SECURITATEA A TRĂDAT. Așa a fost posibilă lovitura de stat din decembrie 1989

Related image

Foto – justitiarul.ro

Securitatea nu l-a trădat doar pe Ceaușescu, ci a trădat țara și poporul român!

Preiau articolul: 

Prof. Corvin Lupu: Cel mai important partener occidental al serviciilor secrete sovietice care a acționat în România în decembrie 1989 a fost Franța. Au fost agenți francezi arestați, purtători de arme, puși apoi în libertate

În deschiderea celei de a doua părți a interviului oferit de dl. prof. univ. dr. Corvin Lupu, privitor la aspecte ale evenimentelor din decembrie 1989, domnia sa dorește să facă unele precizări, pe care le publicăm în forma în care le-am primit.
„Am parcurs reacțiile unora dintre cititorii primei părți a răspunsurilor la întrebările care mi-au fost adresate. Ca urmare, doresc să precizez că întrebările au fost puse de dl. Mihai Șomănescu, un cunoscător al evenimentelor pe care le abordăm. Indiferent cât de elaborate ar fi aceste răspunsuri, ele nu pot explica și clarifica, pe parcursul unui articol/interviu toate numeroasele controverse stârnite în rândul opiniei publice. Pentru asemenea clarificări, cei interesați, trebuie să citească lucrările menționate de dl. Șomănescu. Acolo vor găsi explicații pentru majoritatea aspectelor care au părut neclare unor cititori.
Trădarea Securității în decembrie 1989 a fost una dintre cele mai mari operațiuni diversioniste din istoria României. Ea fost și este ascunsă și prezentată în mod fals de securiști și de unii urmași ai lor din timpurile următoare evenimentelor, de grupul de conspiratori Iliescu&Co grupați în FSN (care a fost protejat și adus de Securitate la sediul Televiziunii și la CC al PCR, respectiv sediul puterii, sedii păzite militar de Securitate, pentru a prelua puterea), de serviciile secrete străine care au atacat România în complicitate cu Securitatea. De aici decurge uriașa manipulare care s-a produs în trei decenii și care face ca și astăzi să vedem mulți oameni pe care adevărul îi contrariază, care cred în aparențele proiectate de diversioniști și care nu înțeleg. Majoritatea opiniei publice și-a însușit tezele false pe care le-a oferit mass-media, în care găsești adevărul amestecat cu minciună și care, voit sau din ignoranță a prezentat eronat, sau, cum spuneam, amestecat evenimentele. De trei decenii, dezbaterile despre evenimentele din decembrie 1989 s-au făcut cu oameni care se contraziceau între ei, sau manipulau în direcții diferite. Primii care s-au înghesuit să prezinte în mod fals evenimentele au fost chiar conspiratorii-diversioniști din acele evenimente. Oameni vinovați de trădare, de crime, de jaful țării etc, tocmai aceia au ieșit și ies să ne spună adevărul. Participanții la evenimente care au văzut ce s-a întâmplat în 1-2-3 locuri din țară, au văzut evenimentele doar la suprafața lor și din aceste clișee nu pot reconstitui și înțelege niște evenimente atât de complexe. Doar studiul unei istoriografii de sute de lucrări, pe care le-am menționat în cărțile mele, a documentelor desecretizate, atâtea câte sunt/mai sunt și a sute de investigații jurnalistice și a memorialisticii unora dintre actori, au putut să conducă la cristalizarea scheletului evenimentelor.
Noua putere și-a format un cor numeros și uneori asurzitor menit să acopere adevărul istoric, atunci când el iese la lumină. Multora dintre acești, Securitatea le-a acoperit calitatea de informatori și agenți, nepredând-u-le dosarele la CNSAS. Mă refer la unii revoluționari/„revoluționari”, care au fost transformați în profitori ai evenimentelor. Au primit indemnizații grase pe viață, terenuri intravilane, spații comerciale, scutire totală de impozite, scutire de taxe școlare și universitare pentru copii, locuri de veci gratuite etc. Pe parcursul celor trei decenii, mii de asemenea „revoluționari” au fost deconspirați de autoritățile statului ca fiind falși revoluționari și eliminați de pe liste Secretariatului de stat pentru revoluționari. Dar, dorind să mențină acest corp de propagandiști ai falsurilor despre evenimente, nimeni nu a fost obligat să restituie drepturile mari încasate prin fals. Ce să mai vorbim de Institutul Revoluției Române, creat de conspiratorul Ion Ilici Iliescu, format din cercetători aleși „bob cu bob”, numiți pe viață de către acel Iliescu, plătiți de la buget cu salarii bune, cu scopul de a ascunde adevărurile cele mai dureroase. Director este conspiratorul agent al Securității Gelu Voican Voiculescu (!), cel care în 22 decembrie vorbea oamenilor din stradă de pe capota unei mașini a Securității și pe care generalul Vlad l-a trimis la Târgoviște, împreună cu securistul Virgil Măgureanu, ca garanție că se va aplica voința puciștilor de a-l asasina pe conducătorul țării.
Majoritatea celor care postează comentarii se ascund sub pseudonime. Am identificat însă și un nume real, al unui agent diversionist, activist neobosit, care pe blogul personal susține tezele false ale lui Iliescu, contestă orice implicare străină în evenimente (ceea ce este absolut ridicol și atentează la minima inteligență a celor care-i citesc elucubrațiile, altfel foarte ingenios prezentate) etc. Acest agent diversionist este inginer, dar se bagă „muscă în lapte” în Istorie, la comandă și stabilește care este „pseudo-istoria”, adică ceea ce nu convine corului asurzitor de care vă spuneam anterior. Tot el folosește o postare falsă de acum 10 ani, de pe un site fantomă (fără contact posibil), pentru a pune la îndoială faptul că aș fi profesor universitar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Vă asigur că lucrez acolo de zeci de ani. Acest agent diversionist este foarte activ în a combate adevărurile deranjante pentru complotiștii din decembrie 1989.
Din această cauză, pentru mine reacțiile de nedumerire, de contestare a adevărurilor, de atacuri la adresa celor care susțin adevăruri supărătoare, sau care zdruncină părerile formate ca urmare a manipulărilor, sunt de înțeles și pot fi explicate, fiecare în parte, sau toate la un loc.
O afirmație a mea nu a fost suficient clarificată și trebuie să revin. Da, gen. Nuță a venit la Timișoara pe 17 decembrie, după ce s-a decretat starea de necesitate, dar l-a expediat la Sălaj pe Tökes doar în 18 decembrie. Cât despre cei care nu au înțeles și nu știu de ce au fost unii securiști închiși/puși la adăpost, nu mai ocup spațiu pentru a le explica, le recomand din nou să citească lucrările menționate în prima parte. Mesajul meu pentru contestatari este sever: înapoi la carte!”
Iată partea a doua a interviului:
Redacția: Ce alte puteri au fost implicate în evenimentele din 1989, în afară de ruși?
CL: În sistemul sferei sovietice de influență din perioada Războiului rece, toate serviciile secrete ale statelor socialiste se subordonau KGB, iar serviciile militare se subordonau GRU. Toate au fost implicate. Cel mai important rol l-au jucat serviciile secrete maghiare, care beneficiau de o rețea foarte mare în România, având peste 1,5 milioane de unguri în țară, dintre care 200 de mii în capitală. În decembrie 1989, organele de miliție din Timișoara, catalizate de gen. Nuță și gen. Mihalea, au arestat peste 1000 de manifestanți, unii violenți, alții mai puțin violenți și i-au închis în Penitenciarul „Popa Șapcă”. Dintre aceștia peste 800 erau unguri din județul Mureș. Se știe că în Ungaria s-au aflat și două lagăre speciale în care au fost pregătiți agenți pentru gherilă urbană, atât etnici unguri, cât și transfugi de etnie română, care au fost apoi retrimiși în România să declanșeze evenimentele. Pe unii dintre ei i-a prins și i-a anchetat Securitatea. S-a aflat totul despre cele două lagăre și despre misiunile lor, dar ordinul a fost să fie lăsați în libertate!
Eu mă îngrozesc, domnule redactor-șef, când văd că mai există cetățeni, inclusiv cu studii, care se îndoiesc că Securitatea a trădat, care chiar contestă faptul că Securitatea a trădat și care pun la îndoială rezultatele unei întregi istoriografii în care sunt prezentate diverse momente de trădare, sau chiar ansamblul acestei trădări, așa cum am făcut noi, respectiv eu și dl. gen. Troncotă.
Cel mai important partener occidental al serviciilor secrete sovietice care a acționat în România a fost Franța. În întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov și Francois Mitterand, din ziua de 6 decembrie 1989, care a avut loc la Kiev și a fost stenogramată, iar stenograma a fost desecretizată din ordinul președintelui Vladimir Putin, președintele Franței l-a anunțat pe omologul său sovietic că în cadrul recent încheiatului summit al NATO Franța a fost desemnată să fie principalul partener al URSS în acțiunea împotriva României.
Au fost depistați agenți francezi, unii purtători de arme, alții care duceau ceaiuri la baricada de la Intercontinental pentru a-i încuraja pe cei care acționau acolo etc. Au fost agenți francezi arestați, purtători de arme, puși apoi în libertate. Nu cred că i s-a raportat nimic lui Ceaușescu. N-am găsit nimic în acest sens. Au fost și agenți francezi care au fost asasinați în România cu acel prilej. Unul este foarte cunoscut. Purta numele (probabil profesional) de Jean Louis Calderon. Are și o stradă în București. Asupra lui s-a găsit o legitimație de jurnalist la o unitate mass-media. Când s-a dat telefon acolo și s-a anunțat moartea lui, cei din Franța au spus că nu au angajat și nu au avut niciodată vreun jurnalist angajat cu acest nume.
Au acționat și agenți ai Mossad, ai CIA, ai BND-ului german, ai MI-6, acesta din urmă având și el pierderi de vieți de agenți și agenți răniți. Au acționat și alte servicii. În jurul acaparării României, țară bogată și cu mari piețe economico-financiare în întreaga lume, au fost multe interese. Și mai sunt. Lupta pentru continuarea stăpânirii României continuă.
Redacția:  Domnul Stoenescu scrie în cărțile sale că SRI are imagini cu persoanele care, în 17 decembrie, au avut roluri cheie în timpul evenimentelor de la Timișoara și care ar putea fi străini. Este adevărat și dacă este adevărat, de ce credeți că SRI nu face publice aceste imagini?
CL: Multe dintre probele importante ale evenimentelor din decembrie 1989 s-au distrus, ori au fost predate serviciilor sovietice. Dar unele au mai rămas. Are și armata, are și SRI și cele mai multe probe le are SIE. După 1 ianuarie 1990, noile servicii secrete s-au format pe scheletul și cu oamenii fostei Securități. A fost „aceeași Mărie, cu altă pălărie”. Foștii securiști, deveniți de acuma ofițeri „democrați” ai SRI, SIE, SIPA, STS, SPP, DIPI/DGIPI și alte structuri nu au dorit să scoată adevărul la lumină, ci l-au ascuns, inclusiv după ce, prin lege, fosta Securitate a fost deconspirată ca instituție de poliție politică represivă și dezavuată de noua putere și de opinia publică. Dar serviciile secrete se comportă și astăzi ca fiind stat în stat, nu pot fi controlate, fac ce vor, au imperii economice uriașe și nu le pasă de politicieni, pe care îi penetrează în fel și chip și îi subminează cât pot de mult. Cu cât clasa politică este mai slabă și mai dezbinată, cu atât sunt serviciile secrete sunt mai puternice, mai bogate și mai greu de stăpânit. De fapt, ele nu sunt stăpânite, ele stăpânesc țara împreună cu străinii care ne jefuiesc bogățiile și adună bogății uriașe din munca românilor.
Redacția: Dacă în 1989, instituțiile de forță nu ar fi „cedat mersului Istoriei”, așa cum zice dl. general Rogojan, ar fi urmat o invazie militară convențională împotriva Țării? Domnul Stoenescu, pe care l-am mai invocat, scrie în cărțile sale că dacă Securitatea ar fi controlat căderea lui Ceaușescu, ar fi ales o conducere politică apropiată de nucleul dur al Europei, Franța și Germania. Judecând și privind acum actualii conducători ai României, credeți că s-a pus în practică viziunea Securității?
CL: Instituțiile de forță nu au „cedat mersului Istoriei”, așa cum spune conspiratorul Aurel Rogojan, unul dintre oamenii de încredere ai celui mai important pucist din decembrie 1989, gen. Vlad. Până la asasinarea gen. Vasile Milea, Armata nu a trădat la București. Trădase la Timișoara, unde, în 20 decembrie 1989, când Ceaușescu s-a întors din Iran și a decretat starea de necesitate pe întregul cuprins al județului Timiș, gen. Gușă, în loc să execute ordinele legale, a retras trupele în cazărmi și a baricadat porțile. Trupele de Securitate, comandate de Ion Bunoaică, au procedat la fel. Dar la București, armata a respectat ordinele lui Milea și au restabilit ordinea publică, chiar dacă Securitatea a sabotat din plin și a mobilizat rețelele din întreprinderi și instituții să iasă la manifestații. Apoi, Miliția nu a cedat nici ea „mersului Istoriei”, așa că gen. Vlad și trădătorii din armată i-au arestat și asasinat pe trei cei mai mari șefi ai Miliției (Nuță, Mihalea și Moraru), iar al patrulea șef, generalul de miliție, dar ofițer de securitate și devotat lui Iulian Vlad, pe nume Romeo Câmpeanu, a împins Miliția pe direcția „mersului Istoriei”, ca să-l citez și eu pe Rogojan. Nici USLA nu s-a racordat complotiștilor decât în 23 decembrie, după asasinarea șefului Statului Major, lt. col. Trosca și după ce gen. Vlad s-a dus personal la sediul unității pentru a o așeza pe noua direcție.
Dar, domnule redactor șef, expresia lui Rogojan care nu este un om prost, ascunde o realitate deosebit de importantă. Militarii nu se ocupă cu descifrarea „mersului Istoriei”, nici cu curentele ideologice sau cu filozofia. Militarii nu sunt cei care trebuiau în decembrie 1989 sau trebuie astăzi să ne spună nouă, poporului, ce este bine și ce este rău. Nu ei sunt decidenții politici ai României. Nu ei stabilesc direcțiile în care trebuie să evolueze țara. To ate acestea sunt apanajul exclusiv al decidenților politici, indiferent de regimul politic. Ca urmare, militarii trebuiau doar să respecte legile, regulamentele și ordinele date legal. Cu atât mai mult în timp de stare de necesitate sub fostul indicativ de „Radu cel Frumos”. Încălcând legile, neîndeplinindu-și obligațiile militare elementare, conducerea Securității, ca și trădătorii din armată care au preluat comanda după asasinarea lui Milea, au comis acte evidente de trădare. Acestea nu mai pot fi puse la îndoială, indiferent de corul asurzitor care încearcă să-i acopere pe toți cei care spun adevărul.
Eu doresc să nuanțez părerea formulată de Alex Stoenescu. Nu sunt de acord cu ea. Dl. Stoenescu a fost deconspirat de CNSAS ca fiind informator al Securității și are sentință definitivă și irevocabilă de a fi făcut poliție politică. A fost omul Securității și ajutat să afle multe din cele ce le-a scris în lucrările dumnealui, lucrări pe care eu le apreciez din mai multe puncte de vedere. Dar dl. Stoenescu ocolește și ascunde esențialul: trădarea generalului Vlad și a șefilor Securității. Ideea că Securitatea ar fi optat pentru alinierea la Occident este un neadevăr. Gen. Vlad a fost un produs al începutului anilor 1950, a făcut studii la Moscova, în 1956 și a rămas toată viața cu mentalitatea anilor 1950, doar că era un om foarte inteligent, duplicitar și ascuns. El se mula pe moda timpului. Dar citiți cartea lui Rogojan cuprinzând memoriile lui Vlad. Acolo se referă la luptătorii din rezistența anticomunistă cu termenul de „bandiți”. Aceasta este o viziune occidentală? Tot în acea carte declară deschis că dintre toți miniștrii Securității și de Interne pe care i-a avut în aproape patru decenii, îl apreciază cel mai mult pe Alexandru Drăghici.
Acesta a fost un agent sovietic dovedit (citiți în cartea lui Larry L. Watts și vedeți acolo), apoi a fost unul din marii torționari ai poporului român și un anti-occidental înrăit. De unde să tragă Stoenescu concluzia că Vlad era pro-occidental? Nici vorbă! După părerea mea, a fost cel mai bun produs al KGB-ului în România, pe care KGB-ul l-a scos din mânecă în momentul astral al loviturii de stat din decembrie 1989. Mai sunt multe alte argumente asupra cărora nu mă opresc aici.
Apoi, nu sunt de acord cu Alex Stoenescu privitor la faptul că Securitatea nu a controlat căderea lui Ceaușescu. A controlat-o deplin, spun eu, dar gen. Vlad a vrut mereu să lucreze în ascuns și cu mâna altora. Dacă l-ar fi preluat pe Ceaușescu și l-ar fi dus într-o unitate militară a Securității, lucrurile ar fi evoluat altfel. Dar, după ce lt. col. de securitate Gheorghe Dinu, adjunct al șefului Securității Județului Dâmbovița, la ordinul lui Vlad, l-a predat armatei pe Ceaușescu, misiunea Securității s-a încheiat, iar generalii sovietici, împreună cu puciștii din armată și cu grupul complotist al lui Iliescu s-au întors împotriva Securității, care avea prea multă putere, aproape toată puterea în țară. Or, noii conducători doreau puterea Securității pentru ei și profitând de sprijinul sovieticilor și armatei, au înfierat Securitatea ca fiind oprimatoare, torționară, ceaușistă, teroristă etc și i-au luat puterea. Ghiaurul Vlad își făcuse datoria și nu mai era mare nevoie de el. Pe de altă parte, noua putere a iubit trădarea Securității, care a propulsat-o pe ea la putere, dar i-a urât pe trădători. În această cheie văd eu lucrurile, pe care Alex Stoenescu le prezintă altfel și, după părerea mea, voit greșit, mai precis „greșit la comandă”. Foștii securiști care au fost racordați la KGB au dorit mereu să se prezinte opiniei publice ca fiind mari susținători ai Occidentului.
Oricum, în ultima vreme, s-a schimbat în bine și dl. Stoenescu. Eu l-am văzut într-o împrejurare publică în care a spus un adevăr, iar col. Filip Teodorescu l-a contrat. Stoenescu era în prezidiu alături de mine și s-a enervat, a tăcut, dar a plecat din prezidiu și s-a dus tocmai în fundul sălii și s-a așezat lângă col. Ulieru de la SRI. În cartea „Securitatea nu poate fi reabilitată”, publicată de dl. Stoenescu în 2018, comentariile autorului mi s-au părut un pas înainte pe calea adevărului, ca și titlul cărții. În rest, dl. Stoenescu are merite istoriografice evidente.
Pe de altă parte, în decembrie 1989, la nivelul înțelegerilor sovieto-occidentale, nu se punea încă problema ieșirii României din sfera de influență a URSS. De aceea, în fruntea României a fost așezată conducerea formată din agenții sovietici Iliescu, Militaru, Brucan (care era și al CIA și al Mossad), Măgureanu, Bîrlădeanu și alții.
Redacția: Acum știm că George Soroș a venit la București în decembrie 1989. A avut acesta vreun rol în evenimente? Întreb pentru că modul de acțiune al unora din 21 decembrie l-am regăsit ulterior și în alte revoluții colorate. Pe cine reprezintă Soroș?
CL: Soroș a venit la București pe filiera lui Silviu Brucan (Saul Brukner). Ei s-au întâlnit și în 1988 la New York. Brucan fusese trimis de Vlad cu pașaport dat fără știrea partidului, cu toate că Ceaușescu dăduse ordin ca el să fie ținut într-un domiciliu supravegheat în cartierul Dămăroaia, unde nu a locuit deloc, el locuind la fiica sa, în Cartierul Primăverii. În New York,  Brucan a locuit la un alt agent al Securității, Eugen Mihăescu, care locuia acolo din 1981. În casă la Mihăescu a scris Brucan celebra „Scrisoare a celor șase”. George Soroș, evreu, mason și mare susținător al regimului globalist, care a stăpânit SUA până în toamna anului 2016, a venit la București în decembrie 1989, după asasinarea lui Ceaușescu, a adus bani și împreună cu Brucan au creat GDS-ul, format în cea mai mare parte din minoritari etnici, mai ales evrei, mulți dintre ei deghizați sub nume românești. GDS-ul și apoi următoarele multe fundații și ONG-uri care s-au format prin derivare din aceeași linie cultural-politică globalistă, antinațională, demolatoare a civilizației tradiționale românești, au avut menirea să creeze noua ordine politică și să constituie colectivele de intelectuali care să asigure „corectitudinea politică” a noii Românii.
Cât despre rolul lui Soroș de astăzi, în societatea românească, eu l-am luat în serios pe Steve Bannon, consilierul președintelui SUA, care într-un interviu din vara anului 2017, când a stat trei-patru zile la București, ceea ce mi se pare foarte mult, mai ales că a precizat că nu este în concediu, a afirmat că nu este normal ca serviciile secrete din România să se afle sub controlul lui Soroș și acest lucru va trebui să înceteze. Soroș reprezintă, cum am spus, regimul globalist care a condus SUA până la ultimele alegeri prezidențiale și care mai conduce astăzi UE, Canada și încă unele părți ale zonei de influență a SUA, așa cum a fost ea negociată la sfârșitul celui de a-l doilea război mondial. El este un principal finanțator al globaliștilor și al luptei împotriva națiunilor și naționalismului, în sensul lui bun, de păstrător al valorilor naționale și de apărător al națiunilor. Soroș a fost declarat de noua putere de la Washington ca fiind „inamicul public nr. 1”.
Astăzi, pe plan internațional, naționaliștii se trezesc, după ce au înțeles relele intenții ale globaliștilor, cei care și-au acumulat puterea mondială și bogăția în dauna națiunilor și îngenunchind-u-le. Operațiunea de aducere a milioane de oameni de rase, religii și culturi diferite, colorați de toate culorile, din Asia și din Africa, peste națiunile europene, cu complicitatea globaliștilor de la Bruxelles, Berlin și Paris este o operațiune coordonată tot de acest super-magnat Soroș. Acest lucru nu îl afirm eu, ci l-au afirmat președintele SUA, prim-ministrul Ungariei, ministrul de Interne al Italiei și mulți alții.
În încheierea discuției noastre, domnule redactor șef, doresc să fac câteva mențiuni. Statul român continuă să încurajeze menținerea în circulație a tezelor false despre revoluția română declanșată de popor și numai de popor, care i-au propulsat pe marii revoluționari Iliescu&Co. În fruntea Institutului Revoluției Române este asasinul Gelu Voican, un complotist notoriu, agent al Securității, participant la multe  evenimente, poziționat în toiul lor. Cine își poate închipui că acesta militează pentru promovarea adevărului istoric nu este un prost simplu, ci este prostul proștilor. Voican va lupta până la moarte să ascundă adevărul despre evenimente, să ascundă crimele odioase comise de noua putere din România și va face totul pentru a șterge urmele faptelor mizerabile ale grupului din care făcea parte.
Apoi, presa, în cea mai mare parte, susține tezele false despre acest eveniment istoric cu o determinare demnă de o cauză mai bună. Este înspăimântător câte afirmații false se fac despre istoria acestor evenimente. De aceea, îi felicit pe toți cei care promovează adevărul despre aceste evenimente și, cu acest prilej, vă felicit și pe dumneavoastră.
Redacția: Vă mulțumesc
Reclame

MASACRUL DE LA LUNCA PRUTULUI – 6-7 februarie 1941 Bucovina de Nord

Related image

6-7 februarie 1941 – 2018

Au trecut 77 de ani de la masacrul din comuna ucraineană Lunca. Sute de români şi-au pierdut viaţa sub gloanţele nemiloase ale grănicerilor sovietici. În perioada ianuarie-februarie 1941 sătenii au încercat să treacă graniţa sovieto-română pentru a scăpa de cizma bolşevică. Din păcate însă, au fost trădaţi şi marea lor majoritate a fost ucisă. Cadavrele au fost îngropate în 4 gropi comune, săpate chiar lânga locul unde oamenii au fost împuşcaţi, lângă Prut. Cei care au scăpat au fost arestaţi şi închişi în penitenciarul din Cernăuţi.

Image result for masacrul de la lunca prutului

77 de ani s-au scurs de la Masacrul din noaptea de 6 spre 7 februarie 1941 în Lunca Prutului, ținutul Herța, regiunea Cernăuți, considerat una dintre cele mai cumplite atrocități comise de soldații ruși împotriva românilor care doreau să evadeze din ”paradisul proletarilor”.

După o jumătate de an petrecută în ceea ce marxiștii numeau „paradisul proletarilor”, foarte mulți români din Bucovina ocupată au decis să încerce să treacă noua frontieră dintre Uniunea Sovietică și Regatul României, pentru a se refugia în țara rămasă liberă.

În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, un grup compact de 400 de români din nordul Bucovinei, din satele Coteni, Buda, Boian, Ostrița Herței, Horecea Mănăstirii, Horecea Urbană, Plaiul Cosminului, Ceahor, Corovia, Mahala au încercat să treacă granița pe râul Prut înghețat. Când s-au apropiat de graniță majoritatea au fost uciși de mitralierele grănicerilor sovietici și aruncați în gropi comune în albia râului Prut. Doar 57 au reușit să scape și să treacă granița în România.

La topirea zăpezilor, Prutul s-a revărsat și a inundat zona în care erau îngropați martirii de la Lunca, astfel că, în vara anului 1941, când trupele române au reocupat zona, nu s-a mai putut găsi decât o singură groapă, în care s-au descoperit cadavrele a 107 victime ce au fost scoase și înhumate în cimitirul din satul Mahala.

Cei 57 de români au reușit să se refugieze în Regatul României și au relatat tragedia. Alți 44 de fugari au fost prinși de trupele sovietice. 12 dintre ei au fost condamnați la moarte. Ceilalți au fost condamnați la diferite pedepse cu închisoarea și trimiși în Siberia.

Nu a fost însă decât un episod, poate mai puțin cunoscut, din drama românilor bucovineni. Mii dintre ei au fost uciși, câteva luni mai târziu, în masacrul de la Fântâna Albă, iar 150.000 de români basarabeni și bucovineni au fost deportați în Siberia până în anul 1941, când România a declarat război URSS pentru a-și recupera teritoriile cotropite de rusul sovietic pentru a se refugia în Regatul României. – activenews.ro

COMEMORARE – 1 aprilie 1941 – MASACRUL DE LA FÂNTÂNA ALBĂ

Pe 1 aprilie se împlinesc 76 de ani de la cumplita dramă a românilor de la Fântâna Albă. Mii de locuitori din mai multe sate, din Bucovina de Nord, după invazia sovietică au pornit cu prapori, icoane şi cruci spre graniţa artificial trasată pentru a se retrage în ţara micşorată. Trupele sovietice, după ce i-au păcălit pe români, că îi vor lăsa să se retragă, i-au aşteptat la graniţă cu mitralierele. După masacru, câteva mii de oameni, au fost aruncaţi în gropi comune, mulţi încă de vii…  

Troița de la Fântâna Albă, ridicată la începutul anilor 2000, în Poiana Varnița, la circa trei kilometri de granița română – EVZ.RO


În 1940, România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiași an. Imediat ce administrația și armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roșie și NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfășurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părți ale noii granițe. În această situație mulți dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând granița în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut granița ilegal din zonele Hliboca, Herța, Putila și Storojineț. Zona acestei unități era pe o distanță de 7.5 km la sud de Cernăuți.

Din zonele mai îndepărtate, Vășcăuți, Zastavna, Noua-Suliță, Sadagura și Cernăuți-rurală, 628 de persoane au trecut granița pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale și etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupație sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiați în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autoritățile sovietice au reacționat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea granițelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude și în România și declarându-le trădători de țară și deportându-le la muncă forțată. Listele unității 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localități includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de țară chiar și persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenții să fugă în România.

La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă granița noaptea la Fântâna Albă. Surprinși de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost uciși, 2 răniți și capturați de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniți) a reușit să ajungă la Rădăuți. Drept represalii, autoritățile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea și deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.

A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localitățile Mahala, Ostrița, Horecea și alte câteva sate, aceștia având mai mult noroc și reușind să treacă în România. Aceasta a dat încredere și altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriței, Buda, Șirăuți, Horecea-Urbana și Ostrița a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinși însă și atacați cu rafale de mitralieră din mai multe direcții. Au fost uciși foarte mulți, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica și N. Isac. 57 de persoane au reușit totuși să se refugieze în România, dar alții 44 au fost arestați și acuzați că ar fi fost membri ai unei organizații la o contrarevoluționare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnați la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forțată și pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca și în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de țară, arestate și deportate în Siberia.

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane, și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia.

După masacru răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul.

Câțiva, „mai norocoși”, au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var.

O listă parțială a victimelor identificate ulterior:

  • Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe și Cosma Opaiț, Gheorghe, Vasile și Cosma Tovarnițchi, Nicolae Corduban.
  • Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Țugui, Arcadie Plevan.
  • Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile și Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
  • Din comuna Suceveni: Dragoș Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăștean, Gheorghe Sidoreac.
  • Din comuna Iordănești: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiț a lui Mihai, Constantin Molnar.
  • Din comuna Pătrăuții de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ștefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
  • Din Pătrăuții de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moțoc.

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat și probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autoritățile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece granița, printre care bătrâni, femei și copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar șase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuții-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca și 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuții-de-Sus, 2 din Oprișeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200[1] și peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite și ucise apoi cu lovituri de săbie și hârleț sau îngropate de vii.

O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puținii martori oculari care au supraviețuit, Gheorghe Mihailiuc (1925 – 2005, fost profesor de liceu, scriitor și poet), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid”, și un „măcel”.

După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan. Au supraviețuit puțini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor și asasinatelor, populația românească a regiunii Cernăuți a scăzut cu 75,000 de persoane între recensământul românesc din 1930 și primul recensământ Sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste persecuții au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populației românești, plănuit și executat de regimul sovietic.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autoritățile sovietice și ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.

În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaților a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.

În anul 2015 deputatul Eugen Tomac a susținut constituirea unei Comisii parlamentare pentru restabilirea adevărului istoric în privința masacrului de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Un an mai târziu, aceasta nu a fost încă înființată. „A trecut un an, iar PSD și PNL nu și-au desemnat încă membrii în această Comisie, blocând astfel în mod intenționat constituirea acesteia. Regret să constat lipsa de respect și disprețul liberalilor și social-democraților. Este o atitudine josnică, pe care nu am cum să n-o condamn. România nu cunoaște nici măcar numărul exact al morților de la Fântâna Albă. Până astăzi, nu a fost făcută nicio analiză pertinentă a masacrului”, a declarat Eugen Tomac în aprilie 2016.

Sursa: ro.wikipedia.org

Scrisoarea unui copil basarabean deportat către Stalin: „…mama noastră a murit. Tata a fost arestat pentru 15 ani. Am rămas singuri. Ne este foarte greu. Nu avem ce mânca, am obosit să muncim de dimineaţă până seara… Vă rugăm, fie-vă milă de noi””

Înjosiţi şi batjocoriţi, peste 70 de mii de moldoveni au fost duşi departe de ţara lor, în adâncurile Siberiei. Se întâmpla în 1949. Printre lacrimi, ei spun că au îndurat frig şi foamete, au fost puşi la munci istovitoare – indiferent de de faptul că erau copii, femei sau bătrâni.

„Tovarăşe Iosif Visarionovici! Vă rog să citiţi scrisoarea noastră. Am fost deportaţi din Moldova în 1949, împreună cu întreaga familie, şase persoane – cinci copii şi mama. Peste câteva luni mama noastră a murit. Tata a fost arestat pentru 15 ani. Am rămas singuri. Ne este foarte greu. Nu avem ce mânca, am obosit să muncim de dimineaţă până seara. Vrem să facem studii. Noi putem învăţa. Vă rugăm, fie-vă milă de noi. Vă rugăm să citiţi scrisoarea noastră şi aşteptăm un răspuns pe adresa – regiunea Murmansk, raionul Kondinschii, sectorul Urai – Mârzenco Ivan Vasilievici”.

Aceasta este o scrisoare a unui copil de 13 ani. A scris-o în 1951, când se afla în Siberia. Nu a primit niciun răspuns. Despre faptul că această scrisoare a ajuns la Kremlin, cel care a scris-o a aflat abia după ce dosarele privind deportările au fost desecretizate. În dosar a găsit şi un răspuns scris atunci: „Se interzice eliberarea acestor copii. Sunt copiii duşmanilor poporului”.

Ion Mârzenco îşi aminteşte foarte bine de scrisoarea pe care i-a scris-o lui Stalin. Îşi mai aminteşte că aştepta un răspuns cu înfrigurare. Nu a crezut niciodată că va ajunge peste ani buni să ţină în mână răvaşul scris cândva.

„Am trimis-o lui Stalin din numele meu, eu, Ion Mârzenco. De ce să suferim noi, dacă suntem nevinovaţi. Vrem şi noi să creştem, să învăţăm”, spune Ion Mârzenco.

„O scrisoare cutremurătoare, dacă e s-o citeşti, rând cu rând. Un copil cere eliberarea sa din GULAG-ul siberian, trimis acolo pe nedrept, pentru vecie”, afirmă cercetătorul Gheorghe Mârzenco.

„GULAG-ul genealogic al familiei Mârzenco”. Aşa a intitulat nepotul lui, Georghe, arborele genealogic al familiei.

Din cauza durerii fără margini, pe care a îndurat-o familia sa, Gheorghe a început să cerceteze imediat după ce dosarele deportaţilor au fost desecretizate.

Toţi cei 37 de membri ai familiei Mârzenco locuiau în satul Tătărăşti, Străşeni. De aici au şi fost deportaţi.

„Ne-au urcat în vagoane de vite, unul peste altul, bătrăn, tânăr, bolnav, copii, acolo nu era de ales”, îşi aminteşte Ion Mârzenco.

„Era acolo o ferestruică, de unde atâta lumină se vedea şi atât aer”, spune Silvia Mârzenco-Ghiaur.

Au fost parte a celui mai mare val de deportări din Basarabia, din 1949, când peste 40 de mii de moldoveni au fost exilaţi în Siberia.


Poate scrisoarea nu a ajuns niciodată la Stalin. Poate si dacă ar fi ajuns ar fi fost inutil…

Deportările românilor basarabeni în Siberia

Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.
Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).


Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice.

Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri. Sursa: wikipedia

Cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ţinutului Herţa şi a unor porţiuni din Delta Dunării – 28 iunie 1940

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României sau vinerea patimilor poporului român

Dorin CIMPOEŞU

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia, la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari. Acesta a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.
După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.
Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 70 de ani de la acea vinere a patimilor1.
Trebuie remarcat însă faptul că, la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.
Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”2 şi o încălcare a Protocolului adiţional secret. În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.
Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.
Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova. Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele: „Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”3. Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa4. La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României5. Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” insera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României6. Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”7.
Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare. Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”8. În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”9.
Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste. Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”10. Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei11.
Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări. Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”12.
Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România. Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război13.
Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”. Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”14.
Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale. Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie15. Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.
Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util. În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”16.
Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei. Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”17.
Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util. Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.
Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti. În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor. Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”18. În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop. Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.
Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri. Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării. Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei. Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 194019.
În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere. Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”20.
La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei. În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”21. La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.
La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional. Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii. Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.
În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km2 şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă. Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români.

* * *
În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.
Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.
Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.
Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.
După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric. Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română. Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie22 de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat. De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei23.
Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova, unii chiar din cadrul coaliţiei aflate la putere(Marian Lupu, liderul Partidului Democrat), cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă. Astfel, Duma de Stat a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile lui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra vinului din Republica Moldova exportat pe piaţa Federaţiei Ruse24.
Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, mai ales când acesta este de partea poporului român, fără a face niciun compromis pe baza acestuia, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Note
1 Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti, 1999, p. 12.
2 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 372-373.
3 AMAE, fond 71/1914, E 9, vol. 63, f. 59.
4 Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 148.
5 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 61.
6 Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi Bucovinei 1938-1940, Bucureşti, 2000, p. 17.
7 Idem.
8 Ibidem, p. 16.
9 Vitalie Văratec, op .cit., doc. nr. 32 şi 33.
10 Ibidem, doc. nr. 58.
11 Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 205.
12 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 68.
13 Ibidem, doc. nr. 94, 97, 100 şi 106.
14 Ibidem, doc. nr. 62, 63, 64 şi 65.
15 Ioan Scurtu, op. cit., p. 204. Cifrele sunt controversate, în documentele emise de Marele Stat Major al Armatei Române acestea fiind diferite (vezi AMR, fond Armata 3, dosar 37, f. 196-198 şi AMR, fond 948, dosar 531, f. 134-136).
16 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 129.
17 Ioan Scurtu, op. cit., p. 207.
18 Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel D. Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, 1996, p.199.
19 Ioan Scurtu, op. cit., p. 209-210.
20 Carol al II-lea, op. cit., p. 204.
21 Florin Constantiniu, op. cit., p. 375.
22 Vezi Decretul prezidenţial din 14 ianuarie 2010, publicat de Agenţia de ştiri „Moldpres”, din aceeaşi zi.
23 Agenţia de ştiri „Publika”, 25 iunie 2010.
24 Agenţia de ştiri „Unimedia”, 28 iunie 2010.

Sursa: limbaromana.md