Textul COMPLETAT al discursului teologului Mihai Silviu Chirilă, care va fi citit azi, 4 aprilie la Sinaxa de la Tesalonic-Oreokastro

UPDATE: textul de culoare roșie a fost adăugat în uma recomandărilor dvs.
OrtodoxINFO publică în premieră textul omiliei care va fi citită de teologul Mihai-Silviu Chirilă la sinaxa din 4 aprilie, lansându-vă invitația să citiți cu atenție textul și dacă aveți propuneri să le scrieți la rubrica de comentarii. Ele vor ajunge în atenția dl. teolog Chirilă, care va ține cont de ele în expunerea de la acea sinaxă. Vă mulțumim!

Înaltpreasfinţiile Voastre, Preasfinţiile Voastre,
Preacuvioşiile Voastre, Preacucerniciile Voastre,
Distinşi Domni Profesori,
Fraţi şi surori întru Hristos,

Dintre ideologiile care au apărut în lume în secolul XX, poate cea mai periculoasă este globalizarea, planul de inspiraţie francmasonică ce vizează desfiinţarea graniţelor statale, culturale, economice, lingvistice şi religioase şi contopirea întregii umanităţi într-o entitate unică, planetară, cu o conducere politică, economică şi religioasă unică. Din punct de vedere spiritual, acest construct este periculos pentru că, pe de o parte, pare a fi o reluare a planului de sfidare a lui Dumnezeu descris în episodul Turnului Babel din prima carte a Sfintei Scripturi (Facerea 11), iar pe de altă parte, pare a pregăti popoarele pentru episodul final al istoriei umanităţii, venirea lui antihrist.

Globalizarea este rezultatul direct al descreştinării societăţii occidentale, produsă ca urmare a căderii din har a Bisericii Apusului, prin ruperea sa de Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului, la mijlocul secolului al XI-lea, şi a căderilor succesive în diferite erezii şi filosofii anticreştine în secolele ce au urmat: papismul, umanismul, protestantismul, iluminismul, evoluţionismul, secularismul, ateismul, comunismul, capitalismul, consumerismul, new-agismul şi altele. Omul european apostat, dominat de un spirit luciferianist, care promovează răzvrătirea de tip demonic împotriva lui Dumnezeu, a căutat transpunerea în viaţa sa a unor promisiuni eshatologice ale Bisericii, într-o formă pervertită, dezbrăcată de orice caracter spiritual. Aşa se face că aşteptarea eshatologică a Împărăţiei cereşti a fost caricaturizată în încercarea de realizare a paradisului terestru, prin mijloace tehnologice, într-o societate distopică, dominată de un iubirism lumesc, ce încearcă, la rândul său, să imite iubirea creştină, liantul Trupului lui Hristos, Biserica, adunarea celor ortodocşi, care, după modelul vieţuirii treimice, trăiesc în comuniune de iubire unii cu alţii şi cu Dumnezeu.

Pentru că globalismul nu se poate realiza decât prin crearea unui stat planetar, a unei economii planetare şi a unei religii planetare, sub aspect religios a apărut în lume ecumenismul. Nevoia de a avea o religie mondială, într-o lume a scepticismului religios şi a agnosticismului radical, poate fi înţeleasă doar prin prisma scopului final al globalizării: pregătirea lumii pentru venirea lui antihrist. Dacă acesta ar veni într-o lume cu desăvârşire ateistă, cine l-ar mai recunoaşte ca dumnezeu şi l-ar mai venera ca atare? O religie mondială contrafăcută, în care în locul Adevărului coexistă diferite “adevăruri” produse de mintea căzută a omului, poate crea liantul pseudospiritual care să îi aducă pe toţi cei ce s-au lepădat de Dumnezeu în situaţia de a accepta domnia antihristică.

O definire simplă a ecumenismului, dintr-o perspectivă mai mult politică decât religioasă, ne-ar ilustra faptul că acesta este o încercare de unire a tuturor religiilor lumii într-una singură, care să slujească scopului declarat politic al“unificării umanităţii”. Din punct de vedere teologic, ecumenismul este o erezie eclesiologică ce postulează ideea sincretistă că toate religiile sunt părţi ale aceleiaşi revelaţii divine, pe care o divinitate nedefinită clar a dat-o umanităţii, pentru ca aceasta să progreseze spre autoperfecţionarea spirituală. Dogma ecumenistă a “acceptării celui de lângă tine” postulează o religie universală produsă dintr-o unire federativă a tuturor religiilor existente, care să funcţioneze după principiul relativizării adevărului de credinţă până la dispariţia sa totală din conştiinţa umană.

Ecumenismul aplicat la nivel creştin poate fi definit ca o erezie eclesiologică creată cu scopul de a produce unirea tuturor creştinilor într-o entitate religioasă, care să aibă la bază o doctrină rezultată din coexistenţa, în baza principiului minimalismului dogmatic şi neutralităţii eclesiologice, a tuturor ideologiilor eretice ale membrelor mişcării ecumeniste, puternic ajustate nevoilor ideologice ale noii lumi pe care globalizarea o pregăteşte.

Din această perspectivă trebuie privită mişcarea ecumenistă şi organul său executiv, Consiliul Mondial al Bisericilor, şi trebuie înţeles scopul declarat al CMB de realizare a unităţii văzute a creştinilor. Nu trebuie uitat că în spatele organizaţiilor ecumeniste se află aceiaşi ideologi care construiesc şi piaţa economică planetară comună şi Noua Ordine Mondială politică planetară.

Sub aspect istoric, Consiliul Mondial al Bisericilor a apărut la mijlocul secolului trecut, în anul 1948, când în oraşul Amsterdam a avut loc prima Adunare Generală, care a motivat apariţia acestei organizaţii planetare prin nevoia de a “da o mărturie creştină comună” popoarelor necreştine. Alcătuit din foarte multe comunităţi protestante, CMB şi-a păstrat până în ziua de astăzi aspectul de federaţie protestantă şi, în ciuda neutralităţii eclesiologice postulate de către Declaraţia de la Toronto, ratificată şi de către Sinodul din Creta anul trecut, a îmbrăţişat o viziune eclesiologică protestantă despre ce fel de “refacere a unităţii creştinilor” se urmăreşte prin demersul ecumenist. Ca să cităm opinia a cinci episcopi greci, care au protestat faţă de ultimele evoluţii eclesiologice ale CMB, de la cea mai recentă Adunare Generală, de la Busan, 2013, “la consiliul mondial al bisericilor, sau mai bine zis al ereziilor, care s-a întrunit la Busan… a fost formulată dogma protestantă despre unitatea eclesiologică nevăzută a Bisericii, care ar fi, chipurile, «multidogmatică»”1.

Definit du percepţia impactului său asupra conştiinţei bisericeşti ortodoxe, ecumenismul are două direcţii: una teologică, ce urmăreşte o unire sincretistă la nivelul doctrinelor teologice, prin practicarea minimalismului dogmatic, a relativizării importanţei dogmelor ortodoxe ale Bisericii, transmise prin revelaţie divină, cugetare a Sfinţilor Părinţi şi formulare a Sfintelor Sinoade, prin considerarea lor, încă din vremea Adunării Generale de la Porto Alegre, 2006, ca simple “tradiţii”, “varietăţi ale expresiei evanghelice” şi punerea lor pe acelaşi plan axiologic cu învăţăturile eretice, iar cealaltă direcţie, practică, ce constă în nivelarea conştiinţei teologice ortodoxe prin împreună-lucrarea, împotriva Sfintelor Canoane ale Bisericii, între ortodocşi şi eretici, cu scopul de a crea impresia că trăirea unui fel superficial de comuniune intercreştină la nivel strict uman este mai importantă decât trăirea în adevăr în cadrul strict delimitat de graniţele dogmatice ale Bisericii Ortodoxe.

Cele două direcţii amintite mai sus sunt reflectate atât în organizarea CMB, cât şi în principiile eclesiologice cuprinse în Declaraţia de la Toronto, din 1950. Sub aspect organizatoric, CMB este alcătuit dintr-o comisie dogmatică, numită Credinţă şi Constituţie, şi dintr-una “diaconală”, numită Viaţă şi Ordine, iar sub aspectul principiilor trasate de Declaraţia de la Toronto, realizarea convergenţei teologice este surprinsă de Premisa IV.6, Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se consulte pentru a încerca să afle de la Domnul Iisus Hristos ce mărturisire doreşte ca ele să facă lumii în numele Său”, care postulează împreuna-mărturisire între ortodocşi şi eretici, iar nivelarea conştiinţei teologice prin împreună lucrarea cu ereticii este surprinsă de Premisa IV.7: “O mai profundă colaborare între membrele Consiliului înseamnă şi faptul că bisericile membre trebuie să recunoască solidaritatea reciprocă, să-şi dea ajutorul una alteia în caz de nevoie şi să se abţină de la acţiuni incompatibile cu dragostea frăţească”.

În ciuda deciziei luate de către Bisericile Ortodoxe participante la Conferinţa Ortodoxă de la Moscova din 1948 de a nu participa la Mişcarea Ecumenică şi la prima Adunare Generală de la Amsterdam a CMB, cu ocazia celei de-a treia Adunări Generale, de la New Delhi, din 1961, cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe au aderat la acest club religios protestant, cu rezultate pe care le simţim în viaţa bisericească ortodoxă până în zilele noastre. În anul 1961 a aderat la CMB şi Biserica Ortodoxă Română.

Pentru a înţelege lupta împotriva ecumenismului şi a sinodului din Creta din România, se cuvine să facem câteva referiri la implicaţiile participării la ecumenism a Bisericii Ortodoxe din ţara noastră.

Manualele de istorie a Bisericii Ortodoxe Române spun despre patriarhul Iustinian Marina, în timpul căruia s-a produs aderarea Bisericii Ortodoxe Române la CMB, că “a îndrumat îndeaproape participarea Bisericii noastre la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, Consiliului Bisericilor Europene etc. În ţară a contribuit la promovarea«ecumenismului local». În felul acesta, prin toate realizările sale, patriarhul Iustinian rămâne în istorie ca o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii, ca un militant de seamă pe tărâm ecumenic2. Poate nu întâmplător, Patriarhia Română, promotoare în zilele noastre a “ecumenismului lucid”, a declarat anul acesta an omagial al Patriarhului Iustinian Marina.

Aceeaşi viziune triumfalistă o au manualele de istorie a Bisericii Române, care au format timp de generaţii întregi preoţi, care, la rândul lor, au dus ideologia ecumenistă învăţată în şcoală până în cele mai îndepărtate cătune ale ţării, şi în privinţa participării BOR la mişcarea ecumenistă de-a lungul deceniilor. Citez câteva paragrafe relevante: “Biserica Ortodoxă Română a luat parte la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Ecumenic. […] Toate aceste contacte… au dus nu numai la promovarea ecumenismului. […] Între toate aceste 14 Biserici şi culte3 [recunoscute legal în România – n.n.] a existat un climat ecumenist şi de colaborare. […] În felul acesta, s-a creat în România un veritabil «ecumenism local» […]”4.

Există opinia, acceptată de mulţi teologi, că participarea Bisericii Ortodoxe Române la mişcarea ecumenistă ar fi ajutat Biserica noastră să supravieţuiască în perioada de represiune comunistă, pentru că ar fi deschis-o spre colaborarea cu confesiunile occidentale, care, la rândul lor, ar fi făcut presiuni asupra regimului comunist să slăbească persecuţia creştinismului în ţară. Cu toate acestea, în 1989, la Moscova, în cadrul întâlnirii Comitetului Central al Consiliului European al Bisericilor, delegaţia română a criticat acest for internaţional pentru că nu a denunţat încălcările drepturilor omului din România, preferând o politică a “diplomaţiei tăcerii”, critică asumată de organismul ecumenist internaţional5.

“Ecumenismul local”, văzut ca o formă de convieţuire religioasă paşnică între diferite confesiuni ale căror doctrine sunt divergente, a fost propovăduit intens unui popor care, în decursul istoriei sale, nu a înregistrat nici măcar o singură dispută religioasă sângeroasă importantă. Sub masca necesităţii păstrării unei păci sociale, existente în România prin tradiţie istorică oricum, s-a acreditat ideea ecumenistă că nu există deosebiri fundamentale între populaţia majoritară ortodoxă şi celelalte confesiuni că “Dumnezeu este acelaşi”, că “neînchinăm unui singur Dumnezeu cu toţi”, concepţii ce au slăbit conştiinţa dogmatică ortodoxă a populaţiei până într-atât încât pentru mulţi dintre români idealul propus de CMB a ajuns să fie perceput ca o aspiraţie absolut normală, împlinind cuvintele medicului grec Alexandros Kalomiros, care explică faptul că cei ce visează unirea creştinilor în maniera în care o predică ecumenismul au o viziune utopistă strict umană, pe care o atribuie lui Hristos.

Cea mai gravă consecinţă a “ecumenismului local” a fost judecarea în 2008 a doi ierarhi pentru intercomuniune euharistică, respectiv liturgică cu greco-catolicii. Cei doi au fost iertaţi6 de către Sfântul Sinod pentru pocăinţă. Unul dintre ei a promulgat în luna martie 2017 caterisirea unui preot care a întrerupt pomenirea sa pentru participarea la erezia din Creta.

Mentalitatea ecumenistă a fost, în România, dublată de propaganda globalistă, care a predicat agresiv necesitatea abandonării valorilor naţionale şi a însuşirii valorilor cosmopolite pe care se întemeiază Noua Ordine Mondială. Din această simbioză a rezultat un etos nou, profund străin spiritului ortodox şi naţional, care a produs, la un moment dat, o culpabilizare a Bisericii Ortodoxe, văzută ca factor reacţionar pe calea integrării politice şi religioase europene.

Pentru a se apăra de aceste acuzaţii, autorităţile eclesiale române au simţit nevoia să se adapteze noilor mentalităţi. La nivelul liturgic, cărţile de cult au fost “epurate” de rugăciuni, imnuri sau chiar ritualuri care nu sunt în consonanţă cu gândirea corectă politic a omului european (au fost modificate şi edulcorate în spirit ecumenist rugăciunile de primire la Ortodoxie a ereticilor şi schismaticilor şi ale necreştinilor, au fost scoase unele imnuri din slujbele pascale, pentru a nu ofensa unele sensibilităţi, a fost eliminatSinodiconul din Duminica Ortodoxiei, pentru a nu mai aminti românilor că în afara Bisericii există numai eretici şi schisme, nu “fraţi creştini”, a fost abandonată chiar şi citirea Molitvelor Sfântului Vasile).

La nivel omiletic, predicile rostite din faţa altarului reflectă mai mult mentalitatea ecumenistă decât rigurozitatea dogmatică şi morală ortodoxă: se fac concesii mari căderilor morale ale lumii, în detrimentul preceptelor canonice ale Bisericii; există opinia, din ce în ce mai larg răspândită în rândul teologilor, că sfintele canoane sunt perimate sau că ele se referă la o situaţie endemică, existentă în secolele în care au fost scrise, dar fără niciun corespondent în realitatea contemporană; odată cu această idee îşi face loc în cugetarea teologică şi viziunea eretică postpatristică; s-au abandonat predicile în care se face distincţie dogmatică între învăţăturile ortodoxe şi cele ale ereticilor; se fac din ce în ce mai dese referiri la “biserica soră” romano-catolică şi la “fraţii noştri creştini”.

În şcolile teologice se predă ecumenismul ca materie, alături de misiologie, iar elevii şi studenţii teologi sunt pregătiţi de noua mentalitate pentru a convieţui din punct de vedere dogmatic şi moral cu erezia în cei mai buni termeni. Un aspect foarte neliniştitor al învăţământului teologic românesc îl reprezintă pregătirea teologilor de elită români, dintre care se recrutează ierarhia ţării, în universităţi catolice şi protestante, de unde se întorc cu o mentalitate ecumenistă solid formată şi cu o conştiinţă ortodoxă foarte slăbită. Puţine, şi cu atât mai remarcabile, sunt cazurile de teologi educaţi în Occidentul eretic care să fi revenit în sânul Bisericii Ortodoxe Române mai întăriţi în credinţă decât au plecat.

În faţa acestei contaminări lente cu ecumenism, poporul credincios a avut o reacţie de respingere, mai ales acolo unde a avut duhovnici buni, proveniţi din marile mănăstiri ale ţării. Poporul credincios şi duhovnicii mari au fost principalii factori de opoziţie faţă de pătrunderea ecumenismului în fibra Bisericii Ortodoxe Române. Părinţi precum Sfântul Ioan Iacov de la Neamţ, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, profesorul academician preot Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii au contestat participarea Ortodoxiei la mişcarea ecumenistă, scoţând în evidenţă pericolele pe care le reprezintă aceasta pentru curăţia învăţăturii ortodoxe şi pentru mântuirea poporului credincios. Rămân de notorietate cuvintele profesorului Stăniloae: “Sunt de acord cu părintele Iustin Popovici că ecumenismul este panerezie” sau Ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. […] Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, deci o singură Biserică. Noţiunea de biserici surori este improprie7.

Odată cu ieşirea României din dictatura comunistă însă şi cu aderarea sa la Uniunea Europeană s-a produs o alienare spirituală a multor români, pe fundalul unei propagande mondialiste extrem de agresive, mai ales prin intermediul mass-media, a deschiderii aşa-zisei “pieţe religioase de idei”, a unei slabe catehizări a laicatului şi a mentalităţii ecumeniste a unora dintre slujitorii altarului. Astfel, s-a ajuns ca numărul celor care au rămas fideli tradiţiei ortodoxe să scadă dramatic, în contextul în care şi marii duhovnici au început să treacă la Domnul unul câte unul.

În perioada postcomunistă, un rol important în lupta contra ecumenismului l-au avut şi conferinţele ţinute în România de mari personalităţi teologice ale Bisericii greceşti. În anul 2010, la Constanţa s-a desfăşurat o conferinţă extraordinară numită Învăţătura sfântului Grigorie Palama pentru lumea contemporană, la care au conferenţiat părintele Gheorghe Metallinos şi profesorul Dimitrios Tselenghidis. În anul 2013, o suită de conferinţe pe tema ecumenismului a susţinut şi părintele Theodoros Zisis, urmată apoi, în 2014, de cinci omilii pe tema ecumenismului intercreştin şi interreligios şi a masonerie, susţinute de căte Înaltpreasfinţia Sa Serafim, Mitropolitul Pireului. Conferinţele au fost organizate de către Arhiepiscopia Tomisului, în colaborare cu Părintele Matei Vulcănescu.

Aceasta este realitatea spirituală, creionată sumar, pe fundalul căreia a survenit sinodul din Creta şi deciziile sale. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost alcătuită din 25 de ierarhi care au votat în unanimitate documentele sinodului cretan, fără nici măcar o opoziţie. Relatările din cadrul sinodului spun că au existat dezbateri aprinse, că delegaţia română şi-a adus o contribuţie substanţială la formularea documentelor, după unii participanţi, ar fi ţinut piept partidei radicale ecumeniste, reprezentate în sinod de Mitropolitul Pergamului Ioannis Zizioulas. Cert este însă că în cele din urmă, din motive necunoscute publicului larg, întreaga delegaţie română a fost de acord cu formularea documentelor sinodului, pe care le-a semnat fără rezervă.

La întoarcerea în România, sinodul a fost prezentat ca o mare victorie a teologiei române, care a demonstrat forţa sa în lupta contra ecumenismului, prin teologii care au participat la sinod şi care au avut contribuţii apreciate de toţi ca foarte valoroase. Despre consecinţele teologice ale documentelor s-a păstrat o tăcere deplină la nivelul parohiilor şi al informării pliromei Bisericii.

La sfârşitul lunii octombrie s-a desfăşurat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prilej cu care s-a luat notă de contribuţia delegaţiei române la sinod, adică s-au acceptat documentele aşa cum sunt şi aşa cum şi cerea articolul 13 al Regulamentului de organizare a sinodului din Creta, fără a se interveni cumva asupra lor, s-a formulat concluzia că “Sfântul şi Marele Sinod nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos8. S-a luat act de faptul că textele pot fi „explicitate, nuanţate sau dezvoltate”de un viitor sinod mare şi sfânt. S-a mai precizat că explicitarea acestor documente şi redactarea altora noi nu trebuie să se facă sub presiunea timpului, ci atunci când va exista un consens ortodox.

În limba greacă, expresiile deciziei sinodale au fost traduse de aşa natură, încât Biserica Greacă a înţeles că Biserica Ortodoxă Română a recomandat explicitarea, corectarea şi schimbarea altor teme la un alt sinod9. Varianta în limba română nu vorbeşte nicăieri de corectarea textelor sau de schimbarea altor teme.

În luna decembrie a anului trecut, ca reacţie la întreruperea pomenirii de către unii preoţi şi ieromonahi din întreaga ţară şi a nemaiparticipării multor credincioşi la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii participanţi la sinodul din Creta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis un comunicat în care se declară adeptul ecumenismului lucid. Citez textul: “Din punct de vedere ortodox, ecumenismul lucid nu este o dogmă nouă de credinţă, ci o atitudine spirituală de dialog şi cooperare între creştini10. Comunicatul afirmă şi că ecumenismul nu a fost niciodată condamnat ca panerezie de către un sinod ortodox canonic.

Niciunul dintre ierarhii români nu a făcut opinie separată faţă de cele două comunicate, prin care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a receptat textele sinodului din Creta ca ortodoxe şi s-a declarat adeptul ecumenismului lucid.

Începând din luna august 2016, după discuţii cu ierarhii participanţi în Creta, în urma unor memorii în care aceştia erau rugaţi să se dezică de sinodul eretic, la care autorii nu au primit niciun răspuns pozitiv, în jur de 30 de preoţi din toate provinciile ţării au întrerupt pomenirea ierarhilor lor, îndemnându-i şi pe credincioşi să ia poziţie faţă de sinod.

În conformitate cu canoanele 31 apostolic şi 15 I-II, scopul nepomenirii nu este ruperea legăturii cu Sfânta Biserică, nici judecarea şi condamnarea episcopului de către cei ce nu îl mai pomenesc, pentru că acesta s-a condamnat pe sine prin părtăşie la erezie şi va fi judecat de către un sinod, care va lua măsurile canonice în ceea ce îl priveşte. Întreruperea pomenirii înseamnă îngrădirea de persoana episcopului care învaţă eretic şi determinarea unei reacţii la nivelul întregii Sfinte Biserici Ortodoxe, care să condamne erezia creată şi pe cei ce o propovăduiesc, chiar şi prin intermediul unui sinod endemic, la care să participe cel puţin doi ierarhi şi mulţi preoţi, mari duhovnici, diaconi, monahi, monahii şi credincioşi, ca etapă premergătoare întrunirii unui mare sinod panortodox sau ecumenic. Cei ce se îngrădesc prin nepomenire rămân în comuniune cu toţi cei din Biserica Ortodoxă care mărturisesc adevărul ortodox şi nu sunt, la rândul lor, părtaşi ereziei ecumeniste legiferate în Creta, rămân în comuniune cu Bisericile şi episcopii care au luat deja atitudine contra sinodului, cum ar fi Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Antiohiană, cu toţi episcopii ortodocşi care s-au pronunţat şi în timpul sinodului cretan, prin refuzul de a semna documentele, şi după aceea împotriva ereziei acelui sinod, chiar dacă, din diferite motive, nu au întrerupt încă comuniunea cu episcopii părtaşi la erezie şi cu sinoadele care au acceptat-o în unanimitate (cum e şi cazul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române).

Urmând îndemnurilor sfântului Teodor Studitul, care recomanda, în Epistola către Navcratie11, ca pe preotul care pomeneşte de frică ierarhul eretic să îl chemi la binecuvântarea mesei, dar să nu iei Sfintele Taine din mâna sa, şi pe cele ale sfântului Gherman al II-lea al Constantinopolului, care recomanda creştinilor ciprioţi ca mai curând să se roage acasă decât să stea în comuniune cu preoţii latinofroni, cei mai mulţi dintre credincioşii ortodocşi care au dorit să ia poziţia ortodoxă faţă de Creta au preferat să îi urmeze pe preoţii nepomenitori sau să se roage acasă, până când reuşesc să ajungă la preoţii nepomenitori, decât să continue să frecventeze bisericile unde slujesc preoţi pomenitori ai ierarhilor părtaşi la erezie.

Prin această atitudine, credincioşii mărturisesc că Harul lui Dumnezeu nu este despărţit de Persoana lui Iisus Hristos Domnul, că Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi nu poate sta acolo unde nu este Adevărul, adică Hristos şi Dogma Sa dreaptă. Cei ce gândesc scolastic, despărţind Harul de Persoana lui Hristos, cad în marea greşeală de a nu cerceta credinţa episcopului şi a preoţilor lui, văzând harul ca pe ceva magic, fără legătură cu credinţa episcopului şi a preoţilor lui. Prin Taine ne unim cu Hristos, care e Persoana vie în relaţie cu noi. Dacă minţim, prin erezie, în legătură cu Hristos şi învăţătura Sa, ce relaţie putem avea cu El? Din acest motiv, există pericolul ca unii antiecumenişti să gândească în chip papistaş, varlaamist, o relaţie cu un har impersonal, şi nu cu Hristos Cel Viu.

Cei mai mulţi dintre credincioşii români care s-au poziţionat faţă de sinodul din Creta sunt de opinie că frecventarea bisericilor unde sunt pomeniţi ierarhii părtaşi la erezie nu este acceptabilă, preferând să meargă sute de kilometri pentru a găsi o biserică în care aceştia nu sunt pomeniţi. Urmând îndemnului Sfântului Teodor Studitul, care spune: “dacă preotul pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are o vieţuire fericită, chiar dacă este ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie [pe care o dă el – n.n.]”12, credincioşii români nu acceptă ideea de a merge la preoţi care pomenesc ierarhii ecumenişti, dar au în general o cugetare ortodoxă, deoarece cred că nu poate exista cugetare ortodoxă şi părtăşie la erezie în acelaşi timp. Este dezavuată şi ideea că episcopii români care nu au participat direct în Creta şi nu au semnat acolo documentele nu ar fi părtaşi la erezia ecumenistă a sinodului respectiv, întrucât niciunul dintre ei nu a denunţat până acum public erezia şi sinodul, nici nu a făcut opinie separată în sinodul local faţă de acestea, aşa cum recomandă Sfântul Teodor Studitul, în aceeaşi epistolă către Navcratie, în care spune că se poate lua, prin iconomie, împărtăşanie de la un preot care pomeneşte episcopul care “nu a fost la sinodul adulter şi îl numeşte adunătură mincinoasă” (s.n.), “numai el [preotul – n.n.] să nuliturghisească împreună cu ereticii. Că nu este nimic de vreme ce îl pomeneşte pe episcopul ortodox, chiar dacă acela de frică îl pomeneşte pe mitropolitul său eretic”13.

Din acest pasaj al Sfântului Teodor vedem că în aprecierea părtăşiei la erezie atenţia trebuie îndreptată înspre credinţa ortodoxă a episcopului direct din eparhia în care trăieşte creştinul, aşa cum el o mărturiseşte în luările de poziţie publice faţă de sinodul eretic din Creta, chiar dacă rămâne încă în comuniune cu mitropoliţi sau patriarhi eretici. Întreruperea completă a pomenirii mitropolitului sau patriarhului eretici ai acelui episcop devine o necesitate în momentul în care aceştia sunt condamnaţi nominal pentru erezie de către un sinod ortodox.

Un rol deosebit de important în clarificarea unor detalii legate de lupta care se duce la nivelul întregii Biserici Române contra sinodului din Creta şi în evitarea unor derapaje posibile în astfel de situaţii l-au avut conferinţele Părinţilor Aghioriţi, membrii delegaţiei conduse de către Gheron Sava Lavriotul, căruia ortodocşii români antiecumenişti îi poartă profund respect şi recunoştinţă.

Preoţii, teologii şi credincioşii au adresat Sfântului Sinod şi ierarhilor în parte diferite petiţii, în care îşi expuneau obiecţiile faţă de sinodul din Creta, pe care îl consideră eretic. Sintetizând obiecţiile faţă de documentele sinodului din Creta, putem spune că opozanţii acestuia din România îl consideră eretic din următoarele motive:

  1. Nu a statornicit hotar între Ortodoxie şi erezie, a şters hotarul statornicit de către sinoadele mai vechi ale Bisericii, nu a condamnat nicio erezie, nicio cugetare omenească contrară învăţăturii lui Hristos, acceptându-le pe toate ca partenere de “dialog” ecumenic.

  2. S-a desfăşurat după principii care nu ţin seama de egalitatea în har a episcopilor, deoarece mulţi episcopi nu au avut drept de vot; sistemul de luare a deciziilor a fost conceput în aşa fel încât să existe siguranţa că orice încercare de apărare a Ortodoxiei nu va anula deciziile care urmau a se lua. De aceea, sinodul are un caracter clericalist, creând un sistem papal, condus de cei zece patriarhi prezenţi, singuri cu putere de decizie, în timp ce ceilalţi sunt simpli spectatori, ceea ce face ca această cădere să fie mai gravă decât a papismului însuşi.

  3. A anulat dreptul Bisericilor Locale de a aproba sau respinge acest sinod, acestea putând, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod, să aducă la cunoştinţă credincioşilor deciziile luate, care au autoritate panortodoxă, fără a exista prevederi referitoare la vreo dezbatere, revizuire sau anulare a acestora de către sinoadele locale.

  4. A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, ratificând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii.

  5. A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox, în ciuda faptului că aceste documente au un conţinut eretic.

  6. A anulat mărturisirea că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească, prin faptul că a ratificat premisa dinDeclaraţia de la Toronto care spune că “din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (premisa IV.2), ceea ce înseamnă că sinodul din Creta şi-a impropriat teoria “bisericilor nedepline”, pe de o parte, şi a acceptat, pe de alta, faptul că partenerii de dialog protestanţi şi catolici din CMB nu sunt obligaţi, la rândul lor, să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca fiind Biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, cu atât mai puţin să recunoască faptul că “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, invalidând orice şansă a Bisericii Ortodoxe de a-şi face prezent mesajul mântuitor în rândul ereticilor şi schismaticilor, principiu misionar pe care îl proclamă cu atâta emfază, ca argumentare a participării la CMB.

  7. Prin acceptarea principiului conform căruia “nicio membră CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia”, sinodul din Creta a invalidat toată activitatea sa presupus misionară în cadrul CMB. Sub masca unei pretinse neutralităţi a CMB, a acceptat realitatea că acesta se îndreaptă spre scopul său final, propus în Constituţie, prin intermediul transformării diferenţei dogmatice esenţiale între ortodoxie şi cacodoxie într-o “tradiţie locală”, o aşa-zisă “varietate de expresie evanghelică”, cum a fost numită la Porto Alegre. Este greu de înţeles de ce şi-a schimbat Biserica Ortodoxă eclesiologia în Creta, de vreme ce principiul ecumenist spune că nu era obligată să o facă.

  8. Prin ratificarea premisei III.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul cretan a admis că Biserica Ortodoxă participă într-o organizaţie al cărei scop esteun contact viu între biserici… studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii (art. 19). Să înţelegem că CMB lucrează pentru realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? Oare Biserica Ortodoxă nu este deja unitară şi are nevoie de CMB ca să-i asigure unitatea?

  9. Articolul 19 al Documentului 6 ratifică toate premisele eclesiologice eretice ale Declaraţiei de la Toronto.

  10. Acceptarea “denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, potrivit teoriei eretice a “bisericilor nedepline”, de origine protestantă, rafinată de Conciliul II Vatican, preluată de mitropolitul Ioannis Zizioulas şi introdusă în cugetarea Bisericii de către sinodul din Creta, prin formulările Declaraţiei de la Toronto, care consideră că există creştini extra muros [în afara zidurilor Bisericii] şi chiar ecclesia extra ecclesiam [Biserică în afara Bisericii], contrazicând afirmaţia sfântului Ciprian al Cartaginei: extra Ecclesiae nulla salus [„în afara Bisericii nu există mântuire”].

  11. Ratificarea Constituţiei CMB statuează principiul minimalismului dogmatic, care este fundamental în realizarea constructului sincretist propus de CMB.

  12. Art. 22 al documentului despre relaţiile Bisericii cu lumea creştină pare a fi făcut special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului. El exclude de la procesul receptării hotărârilor sinodului pliroma Bisericii, prin faptul că cei ce s-ar opune deciziilor acestui sinod sunt catalogaţi apriori ca duşmani ai unităţii Bisericii şi schismatici.

  13. În documentul referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii se face elogiul ecologiei, care este o armă ideologică a religiei panteiste New-Age.

  14. Documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei.

  15. Prevederea potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii deschide calea (auto)obligării Bisericii de a oficia căsătorii” homosexuale sau măcar de a le accepta existenţa unor astfel de “căsătorii” la nivel civil.

  16. Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.

Acestor obiecţii pertinente li s-a răspuns într-o manieră neteologică, ce a evidenţiat lipsa de argumente a celor ce au fost chemaţi să dea socoteală pentru acceptarea ereziei eclesiologice a ecumenismului în Biserică. Până în acest moment, niciun ierarh dintre cei ce s-au confruntat cu nepomenirea din partea preoţilor şi credincioşilor nu a recunoscut oficial că eclesiologia sinodului din Creta este eretică sau că acele documente trebuie retrase din uz. Ignorându-se dreptul pliromei Bisericii de a invalida hotărârile eretice ale unui sinod, ierarhii români insistă asupra ideii că doar un nou “sfânt şi mare sinod” are dreptul să judece greşelile unui sinod anterior, nu poporul dreptcredincios sau clerul. Pentru a argumenta această idee s-a folosit chiar o comparaţie blasfematoare între sinodul al II-lea ecumenic şi primul sinod ecumenic, dând să se înţeleagă că cel de-al doilea ar fi corectat greşelile celui dintâi, în ciuda canonului 1 de la al doilea sinod, care întăreşte toate hotărârile de la primul sinod.

Cei care apără poziţia oficială a ierarhiei aduc diferite argumente împotriva întreruperii pomenirii ierarhului. Se spune că nu s-a schimbat nimic în viaţa Bisericii şi că nimeni nu este obligat să mărturisească doctrinele din Creta, uitându-se că preotul este delegatul în teritoriu al ierarhului şi că prin pomenire el mărturiseşte aceeaşi învăţătură cu ierarhul său. Se argumentează că pomenirea trebuie întreruptă doar atunci când se va impune împreună slujirea cu ereticii sau “potirul comun”, deturnându-se sensul canonul 15 I-II, care recomandă întreruperea pomenirii în momentul în care ierarhul este auzit predicând cuvânt eretic, nu doar în clipa în care va definitiva părtăşia la erezie prin intercomuniune.

Există opinia că ecumenismul nu a fost condamnat de niciun sinod, neţinându-se seama că învăţăturile ecumeniste sunt reluări ale unor erezii şi practici condamnate de către sinoadele ecumenice şi că ecumenismul a fost condamnat de către Sinoadele unor Biserici locale, de către ierarhi ai Bisericii şi de către sfinţi ai secolului XX.

În anul 1982, erezia ecumenistă a fost condamnată de către Sinodul Bisericii Ruse din afara Rusiei (ROCOR), iar condamnarea a fost acceptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, deoarece condiţia principală care s-a pus atunci când s-a realizat unirea ROCOR cu Biserica Rusă a fost ca toate hotărârile ROCOR să fie recunoscute.

La data de 8 octombrie 1998, ecumenismul a fost condamnat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe a Georgiei, care nu acceptă nici deciziile sinodului din Creta.

În anul 1948, ecumenismul a fost condamnat de către cele nouă Biserici autocefale prezente la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe de la Moscova.

Ecumenismul a fost condamnat de către Sfântul ierarh Serafim Sobolev, sfântul cuvios Iustin Popovici, părintele Serafim Alexiev, sfântul Augustinos Kandiotis, sfântul Paisie Aghioritul, cuviosul Dionisie de la Colciu, de mari duhovnici ai Ortodoxiei precum Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Iulian Prodromitul, Efrem din Arizona etc.

Pseudosinodul din Creta a fost criticat şi condamnat de Rezoluţia de la Chişinău, semnată de părintele Theodoros Zisis şi de către domnul profesor Dimitrios Tselenghidis şi de mulţi părinţi, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Bulgare, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Georgiene, de preoţi, monahi, monahii şi mireni din toată lumea, de către Sinaxa din Volos, de către Sinaxa din Sfântul Munte, a părinţilor şi pustnicilor de la chilii, mănăstiri şi schituri.

Ereziile de confesiune protestantă prezente în CMB sunt condamnate de către sinoadele ecumenice care au dat anatemei monofizismul, iconoclasmul, considerarea Fecioarei Maria ca născătoare de om, nu Născătoare de Dumnezeu, blasfemiile la adresa sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, iar papismul este condamnat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a dat anatemei ereziile pnevmatomahe, de către sinoadele ecumenice ale Sfântului Fotie şi Sfântului Grigorie Palama, care au condamnat Filioque şi doctrina despre energiile create. Ideile referitoare la existenţa Bisericii în afara Bisericii Ortodoxe sunt contrare articolului din Simbolul credinţei, proclamat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a statornicit că există o singură Biserică, iar acea Biserică este ortodoxă. Colaborarea cu ereticii în orice domeniu este interzisă de sfintele canoane şi de cugetarea Sfinţilor Părinţi (canoanele 10, 45 apostolic, 32, 33, 37 Laodiceea). Recunoaşterea unor taine ereticilor este interzisă de sfintele canoane sub pedeapsa caterisirii preotului şi afurisirii mirenilor (canoanele 45, 46, 64, 68 apostolice). Sfântul Ciprian al Cartaginei, în canonul emis de sinodul din 256 spune, în contextul discutării tainelor la eretici: “apărătorii ereticilor sunt datori sau să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul, dacă nu cumva să le atribuie şi biserică celor despre care susţin că au botez14. Exact acest lucru l-a făcut sinodul din Creta.

Conform teologiei sfântului apostol Pavel, ecumenismul s-a condamnat pe sine în ochii lui Dumnezeu încă din momentul în care a apărut: “Ştiind că unul ca acesta [omul eretic – n.n.] s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3,11). Pe acelaşi fir al argumentării pauline, sfintele sinoade locale canonice ale Bisericii Ortodoxe aveau obligaţia ca “de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10), nu să negocieze cu el la nesfârşit o cale de compromis între Adevărul lui Dumnezeu şi erezia oamenilor. În aproape un secol de participare ortodoxă la ecumenism, întâia şi a doua mustrare ar fi trebuit să se fi produs de mult.

Toţi ierarhii şi consistoriile care au judecat până în acest moment cazurile unor preoţi care au întrerupt pomenirea au negat sau manipulat valabilitateaşi aplicabilitatea canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, dându-le interpretări cu totul diferite de semnificaţia reală a acestora, pierzându-se în argumentări neconvingătoare ce urmăresc să demonstreze că nu se îndeplinesc condiţiile cerute de acele canoane pentru întreruperea pomenirii. Procedând astfel împotriva canoanelor invocate, consistoriile şi ierarhii respectivi i-au acuzat pe preoţii nepomenitori de schismă, de neascultare faţă de ierarhie şi de contrazicerea poziţiei oficiale a Bisericii, caterisindu-i, în cadrul unor mascarade juridice în care cuvântul de apărare al preoţilor respectivi, documentat şi foarte pertinent, nu a contat în niciun fel.

Distinsă audienţă,

Lupta împotriva sinodului din Creta în România are câteva caracteristici care o deosebesc de acţiunile din toate celelalte ţări ortodoxe surori:

  1. Este cea mai viguroasă reacţie faţă de sinodul din Creta din partea pliromei ortodoxe.

  2. Este cel mai puternic reprimată de către autorităţile eclesiale.

  3. Se desfăşoară în condiţiile în care în România nu există nici măcar un singur arhiereu care să se dezică de sinodul din Creta.

Pe cât de răspândit este ecumenismul în rândul ierarhiei şi al clerului ortodox român pe atât de energică a fost reacţia populară faţă de acesta. Chiar dacă, din motivele invocate mai sus, majoritatea populaţiei ortodoxe din România încă nu a înţeles pericolul ecumenismului şi al oficializării sale prin sinodul din Creta, preoţii şi credincioşii care au decis să ia atitudine sunt determinaţi să apere dreapta credinţă cu orice preţ.

Până în prezent există cinci preoţi deja caterisiţi pe nedrept pentru oprirea pomenirii, patru dintre ei, părintele Cosmin Tripon, părintele Ciprian Staicu, părintele Ioan Miron şi părintele Onisim Banu, în provincia vestică Transilvania, unde populaţia ortodoxă a fost obligată de situaţia istorică să convieţuiască timp de secole cu cei de alte credinţe, iar tradiţia ecumenistă este foarte puternică în rândul ierarhilor, şi unul în sudul ţării, părintele Claudiu Buză. Preoţii nepomenitori din Moldova îşi aşteaptă procesul, în care şansele ca sentinţa să fie alta decât caterisirea sunt minime, deoarece consistoriile sunt puse într-o situaţie imposibilă: orice absolvire de acuza de schismă pentru nepomenire a preoţilor judecaţi ar însemna acuzarea propriilor ierarhi, care le-au trimis cauzele spre judecată, de părtăşie la erezie, deoarece s-ar admite că întreruperea pomenirii s-a făcut conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II, din motivele invocate de acele canoane. Pentru că acest lucru i-ar pune pe cei ce judecă procesele în situaţia de a fi trimişi ei înşişi în faţa consistoriilor, este de aşteptat ca toţi preoţii acuzaţi să fie caterisiţi. Chiar astăzi se judecă la Mitropolia Moldovei cazul Părintelui Pamvo Jugănaru, egumenul Schitului Rădeni, care a creat în Schitul său un adevărat centru de luptă contra ecumenismului.

Situaţia va deveni din ce în ce mai dificilă pe măsură ce preoţii caterisiţi nu vor mai putea sluji în bisericile de unde vor fi scoşi după caterisire. Va trebui ca ei să găsească locuri în care să poată sluji, case particulare, biserici clădite pe proprietăţi private etc. În acest moment, mulţi dintre ei şi credincioşii care îi urmează slujesc în paraclise private sau în spaţii amenajate special pe proprietăţi private.

Pe lângă persecutarea preoţilor, au fost izgonite din mănăstiri maici care au întrerupt participarea la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii, înregistrându-se chiar cazul unei eleve seminariste eminente care a trebuit să se transfere, deoarece refuză să participe la slujbele preoţilor pomenitori.

La rândul lor, credincioşii care îi urmează pe preoţii nepomenitori sunt supuşi oprobriului public, în primul rând de către preoţii din parohiile din care s-au retras, fiind acuzaţi că au devenit stilişti, sectanţi sau chiar romano-catolici.

Prin intermediul unei puternice propagande desfăşurate prin protopopiate contra celor ce contestă sinodul din Creta, ierarhia, care nu dă niciun semn de renunţare la erezia cretană, îi pregăteşte pe preoţii şi pe credincioşii care nu au întrerupt pomenirea pentru a percepe deciziile pe care le va lua această sinaxă şi cele ce se vor mai desfăşura ca fiind necanonice şi nelegitime, amestecuri în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe Române. La rândul lor, foarte mulţi dintre preoţii care nu au întrerupt pomenirea s-au statornicit oarecumva în ideea că ascultarea necondiţionată faţă de episcop este mai importantă decât apărarea adevărului de credinţă.

În rândul preoţilor şi credincioşilor români apărători ai Ortodoxiei împotriva sinodului eretic din Creta există o mare aşteptare de la această sinaxă şi de la cea programată a se desfăşura la Kiev. Sceptici că situaţia din România s-ar mai putea schimba considerabil, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe arhiereii participanţi la sinodul eretic de anul trecut, preoţii şi credincioşii nepomenitori români aşteaptă ca sinaxele antiecumeniste ce se desfăşoară acum să anatemizeze mai mult decât învăţătura eretică din Creta, pentru a se da cu adevărat un semnal de trezire celorlalţi ortodocşi, care nu înţeleg încă cât de gravă este situaţia. Există aşteptarea ca anatema să îi cuprindă şi pe cei care au creat ecumenismul, identificaţi de citatul redat mai sus din gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, ca parte a sistemului mai larg de înrobire a umanităţii în planul Noii Ordini Mondiale. Altminteri, odată cu eliminarea ecumenismului de pe scena istoriei, aceia vor crea pur şi simplu altă ideologie care să îi ia locul, după modelul politic prin care comunismul socialist a fost înlocuit cu unul capitalist şi consumerist, mult mai subtil şi mai periculos.

De asemenea, există aşteptarea ca, pe lângă tema ecumenismului, sinaxele să dea răspunsurile pe care au refuzat să le ofere cei prezenţi anul trecut în sinodul din Creta.

În Duminica Ortodoxiei, în toate bisericile preoţilor nepomenitori s-au citit anatemele, conform tradiţiei, inclusiv anatemele date învăţăturilor acceptate de sinodul din Creta:

Textelor celor eretice ale ecumenistului pseudo-sinod din Creta din iunie 2016, numit “Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe şi celor ce le primesc şi le pun în practică, texte care:

– consfinţesc aşa zisa “restaurare a unităţii creştinilor” şi denumirea istorică de biserici pentru eretici;

 – consfinţesc Constituţia aşa zisului Consiliu Mondial al Bisericilor ca bază a dialogului cu ereticii – minimalismul dogmatic;

 – consfinţesc Declaraţia de la Toronto care afirmă că există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodoxe şi că Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa zisului “Consiliu Mondial al Bisericilor” în parte;

   – consfinţesc căsătoriile mixte (cu eretici) printr-o falsă iconomie;

   – consfintesc conceptul lui Ionannis Ziziulas despre “persoana umană”:

Anatema!

Vă mulţumesc, în numele tuturor preoţilor şi credincioşilor români luptători împotriva ecumenismului, pentru ocazia de a vă adresa aceste cuvinte.

Teolog Mihai-Silviu Chirilă

1 https://graiulortodox.wordpress.com/tag/declaratia-de-unitate-new-delhi/
2 Prof. Pr. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române
, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 486.
3 A se remarca expresia
“Biserici şi culte”, care prefaţează decizia din Creta încă din anul 1994, anul editării manualului de istorie a BOR.
4
Prof. Pr. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., pp. 521-523.
5 
http://www.obinfonet.ro/docs/nmr/nmrex/datex/Biserica%20Ortodoxa%20si%20Ecumenismul%20azi.htm.
6
http://www.greco-catolica.org/a393-decizia-oficiala-a-sinodului-bor-ips-nicolae-corneanu-si-ps-sofronie-drincec-au-fost-iertati.aspx.
7 “Schimbarea la Faţă”, nr. 2, luna 11/1997, p. 8; Omagiu memoriei părintelui Dumitru Stăniloaie
, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 93.
8
http://basilica.ro/concluziile-sfantului-sinod-cu-privire-la-desfasurarea-si-hotararile-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe-din-creta-16-26-iunie-2016/.
9
http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2016/12/surprize-traducere-cu-cantec-ips.html.
10
http://basilica.ro/comunicat-orice-lamurire-privind-credinta-trebuie-facuta-in-comuniune-bisericeasca-nu-in-dezbinare/.
11 Sfântul Teodor Studitul, Epistola către Navcratie, în Dreapta credinţă în Scrierile Sfinţilor Părinţi,
vol. 1, Editura Sofia, 2006.
12 Sfântul Teodor Studitul, op. cit.
, p. 59.
13 Ibidem
, pp. 59-60.
14 Arhid. pr. prof. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 200. 

Sursa: sinodultalharesc.tk

Cuvântarea teologului Mihai-Silviu Chirilă, care va fi citită la Sinaxa Ortodoxă din Grecia, pe 4 aprilie

Foto – ortodoxinfo.ro 

Noi informații despre Sinaxa Ortodoxă din Grecia, de pe 4 aprilie

Preiau de pe ortodoxinfo.ro

Înaltpreasfinţiile Voastre, Preasfinţiile Voastre,
Preacuvioşiile Voastre, Preacucerniciile Voastre,
Distinşi Domni Profesori,
Fraţi şi surori întru Hristos,

Dintre ideologiile care au apărut în lume în secolul XX, poate cea mai periculoasă este globalizarea, planul de inspiraţie francmasonică ce vizează desfiinţarea graniţelor statale, culturale, economice, lingvistice şi religioase şi contopirea întregii umanităţi într-o entitate unică, planetară, cu o conducere politică, economică şi religioasă unică. Din punct de vedere spiritual, acest construct este periculos pentru că, pe de o parte, pare a fi o reluare a planului de sfidare a lui Dumnezeu descris în episodul Turnului Babel din prima carte a Sfintei Scripturi (Facerea 11), iar pe de altă parte, pare a pregăti popoarele pentru episodul final al istoriei umanităţii, venirea lui antihrist.

Globalizarea este rezultatul direct al descreştinării societăţii occidentale, produsă ca urmare a căderii din har a Bisericii Apusului, prin ruperea sa de Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului, la mijlocul secolului al XI-lea, şi a căderilor succesive în diferite erezii şi filosofii anticreştine în secolele ce au urmat: papismul, umanismul, protestantismul, iluminismul, evoluţionismul, secularismul, ateismul, comunismul, capitalismul, consumerismul, new-agismul şi altele. Omul european apostat, dominat de un spirit luciferianist, care promovează răzvrătirea de tip demonic împotriva lui Dumnezeu, a căutat transpunerea în viaţa sa a unor promisiuni eshatologice ale Bisericii, într-o formă pervertită, dezbrăcată de orice caracter spiritual. Aşa se face că aşteptarea eshatologică a Împărăţiei cereşti a fost caricaturizată în încercarea de realizare a paradisului terestru, prin mijloace tehnologice, într-o societate distopică, dominată de un iubirism lumesc, ce încearcă, la rândul său, să imite iubirea creştină, liantul Trupului lui Hristos, Biserica, adunarea celor ortodocşi, care, după modelul vieţuirii treimice, trăiesc în comuniune de iubire unii cu alţii şi cu Dumnezeu.

Pentru că globalismul nu se poate realiza decât prin crearea unui stat planetar, a unei economii planetare şi a unei religii planetare, sub aspect religios a apărut în lume ecumenismul. Nevoia de a avea o religie mondială, într-o lume a scepticismului religios şi a agnosticismului radical, poate fi înţeleasă doar prin prisma scopului final al globalizării: pregătirea lumii pentru venirea lui antihrist. Dacă acesta ar veni într-o lume cu desăvârşire ateistă, cine l-ar mai recunoaşte ca dumnezeu şi l-ar mai venera ca atare? O religie mondială contrafăcută, în care în locul Adevărului coexistă diferite“adevăruri” produse de mintea căzută a omului, poate crea liantul pseudospiritual care să îi aducă pe toţi cei ce s-au lepădat de Dumnezeu în situaţia de a accepta domnia antihristică.

O definire simplă a ecumenismului, dintr-o perspectivă mai mult politică decât religioasă, ne-ar ilustra faptul că acesta este o încercare de unire a tuturor religiilor lumii într-una singură, care să slujească scopului declarat politic al “unificării umanităţii”. Din punct de vedere teologic, ecumenismul este o erezie eclesiologică ce postulează ideea sincretistă că toate religiile sunt părţi ale aceleiaşi revelaţii divine, pe care o divinitate nedefinită clar a dat-o umanităţii, pentru ca aceasta să progreseze spre autoperfecţionarea spirituală. Dogma ecumenistă a “acceptării celui de lângă tine” postulează o religie universală produsă dintr-o unire federativă a tuturor religiilor existente, care să funcţioneze după principiul relativizării adevărului de credinţă până la dispariţia sa totală din conştiinţa umană.

Ecumenismul aplicat la nivel creştin poate fi definit ca o erezie eclesiologică creată cu scopul de a produce unirea tuturor creştinilor într-o entitate religioasă, care să aibăla bază o doctrină rezultată din coexistenţa, în baza principiului minimalismului dogmatic şi neutralităţii eclesiologice, a tuturor ideologiilor eretice ale membrelor mişcării ecumeniste, puternic ajustate nevoilor ideologice ale noii lumi pe care globalizarea o pregăteşte.

Din această perspectivă trebuie privită mişcarea ecumenistă şi organul său executiv, Consiliul Mondial al Bisericilor, şi trebuie înţeles scopul declarat al CMB de realizare a unităţii văzute a creştinilor. Nu trebuie uitat că în spatele organizaţiilor ecumeniste se află aceiaşi ideologi care construiesc şi piaţa economică planetară comună şi Noua Ordine Mondială politică planetară.

Sub aspect istoric, Consiliul Mondial al Bisericilor a apărut la mijlocul secolului trecut, în anul 1948, când în oraşul Amsterdam a avut loc prima Adunare Generală, care a motivat apariţia acestei organizaţii planetare prin nevoia de a “da o mărturie creştină comună” popoarelor necreştine. Alcătuit din foarte multe comunităţi protestante, CMB şi-a păstrat până în ziua de astăzi aspectul de federaţie protestantă şi, în ciuda neutralităţii eclesiologice postulate de către Declaraţia de la Toronto, ratificată şi de către Sinodul din Creta anul trecut, a îmbrăţişat o viziune eclesiologică protestantă despre ce fel de “refacere a unităţii creştinilor” se urmăreşte prin demersul ecumenist. Ca să cităm opinia a cinci episcopi greci, care au protestat faţă de ultimele evoluţii eclesiologice ale CMB, de la cea mai recentă Adunare Generală, de la Busan, 2013, “la consiliul mondial al bisericilor, sau mai bine zis al ereziilor, care s-a întrunit la Busan… a fost formulată dogma protestantă despre unitatea eclesiologică nevăzută a Bisericii, care ar fi, chipurile, «multidogmatică»”1..

Definit du percepţia impactului său asupra conştiinţei bisericeşti ortodoxe, ecumenismul are două direcţii: una teologică, ce urmăreşte o unire sincretistă la nivelul doctrinelor teologice, prin practicarea minimalismului dogmatic, a relativizării importanţei dogmelor ortodoxe ale Bisericii, transmise prin revelaţie divină, cugetare a Sfinţilor Părinţi şi formulare a Sfintelor Sinoade, prin considerarea lor, încă din vremea Adunării Generale de la Porto Alegre, 2006, ca simple “tradiţii”, “varietăţi ale expresiei evanghelice” şi punerea lor pe acelaşi plan axiologic cu învăţăturile eretice, iar cealaltă direcţie, practică, ce constă în nivelarea conştiinţei teologice ortodoxe prin împreună-lucrarea, împotriva Sfintelor Canoane ale Bisericii, între ortodocşi şi eretici, cu scopul de a crea impresia că trăirea unui fel superficial de comuniune intercreştină la nivel strict uman este mai importantă decât trăirea în adevăr în cadrul strict delimitat de graniţele dogmatice ale Bisericii Ortodoxe.

Cele două direcţii amintite mai sus sunt reflectate atât în organizarea CMB, cât şi în principiile eclesiologice cuprinse în Declaraţia de la Toronto, din 1950. Sub aspect organizatoric, CMB este alcătuit dintr-o comisie dogmatică, numită Credinţă şi Constituţie, şi dintr-una “diaconală”, numită Viaţă şi Ordine, iar sub aspectul principiilor trasate de Declaraţia de la Toronto, realizarea convergenţei teologice este surprinsă de Premisa IV.6, Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se consulte pentru a încerca să afle de la Domnul Iisus Hristos ce mărturisire doreşte ca ele să facă lumii în numele Său”, care postulează împreuna-mărturisire între ortodocşi şi eretici, iar nivelarea conştiinţei teologice prin împreună lucrarea cu ereticii este surprinsă de Premisa IV.7: “O mai profundă colaborare între membrele Consiliului înseamnă şi faptul că bisericile membre trebuie să recunoască solidaritatea reciprocă, să-şi dea ajutorul una alteia în caz de nevoie şi să se abţină de la acţiuni incompatibile cu dragostea frăţească”.

În ciuda deciziei luate de către Bisericile Ortodoxe participante la Conferinţa Ortodoxă de la Moscova din 1948 de a nu participa la Mişcarea Ecumenică şi la prima Adunare Generală de la Amsterdam a CMB, cu ocazia celei de-a treia Adunări Generale, de la New Delhi, din 1961, cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe au aderat la acest club religios protestant, cu rezultate pe care le simţim în viaţa bisericească ortodoxă până în zilele noastre. În anul 1961 a aderat la CMB şi Biserica Ortodoxă Română.

Pentru a înţelege lupta împotriva ecumenismului şi a sinodului din Creta din România, se cuvine să facem câteva referiri la implicaţiile participării la ecumenism a Bisericii Ortodoxe din ţara noastră.

Manualele de istorie a Bisericii Ortodoxe Române spun despre patriarhul Iustinian Marina, în timpul căruia s-a produs aderarea Bisericii Ortodoxe Române la CMB, că “a îndrumat îndeaproape participarea Bisericii noastre la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, Consiliului Bisericilor Europene etc. În ţară a contribuit la promovarea «ecumenismului local». În felul acesta, prin toate realizările sale, patriarhul Iustinian rămâne în istorie ca o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii, ca un militant de seamă pe tărâm ecumenic2. Poate nu întâmplător, Patriarhia Română, promotoare în zilele noastre a “ecumenismului lucid”, a declarat anul acesta an omagial al Patriarhului Iustinian Marina.

Aceeaşi viziune triumfalistă o au manualele de istorie a Bisericii Române, care au format timp de generaţii întregi preoţi, care, la rândul lor, au dus ideologia ecumenistă învăţată în şcoală până în cele mai îndepărtate cătune ale ţării, şi în privinţa participării BOR la mişcarea ecumenistă de-a lungul deceniilor. Citez câteva paragrafe relevante: “Biserica Ortodoxă Română a luat parte la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Ecumenic. […] Alţi ierarhi şi teologi români ortodocşi activează în diferite comisii ale Consiliului Ecumenic, unii dintre ei fiind membri în comitetele executive ale acestora. […] Biserica Ortodoxă Română îşi aduce o contribuţie preţioasă la promovarea dialogului intercreştin şi în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene. […] Toate aceste contacte… au dus nu numai la promovarea ecumenismului, ci şi la creşterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în faţa întregii creştinătăţi. […] Între toate aceste 14 Biserici şi culte3 [recunoscute legal în România – n.n.] a existat un climat ecumenist şi de colaborare. […] În felul acesta, s-a creat în România un veritabil «ecumenism local», care constituie o contribuţie importantă la eforturile lumii actuale de realizare a unei atmosfere de bună înţelegere şi colaborare între oameni şi popoarele lumii4.

Există opinia, acceptată de mulţi teologi, că participarea Bisericii Ortodoxe Române la mişcarea ecumenistă ar fi ajutat Biserica noastră să supravieţuiască în perioada de represiune comunistă, pentru că ar fi deschis-o spre colaborarea cu confesiunile occidentale, care, la rândul lor, ar fi făcut presiuni asupra regimului comunist să slăbească persecuţia creştinismului în ţară. Cu toate acestea, în 1989, la Moscova, în cadrul întâlnirii Comitetului Central al Consiliului European al Bisericilor, delegaţia română a criticat acest for internaţional pentru că nu a denunţat încălcările drepturilor omului din România, preferând o politică a “diplomaţiei tăcerii”, critică asumată de organismul ecumenist internaţional5.

“Ecumenismul local”, văzut ca o formă de convieţuire religioasă paşnică între diferite confesiuni ale căror doctrine sunt divergente, a fost propovăduit intens unui popor care, în decursul istoriei sale, nu a înregistrat nici măcar o singură dispută religioasă sângeroasă importantă. Sub masca necesităţii păstrării unei păci sociale, existente în România prin tradiţie istorică oricum, s-a acreditat ideea ecumenistă că nu există deosebiri fundamentale între populaţia majoritară ortodoxă şi celelalte confesiuni că“Dumnezeu este acelaşi”, că “ne închinăm unui singur Dumnezeu cu toţi”, concepţii ce au slăbit conştiinţa dogmatică ortodoxă a populaţiei până într-atât încât pentru mulţi dintre români idealul propus de CMB a ajuns să fie perceput ca o aspiraţie absolut normală, împlinind cuvintele teologului grec Alexandros Kalomiros, care explică faptul că cei ce visează unirea creştinilor în maniera în care o predică ecumenismul au o viziune utopistă strict umană, pe care o atribuie lui Hristos.

Cea mai gravă consecinţă a “ecumenismului local” a fost judecarea în 2008 a doi ierarhi pentru intercomuniune euharistică, respectiv liturgică cu greco-catolicii. Cei doi au fost iertaţi6 de către Sfântul Sinod pentru pocăinţă. Unul dintre ei a promulgat în luna martie 2017 caterisirea unui preot care a întrerupt pomenirea sa pentru participarea la erezia din Creta.

Mentalitatea ecumenistă a fost, în România, dublată de propaganda globalistă, care a predicat agresiv necesitatea abandonării valorilor naţionale şi a însuşirii valorilor cosmopolite pe care se întemeiază Noua Ordine Mondială. Din această simbioză a rezultat un etos nou, profund străin spiritului ortodox şi naţional, care a produs, la un moment dat, o culpabilizare a Bisericii Ortodoxe, văzută ca factor reacţionar pe calea integrării politice şi religioase europene.

Pentru a se apăra de aceste acuzaţii, autorităţile eclesiale române au simţit nevoia să se adapteze noilor mentalităţi. La nivelul liturgic, cărţile de cult au fost “curăţite” de rugăciuni, imnuri sau chiar ritualuri care nu sunt în consonanţă cu gândirea corectă politic a omului european (au fost modificate şi edulcorate în spirit ecumenist rugăciunile de primire la Ortodoxie a ereticilor şi schismaticilor şi ale necreştinilor, au fost scoase unele imnuri din slujbele pascale, pentru a nu ofensa unele sensibilităţi, a fost eliminat Sinodiconul din Duminica Ortodoxiei, pentru a nu mai aminti românilor că în afara Bisericii există numai eretici şi schisme, nu “fraţi creştini”, a fost abandonată chiar şi citirea Molitvelor Sfântului Vasile).

La nivel omiletic, predicile rostite din faţa altarului reflectă mai mult mentalitatea ecumenistă decât rigurozitatea dogmatică şi morală ortodoxă: se fac concesii mari căderilor morale ale lumii, în detrimentul preceptelor canonice ale Bisericii; există opinia, din ce în ce mai larg răspândită în rândul teologilor, că sfintele canoane sunt perimate sau că ele se referă la o situaţie endemică, existentă în secolele în care au fost scrise, dar fără niciun corespondent în realitatea contemporană; odată cu această idee îşi face loc în cugetarea teologică şi viziunea eretică postpatristică; s-au abandonat predicile în care se face distincţie dogmatică între învăţăturile ortodoxe şi cele ale ereticilor; se fac din ce în ce mai dese referiri la “biserica soră” romano-catolică şi la “fraţii noştri creştini”.

În şcolile teologice se predă ecumenismul ca materie, alături de misiologie, iar elevii şi studenţii teologi sunt pregătiţi de noua mentalitate pentru a convieţui din punct de vedere dogmatic şi moral cu erezia în cei mai buni termeni. Un aspect foarte neliniştitor al învăţământului teologic românesc îl reprezintă pregătirea teologilor de elită români, dintre care se recrutează ierarhia ţării, în universităţi catolice şi protestante, de unde se întorc cu o mentalitate ecumenistă solid formată şi cu o conştiinţă ortodoxă foarte slăbită. Puţine, şi cu atât mai remarcabile, sunt cazurile de teologi educaţi în Occidentul eretic care să fi revenit în sânul Bisericii Ortodoxe Române mai întăriţi în credinţă decât au plecat.

În faţa acestei contaminări lente cu ecumenism, poporul credincios a avut o reacţie de respingere, mai ales acolo unde a avut duhovnici buni, proveniţi din marile mănăstiri ale ţării. Poporul credincios şi duhovnicii mari au fost principalii factori de opoziţie faţă de pătrunderea ecumenismului în fibra Bisericii Ortodoxe Române. Părinţi precum Sfântul Ioan Iacov de la Neamţ, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, profesorul academician preot Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii au contestat participarea Ortodoxiei la mişcarea ecumenistă, scoţând în evidenţă pericolele pe care le reprezintă aceasta pentru curăţia învăţăturii ortodoxe şi pentru mântuirea poporului credincios. Rămân de notorietate cuvintele profesorului Stăniloae: “Sunt de acord cu părintele Iustin Popovici că ecumenismul este panerezie” sau Ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. […] Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, deci o singură Biserică. Noţiunea de biserici surori este improprie7.

Odată cu ieşirea României din dictatura comunistă însă şi cu aderarea sa la Uniunea Europeană s-a produs o alienare spirituală a multor români, pe fundalul unei propagande mondialiste extrem de agresive, mai ales prin intermediul mass-media, a deschiderii aşa-zisei “pieţe religioase de idei”, a unei slabe catehizări a laicatului şi a mentalităţii ecumeniste a unora dintre slujitorii altarului. Astfel, s-a ajuns ca numărul celor care au rămas fideli tradiţiei ortodoxe să scadă dramatic, în contextul în care şi marii duhovnici au început să treacă la Domnul unul câte unul.

Aceasta este realitatea spirituală, creionată sumar, pe fundalul căreia a survenit sinodul din Creta şi deciziile sale. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost alcătuită din 25 de ierarhi care au votat în unanimitate documentele sinodului cretan, fără nici măcar o opoziţie. Relatările din cadrul sinodului spun că au existat dezbateri aprinse, că delegaţia română şi-a adus o contribuţie substanţială la formularea documentelor, după unii participanţi, ar fi ţinut piept partidei radicale ecumeniste, reprezentate în sinod de Mitropolitul Pergamului Ioannis Zizioulas. Cert este însă că în cele din urmă, din motive necunoscute publicului larg, întreaga delegaţie română a fost de acord cu formularea documentelor sinodului, pe care le-a semnat fără rezervă.

La întoarcerea în România, sinodul a fost prezentat ca o mare victorie a teologiei române, care a demonstrat forţa sa în lupta contra ecumenismului, prin teologii care au participat la sinod şi care au avut contribuţii apreciate de toţi ca foarte valoroase. Despre consecinţele teologice ale documentelor s-a păstrat o tăcere deplină la nivelul parohiilor şi al informării pliromei Bisericii.

La sfârşitul lunii octombrie s-a desfăşurat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prilej cu care s-a luat notă de contribuţia delegaţiei române la sinod, adică s-au acceptat documentele aşa cum sunt şi aşa cum şi cerea articolul 13 alRegulamentului de organizare a sinodului din Creta, fără a se interveni cumva asupra lor, s-a formulat concluzia că “Sfântul şi Marele Sinod nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos8. S-a luat act de faptul că textele pot fi „explicitate, nuanţate sau dezvoltate”de un viitor sinod mare şi sfânt. S-a mai precizat că explicitarea acestor documente şi redactarea altora noi nu trebuie să se facă sub presiunea timpului, ci atunci când va exista un consens ortodox.

În limba greacă, expresiile deciziei sinodale au fost traduse de aşa natură, încât Biserica Greacă a înţeles că Biserica Ortodoxă Română a recomandat explicitarea, corectarea şi schimbarea altor teme la un alt sinod9. Varianta în limba română nu vorbeşte nicăieri de corectarea textelor sau de schimbarea altor teme.

În luna decembrie a anului trecut, ca reacţie la întreruperea pomenirii de către unii preoţi şi ieromonahi din întreaga ţară şi a nemaiparticipării multor credincioşi la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii participanţi la sinodul din Creta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis un comunicat în care se declară adeptul ecumenismului lucid. Citez textul: “Din punct de vedere ortodox, ecumenismul lucid nu este o dogmă nouă de credinţă, ci o atitudine spirituală de dialog şi cooperare între creştini10. Comunicatul afirmă şi că ecumenismul nu a fost niciodată condamnat ca panerezie de către un sinod ortodox canonic.

Niciunul dintre ierarhii români nu a făcut opinie separată faţă de cele două comunicate, prin care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a receptat textele sinodului din Creta ca ortodoxe şi s-a declarat adeptul ecumenismului lucid.

Începând din luna august 2016, după discuţii cu ierarhii participanţi în Creta, în urma unor memorii în care aceştia erau rugaţi să se dezică de sinodul eretic, la care autorii nu au primit niciun răspuns pozitiv, în jur de 30 de preoţi din toate provinciile ţării au întrerupt pomenirea ierarhilor lor, îndemnându-i şi pe credincioşi să ia poziţie faţă de sinod.

În conformitate cu canoanele 31 apostolic şi 15 I-II, scopul nepomenirii nu este ruperea legăturii cu Sfânta Biserică, nici judecarea şi condamnarea episcopului de către cei ce nu îl mai pomenesc, pentru că acesta s-a condamnat pe sine prin părtăşie la erezie şi va fi judecat de către un sinod, care va lua măsurile canonice în ceea ce îl priveşte. Întreruperea pomenirii înseamnă îngrădirea de persoana episcopului care învaţă eretic şi determinarea unei reacţii la nivelul întregii Sfinte Biserici Ortodoxe, care să condamne erezia creată şi pe cei ce o propovăduiesc. Cei ce se îngrădesc prin nepomenire rămân în comuniune cu toţi cei din Biserica Ortodoxă care mărturisesc adevărul ortodox şi nu sunt, la rândul lor, părtaşi ereziei ecumeniste legiferate în Creta, rămân în comuniune cu Bisericile şi episcopii care au luat deja atitudine contra sinodului, cum ar fi Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Antiohiană, cu toţi episcopii ortodocşi care s-au pronunţat şi în timpul sinodului cretan, prin refuzul de a semna documentele, şi după aceea împotriva ereziei acelui sinod, chiar dacă, din diferite motive, nu au întrerupt încă comuniunea cu episcopii părtaşi la erezie şi cu sinoadele care au acceptat-o în unanimitate (cum e şi cazul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române).

Urmând îndemnurilor sfântului Teodor Studitul, care recomanda ca pe preotul care pomeneşte de frică ierarhul eretic să îl chemi la binecuvântarea mesei, dar să nu iei Sfintele Taine din mâna sa, şi pe cele ale sfântului Gherman al II-lea al Constantinopolului, care recomanda creştinilor ca mai curând să se roage acasă decât să stea în comuniune cu preoţii latinofroni, cei mai mulţi dintre credincioşii ortodocşi care au dorit să ia poziţia ortodoxă faţă de Creta au preferat să îi urmeze pe preoţii nepomenitori sau să se roage acasă, până când reuşesc să ajungă la preoţii nepomenitori, decât să continue să frecventeze bisericile unde slujesc preoţi pomenitori ai ierarhilor părtaşi la erezie.

Prin această atitudine, credincioşii nu contestă prezenţa harului în Biserică, ci doresc să nu se facă părtaşi sau să încurajeze erezia eclesiologică a sinodului din Creta prin comuniunea cu preoţii care continuă să îi pomenească pe ierarhii participanţi la acel sinod. Cei mai mulţi dintre credincioşii români care s-au poziţionat faţă de sinodul din Creta sunt de opinie că frecventarea bisericilor unde sunt pomeniţi ierarhii părtaşi la erezie nu este acceptabilă, preferând să meargă sute de kilometri pentru a găsi o biserică în care aceştia nu sunt pomeniţi. Ideea de a merge la preoţi care pomenesc ierarhii ecumenişti, dar au în general o cugetare ortodoxă, nu este agreată de către mulţi, deoarece cred că nu poate exista cugetare ortodoxă şi părtăşie la erezie în acelaşi timp. Este dezavuată şi ideea că episcopii români care nu au participat direct în Creta şi nu au semnat acolo documentele nu ar fi părtaşi la erezia ecumenistă a sinodului respectiv, întrucât niciunul dintre ei nu a denunţat până acum public erezia şi sinodul, nici nu a făcut opinie separată în sinodul local faţă de acestea.

Un rol deosebit de important în clarificarea unor detalii legate de lupta care se duce la nivelul întregii Biserici Române contra sinodului din Creta şi în evitarea unor derapaje posibile în astfel de situaţii l-au avut conferinţele Părinţilor Aghioriţi, membrii delegaţiei conduse de către Gheron Sava Lavriotul, căruia ortodocşii români antiecumenişti îi poartă profund respect şi recunoştinţă.

Preoţii, teologii şi credincioşii au adresat Sfântului Sinod şi ierarhilor în parte diferite petiţii, în care îşi expuneau obiecţiile faţă de sinodul din Creta, pe care îl consideră eretic. Sintetizând obiecţiile faţă de documentele sinodului din Creta, putem spune că opozanţii acestuia din România îl consideră eretic din următoarele motive:

  1. Nu a statornicit hotar între Ortodoxie şi erezie, a şters hotarul statornicit de către sinoadele mai vechi ale Bisericii, nu a condamnat nicio erezie, nicio cugetare omenească contrară învăţăturii lui Hristos, acceptându-le pe toate ca partenere de“dialog” ecumenic.

  2. S-a desfăşurat după principii care nu ţin seama de egalitatea în har a episcopilor, deoarece mulţi episcopi nu au avut drept de vot; sistemul de luare a deciziilor a fost conceput în aşa fel încât să existe siguranţa că orice încercare de apărare a Ortodoxiei nu va anula deciziile care urmau a se lua.

  3. A anulat dreptul Bisericilor Locale de a aproba sau respinge acest sinod, acestea putând, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod, să aducă la cunoştinţă credincioşilor deciziile luate, care au autoritate panortodoxă, fără a exista prevederi referitoare la vreo dezbatere, revizuire sau anulare a acestora de către sinoadele locale.

  4. A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, ratificând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii.

  5. A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox, în ciuda faptului că aceste documente au un conţinut eretic.

  6. A anulat mărturisirea că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească, prin faptul că a ratificat premisa din Declaraţia de la Toronto care spune că “din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (premisa IV.2), ceea ce înseamnă că sinodul din Creta şi-a impropriat teoria “bisericilor nedepline”, pe de o parte, şi a acceptat, pe de alta, faptul că partenerii de dialog protestanţi şi catolici din CMB nu sunt obligaţi, la rândul lor, să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca fiind Biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, cu atât mai puţin să recunoască faptul că “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, invalidând orice şansă a Bisericii Ortodoxe de a-şi face prezent mesajul mântuitor în rândul ereticilor şi schismaticilor, principiu misionar pe care îl proclamă cu atâta emfază, ca argumentare a participării la CMB.

  7. Prin acceptarea principiului conform căruia “nicio membră CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia”, sinodul din Creta a invalidat toată activitatea sa presupus misionară în cadrul CMB. Sub masca unei pretinse neutralităţi a CMB, a acceptat realitatea că acesta se îndreaptă spre scopul său final, propus înConstituţie, prin intermediul transformării diferenţei dogmatice esenţiale între ortodoxie şi cacodoxie într-o “tradiţie locală”, o aşa-zisă “varietate de expresie evanghelică”, cum a fost numită la Porto Alegre. Este greu de înţeles de ce şi-a schimbat Biserica Ortodoxă eclesiologia în Creta, de vreme ce principiul ecumenist spune că nu era obligată să o facă.

  8. Prin ratificarea premisei III.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul cretan a admis că Biserica Ortodoxă participă într-o organizaţie al cărei scop este un contact viu între biserici… studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii (art. 19). Să înţelegem că CMB lucrează pentru realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? Oare Biserica Ortodoxă nu este deja unitară şi are nevoie de CMB ca să-i asigure unitatea?

  9. Articolul 19 al Documentului 6 ratifică toate premisele eclesiologice eretice aleDeclaraţiei de la Toronto.

  10. Acceptarea “denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, potrivit teoriei eretice a “bisericilor nedepline”, de origine protestantă, rafinată de Conciliul II Vatican, preluată de mitropolitul Ioannis Zizioulas şi introdusă în cugetarea Bisericii de către sinodul din Creta, prin formulările Declaraţiei de la Toronto, care consideră că există creştini extra muros[în afara zidurilor Bisericii] şi chiar ecclesia extra ecclesiam [Biserică în afara Bisericii], contrazicând afirmaţia sfântului Ciprian al Cartaginei: extra Ecclesiae nulla salus [„în afara Bisericii nu există mântuire”].

  11. Ratificarea Constituţiei CMB statuează principiul minimalismului dogmatic, care este fundamental în realizarea constructului sincretist propus de CMB.

  12. Art. 22 al documentului despre relaţiile Bisericii cu lumea creştină pare a fi făcut special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului.El exclude de la procesul receptării hotărârilor sinodului pliroma Bisericii, prin faptul că cei ce s-ar opune deciziilor acestui sinod sunt catalogaţi apriori ca duşmani ai unităţii Bisericii şi schismatici.

  13. În documentul referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii se face elogiul ecologiei, care este o armă ideologică a religiei panteiste New-Age.

  14. Documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei.

  15. Prevederea potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii deschide calea (auto)obligării Bisericii de a oficia căsătorii” homosexuale sau măcar de a le accepta existenţa unor astfel de “căsătorii” la nivel civil.

  16. Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.

Acestor obiecţii pertinente li s-a răspuns într-o manieră neteologică, ce a evidenţiat lipsa de argumente a celor ce au fost chemaţi să dea socoteală pentru acceptarea ereziei eclesiologice a ecumenismului în Biserică. Până în acest moment, niciun ierarh dintre cei ce s-au confruntat cu nepomenirea din partea preoţilor şi credincioşilor nu a recunoscut oficial că eclesiologia sinodului din Creta este eretică sau că acele documente trebuie retrase din uz. Ignorându-se dreptul pliromei Bisericii de a invalida hotărârile eretice ale unui sinod, ierarhii români insistă asupra ideii că doar un nou “sfânt şi mare sinod” are dreptul să judece greşelile unui sinod anterior, nu poporul dreptcredincios sau clerul. Pentru a argumenta această idee s-a folosit chiar o comparaţie blasfematoare între sinodul al II-lea ecumenic şi primul sinod ecumenic, dând să se înţeleagă că cel de-al doilea ar fi corectat greşelile celui dintâi, în ciuda canonului 1 de la al doilea sinod, care întăreşte toate hotărârile de la primul sinod.

Cei care apără poziţia oficială a ierarhiei aduc diferite argumente împotriva întreruperii pomenirii ierarhului. Se spune că nu s-a schimbat nimic în viaţa Bisericii şi că nimeni nu este obligat să mărturisească doctrinele din Creta, uitându-se că preotul este delegatul în teritoriu al ierarhului şi că prin pomenire el mărturiseşte aceeaşi învăţătură cu ierarhul său. Se argumentează că pomenirea trebuie întreruptă doar atunci când se va impune împreună slujirea cu ereticii sau “potirul comun”, deturnându-se sensul canonul 15 I-II, care recomandă întreruperea pomenirii în momentul în care ierarhul este auzit predicând cuvânt eretic, nu doar în clipa în care va definitiva părtăşia la erezie prin intercomuniune.

Există opinia că ecumenismul nu a fost condamnat de niciun sinod, neţinându-se seama că învăţăturile ecumeniste sunt reluări ale unor erezii şi practici condamnate de către sinoadele ecumenice şi că ecumenismul a fost condamnat de către un sinod al unei Biserici, de către ierarhi ai Bisericii şi de către toţi sfinţii secolului XX. Ereziile de confesiune protestantă prezente în CMB sunt condamnate de către sinoadele ecumenice care au dat anatemei monofizismul, iconoclasmul, considerarea Fecioarei Maria ca născătoare de om, nu Născătoare de Dumnezeu, blasfemiile la adresa sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, iar papismul este condamnat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a dat anatemei ereziile pnevmatomahe, de către sinoadele ecumenice ale Sfântului Fotie şi Sfântului Grigorie Palama, care au condamnat Filioque şi doctrina despre energiile create. Ideile referitoare la existenţa Bisericii în afara Bisericii Ortodoxe sunt contrare articolului din Simbolul credinţei, proclamat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a statornicit că există o singură Biserică, iar acea Biserică este ortodoxă. Colaborarea cu ereticii în orice domeniu este interzisă de sfintele canoane şi de cugetarea Sfinţilor Părinţi. Recunoaşterea unor taine ereticilor este interzisă de sfintele canoane sub pedeapsa caterisirii preotului şi afurisirii mirenilor. Sfântul Ciprian al Cartaginei, în canonul emis de sinodul din 256 spune, în contextul discutării tainelor la eretici: “apărătorii ereticilor sunt datori sau să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul, dacă nu cumva să le atribuie şi biserică celor despre care susţin că au botez11. Exact acest lucru l-a făcut sinodul din Creta.

Conform teologiei sfântului apostol Pavel, ecumenismul s-a condamnat pe sine în ochii lui Dumnezeu încă din momentul în care a apărut: “Ştiind că unul ca acesta [omul eretic – n.n.] s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3,11). Pe acelaşi fir al argumentării pauline, sfintele sinoade locale canonice ale Bisericii Ortodoxe aveau obligaţia ca “de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10), nu să negocieze cu el la nesfârşit o cale de compromis între Adevărul lui Dumnezeu şi erezia oamenilor. În aproape un secol de participare ortodoxă la ecumenism, întâia şi a doua mustrare ar fi trebuit să se fi produs de mult.

Toţi ierarhii şi consistoriile care au judecat până în acest moment cazurile unor preoţi care au întrerupt pomenirea au negat sau manipulat valabilitatea şi aplicabilitateacanoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, dându-le interpretări cu totul diferite de semnificaţia reală a acestora, pierzându-se în argumentări neconvingătoare ce urmăresc să demonstreze că nu se îndeplinesc condiţiile cerute de acele canoane pentru întreruperea pomenirii. Procedând astfel împotriva canoanelor invocate, consistoriile şi ierarhii respectivi i-au acuzat pe preoţii nepomenitori de schismă, de neascultare faţă de ierarhie şi de contrazicerea poziţiei oficiale a Bisericii, caterisindu-i, în cadrul unor mascarade juridice în care cuvântul de apărare al preoţilor respectivi, documentat şi foarte pertinent, nu a contat în niciun fel.

Distinsă audienţă,

Lupta împotriva sinodului din Creta în România are câteva caracteristici care o deosebesc de acţiunile din toate celelalte ţări ortodoxe surori:

  1. Este cea mai viguroasă reacţie faţă de sinodul din Creta din partea pliromei ortodoxe.

  2. Este cel mai puternic reprimată de către autorităţile eclesiale.

  3. Se desfăşoară în condiţiile în care în România nu există nici măcar un singur arhiereu care să se dezică de sinodul din Creta.

Pe cât de răspândit este ecumenismul în rândul ierarhiei şi al clerului ortodox român pe atât de energică a fost reacţia populară faţă de acesta. Chiar dacă, din motivele invocate mai sus, majoritatea populaţiei ortodoxe din România încă nu a înţeles pericolul ecumenismului şi al oficializării sale prin sinodul din Creta, preoţii şi credincioşii care au decis să ia atitudine sunt determinaţi să apere dreapta credinţă cu orice preţ.

Până în prezent există cinci preoţi deja caterisiţi pe nedrept pentru oprirea pomenirii, patru dintre ei în provincia vestică Transilvania, unde populaţia ortodoxă a fost obligată de situaţia istorică să convieţuiască timp de secole cu cei de alte credinţe, iar tradiţia ecumenistă este foarte puternică în rândul ierarhilor, şi unul în sudul ţării. Preoţii nepomenitori din Moldova îşi aşteaptă procesul, în care şansele ca sentinţa să fie alta decât caterisirea sunt minime, deoarece consistoriile sunt puse într-o situaţie imposibilă: orice absolvire de acuza de schismă pentru nepomenire a preoţilor judecaţi ar însemna acuzarea propriilor ierarhi, care le-au trimis cauzele spre judecată, de părtăşie la erezie, deoarece s-ar admite că întreruperea pomenirii s-a făcut conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II, din motivele invocate de acele canoane. Pentru că acest lucru i-ar pune pe cei ce judecă procesele în situaţia de a fi trimişi ei înşişi în faţa consistoriilor, este de aşteptat ca toţi preoţii acuzaţi să fie caterisiţi.

Situaţia va deveni din ce în ce mai dificilă pe măsură ce preoţii caterisiţi nu vor mai putea sluji în bisericile de unde vor fi scoşi după caterisire. Va trebui ca ei să găsească locuri în care să poată sluji, case particulare, biserici clădite pe proprietăţi private etc. În acest moment, mulţi dintre ei şi credincioşii care îi urmează slujesc în paraclise private sau în spaţii amenajate special pe proprietăţi private.

Pe lângă persecutarea preoţilor, au fost izgonite din mănăstiri maici care au întrerupt participarea la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii, înregistrându-se chiar cazul unei eleve seminariste eminente care a trebuit să se transfere, deoarece refuză să participe la slujbele preoţilor pomenitori.

La rândul lor, credincioşii care îi urmează pe preoţii nepomenitori sunt supuşi oprobriului public, în primul rând de către preoţii din parohiile din care s-au retras, fiind acuzaţi că au devenit stilişti, sectanţi sau chiar romano-catolici.

Prin intermediul unei puternice propagande desfăşurate prin protopopiate contra celor ce contestă sinodul din Creta, ierarhia, care nu dă niciun semn de renunţare la erezia cretană, îi pregăteşte pe preoţii şi pe credincioşii care nu au întrerupt pomenirea pentru a percepe deciziile pe care le va lua această sinaxă şi cele ce se vor mai desfăşura ca fiind necanonice şi nelegitime, amestecuri în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe Române. La rândul lor, foarte mulţi dintre preoţii care nu au întrerupt pomenirea s-au statornicit oarecumva în ideea că ascultarea necondiţionată faţă de episcop este mai importantă decât apărarea adevărului de credinţă.

În rândul preoţilor şi credincioşilor români apărători ai Ortodoxiei împotriva sinodului eretic din Creta există o mare aşteptare de la această sinaxă şi de la cea programată a se desfăşura la Kiev. Sceptici că situaţia din România s-ar mai putea schimba considerabil, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe arhiereii participanţi la sinodul eretic de anul trecut, preoţii şi credincioşii nepomenitori români aşteaptă ca sinaxele antiecumeniste ce se desfăşoară acum să anatemizeze mai mult decât învăţătura eretică din Creta, pentru a se da cu adevărat un semnal de trezire celorlalţi ortodocşi, care nu înţeleg încă cât de gravă este situaţia. Există aşteptarea ca anatema să îi cuprindă şi pe cei care au creat ecumenismul, identificaţi de citatul redat mai sus din gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, ca parte a sistemului mai larg de înrobire a umanităţii în planul Noii Ordini Mondiale. Altminteri, odată cu eliminarea ecumenismului de pe scena istoriei, aceia vor crea pur şi simplu altă ideologie care să îi ia locul, după modelul politic prin care comunismul socialist a fost înlocuit cu unul capitalist şi consumerist, mult mai subtil şi mai periculos.

De asemenea, există aşteptarea ca, pe lângă tema ecumenismului, sinaxele să dea răspunsurile pe care au refuzat să le ofere cei prezenţi anul trecut în sinodul din Creta.

În Duminica Ortodoxiei, în toate bisericile preoţilor nepomenitori s-au citit anatemele, conform tradiţiei, inclusiv anatemele date învăţăturilor acceptate de sinodul din Creta.

Vă mulţumesc, în numele tuturor preoţilor şi credincioşilor români luptători împotriva ecumenismului, pentru ocazia de a vă adresa aceste cuvinte.