Cocuța Vogoride, femeia datorită căreia a fost posibilă Unirea Principatelor Române la 1859

Preiau articolul de pe: activenews.ro

Unirea Principatelor Române: Omagiu Cocuței Vogoride, femeia care a pus Țara înaintea căsniciei și a făcut posibilă Unirea de la 1859

Data de 24 ianuarie 1859, Ziua Unirii Principatelor Române, este asociată îndeobște cu Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu și alți bărbați de stat ai Țării.

Mai puține lucruri se știu despre rolul foarte însemnat al femeilor în realizarea Unirii „mici”, așa cum mai este cunoscută în popor.

Despre rolul femeilor în „Partida Națională” a lui Ion Brătianu, istoricul Alex Mihai Stoenescu notează în monumentala sa operă, „Istoria Loviturilor de stat în România”, volumul 1 :

„Primii „agenti” ai săi – în absenta tuturor revoluționarilor munteni, aflați încă în exil – au fost femei. El a știut să folosească din plin farmecul, curajul și devotamentul femeilor din familia Golescu, ale Luxiței Florescu – iubita lui Nicolae Bălcescu -, ale celebrei Elena Ghica – cunoscută și cu numele romantic Dora d’Istria, una din primele agente de informații românesti în mediul rusesc —, ale Catrinei Despot – căsătorită cu reprezentantul Franței în comisia de alegeri, Georges Serrurie, pe care l-a făcut rapid și unionist și român -, ale actriței de 16 ani Frosa Sarandy din trupa lui Millo, care întrerupea spectacolele de teatru pentru a transmite mesajele electorale trimise de Brătianu.

Ar trebui să se scrie măcar o carte despre rolul important jucat de românce în Unirea din 1859, din care nu va putea lipsi Cocuta Vogoride, una din numeroasele iubite ale viitorului domn, care a pus la dispoziția unioniștilor scrisorile secrete ale soțului sau, caimacamul Vogoride, în august 1857, gest ce a schimbat probabil destinul României”,

Ecaterina (Cocuța) Vogoride era fiica poetului Costache Conachi și era căsătorită, așa cum menționează și istoricul mai sus, cu Nicolae Vogoride, cel învestit  de  turci în demnitatea  de caimacan (locțiitor  de  domnitor) al Moldovei. Iată ce povestește scriitorul Vasile Ghica:

„La conferința de  pace de  la  Paris, ce a urmat războiului Crimeii (1856), cele  șapte Puteri garante,  divizate în privința organizării viitoare a Principatelor Moldova și Țara Românească, a unirii lor și a modernizării prin revizuirea Regulamentelor organice au decis consultarea populației prin alegerea unor divanuri ad-hoc. Deciziile adunărilor ad-hoc privind unirea Principatelor  urmau să fie examinate de Puterile garante într-o nouă conferință la Paris și consemnate într-o Convenție. În fiecare dintre cele două Principate se înfruntau partizanii unirii lor cu separatiștii.
Nicolae Vogoride, caimacamul Moldovei (locțiitor al domnului) a falsificat, în  mod brutal, rezultatul testului  din 19 iulie 1857.  Victoria separatiștilor în Moldova anula șansele ca Puterile garante să decidă unirea Principatelor. De aceea, unioniștii moldoveni s-au străduit să demaște falsurile, să obțină anularea alegerilor și desfășurarea unor alegeri corecte. Demersurile insistente ale unioniștilor  au  rămas  fără  rezultat. Lipseau dovezile  certe de falsificare a alegerilor. Asta până  când, cu  prilejul unei  descinderi la Iași, Cocuța găsește în  seiful soțului niște  scrisori compromițătoare, venite  de  la  Înalta  Poartă  și de  la  ambasadorul  Turciei    la Londra. În  primele mesaje, Vogoride  era  sfătuit  cum  să-i  obstrucționeze  pe  unioniști; în  următoarele,  era  felicitat pentru „performanțele” obținute. Dovezile de imixtiune și trădare  erau  incontestabile. Cocuța  nu  a  ezitat  nicio  clipă. Nu o interesa demnitatea  de  primă  doamnă  a  Moldovei, care  o  aștepta. Chemarea țării  era mai puternică.
Prin  C.Negri, fratele  vitreg  al  Cocuței, și Dimitrie  Rallet,  scrisorile  au ajuns la ambasadorul Franței la București  și  apoi  la  revista „Steaua Dunării” de  la  Bruxelles. Europa a  luat  foc. Înalta Poartă a fost  nevoită, în  cele  din  urmă, să  accepte  repetarea  scrutinului,  sub  stricta  supraveghere a Puterilor  garante. Rezultatele au marcat victoria unioniștilor. Drumul  spre marele  vis al unirii s-a  netezit  instantaneu și a  devenit  realitate pe  24 Ianuarie 1859.
Cocuța a suportat represaliile soțului. A rămas cu  trei  copii  minori și  cu averea  drastic  dijmuită  de soțul  ei.
Din  păcate, în  entuziasmul lor  fără  margini, unioniștii  nu  s-au  grăbit  să-i adreseze  eroinei prea  multe  elogii, deși le  merita  cu prisosință. E drept că, în acel moment, sustragerea documentelor soțului nu era o faptă ce putea fi făcută publică, fiind cunoscută de puțini inițiați.Trecerea timpului schimbă datele problemei și permite repunerea eroinei în drepturile ce i se cuvin la recunoștința publică”
În acest moment, există inițiativa ridicării unui bust în memoria marii doamne la Tecuci, proiectul fiind împotmolit unde altundeva decât în hățișul birocratic al statului care s-a ridicat și prin contribuția Cocuței Vogoride.
În veci, pomenirea ei!
Reclame

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE – MICA UNIRE 24 ianuarie 1859

România între 1859 și 1878 

Unirea Principatelor române sub Alexandru Ioan Cuza (1859)

7 octombrie 1857 – În cadrul Adunării ad-hoc a Moldovei, Mihail Kogălniceanu prezenta Proiectul de rezoluţie care cuprindea „dorinţele fundamentale“ ale românilor moldoveni, arătând că

7 octombrie 1857 – În cadrul Adunării ad-hoc a Moldovei, Mihail Kogălniceanu prezenta Proiectul de rezoluţie care cuprindea „dorinţele fundamentale“ ale românilor moldoveni, arătând că „dorinţa cea mai mare” este Unirea Principatelor într-un singur stat


Alexandru Ioan Cuza
,
înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat pâna în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde işi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, dupa care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii indeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. În drum spre Constantinopol, delegaţia Moldovei s-a oprit şi la Bucureşti influenţând pe reprezentanţii Partidului National din adunarea electivă.În 1859 se realizeaza Unirea Principatelor române sub Alexandru Ioan Cuza.Într-o dimineaţă – Nicolae Grigorescu îi relatează lui A. Vlahuţă – „ne vine vestea ca s-a ales
Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”

Cuza Vodă, Domn al Moldovei, domn al Principatelor Unite al Moldovei şi Valahiei

Cuza Vodă, Domn al Moldovei, domn al Principatelor Unite al Moldovei şi Valahiei


Entuziasmaţi de victoria obţinută de confraţii unionişti moldoveni, deputaţii munteni din Adunarea Electivă dau votul lor la 24 ianuarie 1859, aceluiasi
Alexandru Ioan Cuza, transpunând astfel, în fapt, peste prevederile Convenţiei de la Paris, dorinţa naţiunii române. În ziua de 5 februarie 1859, domnitorulCuza
a fost oaspetele oraşului Focşani. Mii de oameni i-au ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În cinstea Domnitorului, s-au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa treacă şi, în faţa curţii boierilor Dăscălescu, patru arcuri de triumf, impodobite cu verdeaţa şi infăşurate în pânză tricoloră.Focşanii – oraş prin excelenţă negustoresc – a trait cu intensitate frământările politice de la jumatatea veacului al XIX-lea. La acea epocă, focşanenii au constituit un veritabil puls al arterei Milcovului, semnalând gradul de continua intensificare a dorinţei de unitate a românilor. Despărţit în două – Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni – de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor doua ţări vecine şi surori. Desfiinţarea hotarului de la Focşani echivala cu Unirea celor doua Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român.

Sute de felinare (850), improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu smoală, pacură (s-au consumat 30 vedre) şi seu (60 ocale) erau aşezate pe uliţe, pentru a se aprinde şi a lumina feeric oraşul. S-au mai ridicat în oraş, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad şi pe care ardeau lumânări şi felinare. După condica de cheltuieli, municipalitatea a cheltuit 6630 lei şi 32 parale, din care numai pentru artificii 1354 lei şi 20 parale. Mai în toate casele particulare, s-au arborat steaguri, s-au împodobit porţile cu verdeaţă şi la ferestre, toata noaptea au ars lumânările bucuriei obşteşti. „La apariţia Domnului, lumea a isbucnit în urale, două muzici miliare, una din Iaşi şi alta din Bucureşti, precum şi tarafe de lăutari, cântau Hora Unirii şi un imn al vremii ‘Timpuri de Marire’. Valuri de flori s-au revărsat în calea Domnului, care s-a scoborât din diligenţă„. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de straja la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus ca sunt fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandirilor că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, de la Focşani. De aici, însoţit de notabilitaţile oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centrul oraşului, unde au jucat cu toţii Hora Unirii. Noaptea, Domnitorul a fost găzduit de boierii Dăscăleşti, unde a doua zi a primit în audienţă multă lume, se zice şi pe Moş Ion Roată.

Harta Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (1859-1861)

Harta Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (1859-1861) – (1878)

La 11 decembrie 1861 a fost dată de domnitor proclamaţia prin care făcea cunoscut întregii naţiuni ca: „Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt mareţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldura de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru va da astazi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!” 

Sursa: istoria.md

Silvian-Emanuel Man: Cuza nu a fost mason și nici ateu. Unirea de la 1859 a fost asumată în mod abuziv de francmasoni. Despre secularizarea averilor Bisericii

Era A.I. Cuza mason? Era ateu, așa cum se vehiculează azi?

Mason, nu. Ateu, nici atât! Dovadă stă relația excelenta pe care o avea cu Sf. Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului. Cuza vizita des mănăstirile, stătea la slujbe și chiar se împărtășea.

Preiau articolul: 

Silvian-Emanuel Man, istoric: Alexandru Ioan Cuza nu era mason. După 1989 a fost o modă ca marile evenimente politice ale istoriei noastre să fie prezentate ca și cum ar fi realizări ale francmasoneriei

Suntem pe 24 ianuarie, prilej pentru opinia publică să înșire vrute și nevrute despre din istoria României.

Ca de-obicei, așa cum se întâmplă la un astfel de moment, oamenii politici precum și analiști transformați peste noapte în istorici emit judecăți de măsură și atribuie merite celor care merită, și mai ales celor care nu. Dar mai ales, nu lipsesc eternele îndeamnuri la „responsabilitate” și „unitate”. Totul pe ritmurile Horei Unirii.

Dar totuși, ce spun tinerii istorici? Ce s-a întâmplat la 24 ianuarie? Cum s-au schimbat relațiile dintre Biserică și stat? Ce rol au avut francmasonii în realizarea Unirii? A fost Alexandru Ioan Cuza mason?

Pentru aceasta am stat de vorbă cu Silvian-Emanuel Man, un tânăr istoric specializat în relația dintre Biserică și Stat în perioada modernă, mișcarea studențească și dreapta românească interbelică.

Silvian, să vorbim puțin despre Unirea Principatelor. A fost acest eveniment doar o operă francmasonică, așa cum ni se prezintă?  Cine erau francmasonii români? 

După 1989 a fost o modă ca marile evenimente politice ale istoriei noastre să fie prezentate ca și cum ar fi realizări ale francmasoneriei. Acest fapt s-a datorat crizei de identitate pe care masoneria română a avut-o după căderea comunismului. În încercarea de a-și impune o anumită poziție, aceasta și-a asumat meritele pentru marile momente ale istoriei noastre moderne și contemporane. Nu poți afirma despre un personaj istoric că a fost mason doar pentru că un mare maestru a afirmat acest lucru. Ai nevoie de surse clare. Or, este o diferență mare între certitudine și speculație. Până spre finalul secolului al XIX-lea nu putem face referire la masonerie ca la o organizație unitară în spațiul românesc. Mai degrabă, vorbim despre masoni care acționează în anumite grupuri. Avem și masoni unioniști, dar și masoni separatiști.Mulți dintre ei „au importat” ritualurile și ceremoniile masonice din Franța sau Austria, unde fuseseră plecați la studii. Pentru un tânăr boier din Principate, în contextul unei societăți deritualizate care se occidentaliza în ritm forțat, intrarea într-o lojă echivala mai degrabă cu intrarea într-o frăție de cruce sau un ordin cavaleresc. Fără îndoială, o formă fără fond, care a constituit fundamentul culturii organizaționale a pașoptiștilor. Mai mult, era o formă bună de „networking”. Mergând la studii în Occident și intrând într-o lojă francmasonică îți făceai relații și îți pregăteai susținerea externă pentru cariera politică din țară. Același lucru se întâmplă și astăzi: mulți intră în masonerie pentru relații, nu pentru valorile ei. Numai că, în timp, unii chiar aderă la anumite valori, în funcție de rit. Iar aici se intră în contradicție cu valorile, paradigmele și tiparele de gândire din spațiul românesc.

Despre Mihail Kogălniceanu știm sigur că a fost mason. Șorțul și colanul său se află la muzeul memorial din Iași, doar că nu știm exact când a făcut acest pas, dacă înainte sau după 1859. Pe lista masonilor atestați până la 1859 intră C.A. Rosetti, Alecu Golescu-Negru, Christian Tell și Nicolae Golescu. Atât. Că există posibilitatea ca și alții să mai fi fost, asta este sigur. Dar nu putem pune etichete și nu putem atribui titluri după bunul plac sau după ureche.

Cât despre intervenția occidentalilor în realizarea Unirii, ne lămurește istoricul român Alexandru D. Xenopol în lucrarea La théorie de l’histoire (Teoria istoriei, Paris, 1908) vorbește despre intersecțiile istorice sau teoria intersecției de serii istorice. Practic, Xenopol pune pe seama a ceea ce el numește „hazard istoric” intersecția dintre seria de evenimentele generată de preluarea puterii în Franța de către Napoleon al III-lea, continuată cu politica sa est-europeană, cu seria renașterii naționale a românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Unii unioniști, cum am aratat anteriori, au intrat în loji pentru a face „lobby” ideii unioniste, iar interesul general al elitei românești de a uni cele două principate s-a intersectat cu interesul Franței și Prusiei de a exista un stat-tampon între cele trei imperii din Răsărit (Austria, Rusia și Imperiul Otoman), aflat sub garanția Marilor Puteri. Relațiile elitei noastre politice au contat, desigur, pentru că după dubla alegere din 24 ianuarie a urmat fireasca și necesara recunoaștere internațională care s-a obținut abia la 25 august/7 septembrie 1859.

Dar voința populară a contat în tot acest mix?

Voința populară a fost clar exprimată prin intermediul Adunărilor Ad-Hoc și al propagandei unioniste care se făcea în toate mediile sociale. Cel puțin, pentru Țara Românească, un rol important l-a avut Biserica. Este foarte bine cunoscut cazul Sfântului Calinic de la Cernica, episcop de Râmnic la momentul respectiv, care trimis o circulară protopopilor și preoților spre a se citi în toate bisericile o rugăciune pentru binecuvântarea unirii. Cât despre țărani, nu se poate afirma că erau inconștienți de identitatea lor românească. Cel mai bun exemplu îl vedem în analizarea orașului Focșani, despărțit de Milcov, având o parte în Moldova și una în Țara Românească. Aici observăm și convenientele unirii, anume unificarea sitemelor administrative și legislative, de care, cel puțin orășenii nu erau străini.

Era A.I. Cuza mason? Era ateu, așa cum se vehiculează azi?

Mason, nu. Ateu, nici atât! Dovadă stă relația excelenta pe care o avea cu Sf. Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului. Cuza vizita des mănăstirile, stătea la slujbe și chiar se împărtășea.

Apropo de Biserică. Spune-ne ceva despre secularizarea lui Cuza. Ce s-a întâmplat de fapt?

Trebuie privit în ansamblu. De fapt avem două secularizări. Prima este cea a mănăstirilor neînchinate, pământene, cu trimitere directă pe cele din Moldova și care a avut loc în 1861. A doua secularizare este cea generală, din 1863, prin care au fost secularizate în principal averile mănăstirilor închinate sfintelor locuri, care erau administrate de egumeni greci și al căror venit părăsea țara. Secularizarea „cea mare” din 1863 s-a făcut mai târziu pentru că Principatele Unite nu aveau capacitatea diplomatică de a avea un veritabil scandal cu Rusia imediat după recunoașterea unirii. Rusia a fost îmbunată prin susținerea acordată de către români sârbilor și impunerea unor condiții de despăgubire pentru călugării greci, care au refuzat suma crezând că marile puteri vor interveni. În final, proprietățile confiscate au intrat în domeniul statului, iar banii de despăgubire nu au mai fost plătiți.

Cât despre mănăstirile pământene, averile acestora au fost trecute sub administrarea Ministerului Cultelor încă de la 1 iunie 1859, urmând ca un an mai târziu să înceapă și impozitarea terenurilor deținute de episcopii, mănăstiri și biserici cu 10%.

Este drept că în cazul secularizării de la Neamț, mai ales, au fost folosiți soldații și jandarmii. Această practică vine din implementarea doctrinei moderne a statului polițienesc, care implică uzul forței pentru aplicarea legii și a deciziilor importante ale organelor de conducere în statul modern. O regăsim în Franța, Prusia și Rusia în secolul al XIX-lea, iar la noi această doctrină vine pe filieră ruso-franceză. La Neamț avem și o situație amplă și dificilă. Monahii erau filo-ruși puternici și opozanți ai unirii, militând pentru o intervenție a Rusiei. Mai mult, viața duhovnicească decăzuse foarte mult, iar mănăstirea nu își mai îndeplinea rolul exemplat avut în trecut. Prin urmare, statul a făcut uz de forță ducând la „românizarea” forțată a obștii. Rușii și ruso-filii au fost alungați, iar limba română a fost impusă drept limbă unică la strană. Este drept, au fost și jafuri și nu se poate scuza intervenția violentă a statului, dar nici comportamentul antinațional și antiromânesc al monahilor de la Neamț la momentul respectiv.

Pentru o comparație, în Țara Românească, unde monahii au fost clar unioniști cu toții, Sfântul Calinic de la Cernica a obținut de la domnitorul Alexandru Ioan Cuza scutirea de la secularizare a parte din schituri, tocmai pentru că acestea contribuiseră la Unire.

Zilele astea se discută despre legăturile dintre Biserică și stat și mai ales despre salariile preoților… Ar trebui să se rupă statul de Biserică? Cum a influențat noua relație statutul Bisericii în societatea românească?

Legătura cu Statul este firească și nici nu trebuie să fie ruptă. Problema este că simfonia bizantină s-a rupt în zorii modernității și nu mai avem o conlucrare între Stat și Biserică. Astăzi Biserica este instrumentalizată politic de către Stat la nivelul ierarhiei. Acest model a ajuns în Principate odată cu ocupațiile rusești de la finele secolului al XVIII-lea și de la începutul secolului XIX. Rusia lui Petru cel Mare devine singurul „protector al Ortodoxiei” după dispariția lui Constantin Brâncoveanu (1714), dar și exportatoarea unei ortodoxii strâmbe. Conducerea Sinodului rus a fost preluată de un funcționar laic cu titlul de oberprocurator, iar în practica administrativă și canonică au fost introduse o serie de practici catolice și protestante care contravin normelor canonice ortodoxe. Majoritatea dintre ele sunt legate de numirile episcopilor, care ajung să se facă cu un control politic desăvârșit, generând o instituționalizare a simfoniei și a corupției în Biserică. Aceste practici s-au patentat la noi în timpul domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849) în timpul căruia corupția a fost în floare. Cu timpul, majoritatea ierarhilor își asumă poziția de supuși ai puterii politice. Nu mai vorbesc despre pericolul panslavismului și al faptului că românii erau văzuți drept „țigani catolici” doar pentru că erau puțin mai bronzați și pentru că începuseră să folosească alfabetul latin.

Banii reprezentau un factor important în această chestiune. Înainte, doar ierarhii și stareții erau scutiți de dări către domnie, preoții de mir și călugării fiind obligați să plătească taxe. Un aspect interesant îl constituie aici salarizarea preoților de mir, care nu a început, așa cum greșit se crede, după secularizarea averilor mănăstirești, ci cu 30 de ani mai devreme, fiind reglementată prin Regulamentele Organice.

Odată cu secularizarea, Biserica nu a mai avut resursele de care dispunea în trecut, dar nici aceleași responsabilități. Sistemul sanitar și educația au fost transferate exclusiv în administrarea statului. Odată cu aceasta, rolul Bisericii în Stat a fost doar unul de natură morală (menținerea unei anumite ordini sociale), de natură filantropică și socială (susținerea campaniilor militare și campaniile jandarmeriei în caz de inundații etc.) și unul de natură educativă în măsura unei alfabetizări sumare la sate. Și asta pentru că Biserica nu a mai avut oameni în administrația Statului. Să nu uităm că facem cu toții parte din Biserică, fiind mădulare fiecare în parte al unui trup mistic al căruit cap este Hristos. Dar politicienii vremii, inclusiv cei din interbelic, erau creștini doar cu numele, nu și cu fapta.

În Imperiul Roman, Biserica și-a câștigat puterea prin crearea unei opoziții dârze în fața autorității statului, câștigându-și adepți chiar din aparatul administrativ. Putem numi martirajul primelor secole creștine drept nesupunere civică. Și a funcționat, până chiar șeful statului – împăratul – a devenit creștin! Dar atunci Biserica funcționa ca un corp unitar, în care creștinul de rând avea conștiința rolului pe care-l joacă în ansamblu. Astăzi avem nevoie de o catehizare serioasă și o trăire profundă pentru a reveni la pozițiile de atunci!

În România interbelică, cei care construiau biserici pro-bono și care militau pentru o Biserică vie, în care poporul să fie activ, au fost decimați „cu binecuvântarea” tacită a patriarhului Miron Cristea, care ocupa funcția de prim-ministru. O asemenea relație dintre Biserică și Stat au găsit comuniștii când au venit la putere. Iar relația de tip clientelar s-a păstrat până astăzi. Ultimele alegeri sunt cel mai bun exemplu...

Vinovații? Vinovați suntem cu toții, cei care ne numim creștin-ortodocși, dar care nu acționăm ca atare. Ierarhii acționează în măsura în care au și susținerea poporului, dar dacă poporul este adormit… Calendarul este plin de sfinți mireni, de mărturisitori. Persoane de talia unui Nicolae Velimirovici pentru sârbi sau un Părinte Justin Pârvu pentru români nu se nasc la fiecare 10 ani. Este datoria noastră ca lucrurile să funcționeze corect în Biserică!

Sursa: activenews.ro 

Unirea Principatelor – 24 ianuarie – Evenimentele istorice

Harta Principatelor Unite și apoi a României între 1859 și 1878.

Eveniment: Totul despre Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 sau ”Unirea Mică”

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 sau ”Unirea Mică” este considerată a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român, țelul comun fiind atins la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

Unirea Principatelor era un deziderat formulat încă din timpul Revoluției de la 1848 când, la Brașov, la 12/24 mai, se elabora programul-legământ: ”Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”, ce cuprindea obiectivul fundamental românesc: ”Unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat neatârnat românesc”.

Chestiunea organizării

Pe ordinea de zi a Congresului de Pace de la Paris din 1856, figura și chestiunea organizării Principatelor Române, dezbaterile care au avut loc în această privință consfințind caracterul internațional al problemei românești. Din cauza opoziției ireductibile a Austriei și Porții, Congresul de la Paris a hotărât însă, ca statutul definitiv al Principatelor să nu fie stabilit prin tratatul de pace, ci numai să se consulte dorința moldovenilor și muntenilor în problema Unirii.

În acest context, în ambele Principate, conducătorii mișcări unioniste s-au organizat în câte o formațiune politică denumită ”partida națională”. După ce în Moldova și în Țara Românească s-au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s-a constituit un Comitet central al Unirii, care a făcut o largă popularizare programului politic național: autonomia și neutralitatea Principatelor, unirea, prinț străin, guvern reprezentativ cu o singură adunare generală, în care interesele tuturor forțelor social-politice ale societății să fie reprezentate.

Adunările ad-hoc din Moldova (22 septembrie/3 octombrie 1857-21 decembrie 1857/2 ianuarie 1858) și din Țara Românească (30 septembrie/12 octombrie-10/22 decembrie 1857) au întrunit deputați boieri și țărani, câte unul de județ (ținut).

Chemați să se pronunțe în problema unirii, participanții au dat răspunsul pozitiv prin cele două Rezoluții aproape identice votate (în Moldova la 7/19 octombrie 1857, iar în Țara Românească la 8/20 octombrie 1857), în care cereau: Unirea Principatelor într-un singur stat; neutralitatea Principatelor Unite; autonomia în temeiul vechilor tratate cu Poarta Otomană; prinț străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moștenirea Tronului, moștenitorii urmând a fi crescuți în religia țării; adunarea obștească cu adevărat reprezentativă, una singură, ca putere legiuitoare.

O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franța și Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Pe baza acestora s-a semnat, în 1858, Convenția de la Paris, care a reprezentat cadrul constituțional pentru organizarea celor două principate. Conform prevederilor Convenției de la Paris, în zilele de 14, 16, 17 și 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfășurat alegeri pentru Adunarea electivă.

Deputaţi aleşi

La 28 decembrie 1858 s-au deschis lucrările Adunării Elective, care a validat mandatele a 55 dintre 58 de deputați aleși.

Partida Națională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar, din nefericire, nu se pronunțase încă asupra numelui candidatului. Aripa conservatoare era divizată între cei doi candidați: Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei (1834-1849) și fiul acestuia, Grigore Sturdza. După retragerea candidaturii lui Costache Negri, Mihail Kogălniceanu renunță și, în plus, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naționale, propune drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Fruntaș al luptei unioniste, Cuza se remarcase printr-o răsunătoare demisie din funcția de pârcălab de Corvului, în vara lui 1857, ca formă de protest față de abuzurile electorale ale caimacamului Nicolae Vogoride.

Discursul lui Kogălniceanu

La propunerea lui Anastase Panu, deputații se angajaseră să voteze candidatul care ar obține majoritatea. De aceea nu este întâmplător faptul că până și adepții celorlalți doi candidați l-au votat tot pe Cuza. Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere ”drepturile și interesele patriei” și să asigure ”binele și fericirea nației române”.

Discursul lui Mihail Kogălniceanu, în numele Adunării Elective, exprimă cel mai bine speranțele care se puneau în noul domn: ”Prin înălțarea ta pre tronul lui Ștefan cel Mare, s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegându-te de capul său, neamul nostru a vroit să împlinească o veche datorie către familia ta, a vroit să răsplătească sângele strămoșilor săi vărsat pentru libertățile publice.

Alegându-te pe tine domn în țara noastră, am vroit să arătăm lumei aceea ce toată țara dorește: la legi nouă om nou. O, Doamne! Mare și frumoasă îți este misia…Fii dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar tu, Măria ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toți domnii trecuți au fost nepăsători și răi. Nu uita că, dacă cincizeci de deputați te-am ales domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni!…Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii domn cetățean; urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr, și închisă la minciună și lingușire”.

Bucurie fără margini

După cum notează Agerpres, Alegerea lui Cuza a fost primită cu o bucurie fără margini. Vasile Alecsandri nota: ”A-ți spune entuziasmul pe care l-a produs această alegere este un lucru cu neputință … timp de trei zile populația din Iași s-a dedat la adevărate nebunii”.

Alegerile pentru Adunarea Electivă a Țării Românești s-au desfășurat între 8/20 și 12/24 ianuarie 1859. Partida Națională n-a reușit să obțină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naționale și, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliției, și-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare. Au fost mobilizați bucureștenii, au fost chemați țăranii din preajma Capitalei.

Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la hotelul ”Concordia” din București unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până acum fusese doar o năzuință: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.

În dimineața de 24 ianuarie, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o ședință secretă în cadrul căreia a precizat: ”A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu.

Această persoană este Alexandru loan Cuza, domnul Moldovei ! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorință sfântă”. Deputații au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniți în sala de ședințe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având și urări adresate domnitorului: ”spre mărirea patriei”, ”spre fericirea românilor”.

Proclamat domn

După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoștința mulțimii de pe Dealul Mitropoliei. Ziarul ”Românul” din 27 ianuarie/8 februarie, consemnează: ” … Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstrații de bucurie…singurul spectacol care se vedea pe toate ulițele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureștilor. Frații noștri țărani… strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în brațele altora, fără deosebire de condiții, ca cum toți, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător”.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la București, după dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei și Țării Românești. Domnul Unirii a fost întâmpinat la bariera din zona Băneasa cu pâine și sare, peste 100 000 de persoane, după estimările consulului belgian la București, Jacques Poumay, ieșind pe străzile Bucureștiului pentru a-l aclama.

În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: ”Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”

”Unirea este îndeplinită”

Situația creată în cele două Principate a fost dezbătută în cadrul Conferinței internaționale, deschise la Paris între 26 martie/7 aprilie — 25 august/6 septembrie 1861. Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiile austriac și otoman s-au arătat inițial nemulțumite, prima fiind neliniștită de perspectiva consolidării statului român, cealaltă urmărind unele avantaje materiale.

La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea ”Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, prin care Puterile suzerane și garante erau de acord cu schimbarea Convenției și admiteau unificarea instituțiilor legislative și administrative ale celor două Principate. Rezerva asupra noului statut venea tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieții domnitorului.

Alexandru Ioan Cuza adresează națiunii române, la 11 decembrie 1861, o proclamație, anunțând mesajul său: ”Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată”. Ca urmare, s-a trecut la unificarea guvernelor și a Camerelor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu. Parlamentul unic își va deschide lucrările la 24 ianuarie 1862, an în care Al. I. Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, iar orașul București devenea capitala acestora. Comisia Centrală de la Focșani își va înceta activitatea.

Din 1862, Principatele Unite adoptă oficial numele de România, iar orașul București devine capitala noului stat.

Sursa: evz.ro