VIDEO – Mai mult de 2000 de români au forțat intrarea în cimitirul eroilor de la Valea Uzului apărat de jandarmi și un cordon uman format din maghiari

VIDEO – Mai mult de 2000 de români au forțat intrarea în cimitirul eroilor de la Valea Uzului apărat de jandarmi și un cordon uman format din maghiari

Un grup de 2000 de români a pătruns în cimitirul de la Valea Uzului, forțând porțile închise, dar majoritatea românilor abia acum ajung în zonă. Peste 2000 de români, cu sute de mașini, sunt încă pe drum. În zonă a sosit un grup condus de George Simion, fost candidat independent la alegerile europarlamentare.

200 de jandarmi au intervenit pentru a nu se escalada conflictul.

Atmosferă tensionată la cimitirul din Valea Uzului, unde grupuri de români, veniți în număr foarte mare se află față în față cu jandarmii și ungurii care blochează accesul în cimitir.

2000 de români s-au deplasat la cimitirul internațional de la Valea Uzului pentru a sărbători Ziua Eroilor. Preoții se roagă pentru eroi.

Joi, 6 iunie, de praznicul Înălțării Domnului, în România se sărbătorește Ziua Eroilor. Cu această ocazie, mai multe organizații, între care și Frăția Ortodoxă, și-au anunțat prezența la cimitirul internațional de la Valea Uzului, pentru a-i comemora pe eroii români îngropați acolo.

Mai precis, în mesajul Frăției Ortodoxe se precizează că de la ora 17:00, în cimitirul de la Valea Uzului, „alături de toate structurile statului”, membrii și simpatizanții se vor strânge pentru a-i comemora pe eroii căzuți și îngropați acolo.

Mai mulți cetățeni români aflați în preajma Cimitirului Eroilor din Valea Uzului pentru a sărbători Ziua Eroilor au rupt cordonul de jandarmi și au pătruns în cimitir. La rândul lor, maghiarii care au format un lanț uman încep să se retragă. Fostul șef al Marelui Stat Major, generalul Mircea Chelaru este la fața locului, în Valea Uzului.

Purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Jandarmi Județean Bacău, Alexandra Dănculea, a declarat, joi, corespondentului MEDIAFAX, că mai mulți cetățeni români au rupt cordonul de jandarmi și au pătruns în Cimitirul Valea Uzului.

„Jandarmeria se află la Valea Uzului, avem efective, scopul nostru este de a preîntâmpina tulburarea ordinii și liniștii publice. Românii au rupt cordonul de ordine al jandarmilor și au intrat în cimitir, iar maghiarii care erau în față s-au dat la o parte și s-au retras. În cimitir are loc o slujbă religioasă și se depun coroane. Jandarmeria nu a folosit forța”, a spus Dănculea.

Peste 1000 de maghiari formaseră un lanț uman în fața Cimitirului Eroilor din Valea Uzului, liderul grupului UDMR din Camera Deputaților, Korodi Attila, declarând, corespondentului MEDIAFAX, că oamenii stăteau unii lângă alții, iar pentru că erau foarte mulți, nu a trebuit să se țină de mână pentru a bloca accesul.

2000 de români au pătruns în cimitirul de la Valea Uzului. Se roagă. Atmosferă tensionată, dar Jandarmeria nu confirmă violențe

 

Ceva mai nainte un text preluat de pe hotnews.ro:

Sute de români au rupt cordonul de jandarmi și au pătruns în cimitirul Valea Uzului pe care l-au ocupat astfel, iar maghiarii aflaâi în zonă s-au retras. Românii au ținut o slujbă religioasă și au depus coroane de flori la crucile eroilor români.

17:40 Unii dintre românii aflați în cimitir. Un sobor de preoți români a intrat în cimitir pentru o slujbă religioasă.

17:33 Un grup de români a rupt poarta cimitirului și aruncă din interior cu obiecte spre grupul de maghiari.

În zonă există un grup de circa 300 – 400 de români agresivi, cu boxe de la care sunt intonate cântece patriotice. Printre ei este și George Simion, care a mai fost protagonistul unui incident la acest cimitir în campania electorală.

Maghiarii stau în fața cimitirului și se roagă în ungară, iar grupurile de români încearcă să rupă cordoanele de jandarmi pentru a ajunge la ei. Înspre maghiari au fost aruncate și pietre.

17:28 Un grup de români a intrat prin spatele cimitirului și s-a urcat pe gard. În acest moment, grupul de maghiari este prins între gardul cimitirului, pe care sunt urcați mai mulți români, jandarmi și celălalt grup de români aflat în afara cimitirului

17:40 Unii dintre românii aflați în cimitir au rupt cruci și le-au aruncat afară. Un sobor de preoți români a intrat în cimitir pentru o slujbă religioasă

17:42 Maghiarii prezenți la cimitir au început să plece, sub protecția jandarmilor

Radu Ștefan, Apud: Hotnews.ro

Actualizare – Se pare că hotnews.ro și liderii UDMR mint cu nerușinare. NU au fost rupte cruci de pe mormintele maghiarilor la Valea Uzului: https://www.activenews.ro/stiri-mass-media/Dovada-ca-la-Valea-Uzului-romanii-nu-au-rupt-nicio-cruce-a-maghiarilor.-Demontarea-unei-calomnii-156343

 

Alte filmări: 

Reclame

Pe 9 septembrie s-au împlinit 74 de ani de la masacrul de la Treznea

Masacrul din Treznea (Trăznea) a avut loc pe 9 septembrie 1940, în ziua în care trupele ungare horthyste, ca urmare a Dictatului de la Viena, au intrat în comuna Treznea, județul Sălaj.

Monumentul dedicat victimelor masacrului din Treznea, judeţul Sălaj

După crimele din 8 septembrie 1940, când trupele armatei ungare au ucis 11 persoane în comuna Ciumărna, trupe maghiare aparținând batalionul 22 Grăniceri Debrețin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat în comuna Treznea la data de 9 septembrie. După ocuparea satului, unitățile maghiare au dezlănțuit măcelul rămas în istorie sub denumirea de „Masacrul de la Trăznea”. Primele victime au fost copii aflați cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite pe izlazul comunal. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români și 6 evrei.

Cotidianul „România nouă” din data de 1 ianuarie 1941, relata cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare și împușcat lângă o capită de fân, împreună cu soția și cele două fiice ale sale. Cadavrele au fost descoperite ciopărțite cu baioneta. Un alt caz foarte cunoscut în epocă a fost cel al lui Vasile Mărgăruș. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părți ale corpului și apoi împușcat în cap cu gloanțe model „dum-dum”. Preotul ortodox a căzut de asemenea victimă trupelor horthyste. A ars in casa parohiala care a fost incendiată. În Trăznea se aflau și 9 soldați români reîntorși acasă și demobilizați. Aceștia au fost împușcați cu efectele militare pe ei. Învățătorul și soția au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinși și aduși la sediul jandarmilor maghiari de la Agrij, de unde au fost duși pe un câmp și împușcati.

Printre victimele masacrului de la Treznea se numără și familia muzicologului român Octavian Lazăr Cosma, președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (au fost uciși părinții săi, învățătorii Lazăr si Aurelia Cosma). În memoriile sale, profesorul Cosma evocă evenimentele sângeroase din 1940:

„Și vara anului 1940 avea să aducă reflexele militarismului regimurilor totalitare, fascist și comunist, o parte a teritoriului fiind pusă pe tavă horthystilor, Treznea intrând sub acest funest Diktat ce avea să schimbe cursurile multor vieți. Consecințele pentru sătenii Treznei au fost dezastruoase, la 9 septembrie 1940 trupele ungare au mărșăluit pe ulița principală, venind dinspre Zalău și îndreptându-se spre Buciumi și mai departe. La primărie, notabilitățile – primarul român, notarul, directorul școlii – le-au întâmpinat fără prejudecăți. Către orele amiezii, subțiindu-se rândurile trupelor, se părea că preluarea autorității se făcuse si pe raza comunei noastre, lumea își vedea de treburi, căci era o zi însorită de toamnă, culesul recoltei neputând aștepta, mai ales otava… Și, deodată, au răsunat împușcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniștea și neputința își dăduseră mâna, soldați înarmați se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moșnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat și mai mult oamenii în sperieți. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile și, sub amenințarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovați, care erau împușcați, găuriți cu baionete, conduși spre locuri unde urmau să fie executați. Motivul? Erau români. Localnicii unguri au reacționat cu bucurie, dar au existat și cazuri de reținere, căci nu se așteptau la un măcel. Groful Francisc Bay dispăruse, nimeni nu intervenea salvator… Bubuitura din sediul primăriei are o explicație simplă: la subsol era depozitată o cantitate mare de dinamită folosită pentru spargerea răzoarelor de piatră, necesară pavării drumului. Temperatura generată de flăcările ce cuprinseseră primăria a declansat explozia, care a alertat trupele ocupante, derutându-le. Aceste trupe de închidere se aflau, după unii martori, sub influența alcoolului. Pe Meses, se zice, groful Bay cu oamenii săi au organizat o acțiune, cerând execuții în anume puncte. Erau vizați și intelectualii satului, preotul Traian Costea, care a fost împușcat și lăsat pradă vîlvătăilor care cuprinseseră casa parohială. Măcelul s-a derulat cu cruzime, nemenajînd, în prima fază, pe cei care cădeau în calea armatei însetată de sânge. Nu numai români, deoarece printre victime au fost și evrei, inclusiv copii.”

Sursa: ro.wikipedia.org

Dumnezeu să-i ierte de orice păcat şi să-i odihnească cu sfinţii neamului pe toţi românii ucişi şi chinuiţi de duşmanii noştri!

Cuibul de unguri din oraşul Carei, care refuză valorile statului român

Bustul fostului prim-ministru Ionel I. C. Brătianu refuzat în municipiul Carei de către consilierii UDMR

După refuzul amplasării bustului regelui Ferdinand al României in municipiul Carei, in locurile vizitate de către acesta impreună cu regina Maria in 21 mai 1919,a venit si rândul bustului primului ministru al României,Ionel I.C.Brătianu să fie refuzat de consilierii UDMR a fi amplasat in municipiul Carei din România,cu alte cuvinte într-unul din oraşele ţării al cărei prim ministru a fost timp de 18 ani.

Joi,la sedinta Consiliului Local Carei,pe ordinea de zi a figurat proiectul de hotărâre privind ridicarea unui bust al lui Ionel I.C. Brătianu în Carei pe strada 1 Decembrie 1918, în parcul care în perioada interbelică îi purta numele.

Consilierii UDMR au fost cei care s-au opus vehement împotriva amplasării bustului marelui om de stat Ionel I.C.Brătianu pe teritoriul municipiului Carei.

Dacă la şedinta de consiliu din 24 iunie primarul Kovacs a explicat că refuzul amplasării bustului regelui Ferdinand în parc se datorează lipsei acordului familiei Karolyi (care a renuntat la orice drept asupra castelului in 1907,cedându-l statului),de această dată, motivul invocat de consilierii UDMR a fost faptul că “nu este om local de cultură”, neaducându-si contributia la bunăstarea Careiului.

,,În general se ridică statui pentru personalităţile care au avut o contribuţie în bunăstarea unui oraş, în general pentru aceia care au avut o contribuţie majoră pentru oraşul respectiv li se ridică statui şi plăci. Argumentul dat de consilierul Ciută este că Ionel I C Brătianu a fost o mare personalitate din viaţa politică. Dar el nu are efectiv o contribuţie directă pentru oraşul acesta” a fost motivatia consilierului Csizmadia Zsolt.

Consilierul Bucureştean a surprins faptul că pe coridoarele primăriei circulă tot felul de legende atent alimentate,ce denigrează personalitatea celui care a fost prim ministru al României timp de 18 ani.

,,Văd ca este un subiect sensibil…În comisii am vorbit cu diferite persoane şi la fel şi in primărie şi s-a vorbit cum că in perioada anului 1931 sa-r fi aruncat în aer un complex de statui si ca atunci era prim ministru Bratianu. Problema aceasta despre care se discutat a e falsă pentru că in 1931 Brătianu era de 4 ani îngropat. Deci, nu se pune problema acestui argument” a precizat Adrian Bucureştean.

Unul din initiatorii proiectului, consilierul Ilie Ciută a evocat în câteva cuvinte,in faţa consilierilor,personalitatea celui care pentru a face lobby ţării sale,R omânia,s i-a vândut una dintre mosiile sale personale, gest de o rară nobleţe.

De acum incolo,spre deosebire de colegul Bucurestean,pentru mine aceste subiecte nu vor mai fi sensibile.Un proverb românesc spune că de ce ti-a frică nu scapi .Ne-ati sugerat in şedinta din mai să retragem acest proiect de pe ordinea de zi deoarece eram in plină campanie electorală si să îl amânăm o lună.In luna ce a urmat, nici măcar pe ordinea de zi nu ati fost de acord să intre!

Vreau să vă arăt acest tablou, l-am luat din acestă clădire,de pe coridorul din primărie,pe lângă care ati trecut de nenumărate ori. Uitaţi scrie ,,Piaţa Ionel I.C. Brătianu…, de ce să nu existe un bust al lui în acel loc?

Să se consemneze în procesul verbal că nu costă niciun leu din bugetul local acest bust la fel cum am mentionat si in cazul bustului regelui Ferdinand! Dacă pentru acest bust nu găsesc finantare,mă oblig să îl realizez pe cheltuiala mea.

O lămurire să fac! Ionel I.C. Brătianu a fost o mare personalitate a acestei ţări dar , de fapt, nu pot să vorbesc la timpul trecut despre el…, a fost un om iubit, a făcut foarte multe pentru România. La data de 28 noiembrie 1918 a fost ministru de Externe şi astfel a avut o contribuţie enormă la întregirea neamului românesc şi poate asta deranjează.

Cu toate că ne-am născut şi trăim in aceiaşi ţară,avem o percepţie diferită faţă de istoria acestui neam!

Nevotând acest proiect ne ducem pe un tărâm pe care nu ar fi bine să ajungem si va trebui să vă asumati consecintele. V-ati bătut joc de regele României,Ferdinand iar acum vă bateti joc de una din cele mai mari personalităţi a acestui popor.

Repet, ne ducem pe un tărâm pe care nu ar trebui să mergem! Nu am fost împotriva niciunui simbol maghiar. Mi s-a părut drept să-mi exprim puternic punctul de vedere. Nu numai în artişti constă cultura noastră românescă, nu vreau ca cineva să-şi bată joc de personalităţile mari ale istoriei noastre!

După logica consilierilor majoritari ar trebui să dăm jos din toată tara o multime de busturi.Adică Corneliu Coposu să aibă bust numai in localitatea natală sau Mihai Eminescu sau Mihai Viteazu …”

Consilierul Bontea a mentionat că Brătianu a contribuit la , Constituţia regală, catalogată ca fiind cea mai bună pentru acea vreme… se afla şi reforma agrară pe care el a propus-o, acele reforme s-au implementat şi astfel a contribuit la situatii care au dus şi la bunăstarea locuitorilor României, implicit şi a careienilor.”

In completare ,Adrian Bucureştean a oferit şi el câteva date despre personalitatea lui Ionel I.C.Brătianu,pentru cei care nu au avut ocazia să se informeze.

Ionel I.C. Brătianu, s-a născut la moşia Florica, în 1864 şi a fost un om care şi-a iubit ţara. În decembrie 1908 devine prim ministru. Prin abilitatea sa politică a impus României, contra părerii regelui Carol I şi a lui Petre Carp, statutul de neutralitate, în august 1914, ţara nefiind pregătită pentru intrarea în război. Ţara intră în război în august 1916, după ce se încheiase un tratat cu Franţa, Anglia, Italia şi Rusia. A murit la 63 de ani în 24 noiembrie 1927. În vremuri de răscruce, de mari rupturi istorice, Ionel I.C. Brătianu a dat dovadă de coerenţă, şi de devotament faţă de ţară. Pentru că nu-şi trăda gândurile şi intenţiile, cu uşurinţă, era supranumit „sfinxul”. A condus ţara cu mână de fier, dar elegant. Autoritatea sa era unanim recunoscută. Ambasadorul Franţei, contele Saint Aulaire, i-a făcut următorul portret: „Avea aerul mândru şi fermecător al unui mare senior din timpul Renaşterii”.

Indiferenti la toate informatiile si datele oferite de consilerii care au luat cuvântul,consilierii UDMR s-au abtinut de la vot,în favoarea proiectului ridicând mâna doar consilierii liberali şi social democrati.

La ieşire am abordat-o pe consiliera UDMR,Venig Gabriella şi am întrebat-o care este motivul pentru care nu a dorit să se ridice un bust a lui Ionel I C Brătianu în municipiul Carei.

,,Eu consider că este bine să se ridice statui sau busturi pentru oamenii de cultură, personalităţile care au avut o legătură cu oraşul Carei, care au avut o contribuţie la bunăstarea oraşului şi nu este bine că tot politicienii să aibă statui în oraş. Toate statuile româneşti din oraş sunt oameni politici şi găsesc să fie normal să fie ridicate statui pentru personalităţile culturale de calitate, dacă nu mă exprim greşit, pentru personalităţile culturale ar trebui să fie ridicate busturi, nu tot pentru politicieni!’’

Din păcate ,nici această opţiune nu este pusă în practică în momentul când vine vorba de personalităţile cultural locale,toţi consilierii UDMR votând împotriva tipăririi dicţionarului bio-bibliografic al personalităţilor careiene sub numele Tezaur Spiritual şi cultural careian pentru modica sumă de 3.300 lei pentru 300 de exemplare. (Buletin de Carei, http://www.buletindecarei.ro)

Sursa: http://foaienationala.ro/

Când nu refuză consilierii amplasarea de statui sau alte activităţi pro-româneşti, derbedeii maghiari din zonă vandalizează statuile deja existente ale personalităţilor din istoria românilor:

Statuia lui Avram Iancu din Carei vandalizată de unguri

 

Statuia lui Avram Iancu din Carei vandalizată de unguri

TERORISM cultural: Statuie a lui Avram Iancu VANDALIZATA de unguri

1

Ura iredentiştilor unguri faţă de eroii românilor ardeleni este bine cunoscută în zonă. Este celebru cazul spânzurării simbolice la Miercurea Ciuc a lui Avram Iancu în 2011 de către extremistul provocator Csibi Barna. Deasemenea, în 2012, Casa memorială Avram Iancu din Târgu Mureş a fost ţinta unui atac cu sticle incendiare. Acum a venit rândul statuii “Crăişorului munţilor” din centrul municipiului Carei să fie vandalizată.
Complexul statuar a fost vandalizat de un grup de tineri încă neidentificaţi, îmbrăcaţi în tricouri albe, care au distrus în cursul nopţii de vineri, placa ce avea înscrise vorbele marelui patriot, erou naţional: ”Unicul dor al vieţii mele fiind, e să-mi văd Naţiunea mea fericită”.
Fapta a fost semnalată de către locuitori din zonă, scrie ziarul Buletin de Carei. Din păcate sistemul de camere de supraveghere achiziţionate cu fonduri europene nu au surprins atacul pentru ca autorii să poată fi identificaţi.
Ziariștii de la Buletin de Carei amintesc și faptul că dacă pentru statuile personalităţilor maghiare este asigurată în permanenţă monitorizarea, simpla apropiere de acestea fiind rapid identificată de poliţiştii locali apăruţi ca din senin, monumentele româneşti sunt lăsate în voia sorţii de administraţia locală. Spatiile din jurul monumentelor româneşti sunt lăsate în voia sorţii în timp ce lucrătorii de la spatii verzi robotesc in parcurile şi in jurul celorlalte.
Jurnaliştii locali mai reamintesc că pentru reabilitarea Monumentului Ostaşului Român din localitate a fost nevoie de preluarea acestuia din domeniul public al muncipiului Carei în cel al Consiliului Judetean, din cauza refuzului Primăriei de a aloca fonduri pentru întretinerea şi restaurarea acestuia.
Primaul municipiului este Kovacs Eugen, membru al organizaţiei autonomiste UDMR.
Conform Recensământului din 2011, peste 51 de procente din locuitorii oraşului din judeţul Satu Mare sunt de etnie maghiară.
Eroul românilor ardeleni s-a născut la 1824, într-o familie de moţi înstăriţi din comuna Vidra de Sus. De profesie avocat, la Revoluţia de la 1848, Avram Iancu făcea parte dintre fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene care lupta pentru emancipare socială şi naţională. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor publice de la Blaj, din 30 aprilie, 15-17 mai şi 15-23 septembrie 1848, şi conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi mineri din Munţii Apuseni, în rândurile cărora se bucura de o mare popularitate.
Atrocităţile antiromâneşti, punerea greoaie în practică a legii privitoare la desfiinţarea iobăgiei în Transilvania, refuzul guvernului revoluţionar ungar de a acorda libertăţi naţionale românilor şi votarea unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj, au dus la dezbinarea forţelor revoluţionare române şi ungare şi la ridicarea ţărănimii la luptă pentru rezolvarea problemei sociale şi a celei naţionale. Avram Iancu, la numai 25 de ani, a devenit astfel conducătorul oştii ţărăneşti antirevoluţionare. În fruntea acestei oşti şi în colaborare cu autorităţile militare imperiale austriece a organizat apărarea în Munţii Apuseni şi a respins numeroasele atacuri ale trupelor revoluţionare maghiare, superioare ca număr şi ca armament, câştigându-şi renumele de “Crai al munţilor”.
Avram Iancu s-a stins din viaţă la 10 septembrie 1872, în comuna Baia de Criş, şi a fost înmormântat în cimitirul de la Ţebea, la umbra Gorunului lui Horea, conducătorul răscoalei ţărăneşti din 1784. La slujba de înmormântare au slujit 36 preoți, în frunte cu protopopii Mihălțanu (ortodox) din Brad și Balint (greco-catolic) din Roșia Montană. În fruntea convoiului funerar, lung de peste 2 kilometri, pășeau foștii comandanți militari ai românilor, care se mai aflau în viață: Simion Balint, Axente Sever, Mihai Andreica, Nicolae Corcheș și Clemente Aiudeanu.

Sursa: FrontPress.ro

 4

0

2

3

Românii din vestul Banatului istoric (Voievodiana sau „Banatul sârbesc”)

În partea de vest a Banatului istoric, cunoscut după Primul Război Mondial şi ca „Banatul sârbesc” trăieşte al doilea grup românesc ca mărime din Serbia. Regiunea istorică Banat, din punct de vedere geografic este mărginită la nord de râul Mureş, la vest de râul Tisa, la sud de fluviul Dunărea şi la est de munţii Carpaţi. În Voievodina trăiesc, conform statisticilor oficiale, 34.576 de români, concentraţi în 42 de localităţi. Odată cu garantarea autonomiei în Voievodina, limba română a primit statut oficial împreună cu grafia latină, după cum se precizează în Statutul Provinciei Autonome Voievodina, Dispoziţiile de Bază, articolul 6.

Date istorice despre regiunea Banatului

Teritoriul Voievodinei de astăzi a fost locuit încă din paleolitic şi a făcut parte, mai târziu, din regatul lui Burebista. La sfârşitul secolului I î.Hr. romanii ocupă şi încorporează Voievodina în provincia Panonia. Sirmium, oraş roman situat în apropiere Sremska Mitrovica de astăzi, devine centrul administrativ al Panoniei Inferioare. Provincia este abandonată de romani în 395 d.Hr.

Populaţia românească este atestată încă din primul mileniu creştin de diverse surse din epocă. Ungurii, care au început cucerirea teritoriilor de la est de Tisa după anul 1000, au dat lupte grele în Banat cu ducele Ahtum, descendent al ducelui Glad, menţionat aici cu un secol înainte, reuşind să îl învingă doar din cauza trădării unui înalt dregător al său pe nume Cenadius, după cum consemnează notarul al cărui nume a rămas anonim – Anonimus, al regelui ungar Bela II, care a trăit în secolul al XII-lea. Totodată, se consemnează existenţa în cetatea de scaun a lui Ahtum, Morisena, aflată pe râul Mureş, aproape de vărsarea acestuia în Tisa, şi important punct de vămuire a sării aduse din minele din Transilvania şi transportată pe Mureş, Tisa şi apoi pe Dunăre în aval şi în amonte cu corăbiile, a unei mănăstiri de rit bizantin cu hramul „Sfântul Gheorghe”. După ce ungurii au cucerit cetatea, aceasta, împreună cu ducatul cucerit a fost dat lui Cenadius, care a schimbat numele cetăţii în Cenad, a mutat pe călugării din mănăstirea „Sfântul Gheorghe” într-o mănăstire cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” şi a adus în vechea mănăstire un grup de călugări latini din Apus, conduşi de Sfântul Gerard, care a şi fost numit, de papă, episcop de Cenad pe la anul 1018.

Timp de cinci secole, de la începutul secolului al XI-lea până la începutul secolului al XVI-lea, Banatul a făcut parte din regatul ungar. În acest timp pe teritoriul său fiind organizate comitatele Timişoarei şi Cenadului precum şi Banatul de Severin. În toată această perioadă aici sunt menţionaţi ca locuitori doar românii, puţinii unguri care trăiau aici locuiau în oraşe şi făceau parte mai cu seamă din categoria nobililor. Abia în secolul al XV-lea sunt menţionaţi sârbii, şi anume câteva familii nobiliare care, refugiindu-se din Serbia ocupată de turci, au primit donaţii în Banat şi s-au stabilit aici. După cucerirea Ungariei de către turci în anul 1526, Banatul a căpătat o largă autonomie sub suzeranitatea otomană. Ulterior, turcii aveau să ocupe în două etape întreg teritoriul bănăţean, în anul 1552 partea de vest şi în anul 1660 partea de est. Turcii au organizat la Timişoara sediul unui paşalâc, a cărui existenţă a încetat în anul 1718.

Situaţia demografică a Banatului între secolele XVIII-XX

Din anul 1718, Banatul a intrat în componenţa Imperiului austriac. Austriecii au găsit aici un teritoriu aproape depopulat din cauza războaielor şi a molimelor, locuit doar de aproximativ 200.000 de locuitori, marea majoritate români şi foarte puţini sârbi. Politica de colonizare demarată acum a condus la aşezarea aici a numeroşi străini, în principal germani (şvabi) şi sârbi, care au început să se aşeze aici după anul 1739, întemeind 140 de sate. În aceeaşi vreme românii locuiau în peste 400 de sate şi în toate oraşele provinciei.

În anul 1769, austriecii au numărat 300.000 de români, aceştia alcătuiau atunci 2/3 din populaţia provinciei, un sfert din ei locuind pe teritoriul regimentului XIII Grăniceri de la Caransebeş. În anul 1797, statisticile bisericeşti indicau 400.000 de români, în anul 1822 erau recenzaţi aproximativ 530.000 de români din care circa 15.000 de credincioşi greco-catolici. La 1865 se găseau în Banat 600.000 de români. În secolul al XIX-lea, mai cu seamă după anul 1867, au început să fie colonizaţi în Banat şi unguri. În general, toţi aceşti colonişti au primit pământ în zona de câmpie, din teritoriile rezervate pentru aceştia au fost alungaţi în prealabil românii, siliţi să se retragă spre zona montană din est. În decursul celor două secole de stăpânire habsburgică a Banatului, elementul românesc a fost permanent defavorizat în relaţie cu coloniştii, căci toate aceste neamuri străine aduse aici au primit pământ şi proprietăţi care au fost luate românilor, aşa încât ei nu s-au putut bucura de bogăţiile ţării lor, din acestea beneficiind stăpânii austrieci şi unguri, precum şi coloniştii.

Surse româneşti socoteau numărul românilor din Banat în preajma primului război mondial între 700.000 şi 800.000. Recensământul oficial maghiar din 1900 oferea următoarele cifre: 584.000 de români (adică mai puţini decât în anul 1860!), 395.000 de germani, 270.000 de sârbi, 170.000 de unguri (?), 110.000 – alţii.

Românii – singurii autohtoni

Dintre toate neamurile care se găseau la începutul secolului XX în Banat, singuri românii erau autohtoni, toţi ceilalţi stabilindu-se aici în diferite etape, după anul 1000. După încheierea primului război mondial, şi destrămarea imperiului dualist Austro-Ungar, din care făcuse parte între 1867-1918, Banatul a fost împărţit între România (partea de est), Serbia (partea de vest) şi Ungaria (partea de nord-vest), neţinându-se cont de faptul că forma o unitate geografică şi nici de voinţa liber exprimată a majorităţii locuitorilor săi de a rămâne împreună. La 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia, românii din toate localităţile bănăţene, prin delegaţii lor aleşi democratic, şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu Regatul României.

La Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, Marile Puteri au impus României împărţirea Banatului. Înainte de intrarea României în război de partea aliaţilor, aceştia se angajaseră ca la încheierea războiului, României să i se acorde întreaga provincie Banat, care constituia o unitate istorică, administrativă, economică şi etnică cu o majoritate românească. Angajamentele luate de Antantă când se afla în plin război au fost uitate şi înlocuite după război cu o politică ce viza umilirea şi desconsiderarea intereselor româneşti.

S-a dorit iniţial la această Conferinţă ca întregul Banat să fie dat Serbiei, care, cu sprijinul Franţei, ocupase cu forţe armate întreaga provincie, se comporta ca viitoare stăpână aici. Sunt multe mărturii care arată modul barbar şi samavolnic al comportării sârbilor cu populaţia românească, sutele de crime cărora le-au

căzut victime preoţi, învăţători, profesori şi alţi intelectuali români, miile de atacuri armate, jafuri, devastări rechiziţii forţate la care s-au dedat trupele de ocupaţie sârbeşti în Banat. Atitudinea demnă şi în acelaşi timp fermă a primului-ministru român Ionel Brătianu, care prin memoriile prezentate Conferinţei a arătat adevărata situaţie din Banat, unde, sârbii reprezintă 17% din populaţie, iar românii sunt de două ori şi jumătate mai numeroşi, nu poate aparţine Serbiei. Cu toate acestea şi nesocotindu-se faptul că teritoriul Banatului reprezintă o unitate din toate punctele de vedere, s-a procedat la o împărţire a sa.

Având sprijinul nemijlocit al Franţei, Serbia declară în 20 februarie 1919 întregul Banat ca parte componentă a noului stat iugoslav şi numeşte în toate funcţiile publice ale administraţiei regiunii cetăţeni sârbi. La începutul lunii iunie autorităţile sârbe au convocat la Timişoara pe reprezentanţii germanilor, maghiarilor şi evreilor cărora le-au cerut să dea o declaraţie de adeziune la statul iugoslav. Reprezentantul evreu Samuel Kasztriener, susţinut de toţi cei prezenţi, a arătat că armata sârbă se comportă ca o armată de ocupaţie şi prin jaf, corupţie şi şantaj încearcă intimidarea locuitorilor provinciei. Din discuţii a rezultat clar că sârbii nu se bucură de simpatia populaţiei Banatului şi că un eventual referendum pentru alipirea la Serbia s-ar solda cu un rezultat catastrofal pentru sârbi. În consecinţă, sârbii, susţinuţi de Marile Puteri, măresc presiunile asupra României pentru a încheia un acord privind viitoarea împărţire a Banatului. Acesta se încheie la 13 iunie 1919. Începând cu luna iulie sârbii încep evacuarea părţii ce va reveni României. Dar nu pleacă cu mâna goală, din Timişoara evacuează toate bunurile mobile ce au putut fi transportate, iar ţăranilor li se iau vitele, furajele şi utilajele agricole. 1000 de delegaţi ai tuturor germanilor (şvabii) bănăţeni s-au întrunit într-un congres la Timişoara în 10 august 1919, unde au adoptat în unanimitate o declaraţie în care cereau ca „întregul Banat, unitar şi nedespărţit să se alipească României”, căci românii, prin declaraţia de la Alba Iulia ofereau pentru toate naţionalităţile, inclusiv pentru ei, garanţiile unei vieţi libere. În 19 august 1919, această declaraţie a fost prezentată reprezentanţilor Antantei, reuniţi la Paris, însă memoriul şvabilor nu a fost luat în seamă, mai mult, Franţa, Anglia, Italia şi SUA au adresat un ultimatum României pentru a semna tratatul cu Serbia şi implicit cedarea vestului Banatului. În anul următor, la 10 august 1920 se semna la Sevres tratatul ce reglementa şi împărţirea Banatului şi delimitarea graniţei româno-sârbe în Banat. Teritoriul cedat Serbiei includea două districte cu majoritate românească, Alibunar şi Vârşeţ, două cu majoritate germană şi cu populaţie românească superioară numeric celei sârbeşti, Banloc şi Jimbolia, restul districtelor având majoritate sârbă şi respectiv maghiară. Partea care a revenit Serbiei număra jumătate din locuitori români şi germani, în proporţie egală, o treime sârbi, restul unguri, slovaci, croaţi şi alţii. Românii se găseau în 42 de sate compact româneşti şi în câteva oraşe şi sate laolaltă cu germanii, sârbii şi ungurii.

Trecerea sub administraţia sârbească a românilor din partea de est a Banatului a însemnat o tragedie naţională

Dacă până în 1918 românii aveau aici 42 de şcoli primare confesionale cu 210 învăţători şi învăţătoare, după 1920 mai rămân 23 de şcoli cu 32 de învăţători, căci sârbii au desfiinţat 19 şcoli româneşti şi au arestat, deportat, ucis sau alungat în România 178 de învăţători şi învăţătoare. O situaţie asemănătoare au cunoscut şi preoţii români. După cel de-al doilea război mondial situaţia avea să cunoască o nouă înrăutăţire, sârbii trecând la represalii împotriva tuturor locuitorilor din estul Banatului care nu erau sârbi. Germanii au avut de suferit în mod special, ei fiind alungaţi în totalitate de aici, de asemenea românii şi ungurii, dintre care câteva mii s-au refugiat în România şi în Ungaria.

În anul 1948, statisticile sârbeşti mai înregistrează 57.900 de români, în 1971 doar 53.000, iar recensământul din 1991 a indicat 38.800. La recensământul din 2002 în Voivodina erau înregistraţi oficial 30.413 români, aproximativ 90% dintre ei în vestul Banatului. Această situaţie este cel puţin curioasă, căci potrivit statisticilor bisericeşti, în perioada 194-1991 românii au avut o natalitate superioară celorlalte grupuri etnice din Banat. Surse româneşti din Serbia consideră că peste 50.000 de români vest-bănăţeni sunt emigraţi definitiv în America şi vestul Europei, la care se adaugă cei plecaţi să muncească acolo, cu toate acestea în evidenţele bisericilor româneşti din vestul Banatului indică că se mai găseau la sfârşitul anilor 1990 cel puţin 86.000 de români în vestul Banatului. Reprezentanţii românilor de aici deplâng faptul că populaţia satelor româneşti a cunoscut un declin accentuat, în unele localităţi numărul locuitorilor scăzând mult sub jumătate faţă de anul 1920, şi asta în situaţia în care, aşa cum am amintit, a existat permanent un spor natural al populaţiei române.

Soarta românilor după Primul Război Mondial

Din cauza conjuncturii create după Primul Război Mondial, mulţi preoţi, învăţători, avocaţi, medici şi funcţionari (intelectualitatea), au părăsit Banatul sârbesc, împreună cu multe familii de ţărani, pentru a se stabili în România. Consecinţă imediată a acestei emigrări a fost degradarea învăţământului, în special cel primar: din cei 105 învăţători care au funcţionat înainte de Primul Război Mondial, 72 au plecat în România. Totodată, şcolile confesionale au devenit şcoli de stat, iar autorităţile centrale au trimis în satele româneşti învăţători sârbi, bulgari şi ruşi, care nu cunoşteau limba română. Această situaţie a fost rezolvată abia în 1935, când în baza unei convenţii, Ministerul Învăţământului de la Belgrad a numit în şcolile din satele cu populaţie majoritară românească învăţători „contractuali”, chemaţi din România, urmând ca la sfârşitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învăţători.

Protopopul Traian Oprea din Vârşeţ a întocmit cele „24 de plângeri”, expuse public, în care arăta nedreptăţile săvârşite faţă de membrii minorităţii române: aceştia nu beneficiau de efectele reformei agrare, nefiind împroprietăriţi; studenţii şi elevii care studiau în România nu puteau obţine paşapoarte; autorităţile nu aprobau statutele „Asociaţiei Culturale Române” şi ale „Asociaţiei Studenţilor”, organizate în scopul dezvoltării intelectuale şi spirituale; interdicţia de a folosi manualele şcolare primite din România.

Pe 10 februarie 1923, a fost constituit „Partidul Român” la Alibunar, pentru apărarea drepturilor naţionale, sociale şi culturale ale minorităţii române. Dr. Aurel Novac fost deputat în Parlamentul de la Pesta înainte de război, a fost primul preşedinte al acestui partid. În martie 1923, Ioan Jianu a fost ales primul deputat în Parlamentul de la Belgrad. În aceeaşi lună, a apărut la Panciova, ziarul „Graiul românesc”, organul de presă al Partidului Român. În noiembrie 1923, a fost constituită „Asociatia Culturală Româna” din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu având ca obiective propăşirea naţională şi spirituală precum şi păstrarea tradiţiilor româneşti.

În perioada interbelică, au apărut în Voivodina publicaţiile de limbă română „Nădejdea” (până în 1944) şi „Foaia poporului român” (până în 1938) care era publicaţia Asociaţiei Culturale „Astra”, înfiinţată în 1899, închisă în 1914 şi reînfiinţată la 19 martie 1936. Asociaţia denumită după asociaţia similară din Transilvania a avut un rol semnificativ în dezvoltarea culturală a românilor din Voivodina. Practic, „Astra“ şi-a sfârşit activitatea la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ocupanţii germani au încercat reluarea acestei publicaţii, care a dispărut în anii postbelici.

După Al Doilea Război Mondial, Voievodina a avut de un nivel scăzut de autonomie în cadrul Serbiei. Constituţia iugoslavă din 1974 a acordat provinciei dreptul de veto în parlamentele sârb şi iugoslav în deciziile legate de afacerile sale interne. Constituţia sârbă adoptată în acelaşi an reitera faptul că „Republica Socialistă Serbia cuprinde Provincia Socialistă Autonomă Voievodina şi Provincia Socialistă Autonomă Kosovo, care s-au format prin efortul comun al naţiunilor şi naţionalităţilor din Iugoslavia în Războiul pentru Eliberare Naţională (Al Doilea Război Mondial) şi revoluţia socialistă”. Constituţiile Federaţiei Iugoslave, a Republicii Sârbe şi, respectiv, a Provinciei Voivodina din 1974, recunoşteau românii ca o minoritate naţională constituentă a statului, garantându-le ca atare drepturi colective, fapt care se manifesta şi prin extinderea dreptului privind uzul oficial al limbii române.

Cultura

Segmentul cultural este bine reprezentat în Voievodina. La 15 noiembrie 2003 s-a redeschis după aproape 50 de ani Teatrul Profesionist Românesc, care dă reprezentaţii în principalele localităţi cu comunităţi româneşti, cum ar fi Vârşeţ, pe scena Teatrului Naţional „Sterija”.

Activitatea culturală este bine reprezentată prin casele de editură finanţate de stat, precum Libertatea. Casa de Presă şi Editura Libertatea scoate anual aproximativ 20 de titluri. La ediţia a 45-a a târgului de carte de la Belgrad, editura a realizat un CD cu nouă titluri de excepţie sub sloganul „3.000 de pagini pentru mileniul trei”. În plus, există şi alte edituri, care au primit în timp renume, precum este Editura Fundaţiei. În anul 2006 au fost publicat 52 de titluri în limba română constitutind peste cinci procente din totalul titlurilor publicate în întreaga Serbie în limbi minoritare sau de circulaţie internaţională, altele decât limba sârbă.

Pe 3 martie 1995, din iniţiativa unor oameni de cultură din Banatul sârbesc s-a fondat la Begheiţi / Torac Societatea (Fundaţia) Română de Etnografie şi Folclor din Voievodina, menită să protejeze dreptul la cultură al minorităţii române în această regiune. Activitatea sa se bazează pe organizarea mai multor manifestări culturale, simpozioane şi chiar a unui Muzeu al Spritualităţii Româneşti la Begheiţi. Organizaţia mai deţine o editură şi revista „Tradiţia”, revistă cu scop informativ asupra fundaţiei. Din 2004, fundaţia organizează anual o ceremonie de premiere a realizărilor deosebite din anul precedent, în cadrul căreia decernează înalta distincţie Cavalerul de Aur. Uniunea de muzică şi cultură românească „Victoria” din Vârşet organizează evenimente culturale pentru minoritatea românească din Voievodina. După aproape trei decenii, maestrul Gheorghe Zamfir a susţinut un concert sub auspiciile acestei organizaţii în oraşul Alibunar. Printe oaspeţii care au participat la acest eveniment cultural au fost Ion Macovei, ambasadorul României la Belgrad, consulul general al României din Vârşeţ, Gabriel Nicola, preşedintele Consiliului Executiv al provinciei Voivodina Boian Paitici şi secretarul pentru informaţii al provinciei Voivodina Milorad Djuric.

În ceea ce priveşte învăţământul, există un liceu cu predare completă în limba română la Vârşeţ, Liceul „Borislav Petrov Braca” unde învăţau în anul şcolar 2006/2007 93 de elevi grupaţi în patru clase. În acelaşi an, participau la cursuri de limbă română cu elemente de cultură naţională 27 de elevi voivodineni de la liceele din Vârşeţ şi Kovăciţa. La Alibunar există o şcoală vocaţională cu limba de predare română, Şcoala de economie şi comerţ „Dositej Obradović” unde sunt înscrişi 107 de elevi. Dinamica elevilor înscrişi în clasele cu predare completă în limba română şi celor care învaţă limba română cu elemente ale culturii naţionale este pozitivă potrivit raportului întocmit de Consiliul Europei cu privire la situaţia minorităţilor din Serbia.

La nivel superior, româna poate fi studiată la Facultatea de Filozofie din Novi Sad, în cadrul Departamentului de studii române, Grupul de studiu pentru limba şi literatura română şi la Facultatea de Filologie din Belgrad, Departamentul pentru limba şi literatura română. 23 de studenţi s-au înscris la aceste specializări în anul şcolar 2006/2007.

Statistica Consiliului Europei arată că în română apar 6 ziare şi 5 reviste, printre care şi publicaţiile „Tinereţea” (care ţine de Libertatea) şi „Cuvântul Românesc” (Vârşeţ). La nivel audiovizual, mass media românească este prezentă prin emisiuni româneşti la Radio Novi Sad, şi TV Novi Sad 2. În prezent se difuzează 6 ore de program radio şi între o oră şi o oră jumătate de program tv în română zilnic. Programele BBC în română sunt retransmise în comuna Alibunar de Radio FAR pe FM. În anul 2006, a fost înfiinţat postul de radio Victoria, care emite 24 ore în limba română pe frecvenţa 96,1 FM program infomativ, muzical, cultural, fiind unicul radio minoritar în limba română cu program de 24 ore pe zi. Postul de radio poate fi ascultat şi în direct pe Internet.

În Voievodina funcţionează 40 de parohii româneşti istorice în care activează 42 de preoţi, aflate sub jurisdicţia Episcopiei ortodoxe române „Dacia Felix” cu sediul la Vârşeţ, condusă de Prea Sfinţia Sa, Daniil Partoşanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei. Drept reacţie la faptul că statul sârb şi Patriarhia Ortodoxă Sârbă nu au recunoscut fosta Episcopie Română cu sediul la Vârşeţ, la care Prea Sfinţia Sa Episcopul Daniil a fost, mai întâi, administrator pentru românii din Iugoslavia, apoi pentru românii din Serbia şi, la urmă, doar pentru românii din Banatul sârbesc, episcopia a fost mutată la Deta în România unde a fost înfiinţată ca Episcopia Ortodoxă Română Dacia Felix cu acelaşi Episcop-administrator pentru românii din Banatul sârbesc. Episcopia a fost în final restabilită la Vârşeţ sub noul nume.

Începând cu anul 2006, religia în limba română a fost introdusă în şcolile de stat din Voivodina, cu cinci ani mai târziu decât în cazul tuturor celorlalte confesiuni tradiţionale din Serbia. Potrivit lui Moise Ianeş, Părintele Vicar al Vicariatului Ortodox Român, vinovată pentru această întârziere a fost Biserica Ortodoxă Română, care a respins din anul 2001 (anul introducerii religiei în şcoli) să intre în învăţământul Serbiei (de altfel, patriarhia Bisericii Ortodoxe Române s-a remarcat în ultimii ani prin neglijarea comunităţilor româneşti din Serbia, această atitudine fiind prezentă şi astăzi la sud de Dunăre). Sunt publicate totodată două manuale noi pentru elevii care învaţă religia în limba română, menite claselor I şi a II-a elementare, care au fost aprobate de Comisia Guvernului Republicii Serbia pentru Educaţia Religioasă în Şcolile Elementare şi Medii.

Politica minoritară

Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Serbia, o formă de realizare a autonomiei minoritare în domeniul culturii, învăţământului, informării şi a uzului oficial al limbii române, îi reprezintă pe toţi românii din Serbia, indiferent de denumirile care li se atribuie (români, rumâni sau vlahi).

Reprezentanţii principalelor partide, asociaţii şi organizaţii ale românilor din Serbia (Comunitatea Românilor din Serbia din Voivodina, Partidul Democrat al Românilor din Serbia din Timoc, Alianţa Românilor din Voievodina, Mişcarea Democratică a Românilor din Serbia din Timoc şi Asociaţia pentru cultura vlahilor-românilor „Ariadnae Filum”) au semnat şi emis la 10 mai 2004 Declaraţia de la Belgrad, prin care şi-au exprimat dorinţa de a înfiinţa un consiliu naţional comun pentru minoritatea română de la nord şi sud de Dunăre. Acesta şi-a început activitatea ca reprezentant al românilor din Voievodina şi Valea Timocului în septembrie 2005 (înlocuind vechiul consiliu care era format doar din reprezentanţi ai românilor din Voievodina), şi lucrează prin patru departamente (Departamentul pentru Informaţii, Departamentul pentru Învăţământ, Departamentul pentru cultură şi Departamentul pentru uzul oficial al limbii). Partidul politic al minorităţii româneşti din Voievodina este Alianţa Românilor din Voievodina.
Bibliografie selectivă:

1. Dobrescu, Ion Florentin, Dobrescu, Nicoleta-Laura, Revista „Geopolitica”, nr.1(5)/2005, an IV, Românii de pretutindeni, Românii din Serbia, I. Românii timoceni

2. Eminescu, Mihai, „Românii din afara graniţelor ţării”, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000

Sursa:http://strabunii.wordpress.com/articole/

Pe 4 august s-au împlinit 95 de ani de la eliberarea Budapestei de către Armata Română

 

 

Cucerirea Budapestei

 

Astăzi, 4 august, se împlinesc 95 de ani de la eliberarea capitalei Ungariei de sub jugul regimului bolşevic condus de Bela Kun, odată cu intrarea triumfală în Budapesta a Armatei Române, în frunte cu generalul Gheorghe Mărdărescu.

Graphic1

Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919

Anterior intrării oficiale în capitala Ungariei, Budapesta a fost ocupată efectiv cu o zi înainte, în după-amiaza de 3 august, de către 400 de trupe de cavalerie și două mitraliere conduse de generalul Rusescu. Au mărșăluit drept în centrul orașului și au ocupat cazarma Franz Josef, așteptând contra-atacul. În cazarma de peste drum erau 2.000 de militari unguri iar în tot orașul erau în total circa 6.000 de soldați, plus 2.000 de volutari bolșevici înarmați. Această forță nu a cutezat însă să-i atace pe cei 400 de cavaleriști români.
Conflictul dintre România şi Ungaria comunistă începe după terminarea Primului Război Mondial, în noaptea de 15-16 aprilie 1919 cu atacuri ale armatei maghiare, sprijinite de gărzile roşii sau secuieşti, asupra unor posturi româneşti din Transilvania. Scopul acţiunilor militare a fost acela de prevenire a unirii românilor ardeleni cu fraţii de sânge de dincolo de Carpaţi. Contra-ofensiva armatei române a fost năpraznică, terminându-se cu intrarea în Budapesta în 4 august. La câteva zile după a căzut şi Republica Sovietică Ungară, care dacă ar fi rezistat ar fi devenit un cap de pod pentru propagarea comunismului în Europa centrală şi de est.

Armata Română va părăsi Budapesta în 14 noiembrie 1919. Două zile mai târziu intră în oraş amiralul Horthy, care va instaura un regim conservator autoritar şi iredentist, chiar revanşard faţă de români. Armata Română părăseşte întreg teritoriul ungar în 25 februarie 1920, la cererea puterilor care au câştigat prima conflagraţie mondială. Sursa: FrontPress.ro

Graphic1

4 aug

 

Execuția lui Horea și Cloșca în 28 februarie 1785 şi sinuciderea lui Crişan. 230 de ani de la răscoala moţilor din 1784

horea-closca-si-crisan

 Horea-tras-pe-roata

Nota admin: A se citi Horea in loc de Horia.

Prinderea lui Horia si Closca s-a intamplat in ziua de 27 Decembrie 1784, in urmatoarele imprejurari istorisite de insusi vicecolonelul Kray in raportul sau:


”Prinderea lor s-a intamplat in ziua de 27 Decembrie, sub un brad de jumatate gaunos, in jurul caruia pusese niste crengi de lemne si facuse un foc mare ca sa se incalzeasca. Taranii, de cari m-am folosit eu, au dat de urma lor pe zapada proaspata ce cazuse de curand si dansii prinsera mai intai, la o departare mai mica, pe un pazitor al revolutionarilor, pe care il silira sa le descopere locul unde se afla capitanii. Taranii, cari se angajase sa-i prinda, erau 7 insi la numar, dintre cari numai 4 mai aveau pusti, si acestia patru plecara inainte si cand se apropiara de coliba, Horia ii primi ca pe amici si-i intreba, daca umbla cumva dupa vanat, la care ei raspunsera ca da, sunt siliti sa caute vanat pentru armata, dar nu pot sa capete nimic si de jumatate sunt mai inghetati. Atunci Horia ii invita sa seaza la foc. Doi dintre taranii acestia se asezara langa Horia si alti doi insi langa Closca, si acest din urma ii intreba numaidecat ce noutati mai sunt prin comune, iar ei raspunsera ca oamenii in general se plang de multimea cea mare de soldati si ca poporul trebuie sa fuga. La cuvintele aceste, Closca zise injurand: “Acusi ii scoatem noi si pe ei de aici si-i alungam la dracu”. In timpul acesta se apropiara de foc si ceilalti trei tarani si in momentul acesta cei doi tarani credinciosi, cari aveau certificate din partea mea, anume Stefan Trifu si Nutu Maties, se aruncara asupra lui Horia si Closca, ii prinsera de gat, ii trantira la pamant si cu ajutorul celorlalti doi insi si cu inca cei trei soti, cari inca alergara la dansii, ii prinsera si ii legara. In timpul acesta Horia scoase din san un volum de hartii, cat tii intr-o mana, si le arunca in flacarile cele mari ale focului, dar ocupati cu legarea lor dansii n-au putut sa le scape din foc. In urma temandu-se, ca nu cumva sa navaleasca asupra lor niste oameni de ai lui Horia, se retrasera in graba mare cu ei intr-o poiana de oi, ceva mai departata si de aici dedera indata stire trupei de soldati, care inconjurase si dansa padurea si tinutul acesta si era ocupata cu cautarea lor. Soldatii acestia sosira numaidecat si gornicii ii predara pe amandoi. Horia si Closca erau armati cu pusti si cu lanci. Closca mai avea si doua pistoale, pe cari inca nu mi le-au adus. Alte lucruri la dansii nu s-au aflat, nici cai, nici bani, nici hartii, afara de 6 fl. la Closca. Probabil ca toate lucrurile aceste le-au ascuns, pe la amicii lor, sau le-au ingropat in padure sub zapada.
Ca prinderea lor s-a intamplat intr-adevar astfel, aceasta o confirma unanim Horia si Closca aici, in prezenta mea si a mai multor ofiteri, si dansii adaoga ca de aceea au stat timp asa mult ascunsi prin paduri, fiindca voiau sa calatoreasca la Viena, indata ce le sosiau banii, ce-i ceruse dela comune.
Abrud, 1 Ianuarie 1785
Kray
Vicecolonel (NOTA 1)


Numele celorlalti tarani, cari, dimpreuna cu Stefan Trifu si Nutu Maties, au contribuit la prinderea sefilor revolutiei, sunt, dupa cum ii declara singur Horia in interogatorului sau, urmatorii: Ion Maties, George Maties, doui feciori ai lui Andrei Neagu (Simeon cu fratele sau) si George Nicola (acesta din insasi familia Nicolestilor a lui Horia).
La 31 Decembre, adica la 3 zile dupa prinderea lor, Horia si Closca fura adusi in Abrud, escortati de un puternic detasament de graniceri secui. Cu acest prilej, o multime de popor, Romani si Unguri, astepta in piata orasului ca sa vada armata si pe cei doui capitani prinsi. Un om batran, cu numele Ion Popa Hagi Crisanut din Bistra, neputandu-si stapani emotia si indignarea, zise indurerat:
–     ”Iata, acum il au in mainile lor pe Horia si acum pot sa-l manance viu!”  

La auzul acestor cuvinte, o unguroaica din Abrud, cu numele Szappanossy Rebeka, raspunse lui Crisanut cu vorbele urmatoare:
–     ”Mai bine mancati-l voi pe Horia, caci voi l-ati numit craiu si voi i-ati zis asa!”
In fine Crisanut mai adause plin de revolta:
–     ”Aveti grija, Ungurilor, ca acum veti vedea voi ce veti pati pentru asta!”
Crisanut, pentru atitudinea sa romaneasca si umanitara, a fost peste putin timp condamnat la moarte si tras pe roata.
In ziua urmatoare, 1 Ianuarie 1785, Horia si Closca fura trimisi la Alba Iulia cu o escorta de 70 soldati (graniceri) unguri brutali, cari pe drum i-au pus lui Horia pe cap, in batae de joc, o coroana de nuele, strigandu-i: – ”Asa-i trebue regelui!”
In 2 Ianuarie amandoui capitanii fura adusi in cetatea Albei Iulii, unde de asemenea ii astepta o mare multime de popor. Closca fu inchis intr-o camera mica de sub statuia lui Carol VI in partea de miazazi a fortaretei, iar Horia sub poarta cea noua in partea de miazanoapte, fiind paziti fiecare de cate doui soldati inlauntru si unul afara la usa.
Cu o luna mai tarziu, adica in 30 Ianuarie 1785, fu prins si al treilea capitan George Crisan, in timpul pe cand se refugia din comuna Lupsa spre comuna Mogos. La prinderea lui Crisan au contribuit 9 tarani, aproape toti din Carpenis, in frunte cu popa Moise, preotul satului, si un alt preot din Lupsa, care era chior.
In ziua de 1 Februarie, Crisan fu adus si el la Alba Iulia si inchis tot in fortareata, si anume in temnita de sub edificiul cel mai vechiu al garzii.
Interogatoriul lui Horia si Closca nu se incepu decat in ziua de 26 Ianuarie din cauza ca toti membrii comisiunei de ancheta si instructie se imbolnavisera, ba doui din ei (A. Treicsik si capitanul Knabe) isi dasera obstescul sfarsit.
Horia a fost ascultat in 6 randuri si Closca de asemenea. Crisan numai de doua ori. Atat Horia cat si Closca au negat tot timpul orice participare la revolutie. Singurul capitan, care a facut marturisiri – si inca din cele mai importante pentru istoria revolutiunei – a fost Crisan, care in cele doua ascultari ale sale a declarat lucruri pretioase, anume cu privire la adunarea poporala din comuna Mesteascan si la inceputul revolutiunei din comuna Curechiu.
Este interesant de relevat ca la interogatoriul luat capitanilor revolutiei printre intrebarile ce li s-au pus era si urmatoarea foarte caracteristica: daca au avut vreo intelegere cu Romanii din Tara Romaneasca si daca au cunoscut pe cineva din tara aceasta? Evident raspunsurile capitanilor au fost negative.
Nefericitul Crisan, inainte de a i se termina interogatoriul, a fost gasit mort in inchisoare, in ziua de 13 Februarie. Contele Iankovits, in raportul sau catre imparatul Iosif II, spune ca Crisan “a prevenit sentinta, facandu-si singur o moarte violenta, anume dansul si-a desfacut o legatura dela opinci si s-a sugrumat cu legatura aceasta”.
A doua zi dupa sinuciderea lui Crisan, 14 Februarie, contele Iankovits aduce totusi o sentinta condamnatoare asupra corpului mort al lui Crisan, hotarand ca ”gadele sa-i taie capul, sa-i despice corpul in patru bucati, capul sa i se puna in teapa la domiciuliul sau din Carpenis, iar celelalte patru bucati sa se puna pe roate si anume partea de sus a corpului la Abrud, partea de jos la Bucium, a doua parte de sus la Brad si a doua parte de jos la Mihaleni”.
Peste doua zile aceasta neumana, salbatica si nebuneasca sentinta s-a si executat asupra corpului nefericitului Crisan.
In ziua de 26 Februarie, contele Iankovits pronunta sentinta si in ceea ce priveste pe Horia si Closca, hotarand ca ”au sa fie dusi pentru crimele lor la locul indatinat de supliciu si acolo sa li se franga cu roata toate membrele corpului, incepand de jos in sus, anume mai intaiu lui Ion Closca, apoi lui Horia, numit altminterea si Ursu Nicola, si in modul acesta sa fie trecuti din viata in moarte, iar corpurile lor sa se despice si taie in 4 bucati, capul si partile corpului sa se puna pe roate pe langa diferite drumuri si anume in comunele unde au comis cruzimile cele mai scelerate, iar inimile si intestinele lor sa se ingroape aici la locul supliciului”.
Executarea acestei infioratoare si neomenesti sentinte fu fixata pe ziua de 28 Februarie dimineata, care cadea intr-o Luni. Spre a impresiona adanc poporul si a-i vara teroarea in suflete, peste 6.000 de oameni, dintre cari 2.515 tarani romani ca delegati din 419 comune, fura adusi la locul supliciului ca sa ia parte la acest ingrozitor spectacol neronian.
Conform cu dispozitivul sentintei, cel dintai fu executat Closca, al carui corp fu frant cu roata dela picioare spre cap. Dupa declaratia unui martor ocular, i s-au dat peste 20 lovituri pana sa-si dea sufletul. In timpul acesta Horia, primul capitan, trebuia sa priveasca cu ochii sai oribila moarte a bunului si devotatului sau prieten Closca. Meseria josnica de gade (calau) a fost indeplinita de ungurul G. Rokoczy, fiind platit cu 6 florini de fiecare executie.
Dupa Closca fu asezat pe esafod Horia. Primul capitan – spune un alt martor ocular – a mers spre locul supliciului inchizitorial cu barbatie si curaj. Calaul trata cu dansul cu mai multa “gratie”, caci dupa prima lovitura, care ii franse fluerul piciorului drept, ii mai dadu ultima lovitura asupra pieptului. Ambii martiri au primit, inainte de executiune, ingrijirile mangaietoare ale bisericei din partea preotului ortodox din Alba Iulia, Nicolae Ratiu, care insa dupa executia lui Closca a cazut jos lesinat.
Inselat in planurile sale si parasit de impraratul Iosif II, astfel isi termina viata extraordinarul martir, taranul Horia, in lupta sa pentru dobandirea dreptatii si libertatii poporului romanesc din Ardeal, care in vecii vecilor nu va putea uita convingerea adanca si puternica, pe care a pus-o in apararea cauzei sfinte a neamului sau, atat de napastuit de despotismul nobililor unguri.
Incheiam acest miscator capitol, mai facand urmatoarele constatari: Desi Closca era primul capitan al lui Horia, a jucat un rol mai putin important ca Crisan, care apare ca figura cea mai abila si mai energica din revolutie.
I se imputa lui Crisan atrocitatile comise in judetul Zarandului. Dar pentru aceste varsari de sange nu erau vinovati nici taranii romani, nici Crisan. Vinovate sunt oribilele imprejurari, in care au fost siliti sa traiasca Romanii, ajunsi robi mai rau ca vitele in slujba unor nobili lipsiti de suflet, bestiali, lacomi si nerusinati. Adevar incontestabil este insa ca in revolutia dela 1784 mai mult sange a varsat nobilimea maghiara decat taranii romani rasculati, cari in lupta lor de existenta aveau pentru dansii cel putin dreptul naturei, cum admirabil se exprima N. Densusianu.
Horia, Closca si Crisan (NOTA 2), condusi de un sentiment national fara pereche, si-au sacrificat viata pentru fericirea poporului si daca su facut vreo crima, ea se poate numi crima libertatii, la care tindea poporul roman, care in zadar se tot plangea la guvern si la imparat in contra abuzurilor si talhariilor din Transilvania, caci in loc sa inceteze, ele cresteau si deodata cu ele sporiau si maltratarile si asupririle aplicate de nobili fata de taranii romani.
Cu toata grozavia executiei celor trei capi ai revolutiei, nobilimea ungureasca tot nu era satula de sange. Intr-adevar, seria condamnarilor nu se incheie cu Horia si Closca, caci din cei 120 prisonieri facuti in comitatul Alba, au mai fost condamnati la moarte si executati inca alti 36 de tarani romani (NOTA 3), in comitatul Clujului 8 tarani si un preot, de asemenea in comitatul Hunedoarei, salbaticie inutile, din care cauza se si latise vestea ca Romanii vor sa inceapa o noua revolutie ca rasbunare in contra impilatorilor si asasinilor unguri. Nobilimea, odata patita, lua lucrurile in serios si, ca masura de precautiune, in mai multe judete fura opriti preotii ca sa mai umble cu crucea pe la poporeni. Primaria din Abrud sili pe toti Romanii de acolo sa depuna un nou juramant de credinta fata de imparatul si fata de oras, lucru la care Romanii se supusera, dar cu conditiunea sa jure si Ungurii, cari n-au avut incotro si au primit.
Nu se poate contesta insa ca revolutia lui Horia a avut si consecinte bune pentru Romanii din Ardeal. Astfel, la 22 August 1785, dupa ce evenimentele se linistira, imparatul Iosif II desfiinta servitutea personala a iobagilor din Transilvania si Ungaria. Astfel, dupa 270 de ani, robia decretata de Camera Ungariei asupra taranilor, in urma revolutiei dela 1514, fu stearsa cu sangele poporului roman in August 1785. Cea mai puternica arma a feudalitatii fu distrusa, caci sclavul agricol era acum eliberat.
In cursul anulilor 1785 si 1786, imparatul Iosif II suprima multe din abuzurile din muntii Abrudului, acordandu-se populatiunei mai multe usurari in chestia pasunatului pe domeniile statului, a pamanturilor de cultura, a diverselor taxe nedrepte cu privire la plata servitorilor domnesti, care era pe spinarea locuitorilor, a cositului fanetelor de pe domenii si a carciumaritului.
Capitanii executati la Alba Iulia lasara poporul muntean mai liber de abuzurile functionarilor, pe taranii din Ardeal emancipati de jugul robiei personale, cu o nobilime mai putin tirana si cu o administratie mai putin violenta. Cu un cuvant: viata si averea iobagilor nu mai erau la bunul plac al nobililor. […]

Nota 1: Vezi: “Revolutiunea lui Horia, N. Densusianu, Bucuresti, 1884”, pag. 416
Nota 2: Pentru vecinica comemorare a acestor martiri ai neamului nostru, in anul 1922 am daruit personal bisericei din Carpenis, satul natal al lui Closca, portretul celor trei mucenici (Horia, Closca si Crisan), lucrat in uleiu de pictorul S. Albescu din Fenes, langa Zlatna. Acest tablou a fost asezat in biserica, langa altar, cu solemnitatea cuvenita a unui parastas oficiat de preotul D. Goia, pentru odihna sufletelor celor trei martiri, morti pentru cauza sfanta a neamului.
Nota 3: Printre acestia figureaza si tanarul Pavel Bocu din Vidra, fost capitan care a fost condamnat la frangere pe roata. El a murit insa in inchisoare inainte de a fi executat. […]

Sursa: taramotilor.ro

    

Conform ordinului împăratului, ca “toți românii care vor fi neîndoios cunoscuți că au comis maltratări, să fie mutați cu vitele și ustensilele lor”, sute de moți au fost strămutați în Banat și Bucovina.

Prima ediţie a documentului Supplex libellus valachorum, publicat la Cluj-Napocaîn 1791

Moților li se acordă libertatea pășunatului, scutirea de cărăușie, desființarea servituții personale și a legării de glie (august 1785), căsătorii fără consimțământul nobilului și dreptul la învățătură.

Răscoala s-a bucurat de un larg ecou în străinătate. Din Austria până în Portugalia, din Germania până în Italia s-au publicat broșuri, calendare, articole de presă, rapoarte diplomatice, gravuri privind liderii răscoalei. Unii oameni de cultură și filosofi au apărat și explicat acțiunea țăranilor. Lui Horea i s-a atribuit, cu precădere de către presa europeană, gândul de a reface Dacia, fiind chiar numit „Rex Daciae” Sursa: http://ro.wikipedia.org/

  

Aşadar s-au folosit tot de ţărani români ca să-i prindă. Oare veşnic vor exista trădători? Suntem blestemaţi ca toţi conducătorii noştri să sfârşească trădaţi?

Iată şi în ce constă cumplita moarte a tragerii pe roată:

Modul de execuţie prin tragerea pe roată a lui Horea şi Cloşca a fost următorul: au fost legaţi la pământ, cu membrele întinse în formă de X, iar sub mâini şi picioare li s-au introdus din loc în loc bucăţi de lemn. Între bucăţile de lemn călăul avea să aplice lovituri cu o roată de execuţie, provocând fracturarea porţiunii respective de os şi provocând mari chinuri condamnatului. Roata de execuţie era o roată obişnuită de car, cu butucul plin şi neferecată, prevăzută cu o lamă de fier ca un cuţit. Intervalul prescris pentru loviturile cu roata era de 3 minute, pentru a prelungi suferinţa condamnatului. Dacă acesta leşina după o lovitură, el trebuia trezit prin aruncarea peste el a unei găleţi de apă, iar supliciul continua. Scopul călăului era să ţină condamnatul treaz şi în viaţă cât mai mult, pentru a-l tortura cât mai îndelungat. Lovitura de graţie se dădea asupra inimii şi era letală. După moartea condamnatului, trupul îi era despicat în bucăţi de către călău şi ajutoarele sale, după cum era prevăzut în actul de condamnare.

Înainte de a fi executaţi, Horea şi Cloşca au fost împărtăşiţi de preotul ortodox Nicolae Raţ din Maierii Albei Iulii. Tot acesta le scrisese celor doi testamentele, la dictarea lor. Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/ 

Veşnica pomenire acestor eroi ai neamului!