. Dacă cel ce a redactat comunicatul a hotărît singur că acest fel de comunicat este o excepție, iarăși este greșit.

Oare ce au părinții de ascuns față de mireni de vor să discute cu „ușile închise”? Până și Patriarhia sau Sinodul BOR, pe care noi toți le declarăm, pe bună dreptate, pline de eretici, emite comunicate cu privire la ce s-a discutat și s-a hotărât la o anumită ședință. De ce părinții „nepomenitori” ar lua decizii care să nu fie comunicate public?!

Dacă e vorba de „aspecte duhovnicești și pastorale”, doar nu se vor duhovnici doar între sfințiile lor, în așa fel încât să-i privească exclusiv pe dânșii. Iar dacă rezultatele „întâlnirilor de lucru” se vor comunica de către fiecare duhovnic în parte credincioșilor săi, de ce să nu poată fi făcute și publice pentru a exista o totală transparență și pentru cei interesați (din sfera pomenitorilor), poate și pentru a-i încuraja să vină alături de noi în acestă luptă.

Cui folosește secretomania? Cui folosește izolarea? Dimpotrivă, pentru o bună informare și eliminare a oricărei speculații, trebuie o cât mai desăvârșită tranparență. Părinții din sinaxă nu sunt sectă și nici organizație subversivă. Nu au ce hotărâri să ia în secret!

Dacă vor să vină mai mulți în această luptă (clerici sau mireni) trebuie să aibă o totală deschidere spre exterior…

 

Anunțuri

Textul COMPLETAT al discursului teologului Mihai Silviu Chirilă, care va fi citit azi, 4 aprilie la Sinaxa de la Tesalonic-Oreokastro

UPDATE: textul de culoare roșie a fost adăugat în uma recomandărilor dvs.
OrtodoxINFO publică în premieră textul omiliei care va fi citită de teologul Mihai-Silviu Chirilă la sinaxa din 4 aprilie, lansându-vă invitația să citiți cu atenție textul și dacă aveți propuneri să le scrieți la rubrica de comentarii. Ele vor ajunge în atenția dl. teolog Chirilă, care va ține cont de ele în expunerea de la acea sinaxă. Vă mulțumim!

Înaltpreasfinţiile Voastre, Preasfinţiile Voastre,
Preacuvioşiile Voastre, Preacucerniciile Voastre,
Distinşi Domni Profesori,
Fraţi şi surori întru Hristos,

Dintre ideologiile care au apărut în lume în secolul XX, poate cea mai periculoasă este globalizarea, planul de inspiraţie francmasonică ce vizează desfiinţarea graniţelor statale, culturale, economice, lingvistice şi religioase şi contopirea întregii umanităţi într-o entitate unică, planetară, cu o conducere politică, economică şi religioasă unică. Din punct de vedere spiritual, acest construct este periculos pentru că, pe de o parte, pare a fi o reluare a planului de sfidare a lui Dumnezeu descris în episodul Turnului Babel din prima carte a Sfintei Scripturi (Facerea 11), iar pe de altă parte, pare a pregăti popoarele pentru episodul final al istoriei umanităţii, venirea lui antihrist.

Globalizarea este rezultatul direct al descreştinării societăţii occidentale, produsă ca urmare a căderii din har a Bisericii Apusului, prin ruperea sa de Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului, la mijlocul secolului al XI-lea, şi a căderilor succesive în diferite erezii şi filosofii anticreştine în secolele ce au urmat: papismul, umanismul, protestantismul, iluminismul, evoluţionismul, secularismul, ateismul, comunismul, capitalismul, consumerismul, new-agismul şi altele. Omul european apostat, dominat de un spirit luciferianist, care promovează răzvrătirea de tip demonic împotriva lui Dumnezeu, a căutat transpunerea în viaţa sa a unor promisiuni eshatologice ale Bisericii, într-o formă pervertită, dezbrăcată de orice caracter spiritual. Aşa se face că aşteptarea eshatologică a Împărăţiei cereşti a fost caricaturizată în încercarea de realizare a paradisului terestru, prin mijloace tehnologice, într-o societate distopică, dominată de un iubirism lumesc, ce încearcă, la rândul său, să imite iubirea creştină, liantul Trupului lui Hristos, Biserica, adunarea celor ortodocşi, care, după modelul vieţuirii treimice, trăiesc în comuniune de iubire unii cu alţii şi cu Dumnezeu.

Pentru că globalismul nu se poate realiza decât prin crearea unui stat planetar, a unei economii planetare şi a unei religii planetare, sub aspect religios a apărut în lume ecumenismul. Nevoia de a avea o religie mondială, într-o lume a scepticismului religios şi a agnosticismului radical, poate fi înţeleasă doar prin prisma scopului final al globalizării: pregătirea lumii pentru venirea lui antihrist. Dacă acesta ar veni într-o lume cu desăvârşire ateistă, cine l-ar mai recunoaşte ca dumnezeu şi l-ar mai venera ca atare? O religie mondială contrafăcută, în care în locul Adevărului coexistă diferite “adevăruri” produse de mintea căzută a omului, poate crea liantul pseudospiritual care să îi aducă pe toţi cei ce s-au lepădat de Dumnezeu în situaţia de a accepta domnia antihristică.

O definire simplă a ecumenismului, dintr-o perspectivă mai mult politică decât religioasă, ne-ar ilustra faptul că acesta este o încercare de unire a tuturor religiilor lumii într-una singură, care să slujească scopului declarat politic al“unificării umanităţii”. Din punct de vedere teologic, ecumenismul este o erezie eclesiologică ce postulează ideea sincretistă că toate religiile sunt părţi ale aceleiaşi revelaţii divine, pe care o divinitate nedefinită clar a dat-o umanităţii, pentru ca aceasta să progreseze spre autoperfecţionarea spirituală. Dogma ecumenistă a “acceptării celui de lângă tine” postulează o religie universală produsă dintr-o unire federativă a tuturor religiilor existente, care să funcţioneze după principiul relativizării adevărului de credinţă până la dispariţia sa totală din conştiinţa umană.

Ecumenismul aplicat la nivel creştin poate fi definit ca o erezie eclesiologică creată cu scopul de a produce unirea tuturor creştinilor într-o entitate religioasă, care să aibă la bază o doctrină rezultată din coexistenţa, în baza principiului minimalismului dogmatic şi neutralităţii eclesiologice, a tuturor ideologiilor eretice ale membrelor mişcării ecumeniste, puternic ajustate nevoilor ideologice ale noii lumi pe care globalizarea o pregăteşte.

Din această perspectivă trebuie privită mişcarea ecumenistă şi organul său executiv, Consiliul Mondial al Bisericilor, şi trebuie înţeles scopul declarat al CMB de realizare a unităţii văzute a creştinilor. Nu trebuie uitat că în spatele organizaţiilor ecumeniste se află aceiaşi ideologi care construiesc şi piaţa economică planetară comună şi Noua Ordine Mondială politică planetară.

Sub aspect istoric, Consiliul Mondial al Bisericilor a apărut la mijlocul secolului trecut, în anul 1948, când în oraşul Amsterdam a avut loc prima Adunare Generală, care a motivat apariţia acestei organizaţii planetare prin nevoia de a “da o mărturie creştină comună” popoarelor necreştine. Alcătuit din foarte multe comunităţi protestante, CMB şi-a păstrat până în ziua de astăzi aspectul de federaţie protestantă şi, în ciuda neutralităţii eclesiologice postulate de către Declaraţia de la Toronto, ratificată şi de către Sinodul din Creta anul trecut, a îmbrăţişat o viziune eclesiologică protestantă despre ce fel de “refacere a unităţii creştinilor” se urmăreşte prin demersul ecumenist. Ca să cităm opinia a cinci episcopi greci, care au protestat faţă de ultimele evoluţii eclesiologice ale CMB, de la cea mai recentă Adunare Generală, de la Busan, 2013, “la consiliul mondial al bisericilor, sau mai bine zis al ereziilor, care s-a întrunit la Busan… a fost formulată dogma protestantă despre unitatea eclesiologică nevăzută a Bisericii, care ar fi, chipurile, «multidogmatică»”1.

Definit du percepţia impactului său asupra conştiinţei bisericeşti ortodoxe, ecumenismul are două direcţii: una teologică, ce urmăreşte o unire sincretistă la nivelul doctrinelor teologice, prin practicarea minimalismului dogmatic, a relativizării importanţei dogmelor ortodoxe ale Bisericii, transmise prin revelaţie divină, cugetare a Sfinţilor Părinţi şi formulare a Sfintelor Sinoade, prin considerarea lor, încă din vremea Adunării Generale de la Porto Alegre, 2006, ca simple “tradiţii”, “varietăţi ale expresiei evanghelice” şi punerea lor pe acelaşi plan axiologic cu învăţăturile eretice, iar cealaltă direcţie, practică, ce constă în nivelarea conştiinţei teologice ortodoxe prin împreună-lucrarea, împotriva Sfintelor Canoane ale Bisericii, între ortodocşi şi eretici, cu scopul de a crea impresia că trăirea unui fel superficial de comuniune intercreştină la nivel strict uman este mai importantă decât trăirea în adevăr în cadrul strict delimitat de graniţele dogmatice ale Bisericii Ortodoxe.

Cele două direcţii amintite mai sus sunt reflectate atât în organizarea CMB, cât şi în principiile eclesiologice cuprinse în Declaraţia de la Toronto, din 1950. Sub aspect organizatoric, CMB este alcătuit dintr-o comisie dogmatică, numită Credinţă şi Constituţie, şi dintr-una “diaconală”, numită Viaţă şi Ordine, iar sub aspectul principiilor trasate de Declaraţia de la Toronto, realizarea convergenţei teologice este surprinsă de Premisa IV.6, Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se consulte pentru a încerca să afle de la Domnul Iisus Hristos ce mărturisire doreşte ca ele să facă lumii în numele Său”, care postulează împreuna-mărturisire între ortodocşi şi eretici, iar nivelarea conştiinţei teologice prin împreună lucrarea cu ereticii este surprinsă de Premisa IV.7: “O mai profundă colaborare între membrele Consiliului înseamnă şi faptul că bisericile membre trebuie să recunoască solidaritatea reciprocă, să-şi dea ajutorul una alteia în caz de nevoie şi să se abţină de la acţiuni incompatibile cu dragostea frăţească”.

În ciuda deciziei luate de către Bisericile Ortodoxe participante la Conferinţa Ortodoxă de la Moscova din 1948 de a nu participa la Mişcarea Ecumenică şi la prima Adunare Generală de la Amsterdam a CMB, cu ocazia celei de-a treia Adunări Generale, de la New Delhi, din 1961, cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe au aderat la acest club religios protestant, cu rezultate pe care le simţim în viaţa bisericească ortodoxă până în zilele noastre. În anul 1961 a aderat la CMB şi Biserica Ortodoxă Română.

Pentru a înţelege lupta împotriva ecumenismului şi a sinodului din Creta din România, se cuvine să facem câteva referiri la implicaţiile participării la ecumenism a Bisericii Ortodoxe din ţara noastră.

Manualele de istorie a Bisericii Ortodoxe Române spun despre patriarhul Iustinian Marina, în timpul căruia s-a produs aderarea Bisericii Ortodoxe Române la CMB, că “a îndrumat îndeaproape participarea Bisericii noastre la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, Consiliului Bisericilor Europene etc. În ţară a contribuit la promovarea«ecumenismului local». În felul acesta, prin toate realizările sale, patriarhul Iustinian rămâne în istorie ca o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii, ca un militant de seamă pe tărâm ecumenic2. Poate nu întâmplător, Patriarhia Română, promotoare în zilele noastre a “ecumenismului lucid”, a declarat anul acesta an omagial al Patriarhului Iustinian Marina.

Aceeaşi viziune triumfalistă o au manualele de istorie a Bisericii Române, care au format timp de generaţii întregi preoţi, care, la rândul lor, au dus ideologia ecumenistă învăţată în şcoală până în cele mai îndepărtate cătune ale ţării, şi în privinţa participării BOR la mişcarea ecumenistă de-a lungul deceniilor. Citez câteva paragrafe relevante: “Biserica Ortodoxă Română a luat parte la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Ecumenic. […] Toate aceste contacte… au dus nu numai la promovarea ecumenismului. […] Între toate aceste 14 Biserici şi culte3 [recunoscute legal în România – n.n.] a existat un climat ecumenist şi de colaborare. […] În felul acesta, s-a creat în România un veritabil «ecumenism local» […]”4.

Există opinia, acceptată de mulţi teologi, că participarea Bisericii Ortodoxe Române la mişcarea ecumenistă ar fi ajutat Biserica noastră să supravieţuiască în perioada de represiune comunistă, pentru că ar fi deschis-o spre colaborarea cu confesiunile occidentale, care, la rândul lor, ar fi făcut presiuni asupra regimului comunist să slăbească persecuţia creştinismului în ţară. Cu toate acestea, în 1989, la Moscova, în cadrul întâlnirii Comitetului Central al Consiliului European al Bisericilor, delegaţia română a criticat acest for internaţional pentru că nu a denunţat încălcările drepturilor omului din România, preferând o politică a “diplomaţiei tăcerii”, critică asumată de organismul ecumenist internaţional5.

“Ecumenismul local”, văzut ca o formă de convieţuire religioasă paşnică între diferite confesiuni ale căror doctrine sunt divergente, a fost propovăduit intens unui popor care, în decursul istoriei sale, nu a înregistrat nici măcar o singură dispută religioasă sângeroasă importantă. Sub masca necesităţii păstrării unei păci sociale, existente în România prin tradiţie istorică oricum, s-a acreditat ideea ecumenistă că nu există deosebiri fundamentale între populaţia majoritară ortodoxă şi celelalte confesiuni că “Dumnezeu este acelaşi”, că “neînchinăm unui singur Dumnezeu cu toţi”, concepţii ce au slăbit conştiinţa dogmatică ortodoxă a populaţiei până într-atât încât pentru mulţi dintre români idealul propus de CMB a ajuns să fie perceput ca o aspiraţie absolut normală, împlinind cuvintele medicului grec Alexandros Kalomiros, care explică faptul că cei ce visează unirea creştinilor în maniera în care o predică ecumenismul au o viziune utopistă strict umană, pe care o atribuie lui Hristos.

Cea mai gravă consecinţă a “ecumenismului local” a fost judecarea în 2008 a doi ierarhi pentru intercomuniune euharistică, respectiv liturgică cu greco-catolicii. Cei doi au fost iertaţi6 de către Sfântul Sinod pentru pocăinţă. Unul dintre ei a promulgat în luna martie 2017 caterisirea unui preot care a întrerupt pomenirea sa pentru participarea la erezia din Creta.

Mentalitatea ecumenistă a fost, în România, dublată de propaganda globalistă, care a predicat agresiv necesitatea abandonării valorilor naţionale şi a însuşirii valorilor cosmopolite pe care se întemeiază Noua Ordine Mondială. Din această simbioză a rezultat un etos nou, profund străin spiritului ortodox şi naţional, care a produs, la un moment dat, o culpabilizare a Bisericii Ortodoxe, văzută ca factor reacţionar pe calea integrării politice şi religioase europene.

Pentru a se apăra de aceste acuzaţii, autorităţile eclesiale române au simţit nevoia să se adapteze noilor mentalităţi. La nivelul liturgic, cărţile de cult au fost “epurate” de rugăciuni, imnuri sau chiar ritualuri care nu sunt în consonanţă cu gândirea corectă politic a omului european (au fost modificate şi edulcorate în spirit ecumenist rugăciunile de primire la Ortodoxie a ereticilor şi schismaticilor şi ale necreştinilor, au fost scoase unele imnuri din slujbele pascale, pentru a nu ofensa unele sensibilităţi, a fost eliminatSinodiconul din Duminica Ortodoxiei, pentru a nu mai aminti românilor că în afara Bisericii există numai eretici şi schisme, nu “fraţi creştini”, a fost abandonată chiar şi citirea Molitvelor Sfântului Vasile).

La nivel omiletic, predicile rostite din faţa altarului reflectă mai mult mentalitatea ecumenistă decât rigurozitatea dogmatică şi morală ortodoxă: se fac concesii mari căderilor morale ale lumii, în detrimentul preceptelor canonice ale Bisericii; există opinia, din ce în ce mai larg răspândită în rândul teologilor, că sfintele canoane sunt perimate sau că ele se referă la o situaţie endemică, existentă în secolele în care au fost scrise, dar fără niciun corespondent în realitatea contemporană; odată cu această idee îşi face loc în cugetarea teologică şi viziunea eretică postpatristică; s-au abandonat predicile în care se face distincţie dogmatică între învăţăturile ortodoxe şi cele ale ereticilor; se fac din ce în ce mai dese referiri la “biserica soră” romano-catolică şi la “fraţii noştri creştini”.

În şcolile teologice se predă ecumenismul ca materie, alături de misiologie, iar elevii şi studenţii teologi sunt pregătiţi de noua mentalitate pentru a convieţui din punct de vedere dogmatic şi moral cu erezia în cei mai buni termeni. Un aspect foarte neliniştitor al învăţământului teologic românesc îl reprezintă pregătirea teologilor de elită români, dintre care se recrutează ierarhia ţării, în universităţi catolice şi protestante, de unde se întorc cu o mentalitate ecumenistă solid formată şi cu o conştiinţă ortodoxă foarte slăbită. Puţine, şi cu atât mai remarcabile, sunt cazurile de teologi educaţi în Occidentul eretic care să fi revenit în sânul Bisericii Ortodoxe Române mai întăriţi în credinţă decât au plecat.

În faţa acestei contaminări lente cu ecumenism, poporul credincios a avut o reacţie de respingere, mai ales acolo unde a avut duhovnici buni, proveniţi din marile mănăstiri ale ţării. Poporul credincios şi duhovnicii mari au fost principalii factori de opoziţie faţă de pătrunderea ecumenismului în fibra Bisericii Ortodoxe Române. Părinţi precum Sfântul Ioan Iacov de la Neamţ, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, profesorul academician preot Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii au contestat participarea Ortodoxiei la mişcarea ecumenistă, scoţând în evidenţă pericolele pe care le reprezintă aceasta pentru curăţia învăţăturii ortodoxe şi pentru mântuirea poporului credincios. Rămân de notorietate cuvintele profesorului Stăniloae: “Sunt de acord cu părintele Iustin Popovici că ecumenismul este panerezie” sau Ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. […] Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, deci o singură Biserică. Noţiunea de biserici surori este improprie7.

Odată cu ieşirea României din dictatura comunistă însă şi cu aderarea sa la Uniunea Europeană s-a produs o alienare spirituală a multor români, pe fundalul unei propagande mondialiste extrem de agresive, mai ales prin intermediul mass-media, a deschiderii aşa-zisei “pieţe religioase de idei”, a unei slabe catehizări a laicatului şi a mentalităţii ecumeniste a unora dintre slujitorii altarului. Astfel, s-a ajuns ca numărul celor care au rămas fideli tradiţiei ortodoxe să scadă dramatic, în contextul în care şi marii duhovnici au început să treacă la Domnul unul câte unul.

În perioada postcomunistă, un rol important în lupta contra ecumenismului l-au avut şi conferinţele ţinute în România de mari personalităţi teologice ale Bisericii greceşti. În anul 2010, la Constanţa s-a desfăşurat o conferinţă extraordinară numită Învăţătura sfântului Grigorie Palama pentru lumea contemporană, la care au conferenţiat părintele Gheorghe Metallinos şi profesorul Dimitrios Tselenghidis. În anul 2013, o suită de conferinţe pe tema ecumenismului a susţinut şi părintele Theodoros Zisis, urmată apoi, în 2014, de cinci omilii pe tema ecumenismului intercreştin şi interreligios şi a masonerie, susţinute de căte Înaltpreasfinţia Sa Serafim, Mitropolitul Pireului. Conferinţele au fost organizate de către Arhiepiscopia Tomisului, în colaborare cu Părintele Matei Vulcănescu.

Aceasta este realitatea spirituală, creionată sumar, pe fundalul căreia a survenit sinodul din Creta şi deciziile sale. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost alcătuită din 25 de ierarhi care au votat în unanimitate documentele sinodului cretan, fără nici măcar o opoziţie. Relatările din cadrul sinodului spun că au existat dezbateri aprinse, că delegaţia română şi-a adus o contribuţie substanţială la formularea documentelor, după unii participanţi, ar fi ţinut piept partidei radicale ecumeniste, reprezentate în sinod de Mitropolitul Pergamului Ioannis Zizioulas. Cert este însă că în cele din urmă, din motive necunoscute publicului larg, întreaga delegaţie română a fost de acord cu formularea documentelor sinodului, pe care le-a semnat fără rezervă.

La întoarcerea în România, sinodul a fost prezentat ca o mare victorie a teologiei române, care a demonstrat forţa sa în lupta contra ecumenismului, prin teologii care au participat la sinod şi care au avut contribuţii apreciate de toţi ca foarte valoroase. Despre consecinţele teologice ale documentelor s-a păstrat o tăcere deplină la nivelul parohiilor şi al informării pliromei Bisericii.

La sfârşitul lunii octombrie s-a desfăşurat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prilej cu care s-a luat notă de contribuţia delegaţiei române la sinod, adică s-au acceptat documentele aşa cum sunt şi aşa cum şi cerea articolul 13 al Regulamentului de organizare a sinodului din Creta, fără a se interveni cumva asupra lor, s-a formulat concluzia că “Sfântul şi Marele Sinod nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos8. S-a luat act de faptul că textele pot fi „explicitate, nuanţate sau dezvoltate”de un viitor sinod mare şi sfânt. S-a mai precizat că explicitarea acestor documente şi redactarea altora noi nu trebuie să se facă sub presiunea timpului, ci atunci când va exista un consens ortodox.

În limba greacă, expresiile deciziei sinodale au fost traduse de aşa natură, încât Biserica Greacă a înţeles că Biserica Ortodoxă Română a recomandat explicitarea, corectarea şi schimbarea altor teme la un alt sinod9. Varianta în limba română nu vorbeşte nicăieri de corectarea textelor sau de schimbarea altor teme.

În luna decembrie a anului trecut, ca reacţie la întreruperea pomenirii de către unii preoţi şi ieromonahi din întreaga ţară şi a nemaiparticipării multor credincioşi la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii participanţi la sinodul din Creta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis un comunicat în care se declară adeptul ecumenismului lucid. Citez textul: “Din punct de vedere ortodox, ecumenismul lucid nu este o dogmă nouă de credinţă, ci o atitudine spirituală de dialog şi cooperare între creştini10. Comunicatul afirmă şi că ecumenismul nu a fost niciodată condamnat ca panerezie de către un sinod ortodox canonic.

Niciunul dintre ierarhii români nu a făcut opinie separată faţă de cele două comunicate, prin care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a receptat textele sinodului din Creta ca ortodoxe şi s-a declarat adeptul ecumenismului lucid.

Începând din luna august 2016, după discuţii cu ierarhii participanţi în Creta, în urma unor memorii în care aceştia erau rugaţi să se dezică de sinodul eretic, la care autorii nu au primit niciun răspuns pozitiv, în jur de 30 de preoţi din toate provinciile ţării au întrerupt pomenirea ierarhilor lor, îndemnându-i şi pe credincioşi să ia poziţie faţă de sinod.

În conformitate cu canoanele 31 apostolic şi 15 I-II, scopul nepomenirii nu este ruperea legăturii cu Sfânta Biserică, nici judecarea şi condamnarea episcopului de către cei ce nu îl mai pomenesc, pentru că acesta s-a condamnat pe sine prin părtăşie la erezie şi va fi judecat de către un sinod, care va lua măsurile canonice în ceea ce îl priveşte. Întreruperea pomenirii înseamnă îngrădirea de persoana episcopului care învaţă eretic şi determinarea unei reacţii la nivelul întregii Sfinte Biserici Ortodoxe, care să condamne erezia creată şi pe cei ce o propovăduiesc, chiar şi prin intermediul unui sinod endemic, la care să participe cel puţin doi ierarhi şi mulţi preoţi, mari duhovnici, diaconi, monahi, monahii şi credincioşi, ca etapă premergătoare întrunirii unui mare sinod panortodox sau ecumenic. Cei ce se îngrădesc prin nepomenire rămân în comuniune cu toţi cei din Biserica Ortodoxă care mărturisesc adevărul ortodox şi nu sunt, la rândul lor, părtaşi ereziei ecumeniste legiferate în Creta, rămân în comuniune cu Bisericile şi episcopii care au luat deja atitudine contra sinodului, cum ar fi Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Antiohiană, cu toţi episcopii ortodocşi care s-au pronunţat şi în timpul sinodului cretan, prin refuzul de a semna documentele, şi după aceea împotriva ereziei acelui sinod, chiar dacă, din diferite motive, nu au întrerupt încă comuniunea cu episcopii părtaşi la erezie şi cu sinoadele care au acceptat-o în unanimitate (cum e şi cazul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române).

Urmând îndemnurilor sfântului Teodor Studitul, care recomanda, în Epistola către Navcratie11, ca pe preotul care pomeneşte de frică ierarhul eretic să îl chemi la binecuvântarea mesei, dar să nu iei Sfintele Taine din mâna sa, şi pe cele ale sfântului Gherman al II-lea al Constantinopolului, care recomanda creştinilor ciprioţi ca mai curând să se roage acasă decât să stea în comuniune cu preoţii latinofroni, cei mai mulţi dintre credincioşii ortodocşi care au dorit să ia poziţia ortodoxă faţă de Creta au preferat să îi urmeze pe preoţii nepomenitori sau să se roage acasă, până când reuşesc să ajungă la preoţii nepomenitori, decât să continue să frecventeze bisericile unde slujesc preoţi pomenitori ai ierarhilor părtaşi la erezie.

Prin această atitudine, credincioşii mărturisesc că Harul lui Dumnezeu nu este despărţit de Persoana lui Iisus Hristos Domnul, că Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi nu poate sta acolo unde nu este Adevărul, adică Hristos şi Dogma Sa dreaptă. Cei ce gândesc scolastic, despărţind Harul de Persoana lui Hristos, cad în marea greşeală de a nu cerceta credinţa episcopului şi a preoţilor lui, văzând harul ca pe ceva magic, fără legătură cu credinţa episcopului şi a preoţilor lui. Prin Taine ne unim cu Hristos, care e Persoana vie în relaţie cu noi. Dacă minţim, prin erezie, în legătură cu Hristos şi învăţătura Sa, ce relaţie putem avea cu El? Din acest motiv, există pericolul ca unii antiecumenişti să gândească în chip papistaş, varlaamist, o relaţie cu un har impersonal, şi nu cu Hristos Cel Viu.

Cei mai mulţi dintre credincioşii români care s-au poziţionat faţă de sinodul din Creta sunt de opinie că frecventarea bisericilor unde sunt pomeniţi ierarhii părtaşi la erezie nu este acceptabilă, preferând să meargă sute de kilometri pentru a găsi o biserică în care aceştia nu sunt pomeniţi. Urmând îndemnului Sfântului Teodor Studitul, care spune: “dacă preotul pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are o vieţuire fericită, chiar dacă este ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie [pe care o dă el – n.n.]”12, credincioşii români nu acceptă ideea de a merge la preoţi care pomenesc ierarhii ecumenişti, dar au în general o cugetare ortodoxă, deoarece cred că nu poate exista cugetare ortodoxă şi părtăşie la erezie în acelaşi timp. Este dezavuată şi ideea că episcopii români care nu au participat direct în Creta şi nu au semnat acolo documentele nu ar fi părtaşi la erezia ecumenistă a sinodului respectiv, întrucât niciunul dintre ei nu a denunţat până acum public erezia şi sinodul, nici nu a făcut opinie separată în sinodul local faţă de acestea, aşa cum recomandă Sfântul Teodor Studitul, în aceeaşi epistolă către Navcratie, în care spune că se poate lua, prin iconomie, împărtăşanie de la un preot care pomeneşte episcopul care “nu a fost la sinodul adulter şi îl numeşte adunătură mincinoasă” (s.n.), “numai el [preotul – n.n.] să nuliturghisească împreună cu ereticii. Că nu este nimic de vreme ce îl pomeneşte pe episcopul ortodox, chiar dacă acela de frică îl pomeneşte pe mitropolitul său eretic”13.

Din acest pasaj al Sfântului Teodor vedem că în aprecierea părtăşiei la erezie atenţia trebuie îndreptată înspre credinţa ortodoxă a episcopului direct din eparhia în care trăieşte creştinul, aşa cum el o mărturiseşte în luările de poziţie publice faţă de sinodul eretic din Creta, chiar dacă rămâne încă în comuniune cu mitropoliţi sau patriarhi eretici. Întreruperea completă a pomenirii mitropolitului sau patriarhului eretici ai acelui episcop devine o necesitate în momentul în care aceştia sunt condamnaţi nominal pentru erezie de către un sinod ortodox.

Un rol deosebit de important în clarificarea unor detalii legate de lupta care se duce la nivelul întregii Biserici Române contra sinodului din Creta şi în evitarea unor derapaje posibile în astfel de situaţii l-au avut conferinţele Părinţilor Aghioriţi, membrii delegaţiei conduse de către Gheron Sava Lavriotul, căruia ortodocşii români antiecumenişti îi poartă profund respect şi recunoştinţă.

Preoţii, teologii şi credincioşii au adresat Sfântului Sinod şi ierarhilor în parte diferite petiţii, în care îşi expuneau obiecţiile faţă de sinodul din Creta, pe care îl consideră eretic. Sintetizând obiecţiile faţă de documentele sinodului din Creta, putem spune că opozanţii acestuia din România îl consideră eretic din următoarele motive:

  1. Nu a statornicit hotar între Ortodoxie şi erezie, a şters hotarul statornicit de către sinoadele mai vechi ale Bisericii, nu a condamnat nicio erezie, nicio cugetare omenească contrară învăţăturii lui Hristos, acceptându-le pe toate ca partenere de “dialog” ecumenic.

  2. S-a desfăşurat după principii care nu ţin seama de egalitatea în har a episcopilor, deoarece mulţi episcopi nu au avut drept de vot; sistemul de luare a deciziilor a fost conceput în aşa fel încât să existe siguranţa că orice încercare de apărare a Ortodoxiei nu va anula deciziile care urmau a se lua. De aceea, sinodul are un caracter clericalist, creând un sistem papal, condus de cei zece patriarhi prezenţi, singuri cu putere de decizie, în timp ce ceilalţi sunt simpli spectatori, ceea ce face ca această cădere să fie mai gravă decât a papismului însuşi.

  3. A anulat dreptul Bisericilor Locale de a aproba sau respinge acest sinod, acestea putând, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod, să aducă la cunoştinţă credincioşilor deciziile luate, care au autoritate panortodoxă, fără a exista prevederi referitoare la vreo dezbatere, revizuire sau anulare a acestora de către sinoadele locale.

  4. A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, ratificând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii.

  5. A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox, în ciuda faptului că aceste documente au un conţinut eretic.

  6. A anulat mărturisirea că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească, prin faptul că a ratificat premisa dinDeclaraţia de la Toronto care spune că “din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (premisa IV.2), ceea ce înseamnă că sinodul din Creta şi-a impropriat teoria “bisericilor nedepline”, pe de o parte, şi a acceptat, pe de alta, faptul că partenerii de dialog protestanţi şi catolici din CMB nu sunt obligaţi, la rândul lor, să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca fiind Biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, cu atât mai puţin să recunoască faptul că “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, invalidând orice şansă a Bisericii Ortodoxe de a-şi face prezent mesajul mântuitor în rândul ereticilor şi schismaticilor, principiu misionar pe care îl proclamă cu atâta emfază, ca argumentare a participării la CMB.

  7. Prin acceptarea principiului conform căruia “nicio membră CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia”, sinodul din Creta a invalidat toată activitatea sa presupus misionară în cadrul CMB. Sub masca unei pretinse neutralităţi a CMB, a acceptat realitatea că acesta se îndreaptă spre scopul său final, propus în Constituţie, prin intermediul transformării diferenţei dogmatice esenţiale între ortodoxie şi cacodoxie într-o “tradiţie locală”, o aşa-zisă “varietate de expresie evanghelică”, cum a fost numită la Porto Alegre. Este greu de înţeles de ce şi-a schimbat Biserica Ortodoxă eclesiologia în Creta, de vreme ce principiul ecumenist spune că nu era obligată să o facă.

  8. Prin ratificarea premisei III.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul cretan a admis că Biserica Ortodoxă participă într-o organizaţie al cărei scop esteun contact viu între biserici… studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii (art. 19). Să înţelegem că CMB lucrează pentru realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? Oare Biserica Ortodoxă nu este deja unitară şi are nevoie de CMB ca să-i asigure unitatea?

  9. Articolul 19 al Documentului 6 ratifică toate premisele eclesiologice eretice ale Declaraţiei de la Toronto.

  10. Acceptarea “denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, potrivit teoriei eretice a “bisericilor nedepline”, de origine protestantă, rafinată de Conciliul II Vatican, preluată de mitropolitul Ioannis Zizioulas şi introdusă în cugetarea Bisericii de către sinodul din Creta, prin formulările Declaraţiei de la Toronto, care consideră că există creştini extra muros [în afara zidurilor Bisericii] şi chiar ecclesia extra ecclesiam [Biserică în afara Bisericii], contrazicând afirmaţia sfântului Ciprian al Cartaginei: extra Ecclesiae nulla salus [„în afara Bisericii nu există mântuire”].

  11. Ratificarea Constituţiei CMB statuează principiul minimalismului dogmatic, care este fundamental în realizarea constructului sincretist propus de CMB.

  12. Art. 22 al documentului despre relaţiile Bisericii cu lumea creştină pare a fi făcut special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului. El exclude de la procesul receptării hotărârilor sinodului pliroma Bisericii, prin faptul că cei ce s-ar opune deciziilor acestui sinod sunt catalogaţi apriori ca duşmani ai unităţii Bisericii şi schismatici.

  13. În documentul referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii se face elogiul ecologiei, care este o armă ideologică a religiei panteiste New-Age.

  14. Documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei.

  15. Prevederea potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii deschide calea (auto)obligării Bisericii de a oficia căsătorii” homosexuale sau măcar de a le accepta existenţa unor astfel de “căsătorii” la nivel civil.

  16. Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.

Acestor obiecţii pertinente li s-a răspuns într-o manieră neteologică, ce a evidenţiat lipsa de argumente a celor ce au fost chemaţi să dea socoteală pentru acceptarea ereziei eclesiologice a ecumenismului în Biserică. Până în acest moment, niciun ierarh dintre cei ce s-au confruntat cu nepomenirea din partea preoţilor şi credincioşilor nu a recunoscut oficial că eclesiologia sinodului din Creta este eretică sau că acele documente trebuie retrase din uz. Ignorându-se dreptul pliromei Bisericii de a invalida hotărârile eretice ale unui sinod, ierarhii români insistă asupra ideii că doar un nou “sfânt şi mare sinod” are dreptul să judece greşelile unui sinod anterior, nu poporul dreptcredincios sau clerul. Pentru a argumenta această idee s-a folosit chiar o comparaţie blasfematoare între sinodul al II-lea ecumenic şi primul sinod ecumenic, dând să se înţeleagă că cel de-al doilea ar fi corectat greşelile celui dintâi, în ciuda canonului 1 de la al doilea sinod, care întăreşte toate hotărârile de la primul sinod.

Cei care apără poziţia oficială a ierarhiei aduc diferite argumente împotriva întreruperii pomenirii ierarhului. Se spune că nu s-a schimbat nimic în viaţa Bisericii şi că nimeni nu este obligat să mărturisească doctrinele din Creta, uitându-se că preotul este delegatul în teritoriu al ierarhului şi că prin pomenire el mărturiseşte aceeaşi învăţătură cu ierarhul său. Se argumentează că pomenirea trebuie întreruptă doar atunci când se va impune împreună slujirea cu ereticii sau “potirul comun”, deturnându-se sensul canonul 15 I-II, care recomandă întreruperea pomenirii în momentul în care ierarhul este auzit predicând cuvânt eretic, nu doar în clipa în care va definitiva părtăşia la erezie prin intercomuniune.

Există opinia că ecumenismul nu a fost condamnat de niciun sinod, neţinându-se seama că învăţăturile ecumeniste sunt reluări ale unor erezii şi practici condamnate de către sinoadele ecumenice şi că ecumenismul a fost condamnat de către Sinoadele unor Biserici locale, de către ierarhi ai Bisericii şi de către sfinţi ai secolului XX.

În anul 1982, erezia ecumenistă a fost condamnată de către Sinodul Bisericii Ruse din afara Rusiei (ROCOR), iar condamnarea a fost acceptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, deoarece condiţia principală care s-a pus atunci când s-a realizat unirea ROCOR cu Biserica Rusă a fost ca toate hotărârile ROCOR să fie recunoscute.

La data de 8 octombrie 1998, ecumenismul a fost condamnat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe a Georgiei, care nu acceptă nici deciziile sinodului din Creta.

În anul 1948, ecumenismul a fost condamnat de către cele nouă Biserici autocefale prezente la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe de la Moscova.

Ecumenismul a fost condamnat de către Sfântul ierarh Serafim Sobolev, sfântul cuvios Iustin Popovici, părintele Serafim Alexiev, sfântul Augustinos Kandiotis, sfântul Paisie Aghioritul, cuviosul Dionisie de la Colciu, de mari duhovnici ai Ortodoxiei precum Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Iulian Prodromitul, Efrem din Arizona etc.

Pseudosinodul din Creta a fost criticat şi condamnat de Rezoluţia de la Chişinău, semnată de părintele Theodoros Zisis şi de către domnul profesor Dimitrios Tselenghidis şi de mulţi părinţi, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Bulgare, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Georgiene, de preoţi, monahi, monahii şi mireni din toată lumea, de către Sinaxa din Volos, de către Sinaxa din Sfântul Munte, a părinţilor şi pustnicilor de la chilii, mănăstiri şi schituri.

Ereziile de confesiune protestantă prezente în CMB sunt condamnate de către sinoadele ecumenice care au dat anatemei monofizismul, iconoclasmul, considerarea Fecioarei Maria ca născătoare de om, nu Născătoare de Dumnezeu, blasfemiile la adresa sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, iar papismul este condamnat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a dat anatemei ereziile pnevmatomahe, de către sinoadele ecumenice ale Sfântului Fotie şi Sfântului Grigorie Palama, care au condamnat Filioque şi doctrina despre energiile create. Ideile referitoare la existenţa Bisericii în afara Bisericii Ortodoxe sunt contrare articolului din Simbolul credinţei, proclamat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a statornicit că există o singură Biserică, iar acea Biserică este ortodoxă. Colaborarea cu ereticii în orice domeniu este interzisă de sfintele canoane şi de cugetarea Sfinţilor Părinţi (canoanele 10, 45 apostolic, 32, 33, 37 Laodiceea). Recunoaşterea unor taine ereticilor este interzisă de sfintele canoane sub pedeapsa caterisirii preotului şi afurisirii mirenilor (canoanele 45, 46, 64, 68 apostolice). Sfântul Ciprian al Cartaginei, în canonul emis de sinodul din 256 spune, în contextul discutării tainelor la eretici: “apărătorii ereticilor sunt datori sau să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul, dacă nu cumva să le atribuie şi biserică celor despre care susţin că au botez14. Exact acest lucru l-a făcut sinodul din Creta.

Conform teologiei sfântului apostol Pavel, ecumenismul s-a condamnat pe sine în ochii lui Dumnezeu încă din momentul în care a apărut: “Ştiind că unul ca acesta [omul eretic – n.n.] s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3,11). Pe acelaşi fir al argumentării pauline, sfintele sinoade locale canonice ale Bisericii Ortodoxe aveau obligaţia ca “de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10), nu să negocieze cu el la nesfârşit o cale de compromis între Adevărul lui Dumnezeu şi erezia oamenilor. În aproape un secol de participare ortodoxă la ecumenism, întâia şi a doua mustrare ar fi trebuit să se fi produs de mult.

Toţi ierarhii şi consistoriile care au judecat până în acest moment cazurile unor preoţi care au întrerupt pomenirea au negat sau manipulat valabilitateaşi aplicabilitatea canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, dându-le interpretări cu totul diferite de semnificaţia reală a acestora, pierzându-se în argumentări neconvingătoare ce urmăresc să demonstreze că nu se îndeplinesc condiţiile cerute de acele canoane pentru întreruperea pomenirii. Procedând astfel împotriva canoanelor invocate, consistoriile şi ierarhii respectivi i-au acuzat pe preoţii nepomenitori de schismă, de neascultare faţă de ierarhie şi de contrazicerea poziţiei oficiale a Bisericii, caterisindu-i, în cadrul unor mascarade juridice în care cuvântul de apărare al preoţilor respectivi, documentat şi foarte pertinent, nu a contat în niciun fel.

Distinsă audienţă,

Lupta împotriva sinodului din Creta în România are câteva caracteristici care o deosebesc de acţiunile din toate celelalte ţări ortodoxe surori:

  1. Este cea mai viguroasă reacţie faţă de sinodul din Creta din partea pliromei ortodoxe.

  2. Este cel mai puternic reprimată de către autorităţile eclesiale.

  3. Se desfăşoară în condiţiile în care în România nu există nici măcar un singur arhiereu care să se dezică de sinodul din Creta.

Pe cât de răspândit este ecumenismul în rândul ierarhiei şi al clerului ortodox român pe atât de energică a fost reacţia populară faţă de acesta. Chiar dacă, din motivele invocate mai sus, majoritatea populaţiei ortodoxe din România încă nu a înţeles pericolul ecumenismului şi al oficializării sale prin sinodul din Creta, preoţii şi credincioşii care au decis să ia atitudine sunt determinaţi să apere dreapta credinţă cu orice preţ.

Până în prezent există cinci preoţi deja caterisiţi pe nedrept pentru oprirea pomenirii, patru dintre ei, părintele Cosmin Tripon, părintele Ciprian Staicu, părintele Ioan Miron şi părintele Onisim Banu, în provincia vestică Transilvania, unde populaţia ortodoxă a fost obligată de situaţia istorică să convieţuiască timp de secole cu cei de alte credinţe, iar tradiţia ecumenistă este foarte puternică în rândul ierarhilor, şi unul în sudul ţării, părintele Claudiu Buză. Preoţii nepomenitori din Moldova îşi aşteaptă procesul, în care şansele ca sentinţa să fie alta decât caterisirea sunt minime, deoarece consistoriile sunt puse într-o situaţie imposibilă: orice absolvire de acuza de schismă pentru nepomenire a preoţilor judecaţi ar însemna acuzarea propriilor ierarhi, care le-au trimis cauzele spre judecată, de părtăşie la erezie, deoarece s-ar admite că întreruperea pomenirii s-a făcut conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II, din motivele invocate de acele canoane. Pentru că acest lucru i-ar pune pe cei ce judecă procesele în situaţia de a fi trimişi ei înşişi în faţa consistoriilor, este de aşteptat ca toţi preoţii acuzaţi să fie caterisiţi. Chiar astăzi se judecă la Mitropolia Moldovei cazul Părintelui Pamvo Jugănaru, egumenul Schitului Rădeni, care a creat în Schitul său un adevărat centru de luptă contra ecumenismului.

Situaţia va deveni din ce în ce mai dificilă pe măsură ce preoţii caterisiţi nu vor mai putea sluji în bisericile de unde vor fi scoşi după caterisire. Va trebui ca ei să găsească locuri în care să poată sluji, case particulare, biserici clădite pe proprietăţi private etc. În acest moment, mulţi dintre ei şi credincioşii care îi urmează slujesc în paraclise private sau în spaţii amenajate special pe proprietăţi private.

Pe lângă persecutarea preoţilor, au fost izgonite din mănăstiri maici care au întrerupt participarea la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii, înregistrându-se chiar cazul unei eleve seminariste eminente care a trebuit să se transfere, deoarece refuză să participe la slujbele preoţilor pomenitori.

La rândul lor, credincioşii care îi urmează pe preoţii nepomenitori sunt supuşi oprobriului public, în primul rând de către preoţii din parohiile din care s-au retras, fiind acuzaţi că au devenit stilişti, sectanţi sau chiar romano-catolici.

Prin intermediul unei puternice propagande desfăşurate prin protopopiate contra celor ce contestă sinodul din Creta, ierarhia, care nu dă niciun semn de renunţare la erezia cretană, îi pregăteşte pe preoţii şi pe credincioşii care nu au întrerupt pomenirea pentru a percepe deciziile pe care le va lua această sinaxă şi cele ce se vor mai desfăşura ca fiind necanonice şi nelegitime, amestecuri în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe Române. La rândul lor, foarte mulţi dintre preoţii care nu au întrerupt pomenirea s-au statornicit oarecumva în ideea că ascultarea necondiţionată faţă de episcop este mai importantă decât apărarea adevărului de credinţă.

În rândul preoţilor şi credincioşilor români apărători ai Ortodoxiei împotriva sinodului eretic din Creta există o mare aşteptare de la această sinaxă şi de la cea programată a se desfăşura la Kiev. Sceptici că situaţia din România s-ar mai putea schimba considerabil, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe arhiereii participanţi la sinodul eretic de anul trecut, preoţii şi credincioşii nepomenitori români aşteaptă ca sinaxele antiecumeniste ce se desfăşoară acum să anatemizeze mai mult decât învăţătura eretică din Creta, pentru a se da cu adevărat un semnal de trezire celorlalţi ortodocşi, care nu înţeleg încă cât de gravă este situaţia. Există aşteptarea ca anatema să îi cuprindă şi pe cei care au creat ecumenismul, identificaţi de citatul redat mai sus din gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, ca parte a sistemului mai larg de înrobire a umanităţii în planul Noii Ordini Mondiale. Altminteri, odată cu eliminarea ecumenismului de pe scena istoriei, aceia vor crea pur şi simplu altă ideologie care să îi ia locul, după modelul politic prin care comunismul socialist a fost înlocuit cu unul capitalist şi consumerist, mult mai subtil şi mai periculos.

De asemenea, există aşteptarea ca, pe lângă tema ecumenismului, sinaxele să dea răspunsurile pe care au refuzat să le ofere cei prezenţi anul trecut în sinodul din Creta.

În Duminica Ortodoxiei, în toate bisericile preoţilor nepomenitori s-au citit anatemele, conform tradiţiei, inclusiv anatemele date învăţăturilor acceptate de sinodul din Creta:

Textelor celor eretice ale ecumenistului pseudo-sinod din Creta din iunie 2016, numit “Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe şi celor ce le primesc şi le pun în practică, texte care:

– consfinţesc aşa zisa “restaurare a unităţii creştinilor” şi denumirea istorică de biserici pentru eretici;

 – consfinţesc Constituţia aşa zisului Consiliu Mondial al Bisericilor ca bază a dialogului cu ereticii – minimalismul dogmatic;

 – consfinţesc Declaraţia de la Toronto care afirmă că există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodoxe şi că Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa zisului “Consiliu Mondial al Bisericilor” în parte;

   – consfinţesc căsătoriile mixte (cu eretici) printr-o falsă iconomie;

   – consfintesc conceptul lui Ionannis Ziziulas despre “persoana umană”:

Anatema!

Vă mulţumesc, în numele tuturor preoţilor şi credincioşilor români luptători împotriva ecumenismului, pentru ocazia de a vă adresa aceste cuvinte.

Teolog Mihai-Silviu Chirilă

1 https://graiulortodox.wordpress.com/tag/declaratia-de-unitate-new-delhi/
2 Prof. Pr. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române
, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 486.
3 A se remarca expresia
“Biserici şi culte”, care prefaţează decizia din Creta încă din anul 1994, anul editării manualului de istorie a BOR.
4
Prof. Pr. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., pp. 521-523.
5 
http://www.obinfonet.ro/docs/nmr/nmrex/datex/Biserica%20Ortodoxa%20si%20Ecumenismul%20azi.htm.
6
http://www.greco-catolica.org/a393-decizia-oficiala-a-sinodului-bor-ips-nicolae-corneanu-si-ps-sofronie-drincec-au-fost-iertati.aspx.
7 “Schimbarea la Faţă”, nr. 2, luna 11/1997, p. 8; Omagiu memoriei părintelui Dumitru Stăniloaie
, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 93.
8
http://basilica.ro/concluziile-sfantului-sinod-cu-privire-la-desfasurarea-si-hotararile-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe-din-creta-16-26-iunie-2016/.
9
http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2016/12/surprize-traducere-cu-cantec-ips.html.
10
http://basilica.ro/comunicat-orice-lamurire-privind-credinta-trebuie-facuta-in-comuniune-bisericeasca-nu-in-dezbinare/.
11 Sfântul Teodor Studitul, Epistola către Navcratie, în Dreapta credinţă în Scrierile Sfinţilor Părinţi,
vol. 1, Editura Sofia, 2006.
12 Sfântul Teodor Studitul, op. cit.
, p. 59.
13 Ibidem
, pp. 59-60.
14 Arhid. pr. prof. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 200. 

Sursa: sinodultalharesc.tk

Cuvântarea teologului Mihai-Silviu Chirilă, care va fi citită la Sinaxa Ortodoxă din Grecia, pe 4 aprilie

Foto – ortodoxinfo.ro 

Noi informații despre Sinaxa Ortodoxă din Grecia, de pe 4 aprilie

Preiau de pe ortodoxinfo.ro

Înaltpreasfinţiile Voastre, Preasfinţiile Voastre,
Preacuvioşiile Voastre, Preacucerniciile Voastre,
Distinşi Domni Profesori,
Fraţi şi surori întru Hristos,

Dintre ideologiile care au apărut în lume în secolul XX, poate cea mai periculoasă este globalizarea, planul de inspiraţie francmasonică ce vizează desfiinţarea graniţelor statale, culturale, economice, lingvistice şi religioase şi contopirea întregii umanităţi într-o entitate unică, planetară, cu o conducere politică, economică şi religioasă unică. Din punct de vedere spiritual, acest construct este periculos pentru că, pe de o parte, pare a fi o reluare a planului de sfidare a lui Dumnezeu descris în episodul Turnului Babel din prima carte a Sfintei Scripturi (Facerea 11), iar pe de altă parte, pare a pregăti popoarele pentru episodul final al istoriei umanităţii, venirea lui antihrist.

Globalizarea este rezultatul direct al descreştinării societăţii occidentale, produsă ca urmare a căderii din har a Bisericii Apusului, prin ruperea sa de Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului, la mijlocul secolului al XI-lea, şi a căderilor succesive în diferite erezii şi filosofii anticreştine în secolele ce au urmat: papismul, umanismul, protestantismul, iluminismul, evoluţionismul, secularismul, ateismul, comunismul, capitalismul, consumerismul, new-agismul şi altele. Omul european apostat, dominat de un spirit luciferianist, care promovează răzvrătirea de tip demonic împotriva lui Dumnezeu, a căutat transpunerea în viaţa sa a unor promisiuni eshatologice ale Bisericii, într-o formă pervertită, dezbrăcată de orice caracter spiritual. Aşa se face că aşteptarea eshatologică a Împărăţiei cereşti a fost caricaturizată în încercarea de realizare a paradisului terestru, prin mijloace tehnologice, într-o societate distopică, dominată de un iubirism lumesc, ce încearcă, la rândul său, să imite iubirea creştină, liantul Trupului lui Hristos, Biserica, adunarea celor ortodocşi, care, după modelul vieţuirii treimice, trăiesc în comuniune de iubire unii cu alţii şi cu Dumnezeu.

Pentru că globalismul nu se poate realiza decât prin crearea unui stat planetar, a unei economii planetare şi a unei religii planetare, sub aspect religios a apărut în lume ecumenismul. Nevoia de a avea o religie mondială, într-o lume a scepticismului religios şi a agnosticismului radical, poate fi înţeleasă doar prin prisma scopului final al globalizării: pregătirea lumii pentru venirea lui antihrist. Dacă acesta ar veni într-o lume cu desăvârşire ateistă, cine l-ar mai recunoaşte ca dumnezeu şi l-ar mai venera ca atare? O religie mondială contrafăcută, în care în locul Adevărului coexistă diferite“adevăruri” produse de mintea căzută a omului, poate crea liantul pseudospiritual care să îi aducă pe toţi cei ce s-au lepădat de Dumnezeu în situaţia de a accepta domnia antihristică.

O definire simplă a ecumenismului, dintr-o perspectivă mai mult politică decât religioasă, ne-ar ilustra faptul că acesta este o încercare de unire a tuturor religiilor lumii într-una singură, care să slujească scopului declarat politic al “unificării umanităţii”. Din punct de vedere teologic, ecumenismul este o erezie eclesiologică ce postulează ideea sincretistă că toate religiile sunt părţi ale aceleiaşi revelaţii divine, pe care o divinitate nedefinită clar a dat-o umanităţii, pentru ca aceasta să progreseze spre autoperfecţionarea spirituală. Dogma ecumenistă a “acceptării celui de lângă tine” postulează o religie universală produsă dintr-o unire federativă a tuturor religiilor existente, care să funcţioneze după principiul relativizării adevărului de credinţă până la dispariţia sa totală din conştiinţa umană.

Ecumenismul aplicat la nivel creştin poate fi definit ca o erezie eclesiologică creată cu scopul de a produce unirea tuturor creştinilor într-o entitate religioasă, care să aibăla bază o doctrină rezultată din coexistenţa, în baza principiului minimalismului dogmatic şi neutralităţii eclesiologice, a tuturor ideologiilor eretice ale membrelor mişcării ecumeniste, puternic ajustate nevoilor ideologice ale noii lumi pe care globalizarea o pregăteşte.

Din această perspectivă trebuie privită mişcarea ecumenistă şi organul său executiv, Consiliul Mondial al Bisericilor, şi trebuie înţeles scopul declarat al CMB de realizare a unităţii văzute a creştinilor. Nu trebuie uitat că în spatele organizaţiilor ecumeniste se află aceiaşi ideologi care construiesc şi piaţa economică planetară comună şi Noua Ordine Mondială politică planetară.

Sub aspect istoric, Consiliul Mondial al Bisericilor a apărut la mijlocul secolului trecut, în anul 1948, când în oraşul Amsterdam a avut loc prima Adunare Generală, care a motivat apariţia acestei organizaţii planetare prin nevoia de a “da o mărturie creştină comună” popoarelor necreştine. Alcătuit din foarte multe comunităţi protestante, CMB şi-a păstrat până în ziua de astăzi aspectul de federaţie protestantă şi, în ciuda neutralităţii eclesiologice postulate de către Declaraţia de la Toronto, ratificată şi de către Sinodul din Creta anul trecut, a îmbrăţişat o viziune eclesiologică protestantă despre ce fel de “refacere a unităţii creştinilor” se urmăreşte prin demersul ecumenist. Ca să cităm opinia a cinci episcopi greci, care au protestat faţă de ultimele evoluţii eclesiologice ale CMB, de la cea mai recentă Adunare Generală, de la Busan, 2013, “la consiliul mondial al bisericilor, sau mai bine zis al ereziilor, care s-a întrunit la Busan… a fost formulată dogma protestantă despre unitatea eclesiologică nevăzută a Bisericii, care ar fi, chipurile, «multidogmatică»”1..

Definit du percepţia impactului său asupra conştiinţei bisericeşti ortodoxe, ecumenismul are două direcţii: una teologică, ce urmăreşte o unire sincretistă la nivelul doctrinelor teologice, prin practicarea minimalismului dogmatic, a relativizării importanţei dogmelor ortodoxe ale Bisericii, transmise prin revelaţie divină, cugetare a Sfinţilor Părinţi şi formulare a Sfintelor Sinoade, prin considerarea lor, încă din vremea Adunării Generale de la Porto Alegre, 2006, ca simple “tradiţii”, “varietăţi ale expresiei evanghelice” şi punerea lor pe acelaşi plan axiologic cu învăţăturile eretice, iar cealaltă direcţie, practică, ce constă în nivelarea conştiinţei teologice ortodoxe prin împreună-lucrarea, împotriva Sfintelor Canoane ale Bisericii, între ortodocşi şi eretici, cu scopul de a crea impresia că trăirea unui fel superficial de comuniune intercreştină la nivel strict uman este mai importantă decât trăirea în adevăr în cadrul strict delimitat de graniţele dogmatice ale Bisericii Ortodoxe.

Cele două direcţii amintite mai sus sunt reflectate atât în organizarea CMB, cât şi în principiile eclesiologice cuprinse în Declaraţia de la Toronto, din 1950. Sub aspect organizatoric, CMB este alcătuit dintr-o comisie dogmatică, numită Credinţă şi Constituţie, şi dintr-una “diaconală”, numită Viaţă şi Ordine, iar sub aspectul principiilor trasate de Declaraţia de la Toronto, realizarea convergenţei teologice este surprinsă de Premisa IV.6, Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se consulte pentru a încerca să afle de la Domnul Iisus Hristos ce mărturisire doreşte ca ele să facă lumii în numele Său”, care postulează împreuna-mărturisire între ortodocşi şi eretici, iar nivelarea conştiinţei teologice prin împreună lucrarea cu ereticii este surprinsă de Premisa IV.7: “O mai profundă colaborare între membrele Consiliului înseamnă şi faptul că bisericile membre trebuie să recunoască solidaritatea reciprocă, să-şi dea ajutorul una alteia în caz de nevoie şi să se abţină de la acţiuni incompatibile cu dragostea frăţească”.

În ciuda deciziei luate de către Bisericile Ortodoxe participante la Conferinţa Ortodoxă de la Moscova din 1948 de a nu participa la Mişcarea Ecumenică şi la prima Adunare Generală de la Amsterdam a CMB, cu ocazia celei de-a treia Adunări Generale, de la New Delhi, din 1961, cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe au aderat la acest club religios protestant, cu rezultate pe care le simţim în viaţa bisericească ortodoxă până în zilele noastre. În anul 1961 a aderat la CMB şi Biserica Ortodoxă Română.

Pentru a înţelege lupta împotriva ecumenismului şi a sinodului din Creta din România, se cuvine să facem câteva referiri la implicaţiile participării la ecumenism a Bisericii Ortodoxe din ţara noastră.

Manualele de istorie a Bisericii Ortodoxe Române spun despre patriarhul Iustinian Marina, în timpul căruia s-a produs aderarea Bisericii Ortodoxe Române la CMB, că “a îndrumat îndeaproape participarea Bisericii noastre la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, Consiliului Bisericilor Europene etc. În ţară a contribuit la promovarea «ecumenismului local». În felul acesta, prin toate realizările sale, patriarhul Iustinian rămâne în istorie ca o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii, ca un militant de seamă pe tărâm ecumenic2. Poate nu întâmplător, Patriarhia Română, promotoare în zilele noastre a “ecumenismului lucid”, a declarat anul acesta an omagial al Patriarhului Iustinian Marina.

Aceeaşi viziune triumfalistă o au manualele de istorie a Bisericii Române, care au format timp de generaţii întregi preoţi, care, la rândul lor, au dus ideologia ecumenistă învăţată în şcoală până în cele mai îndepărtate cătune ale ţării, şi în privinţa participării BOR la mişcarea ecumenistă de-a lungul deceniilor. Citez câteva paragrafe relevante: “Biserica Ortodoxă Română a luat parte la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Ecumenic. […] Alţi ierarhi şi teologi români ortodocşi activează în diferite comisii ale Consiliului Ecumenic, unii dintre ei fiind membri în comitetele executive ale acestora. […] Biserica Ortodoxă Română îşi aduce o contribuţie preţioasă la promovarea dialogului intercreştin şi în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene. […] Toate aceste contacte… au dus nu numai la promovarea ecumenismului, ci şi la creşterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în faţa întregii creştinătăţi. […] Între toate aceste 14 Biserici şi culte3 [recunoscute legal în România – n.n.] a existat un climat ecumenist şi de colaborare. […] În felul acesta, s-a creat în România un veritabil «ecumenism local», care constituie o contribuţie importantă la eforturile lumii actuale de realizare a unei atmosfere de bună înţelegere şi colaborare între oameni şi popoarele lumii4.

Există opinia, acceptată de mulţi teologi, că participarea Bisericii Ortodoxe Române la mişcarea ecumenistă ar fi ajutat Biserica noastră să supravieţuiască în perioada de represiune comunistă, pentru că ar fi deschis-o spre colaborarea cu confesiunile occidentale, care, la rândul lor, ar fi făcut presiuni asupra regimului comunist să slăbească persecuţia creştinismului în ţară. Cu toate acestea, în 1989, la Moscova, în cadrul întâlnirii Comitetului Central al Consiliului European al Bisericilor, delegaţia română a criticat acest for internaţional pentru că nu a denunţat încălcările drepturilor omului din România, preferând o politică a “diplomaţiei tăcerii”, critică asumată de organismul ecumenist internaţional5.

“Ecumenismul local”, văzut ca o formă de convieţuire religioasă paşnică între diferite confesiuni ale căror doctrine sunt divergente, a fost propovăduit intens unui popor care, în decursul istoriei sale, nu a înregistrat nici măcar o singură dispută religioasă sângeroasă importantă. Sub masca necesităţii păstrării unei păci sociale, existente în România prin tradiţie istorică oricum, s-a acreditat ideea ecumenistă că nu există deosebiri fundamentale între populaţia majoritară ortodoxă şi celelalte confesiuni că“Dumnezeu este acelaşi”, că “ne închinăm unui singur Dumnezeu cu toţi”, concepţii ce au slăbit conştiinţa dogmatică ortodoxă a populaţiei până într-atât încât pentru mulţi dintre români idealul propus de CMB a ajuns să fie perceput ca o aspiraţie absolut normală, împlinind cuvintele teologului grec Alexandros Kalomiros, care explică faptul că cei ce visează unirea creştinilor în maniera în care o predică ecumenismul au o viziune utopistă strict umană, pe care o atribuie lui Hristos.

Cea mai gravă consecinţă a “ecumenismului local” a fost judecarea în 2008 a doi ierarhi pentru intercomuniune euharistică, respectiv liturgică cu greco-catolicii. Cei doi au fost iertaţi6 de către Sfântul Sinod pentru pocăinţă. Unul dintre ei a promulgat în luna martie 2017 caterisirea unui preot care a întrerupt pomenirea sa pentru participarea la erezia din Creta.

Mentalitatea ecumenistă a fost, în România, dublată de propaganda globalistă, care a predicat agresiv necesitatea abandonării valorilor naţionale şi a însuşirii valorilor cosmopolite pe care se întemeiază Noua Ordine Mondială. Din această simbioză a rezultat un etos nou, profund străin spiritului ortodox şi naţional, care a produs, la un moment dat, o culpabilizare a Bisericii Ortodoxe, văzută ca factor reacţionar pe calea integrării politice şi religioase europene.

Pentru a se apăra de aceste acuzaţii, autorităţile eclesiale române au simţit nevoia să se adapteze noilor mentalităţi. La nivelul liturgic, cărţile de cult au fost “curăţite” de rugăciuni, imnuri sau chiar ritualuri care nu sunt în consonanţă cu gândirea corectă politic a omului european (au fost modificate şi edulcorate în spirit ecumenist rugăciunile de primire la Ortodoxie a ereticilor şi schismaticilor şi ale necreştinilor, au fost scoase unele imnuri din slujbele pascale, pentru a nu ofensa unele sensibilităţi, a fost eliminat Sinodiconul din Duminica Ortodoxiei, pentru a nu mai aminti românilor că în afara Bisericii există numai eretici şi schisme, nu “fraţi creştini”, a fost abandonată chiar şi citirea Molitvelor Sfântului Vasile).

La nivel omiletic, predicile rostite din faţa altarului reflectă mai mult mentalitatea ecumenistă decât rigurozitatea dogmatică şi morală ortodoxă: se fac concesii mari căderilor morale ale lumii, în detrimentul preceptelor canonice ale Bisericii; există opinia, din ce în ce mai larg răspândită în rândul teologilor, că sfintele canoane sunt perimate sau că ele se referă la o situaţie endemică, existentă în secolele în care au fost scrise, dar fără niciun corespondent în realitatea contemporană; odată cu această idee îşi face loc în cugetarea teologică şi viziunea eretică postpatristică; s-au abandonat predicile în care se face distincţie dogmatică între învăţăturile ortodoxe şi cele ale ereticilor; se fac din ce în ce mai dese referiri la “biserica soră” romano-catolică şi la “fraţii noştri creştini”.

În şcolile teologice se predă ecumenismul ca materie, alături de misiologie, iar elevii şi studenţii teologi sunt pregătiţi de noua mentalitate pentru a convieţui din punct de vedere dogmatic şi moral cu erezia în cei mai buni termeni. Un aspect foarte neliniştitor al învăţământului teologic românesc îl reprezintă pregătirea teologilor de elită români, dintre care se recrutează ierarhia ţării, în universităţi catolice şi protestante, de unde se întorc cu o mentalitate ecumenistă solid formată şi cu o conştiinţă ortodoxă foarte slăbită. Puţine, şi cu atât mai remarcabile, sunt cazurile de teologi educaţi în Occidentul eretic care să fi revenit în sânul Bisericii Ortodoxe Române mai întăriţi în credinţă decât au plecat.

În faţa acestei contaminări lente cu ecumenism, poporul credincios a avut o reacţie de respingere, mai ales acolo unde a avut duhovnici buni, proveniţi din marile mănăstiri ale ţării. Poporul credincios şi duhovnicii mari au fost principalii factori de opoziţie faţă de pătrunderea ecumenismului în fibra Bisericii Ortodoxe Române. Părinţi precum Sfântul Ioan Iacov de la Neamţ, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, profesorul academician preot Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii au contestat participarea Ortodoxiei la mişcarea ecumenistă, scoţând în evidenţă pericolele pe care le reprezintă aceasta pentru curăţia învăţăturii ortodoxe şi pentru mântuirea poporului credincios. Rămân de notorietate cuvintele profesorului Stăniloae: “Sunt de acord cu părintele Iustin Popovici că ecumenismul este panerezie” sau Ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. […] Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, deci o singură Biserică. Noţiunea de biserici surori este improprie7.

Odată cu ieşirea României din dictatura comunistă însă şi cu aderarea sa la Uniunea Europeană s-a produs o alienare spirituală a multor români, pe fundalul unei propagande mondialiste extrem de agresive, mai ales prin intermediul mass-media, a deschiderii aşa-zisei “pieţe religioase de idei”, a unei slabe catehizări a laicatului şi a mentalităţii ecumeniste a unora dintre slujitorii altarului. Astfel, s-a ajuns ca numărul celor care au rămas fideli tradiţiei ortodoxe să scadă dramatic, în contextul în care şi marii duhovnici au început să treacă la Domnul unul câte unul.

Aceasta este realitatea spirituală, creionată sumar, pe fundalul căreia a survenit sinodul din Creta şi deciziile sale. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost alcătuită din 25 de ierarhi care au votat în unanimitate documentele sinodului cretan, fără nici măcar o opoziţie. Relatările din cadrul sinodului spun că au existat dezbateri aprinse, că delegaţia română şi-a adus o contribuţie substanţială la formularea documentelor, după unii participanţi, ar fi ţinut piept partidei radicale ecumeniste, reprezentate în sinod de Mitropolitul Pergamului Ioannis Zizioulas. Cert este însă că în cele din urmă, din motive necunoscute publicului larg, întreaga delegaţie română a fost de acord cu formularea documentelor sinodului, pe care le-a semnat fără rezervă.

La întoarcerea în România, sinodul a fost prezentat ca o mare victorie a teologiei române, care a demonstrat forţa sa în lupta contra ecumenismului, prin teologii care au participat la sinod şi care au avut contribuţii apreciate de toţi ca foarte valoroase. Despre consecinţele teologice ale documentelor s-a păstrat o tăcere deplină la nivelul parohiilor şi al informării pliromei Bisericii.

La sfârşitul lunii octombrie s-a desfăşurat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prilej cu care s-a luat notă de contribuţia delegaţiei române la sinod, adică s-au acceptat documentele aşa cum sunt şi aşa cum şi cerea articolul 13 alRegulamentului de organizare a sinodului din Creta, fără a se interveni cumva asupra lor, s-a formulat concluzia că “Sfântul şi Marele Sinod nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos8. S-a luat act de faptul că textele pot fi „explicitate, nuanţate sau dezvoltate”de un viitor sinod mare şi sfânt. S-a mai precizat că explicitarea acestor documente şi redactarea altora noi nu trebuie să se facă sub presiunea timpului, ci atunci când va exista un consens ortodox.

În limba greacă, expresiile deciziei sinodale au fost traduse de aşa natură, încât Biserica Greacă a înţeles că Biserica Ortodoxă Română a recomandat explicitarea, corectarea şi schimbarea altor teme la un alt sinod9. Varianta în limba română nu vorbeşte nicăieri de corectarea textelor sau de schimbarea altor teme.

În luna decembrie a anului trecut, ca reacţie la întreruperea pomenirii de către unii preoţi şi ieromonahi din întreaga ţară şi a nemaiparticipării multor credincioşi la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii participanţi la sinodul din Creta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis un comunicat în care se declară adeptul ecumenismului lucid. Citez textul: “Din punct de vedere ortodox, ecumenismul lucid nu este o dogmă nouă de credinţă, ci o atitudine spirituală de dialog şi cooperare între creştini10. Comunicatul afirmă şi că ecumenismul nu a fost niciodată condamnat ca panerezie de către un sinod ortodox canonic.

Niciunul dintre ierarhii români nu a făcut opinie separată faţă de cele două comunicate, prin care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a receptat textele sinodului din Creta ca ortodoxe şi s-a declarat adeptul ecumenismului lucid.

Începând din luna august 2016, după discuţii cu ierarhii participanţi în Creta, în urma unor memorii în care aceştia erau rugaţi să se dezică de sinodul eretic, la care autorii nu au primit niciun răspuns pozitiv, în jur de 30 de preoţi din toate provinciile ţării au întrerupt pomenirea ierarhilor lor, îndemnându-i şi pe credincioşi să ia poziţie faţă de sinod.

În conformitate cu canoanele 31 apostolic şi 15 I-II, scopul nepomenirii nu este ruperea legăturii cu Sfânta Biserică, nici judecarea şi condamnarea episcopului de către cei ce nu îl mai pomenesc, pentru că acesta s-a condamnat pe sine prin părtăşie la erezie şi va fi judecat de către un sinod, care va lua măsurile canonice în ceea ce îl priveşte. Întreruperea pomenirii înseamnă îngrădirea de persoana episcopului care învaţă eretic şi determinarea unei reacţii la nivelul întregii Sfinte Biserici Ortodoxe, care să condamne erezia creată şi pe cei ce o propovăduiesc. Cei ce se îngrădesc prin nepomenire rămân în comuniune cu toţi cei din Biserica Ortodoxă care mărturisesc adevărul ortodox şi nu sunt, la rândul lor, părtaşi ereziei ecumeniste legiferate în Creta, rămân în comuniune cu Bisericile şi episcopii care au luat deja atitudine contra sinodului, cum ar fi Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Antiohiană, cu toţi episcopii ortodocşi care s-au pronunţat şi în timpul sinodului cretan, prin refuzul de a semna documentele, şi după aceea împotriva ereziei acelui sinod, chiar dacă, din diferite motive, nu au întrerupt încă comuniunea cu episcopii părtaşi la erezie şi cu sinoadele care au acceptat-o în unanimitate (cum e şi cazul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române).

Urmând îndemnurilor sfântului Teodor Studitul, care recomanda ca pe preotul care pomeneşte de frică ierarhul eretic să îl chemi la binecuvântarea mesei, dar să nu iei Sfintele Taine din mâna sa, şi pe cele ale sfântului Gherman al II-lea al Constantinopolului, care recomanda creştinilor ca mai curând să se roage acasă decât să stea în comuniune cu preoţii latinofroni, cei mai mulţi dintre credincioşii ortodocşi care au dorit să ia poziţia ortodoxă faţă de Creta au preferat să îi urmeze pe preoţii nepomenitori sau să se roage acasă, până când reuşesc să ajungă la preoţii nepomenitori, decât să continue să frecventeze bisericile unde slujesc preoţi pomenitori ai ierarhilor părtaşi la erezie.

Prin această atitudine, credincioşii nu contestă prezenţa harului în Biserică, ci doresc să nu se facă părtaşi sau să încurajeze erezia eclesiologică a sinodului din Creta prin comuniunea cu preoţii care continuă să îi pomenească pe ierarhii participanţi la acel sinod. Cei mai mulţi dintre credincioşii români care s-au poziţionat faţă de sinodul din Creta sunt de opinie că frecventarea bisericilor unde sunt pomeniţi ierarhii părtaşi la erezie nu este acceptabilă, preferând să meargă sute de kilometri pentru a găsi o biserică în care aceştia nu sunt pomeniţi. Ideea de a merge la preoţi care pomenesc ierarhii ecumenişti, dar au în general o cugetare ortodoxă, nu este agreată de către mulţi, deoarece cred că nu poate exista cugetare ortodoxă şi părtăşie la erezie în acelaşi timp. Este dezavuată şi ideea că episcopii români care nu au participat direct în Creta şi nu au semnat acolo documentele nu ar fi părtaşi la erezia ecumenistă a sinodului respectiv, întrucât niciunul dintre ei nu a denunţat până acum public erezia şi sinodul, nici nu a făcut opinie separată în sinodul local faţă de acestea.

Un rol deosebit de important în clarificarea unor detalii legate de lupta care se duce la nivelul întregii Biserici Române contra sinodului din Creta şi în evitarea unor derapaje posibile în astfel de situaţii l-au avut conferinţele Părinţilor Aghioriţi, membrii delegaţiei conduse de către Gheron Sava Lavriotul, căruia ortodocşii români antiecumenişti îi poartă profund respect şi recunoştinţă.

Preoţii, teologii şi credincioşii au adresat Sfântului Sinod şi ierarhilor în parte diferite petiţii, în care îşi expuneau obiecţiile faţă de sinodul din Creta, pe care îl consideră eretic. Sintetizând obiecţiile faţă de documentele sinodului din Creta, putem spune că opozanţii acestuia din România îl consideră eretic din următoarele motive:

  1. Nu a statornicit hotar între Ortodoxie şi erezie, a şters hotarul statornicit de către sinoadele mai vechi ale Bisericii, nu a condamnat nicio erezie, nicio cugetare omenească contrară învăţăturii lui Hristos, acceptându-le pe toate ca partenere de“dialog” ecumenic.

  2. S-a desfăşurat după principii care nu ţin seama de egalitatea în har a episcopilor, deoarece mulţi episcopi nu au avut drept de vot; sistemul de luare a deciziilor a fost conceput în aşa fel încât să existe siguranţa că orice încercare de apărare a Ortodoxiei nu va anula deciziile care urmau a se lua.

  3. A anulat dreptul Bisericilor Locale de a aproba sau respinge acest sinod, acestea putând, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod, să aducă la cunoştinţă credincioşilor deciziile luate, care au autoritate panortodoxă, fără a exista prevederi referitoare la vreo dezbatere, revizuire sau anulare a acestora de către sinoadele locale.

  4. A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, ratificând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii.

  5. A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox, în ciuda faptului că aceste documente au un conţinut eretic.

  6. A anulat mărturisirea că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească, prin faptul că a ratificat premisa din Declaraţia de la Toronto care spune că “din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (premisa IV.2), ceea ce înseamnă că sinodul din Creta şi-a impropriat teoria “bisericilor nedepline”, pe de o parte, şi a acceptat, pe de alta, faptul că partenerii de dialog protestanţi şi catolici din CMB nu sunt obligaţi, la rândul lor, să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca fiind Biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, cu atât mai puţin să recunoască faptul că “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, invalidând orice şansă a Bisericii Ortodoxe de a-şi face prezent mesajul mântuitor în rândul ereticilor şi schismaticilor, principiu misionar pe care îl proclamă cu atâta emfază, ca argumentare a participării la CMB.

  7. Prin acceptarea principiului conform căruia “nicio membră CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia”, sinodul din Creta a invalidat toată activitatea sa presupus misionară în cadrul CMB. Sub masca unei pretinse neutralităţi a CMB, a acceptat realitatea că acesta se îndreaptă spre scopul său final, propus înConstituţie, prin intermediul transformării diferenţei dogmatice esenţiale între ortodoxie şi cacodoxie într-o “tradiţie locală”, o aşa-zisă “varietate de expresie evanghelică”, cum a fost numită la Porto Alegre. Este greu de înţeles de ce şi-a schimbat Biserica Ortodoxă eclesiologia în Creta, de vreme ce principiul ecumenist spune că nu era obligată să o facă.

  8. Prin ratificarea premisei III.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul cretan a admis că Biserica Ortodoxă participă într-o organizaţie al cărei scop este un contact viu între biserici… studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii (art. 19). Să înţelegem că CMB lucrează pentru realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? Oare Biserica Ortodoxă nu este deja unitară şi are nevoie de CMB ca să-i asigure unitatea?

  9. Articolul 19 al Documentului 6 ratifică toate premisele eclesiologice eretice aleDeclaraţiei de la Toronto.

  10. Acceptarea “denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, potrivit teoriei eretice a “bisericilor nedepline”, de origine protestantă, rafinată de Conciliul II Vatican, preluată de mitropolitul Ioannis Zizioulas şi introdusă în cugetarea Bisericii de către sinodul din Creta, prin formulările Declaraţiei de la Toronto, care consideră că există creştini extra muros[în afara zidurilor Bisericii] şi chiar ecclesia extra ecclesiam [Biserică în afara Bisericii], contrazicând afirmaţia sfântului Ciprian al Cartaginei: extra Ecclesiae nulla salus [„în afara Bisericii nu există mântuire”].

  11. Ratificarea Constituţiei CMB statuează principiul minimalismului dogmatic, care este fundamental în realizarea constructului sincretist propus de CMB.

  12. Art. 22 al documentului despre relaţiile Bisericii cu lumea creştină pare a fi făcut special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului.El exclude de la procesul receptării hotărârilor sinodului pliroma Bisericii, prin faptul că cei ce s-ar opune deciziilor acestui sinod sunt catalogaţi apriori ca duşmani ai unităţii Bisericii şi schismatici.

  13. În documentul referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii se face elogiul ecologiei, care este o armă ideologică a religiei panteiste New-Age.

  14. Documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei.

  15. Prevederea potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii deschide calea (auto)obligării Bisericii de a oficia căsătorii” homosexuale sau măcar de a le accepta existenţa unor astfel de “căsătorii” la nivel civil.

  16. Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.

Acestor obiecţii pertinente li s-a răspuns într-o manieră neteologică, ce a evidenţiat lipsa de argumente a celor ce au fost chemaţi să dea socoteală pentru acceptarea ereziei eclesiologice a ecumenismului în Biserică. Până în acest moment, niciun ierarh dintre cei ce s-au confruntat cu nepomenirea din partea preoţilor şi credincioşilor nu a recunoscut oficial că eclesiologia sinodului din Creta este eretică sau că acele documente trebuie retrase din uz. Ignorându-se dreptul pliromei Bisericii de a invalida hotărârile eretice ale unui sinod, ierarhii români insistă asupra ideii că doar un nou “sfânt şi mare sinod” are dreptul să judece greşelile unui sinod anterior, nu poporul dreptcredincios sau clerul. Pentru a argumenta această idee s-a folosit chiar o comparaţie blasfematoare între sinodul al II-lea ecumenic şi primul sinod ecumenic, dând să se înţeleagă că cel de-al doilea ar fi corectat greşelile celui dintâi, în ciuda canonului 1 de la al doilea sinod, care întăreşte toate hotărârile de la primul sinod.

Cei care apără poziţia oficială a ierarhiei aduc diferite argumente împotriva întreruperii pomenirii ierarhului. Se spune că nu s-a schimbat nimic în viaţa Bisericii şi că nimeni nu este obligat să mărturisească doctrinele din Creta, uitându-se că preotul este delegatul în teritoriu al ierarhului şi că prin pomenire el mărturiseşte aceeaşi învăţătură cu ierarhul său. Se argumentează că pomenirea trebuie întreruptă doar atunci când se va impune împreună slujirea cu ereticii sau “potirul comun”, deturnându-se sensul canonul 15 I-II, care recomandă întreruperea pomenirii în momentul în care ierarhul este auzit predicând cuvânt eretic, nu doar în clipa în care va definitiva părtăşia la erezie prin intercomuniune.

Există opinia că ecumenismul nu a fost condamnat de niciun sinod, neţinându-se seama că învăţăturile ecumeniste sunt reluări ale unor erezii şi practici condamnate de către sinoadele ecumenice şi că ecumenismul a fost condamnat de către un sinod al unei Biserici, de către ierarhi ai Bisericii şi de către toţi sfinţii secolului XX. Ereziile de confesiune protestantă prezente în CMB sunt condamnate de către sinoadele ecumenice care au dat anatemei monofizismul, iconoclasmul, considerarea Fecioarei Maria ca născătoare de om, nu Născătoare de Dumnezeu, blasfemiile la adresa sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, iar papismul este condamnat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a dat anatemei ereziile pnevmatomahe, de către sinoadele ecumenice ale Sfântului Fotie şi Sfântului Grigorie Palama, care au condamnat Filioque şi doctrina despre energiile create. Ideile referitoare la existenţa Bisericii în afara Bisericii Ortodoxe sunt contrare articolului din Simbolul credinţei, proclamat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a statornicit că există o singură Biserică, iar acea Biserică este ortodoxă. Colaborarea cu ereticii în orice domeniu este interzisă de sfintele canoane şi de cugetarea Sfinţilor Părinţi. Recunoaşterea unor taine ereticilor este interzisă de sfintele canoane sub pedeapsa caterisirii preotului şi afurisirii mirenilor. Sfântul Ciprian al Cartaginei, în canonul emis de sinodul din 256 spune, în contextul discutării tainelor la eretici: “apărătorii ereticilor sunt datori sau să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul, dacă nu cumva să le atribuie şi biserică celor despre care susţin că au botez11. Exact acest lucru l-a făcut sinodul din Creta.

Conform teologiei sfântului apostol Pavel, ecumenismul s-a condamnat pe sine în ochii lui Dumnezeu încă din momentul în care a apărut: “Ştiind că unul ca acesta [omul eretic – n.n.] s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3,11). Pe acelaşi fir al argumentării pauline, sfintele sinoade locale canonice ale Bisericii Ortodoxe aveau obligaţia ca “de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10), nu să negocieze cu el la nesfârşit o cale de compromis între Adevărul lui Dumnezeu şi erezia oamenilor. În aproape un secol de participare ortodoxă la ecumenism, întâia şi a doua mustrare ar fi trebuit să se fi produs de mult.

Toţi ierarhii şi consistoriile care au judecat până în acest moment cazurile unor preoţi care au întrerupt pomenirea au negat sau manipulat valabilitatea şi aplicabilitateacanoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, dându-le interpretări cu totul diferite de semnificaţia reală a acestora, pierzându-se în argumentări neconvingătoare ce urmăresc să demonstreze că nu se îndeplinesc condiţiile cerute de acele canoane pentru întreruperea pomenirii. Procedând astfel împotriva canoanelor invocate, consistoriile şi ierarhii respectivi i-au acuzat pe preoţii nepomenitori de schismă, de neascultare faţă de ierarhie şi de contrazicerea poziţiei oficiale a Bisericii, caterisindu-i, în cadrul unor mascarade juridice în care cuvântul de apărare al preoţilor respectivi, documentat şi foarte pertinent, nu a contat în niciun fel.

Distinsă audienţă,

Lupta împotriva sinodului din Creta în România are câteva caracteristici care o deosebesc de acţiunile din toate celelalte ţări ortodoxe surori:

  1. Este cea mai viguroasă reacţie faţă de sinodul din Creta din partea pliromei ortodoxe.

  2. Este cel mai puternic reprimată de către autorităţile eclesiale.

  3. Se desfăşoară în condiţiile în care în România nu există nici măcar un singur arhiereu care să se dezică de sinodul din Creta.

Pe cât de răspândit este ecumenismul în rândul ierarhiei şi al clerului ortodox român pe atât de energică a fost reacţia populară faţă de acesta. Chiar dacă, din motivele invocate mai sus, majoritatea populaţiei ortodoxe din România încă nu a înţeles pericolul ecumenismului şi al oficializării sale prin sinodul din Creta, preoţii şi credincioşii care au decis să ia atitudine sunt determinaţi să apere dreapta credinţă cu orice preţ.

Până în prezent există cinci preoţi deja caterisiţi pe nedrept pentru oprirea pomenirii, patru dintre ei în provincia vestică Transilvania, unde populaţia ortodoxă a fost obligată de situaţia istorică să convieţuiască timp de secole cu cei de alte credinţe, iar tradiţia ecumenistă este foarte puternică în rândul ierarhilor, şi unul în sudul ţării. Preoţii nepomenitori din Moldova îşi aşteaptă procesul, în care şansele ca sentinţa să fie alta decât caterisirea sunt minime, deoarece consistoriile sunt puse într-o situaţie imposibilă: orice absolvire de acuza de schismă pentru nepomenire a preoţilor judecaţi ar însemna acuzarea propriilor ierarhi, care le-au trimis cauzele spre judecată, de părtăşie la erezie, deoarece s-ar admite că întreruperea pomenirii s-a făcut conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II, din motivele invocate de acele canoane. Pentru că acest lucru i-ar pune pe cei ce judecă procesele în situaţia de a fi trimişi ei înşişi în faţa consistoriilor, este de aşteptat ca toţi preoţii acuzaţi să fie caterisiţi.

Situaţia va deveni din ce în ce mai dificilă pe măsură ce preoţii caterisiţi nu vor mai putea sluji în bisericile de unde vor fi scoşi după caterisire. Va trebui ca ei să găsească locuri în care să poată sluji, case particulare, biserici clădite pe proprietăţi private etc. În acest moment, mulţi dintre ei şi credincioşii care îi urmează slujesc în paraclise private sau în spaţii amenajate special pe proprietăţi private.

Pe lângă persecutarea preoţilor, au fost izgonite din mănăstiri maici care au întrerupt participarea la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii, înregistrându-se chiar cazul unei eleve seminariste eminente care a trebuit să se transfere, deoarece refuză să participe la slujbele preoţilor pomenitori.

La rândul lor, credincioşii care îi urmează pe preoţii nepomenitori sunt supuşi oprobriului public, în primul rând de către preoţii din parohiile din care s-au retras, fiind acuzaţi că au devenit stilişti, sectanţi sau chiar romano-catolici.

Prin intermediul unei puternice propagande desfăşurate prin protopopiate contra celor ce contestă sinodul din Creta, ierarhia, care nu dă niciun semn de renunţare la erezia cretană, îi pregăteşte pe preoţii şi pe credincioşii care nu au întrerupt pomenirea pentru a percepe deciziile pe care le va lua această sinaxă şi cele ce se vor mai desfăşura ca fiind necanonice şi nelegitime, amestecuri în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe Române. La rândul lor, foarte mulţi dintre preoţii care nu au întrerupt pomenirea s-au statornicit oarecumva în ideea că ascultarea necondiţionată faţă de episcop este mai importantă decât apărarea adevărului de credinţă.

În rândul preoţilor şi credincioşilor români apărători ai Ortodoxiei împotriva sinodului eretic din Creta există o mare aşteptare de la această sinaxă şi de la cea programată a se desfăşura la Kiev. Sceptici că situaţia din România s-ar mai putea schimba considerabil, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe arhiereii participanţi la sinodul eretic de anul trecut, preoţii şi credincioşii nepomenitori români aşteaptă ca sinaxele antiecumeniste ce se desfăşoară acum să anatemizeze mai mult decât învăţătura eretică din Creta, pentru a se da cu adevărat un semnal de trezire celorlalţi ortodocşi, care nu înţeleg încă cât de gravă este situaţia. Există aşteptarea ca anatema să îi cuprindă şi pe cei care au creat ecumenismul, identificaţi de citatul redat mai sus din gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, ca parte a sistemului mai larg de înrobire a umanităţii în planul Noii Ordini Mondiale. Altminteri, odată cu eliminarea ecumenismului de pe scena istoriei, aceia vor crea pur şi simplu altă ideologie care să îi ia locul, după modelul politic prin care comunismul socialist a fost înlocuit cu unul capitalist şi consumerist, mult mai subtil şi mai periculos.

De asemenea, există aşteptarea ca, pe lângă tema ecumenismului, sinaxele să dea răspunsurile pe care au refuzat să le ofere cei prezenţi anul trecut în sinodul din Creta.

În Duminica Ortodoxiei, în toate bisericile preoţilor nepomenitori s-au citit anatemele, conform tradiţiei, inclusiv anatemele date învăţăturilor acceptate de sinodul din Creta.

Vă mulţumesc, în numele tuturor preoţilor şi credincioşilor români luptători împotriva ecumenismului, pentru ocazia de a vă adresa aceste cuvinte.